Implicațiile rocadei Biden-Trump într-o lume aflată la răscruce economică și geopolitică

[The economic and geopolitical implications of the Biden-Trump transition]

Narciz BĂLĂȘOIU

Abstract: The US elections, which culminated with the siege of the Capitol building, brought a surplus of instability to the international system, already hard hit by the pandemic crisis. Both economically and geopolitically, the world is in a period of transgression and metamorphosis, while the horizon looks rather gloomy. Despite domestic wounds, the United States still has the largest military power, the most influential economy, the most complex alliance system, and the most efficient soft power. But its hegemonic status is now strongly contested by actors such as China and Russia, thus the prospect of maintaining primacy involves a fierce battle. The US no longer has the capacity to stop or prevent China’s rise to the status of a great power. And one must not forget that Trump’s trade war against Beijing has shown two economies too interdependent to be disconnected. However, the United States still has the opportunity to define the environment in which China rises, which will probably lead to a resurgence of multilateralism and working closer than ever with its traditional friends. Without the ability to regain Europe confidence and re-establish the transatlantic link, Washington will not have the capacity to curb China’s hegemonic reflexes.

Keywords: US elections, pandemic, economy, China hegemony, new world order, powershifts.

Context

Pagina trei a ziarului kenyan Daily Nation[1] afișa titlul „Acum cine este republica bananieră?” sub o poză a lui Richard Barnett, un susținător al președintelui american Donald Trump așezat cu picioarele pe biroul speakerului Camerei Reprezentanților, Nancy Pelosi, din interiorul Capitoliului american. Șeful diplomației americane, Mike Pompeo, a respins calomniile celor care au comparat Statele Unite cu o țară din lumea a treia, subliniind că protestatarii au fost dispersați, iar lucrările Congresului au fost reluate.

Imaginile anarhice de la Capitoliu, duse la derizoriu de rețelele sociale, au fost pentru 24 de ore laitmotivul unei lumi întregi și cu siguranță nu cel mai bun start pentru un an 2021 de la care se speră întoarcerea Casei Albe la o așa-zisă normalitate pre-trumpiană.

Dincolo de impactul emoțional al imaginilor, de viețile omenești pierdute, de simbolistica celor mai reprezentative poze de la celebrul asediu al Capitoliului și de declarațiile ultimelor patru președinți americani care portretizau evenimentul drept „rușine istorică” și „pată pe democrația americană”, faptele trebuie privite cu detașare și obiectivitate.

Asediul Capitoliului, simbol al democraţiei americane, a fost un eveniment cu totul ieșit din comun, însă departe de amploarea celui de la 11 septembrie. A fost, într-adevăr, pentru prima dată din 1814 când clădirea Capitoliului a fost străpunsă. E drept, ultima dată acest lucru era reușit de forțele britanice și nu de o mulțime furioasă. Așezat în contextul istoric recent, asediul nu pare, totuși, rupt din peisaj. Să oferim doar trei astfel de exemple relevante: încercarea de a intra în clădirea Reichstag-ului de la Berlin, în toamna anului 2020, a unei mulţimi furioase pe politica guvernului federal împotriva pandemiei; încercările repetate ale unei organizaţii de extremă dreapta, Forţa de Apărare a Fermierilor, de a lua cu asalt clădiri guvernamentale în Olanda; asediul televiziunii publice din Ungaria în 2006, care a precedat revenirea la putere a lui Viktor Orban[2].

În cazul asediului Capitoliului, forţele de ordine nu au luat în calcul faptul că scopul protestatarilor era nu numai de a manifesta, ci și de a intra efectiv în clădire. Un asemenea gest era, în mentalul colectiv, inimaginabil. Chiar şi pentru protestatarii care au pătruns în clădire, ideea de a se afla în incinta Capitoliului a fost un şoc, iar dovada este faptul că aceştia nu au îndrăznit să pășească în sala de şedinţe.

Insurecție sau convulsii spontane ale unei societăți polarizate?

A fost ceea ce s-a întâmplat la Capitoliu o insurecție? Scopul unei insurecţii este răsturnarea de la putere a unor lideri, cu scopul de a înlocui un regim politic cu altul. În acest caz, beneficiarul potenţial al presupusei insurecţii ar fi fost chiar preşedintele în exerciţiu Donald Trump, deci teoria este demontată din start.

Este posibil să fi fost o încercare de lovitură de stat? Loviturile de stat sunt conspiraţii subterane, prin care puterea este înlocuită foarte rapid, iar cei instalaţi la putere emit imediat ordine executive pentru a căpăta autoritate guvernamentală. O încercare de lovitură de stat în prezenţa unei mulţimi furioase este un non-sens.

Și totuși, ce s-a întâmplat la Capitoliu? Democraţiile de pe întreg mapamondul au urmărit, siderate, manifestaţiile partizanilor lui Donald Trump ce au perturbat sesiunea în care Congresul american a validat alegerea lui Joe Biden, în vreme ce statele autoritare au acuzat SUA de ipocrizie. Altminteri, evenimentele descriu perfect fresca socială actuală a Statelor Unite[3].

Asediul Capitoliului nu este un eveniment venit din neant, ci s-a construit pe clivajul extrem în care a ajuns societatea americană, radicalizarea extremei drepte în SUA, care marșează pe discriminare rasială în SUA care îi dezavantajează pe albi, exagerările șovăitoare și opulente ale mișcării Black Lives Matter, pierderea coerenței discursive din politica americană, dar și presiunea imensă exercitată de pandemie și slaba gestionare de către autoritățile americane a răspunsului la aceasta.

America este astăzi o națiune învrăjbită, polarizată, radicalizată, cu răni deschise pe trup, ce pentru început trebuie închise și abia apoi vindecate. Contestarea mainstream-ului este cu siguranță, cel puțin la nivel de discurs ideologic, moștenirea evidentă a lui Donald Trump, însă evenimentele de la Capitoliu sunt moștenirea acțiunilor tuturor politicienilor și decidenților americani începute cu al doilea mandat al lui Barack Obama și care foarte probabil vor continua și pe durata mandatului lui Joe Biden.

În 2016, Statele Unite erau deja divizate între albi și negri, între localnici și imigranți, între creștini și musulmani, între bărbați și femei. Pe tot parcursul celor patru ani de mandat, Trump s-a mișcat între aceste extreme, le-a potențat, s-a hrănit din conflicte ideologice reale sau imaginare. Restul influencer-ilor din societate s-au limitat la a-l contesta pe Trump, iar politicienii și-au asigurat un nou loc în Senat sau în Camera Reprezentanților, contestându-l pe Trump sau susținându-l parțial. Însă nu s-au îndreptat împotriva a ceea ce întruchipează Trump.

Și totuși, se mai pot întoarce Statele Unite la o normalitate pretrumpiană? Probabil că nu. Preşedintele ales Joe Biden s-a angajat să restaureze rolul de lider global al Statelor Unite și să înceteze politica urii și a dezbinării, însă mandatul său va fi „bântuit” de actul final al predecesorului său, care demonstrează scindarea societății americane.

Până la urmă, asediul Capitoliul nu a schimbat cu absolut nimic mersul politic de la Washington. Congresul a validat ceea ce Colegiul Electoral a ales oficial pe 14 decembrie și anume pe Joe Biden drept al 46-lea preşedinte al Statelor Unite, punând capăt iluziilor de răsturnare a rezultatului alegerilor din 3 noiembrie, pe care le mai nutreau ultimii militanţi exaltaţi ai lui Donald Trump, rămaşi în tranşee precum celebrul soldat japonez[4].

Deşi a pierdut cu şapte milioane de voturi populare diferenţă (74-81 de milioane), Trump a insistat până în ultimul moment – deloc întâmplător – să îşi susţină neverosimila teză a fraudării alegerilor, pe care o lansase public cu o lună înainte de vot în ideea de a menţine captivi cât mai mulţi din suporterii săi şi a le oferi o altă explicaţie decât cea reală pentru înfrângerea sa. Nicio instanţă judecătorească din cele 50 de state ale federaţiei şi nicio autoritate publică a ţării al cărei preşedinte încă a fost până pe 20 ianuarie nu i-a confirmat, însă, nici cea mai mică fraudă[5]. Nu s-a ajuns nici măcar la „marele vot” în Curtea Supremă a SUA (SCOTUS), unde spera ca noua majoritate conservatoare a judecătorilor să îl facă preşedinte, iar acestea sunt lucruri care demonstrează că sistemul american este în continuare puternic, funcțional.

Chiar dacă Trump a plecat de la Casa Albă, asta nu înseamnă că trumpismul va pleca și el din spațiul public. Era Trump nu s-a încheiat, de fapt. La nivel mondial, trumpismul încă lucrează, în diferitele lui versiuni. Brexitul, de exemplu, este şi el, în sensul cel mai larg al termenului, parte a acestei ere a contestării populiste, a naţionalismului ipocrit și a șovinismului semidoct, rostogolit pe reţelele sociale spre oameni vulnerabili educaţional, și ale cărui consecinţe politice vor continua să producă efecte în viaţa noastră, ani mulţi de acum înainte.

74,2 milioane de voturi, câte a primit Trump la înfrângere (paradoxal, cu 12 milioane mai multe decât a primit la victoria sa din 2016!), reprezintă cu 20 de milioane mai mult decât a obţinut îndrăgitul preşedinte republican Ronald Reagan în perioada sa de vârf, în 1984. Nu e puţin lucru și demonstrează că mare parte a societății americane nu doar că validează, dar susține politicile și retorica promovată de Trump. Să fie aceste zeci de milioane de oameni simple victime ale unor mesaje venite din exteriorul lor sau problemele pe care le resimt își găsesc ecou în acest tip de discurs, pe care cei mai pudibonzi și ignoranți îl repudiază fără drept de apel? De fapt, aici trenează problemele care au înfuriat o parte din electoratul american, ce s-a așezat în spatele lui Donald Trump în lipsă de alternativă. Negarea problemelor reale cu care se confruntă America profundă și evacuarea lor în derizoriu este una dintre sursele tensiunii crescânde. Este inflație de personaje dintre cele mai patetice, gata să explice că realitatea este distorsionată de fake news și propagandă chineză ori rusească, iar problemele celor ajunși în pragul exasperării țin mai degrabă de inadecvări imputabile nemulțumiților. Este un cocktail exploziv al extremelor, cu efect absolut previzibil.

Aparent, președintele Biden și echipa lui nu vor putea ignora cele 74 de milioane de americani care l-au votat pe Trump și agenda acestuia. Nu vor putea face asta pentru că peste doi ani urmează midterm elections, iar raportul de forțe în Congres este într-un echilibru aproape perfect. O parte din tușele protecționiste ale trumpismului, din teza primordialității intereselor americane în relațiile cu lumea, din populismul coborât la nivel de show, din convingerea că SUA sunt în competiție cu China pentru supremație globală, din demersurile pentru favorizarea industriei americane, din pretenția ca europenii să plătească mai mult, din preocuparea pentru echilibrarea balanței comerciale etc. se va menține inevitabil în politicile administrației Biden[6].

Mai mult, trumpismul a avut o diseminare foarte largă în numeroase democraţii ale spaţiului occidental, acest curent câştigând zeci de milioane de simpatizanţi, de la Pacific la Marea Neagră. Naționalismul, suveranismul economic, contestarea elitelor, protecționismul și anti-globalismul, sfidarea reflexelor occidentale și stilul incisiv, conflictual, uneori derizoriu, sunt teze care se vor regăsi pentru multă vreme de acum înainte în politica globală.

Așadar, să așteptăm cu un optimism moderat administrația Biden. Multe dintre stridențele și asperitățile discursului și practicilor trumpiste vor fi, cu siguranță, corectate. În acest moment, din punctul de vedere al establishment-ului politic din SUA, democrații au o stabilitate foarte serioasă pentru că vor controla Congresul și în urma rezultatului din statul Georgia.

În opinia a numeroși parlamentari, experți şi activişti, Biden, cunoscut pentru interesul său față de politica externă, va trebui să se concentreze în primă fază pe situația internă. Cea mai mare ameninţare la adresa securităţii naţionale americane o reprezintă în prezent diviziunea internă. Liderii lumii vor urmări îndeaproape măsurile adoptate de administrația Joe Biden împotriva autorilor violențelor, el având şansa de a transmite astfel un mesaj ferm.

Autocrații autentice precum Rusia sau China au toate motivele să exulte. Unul ca Putin va exploata din plin insurecția din Washington și excesele epocii Trump pentru a proclama eșecul modelului democratic în general și al celui american în special. Președintele Zimbabwe, Emmerson Mnangagwa, a cerut ridicarea sancțiunilor prelungite anul trecut de Donald Trump, argumentând că „evenimentele de ieri au arătat că SUA nu au niciun drept moral de a pedepsi o altă națiune sub pretextul apărării democrației”[7]. În Venezuela, unde Washingtonul nu recunoaște legitimitatea președintelui socialist Nicolás Maduro, guvernul a condamnat diviziunile politice din SUA și a exprimat speranța că americanii „vor putea găsi o nouă cale spre stabilitate și justiție”. Așadar, cum va reuși Joe Biden să ghidoneze politica externă americană în acest context și într-o vreme în care se vorbește despre definirea noii ordini mondiale?

O nouă politică externă?

Emma Ashford, membru al Atlantic Council, a scris, într-un eseu de politică externă, că alții ar putea vedea din ce în ce mai mult Statele Unite ca pe o sursă de risc, mai degrabă decât de stabilitate: „o națiune care menţine o armată puternică, în timp ce politica sa internă devine din ce în ce mai haotică și nedemocrată”[8].

Ashford a pus sub semnul întrebării capacitatea liderilor de la Washington de a aprecia modul în care haosul actual ar afecta autoritatea morală a SUA sau cum este aceasta percepută de rivali precum China. „Implicațiile reale ale politicii externe sunt mai mari și mai periculoase decât întrebarea dacă Washingtonul va putea organiza un summit al democraţiilor”, a scris ea, cu o aluzie clară la intenția declarată a lui Biden de a organiza un summit care să salveze democrația în America.

Este foarte posibil, ba chiar probabil, ca ordinea mondială post-pandemie să nu semene cu cea pre-pandemică. În ce măsură și cât de fundamentală va fi schimbarea rămâne de văzut. Un lucru este cert, pe măsură ce noua ordine globală se poticnește deja de câțiva ani buni să se definească, și anume că a venit momentul pentru Statele Unite să își reinventeze rolul în lume.

Joe Biden este cel care va pune bazele acestui proces, care trebuie consolidat de noua administrație de la Washigton, în funcție de realitățile economice și politice din 2021, an în care omenirea va fi depășit probabil momentul COVID și se va fi acomodat în noul normal.

Desigur, este tentant acum să tragem concluzii despre cum va arăta geopolitica după pandemie. Unii sunt de părere că sunt martorii ultimelor forțări ale primatului american în relațiile internaționale, similar cu ceea ce a însemnat „momentul Suez” pentru Marea Britanie în 1956. Alții consideră că Statele Unite, principala locomotivă a ordinii internaționale post-Război rece, este un stat doar temporar incapacitat, cu un conductor beat la bord. Mâine, un conductor treaz poate restaura leadershipul american.

Este prea devreme să ne pronunțăm despre modul în care virusul va redefini peisajul internațional. Ce știm, însă, și nu are legătură cu COVID, este că ne îndreptăm spre acea perioadă de tranziție. Pentru moment, dominanța americană în afacerile globale se distinge în oglinda retrovizoare, iar drumul înainte arată o ordine anarhică și încă difuză.

Momentul seamănă, atât din punct de vedere al fragilității politice, cât și al dinamismului intențiilor geopolitice și descoperirilor tehnologice, cu era de dinaintea Primului Război Mondial. Să nu uităm că este o eră care a dat umanității două conflagrații mondiale, până când omenirea a înțeles magnitudinea provocărilor etnice, politice, economice și sociale și a început să ofere și soluții. Pentru a naviga în această tranziție complicată, Statele Unite trebuie să treacă peste dezbaterea dintre retragerea din prim-plan sau restaurarea rolului principal și să își imagineze o reinventare fundamentală a rolului său în lume[9].

Ce fac ceilalți?

Din păcate pentru americani, nici ceilalți actori nu au o politică cristalizată despre rolul lor în lume în următorii zece ani. Singurul actor capabil să conteste supremația americană în relațiile internaționale este China. Beijingul este departe de a fi puterea regională sau statul în curs de dezvoltare ce se autoproclamă, pentru a eluda sau ocoli unele reguli ale sistemului de drept sau comerțului internațional. Economia chineză este de așteptat să devină prima economie a lumii mult mai repede decât era preconizat, undeva în următorii cinci ani.

Investițiile masive în armament și dotarea armatei, proiectarea forței în Marea Chinei de Sud, conflictul cu India în Himalaya, noul Drum al Mătăsii și investițiile din Africa, Orientul Mijlociu și Europa sunt, toate, acțiuni menite să poarte China în tranziția către statutul de mare putere.

În plus, China se va lupta cu SUA și Europa pentru a deține supremația în domeniul IT, al inovării IoT și progreselor tehnologice în materie de inteligență artificială. Pornind cu un mic avantaj în această luptă, China va proiecta multe elemente de soft power în viitor, iar investițiile sale vor atrage după sine și proiectarea unui model cultural, chiar dacă este greu de crezut că va suscita un interes deosebit. Cel puțin în Africa și Orientul Mijlociu, investițiile chineze sunt mai apreciate pentru că nu vin condiționate de respectarea statului de drept și a drepturilor omului sau de reforme structurale, ci doar de o oarecare stabilitate politică[10].

Problema Chinei începe, însă, abia în acest moment. Pentru a fi mare putere, China trebuie să înceapă să proiecteze forță, iar Beijingul nu pare capabil să o facă în acest moment. Să ne uităm doar la cazul Hong Kong-ului, aflat aproape în propria curte, unde liderii chinezi nu și-au putut impune voința din cauza oprobriului internațional. În plus, China are mari dificultăți în a proiecta forță în mările și oceanele calde ale globului, element esențial în geopolitica mackinderiană. SUA se bazează pe facilități militare în Japonia, Arabia Saudită și Europa, puncte din care își pot „flexa mușchii” oricând împotriva Chinei.

Apoi, Beijingul mai are o problemă. Va deveni în curând principala economie a lumii, însă va trebui să se și mențină la acel nivel, iar status-quo-ul în această poziție se menține jucând după alte reguli decât cele cu care guvernul chinez era obișnuit. Acordul comercial cu Australia deja a generat unele conflicte între părți. La finalul lui decembrie 2020, China a semnat un acord comercial cuprinzător cu Uniunea Europeană. În urma acestuia, China va trebui să își deschidă mai mult economia, iar implementarea regulilor comerțului internațional este văzută ca o vulnerabilizare.

Totodată, în calitate de mare putere, nu va mai fi suficient pentru China doar să se implice în marile dosare globale, ci va trebui să fie activă și să aleagă părți. China trebuie să își asume acest rol, să devină de multe ori un jandarm al balanței de putere regionale, să facă anumite compromisuri și, de ce nu, să intervină militar pentru a-și susține aliații, lucruri cu care Beijingul nu este obișnuit, iar lunga sa istorie ne demonstrează că nu se simte deloc confortabil în confruntări militare departe de casă.

De cealaltă parte a Atlanticului, Uniunea Europeană pare să fi regăsit o solidaritate extrem de fragilă. Se vorbește deja de mai bine de un deceniu de o Uniune mai puternică pe plan extern, de o Uniune ca actor pe plan global sau de un mare actor internațional. Paradoxal, pe termen scurt, divorțul de Marea Britanie pare să o avantajeze, luând o greutate semnificativă de pe tracțiunea franco-germană[11].

Europa are potențialul de a deveni în următorul deceniu a doua sau a treia economie a lumii, lider în inovație IT și în economie circulară, campioană în domeniul schimbărilor climatice și a calității vieții. În același timp, nu pare deloc capabilă să își rezolve cele două probleme structurale: Europa este „bătrânul continent” și la propriu, iar rezolvarea problemei demografice prin imigrație este respinsă cultural, și nici nu are o armată proprie, rămânând tributară garanțiilor de securitate NATO, care sunt, de fapt, americane.

Mai mult, Uniunea nu a reușit încă să răspundă la întrebarea lui Kissinger: când vreau să vorbesc cu UE unde sun, la Berlin sau la Paris? Paradoxal, deși Macron a luat avânt pe scena politică internațională, Berlinul și-a asumat rolul de lider al Uniunii. Însă relația de dragoste dintre Berlin și Paris s-ar putea strica foarte ușor în funcție de succesorul Angelei Merkel în fruntea Germaniei. În plus, acesta trebuie să regăsească firul roșu stabilit de Merkel cu marile cancelarii și, după cum știm, diplomația nu este pentru oricine.

Rusia a marșat foarte mult pe cartea revizionismului sistemului internațional, însă pare mai degrabă că se scufundă și din rolul de putere regională, darămite să mai poată ocupa rolul de mare putere. Ce s-a întâmplat în Armenia și acordul din Nagorno-Karabach, semnat în noiembrie 2020, arată clar o Rusie sleită de puteri după implicarea în Siria și Coreea de Nord, o situație economică internă precară și o contestare tot mai acerbă a regimului putinist.

Moscova va continua să își protejeze vecinătatea și se va folosi de toate mijloacele necesare pentru a-și proteja pârghiile de putere și de securitate în această zonă. Rămâne de văzut cât de mult poate întinde această coardă pentru a nu avea soarta imploziei interne a Uniunii Sovietice. Pe plan internațional va mai putea avea cel mult rolul de contrapondere și de a juca alături de un mare actor sau de altul. Totuși, nimeni nu îi poate contesta rolul de mare putere nucleară, ceea ce îi și permite apartenența la organizații internaționale și formate de coordonare transfrontaliere[12].

Iran, Turcia, Arabia Saudită, Brazilia sau Israel vor fi aceleași puteri regionale, poate cu un aport sporit dacă sistemul internațional va ajunge unul în care polii regionali de putere să aibă un cuvânt mai important de spus. Oricum, în orice dezvoltare și deznodământ, niciun dosar regional nu va putea fi închis fără SUA sau China la masa negocierilor.

Un rol mai important în viitoarea configurație a sistemului internațional îl poate avea India. Cu populația care în curând va deveni cea mai numeroasă a planetei și piața de desfacere importantă, gata să găzduiască producție și lanțuri de aprovizionare mutate din China în încercarea marilor companii de a-și reduce dependența față de Beijing, India deja este pol economic în Asia. Reajustându-se puțin la rigurozitatea britanică din timpul ocupației, cu care probabil va relua legăturile după Brexit, India va putea propune o economie de mare putere.

Militar, India stă destul de bine. Bugetul indian al apărării se ridica în 2019 la 47 miliarde de dolari. Ca efective militare, India are 1,3 milioane de cadre active şi 2,8 milioane de cadre în rezervă. În cazul în care un război s-ar declanşa acum, India ar putea mobiliza peste 400 milioane de oameni. India are sub control o forţă aeriană ce însumează 2.185 de aeronave, dintre care 804 sunt avioane de atac, iar 590 sunt interceptoare. Pe plan terestru, statul deţine 4.426 de tancuri şi 3.147 de vehicule de război blindate. În sectorul naval, această ţară controlează 295 de de nave, dintre care un portavion, 16 submarine, 14 fregate şi  11 distrugătoare. E adevărat că multe dintre echipamente nu sunt de ultimă generație, însă acest lucru se va schimba în viitor.

Nu în ultimul rând, India este una dintre puterile nucleare ale globului. Ghinionul Indiei este totodată și norocul ei: geografia. Îi oferă deschidere, râuri cu canale interne navigabile, deschidere pentru flotă către oceane și munți înalți care să o protejeze de invazii. Dar tot geografia îi aduce vecini precum Pakistanul și China, precum și apropierea de Orientul Mijlociu.

Pandemia nu a făcut decât să intensifice dezordinea și disfuncționalitatea Orientului Mijlociu. Reacțiile dure de la Teheran și Washington au escaladat destul de serios conflictul. Războiul de tip proxy din Libia și Yemen mocnește în continuare. Siria rămâne o epavă, cu o configurație post-conflict care nu pare să fie definită încă un deceniu de acum înainte. „Soluția celor două state” între Israel și Palestina pare tot mai îndepărtată după ce Israel cel mai probabil va trece la anexarea unor porțiuni din Cisiordania.

Orientul Mijlociu va fi cu siguranță „butoiul cu pulbere” al viitoarei ordini internaționale. Încă nerefăcut după împărțirea arbitrară Sykes-Picot, cu granițe fluide și imposibil de trasat, împărțit într-o regionalizare tribală chiar și în interiorul regiunilor dintr-un stat, cu guverne eșuate sau foarte bogate, Orientul Mijlociu și regiunea asiatică din jurul său va reprezenta ceea ce țările nealiniate din Lumea a Treia au însemnat pentru Războiul Rece. De politica și implicarea marilor puteri și de alianțele cu statele din zonă va depinde mare parte din configurarea afacerilor globale.

Tot pandemia va face societățile fragile ale lumii mai vulnerabile. Pe măsură ce societățile dezvoltate vor face pași importanți spre redresare socială și economică odată cu campaniile de vaccinare, statele sărace nu vor putea inocula în ritmul celor dezvoltate. Astfel, ne așteptăm ca America Latină să se confrunte cu cel mai mare declin economic din istoria regiunii. Africa, având orașe în creștere, demografie pozitivă, lipsă de apă potabilă, foamete și insecurități sanitare, va deveni un risc de securitate extrem.

Pentru a așeza o mantra contextuală peste cele expuse anterior, trebuie să vorbim și despre triumful globalizării, deja uitat de societăți care se confruntă cu inegalități și inechitate socială crescânde și cu un impuls mercantil aproape de nestăvilit. Creșterea economică și de bunăstare cu care a fost obișnuită populația lumii a atins un nivel care nu permite creșteri la fel de mari în deceniile ce vor urma.

Ceea ce cunoșteam în literatura de specialitate drept democrație se află în retragere de peste o decadă, iar ruptura dintre cetățeni și guverne se accentuează cu fiecare ciclu electoral. Instituțiile internaționale, în afară de cele militare, sunt aproape de irelevanță, paralizate de prea multă birocrație, prea puține investiții și rivalitate intensă între marile puteri. Și peste toate acestea plutește fantoma schimbărilor climatice, pe măsură ce planeta se sufocă de emisii de carbon.

Concluzii

Această tranziție de la o ordine a sistemului internațional la alta este una ciclică și perfect normală de la definirea acestuia în format modern la 1648. Momentul cere un leadership calificat pentru a pune puțină ordine în această mișcare browniană a intereselor și mijloacelor aferente. Este nevoie de definirea sau menținerea balanțelor de putere, de stabilizarea competiției geopolitice și de mobilizare pentru a rezolva dosare globale care transcend puterea și capacitatea unui singur stat de a le rezolva.

Așa cum am arătat, acest rol nu poate fi îndeplinit decât de Statele Unite sau de China. Este adevărat că lumea așteaptă ca SUA să își asume această responsabilitate, având experiență, tradiție și relații stabilite deja într-un anumit șablon cu toți actorii globali. Mai concret, SUA reprezintă cunoscutul, chiar dacă nu întotdeauna plăcutul, în vreme ce China reprezintă necunoscutul. Iar realismul specific relațiilor internaționale necesită un actor care să joace după reguli.

Donald Trump a produs multe convulsii interne, dar, în ciuda retoricii, nu a deraiat SUA de la rolul său de pe scena globală, iar acțiunile sale în politica externă nu au depășit tușele groase dictate de establishment-ul de securitate american. În același timp, și sistemul a evoluat până la radiografia pe care o avem acum în fața ochilor. Astfel, SUA se află acum la răscruce, având de ales între trei opțiuni: retragerea din rolul principal, restaurarea primatului sau reinventarea.

Fiecare opțiune strategică este una largă, care va depăși capacitatea unei administrații, chiar și cu două mandate, de a o impune și aspiră să livreze interese americane și să protejeze valorile excepționalismului democratic propus de SUA. Unde diferă, însă, este în analiza și definirea priorităților și zonelor de influență americane, precum și a amenințărilor.

Americanii nu ar fi greu de convins acum în privința retragerii într-o abordare mai izolaționistă și naționalistă. SUA se confruntă cu costuri umane și economice enorme generate de pandemie, cu o societate divizată rasial și cu un leadership politic care nu generează încredere. Americanii își amintesc și că, după Războiul Rece, Washingtonul s-a implicat peste mări și a neglijat investițiile domestice. În plus, există mulți americani care consideră că prietenii din Europa și alte părți ale lumii trăiesc în siguranță pe seama investițiilor americane în securitate, fără să achite aceeași notă de plată.

Există și abordări radicale pentru care această economie de implicare înseamnă un izolaționism nativist și un declin patologic. În fapt, însă, înseamnă o îngustare a conceptului de interese vitale, o reducere de desfășurare de trupe militare, ruperea unor alianțe învechite și renunțarea la zelul misionar de a construi democrații peste hotare. Retragerea înseamnă, însă, și recunoașterea faptului că alte puteri vor putea prelua rolul lăsat liber de SUA și vor efectua toate acțiunile la care americanii renunță.

Mai mult, retragerea ar aduce după sine riscuri structurale. În primul rând, cui ar oferi SUA ștafeta, așa cum a făcut-o Marea Britanie după al Doilea Război Mondial? Apoi, din acest rol mai diminuat, dar tot de mare putere, vor putea SUA să joace rolul de organizator în chestiuni precum schimbările climatice, non-proliferare nucleară și comerț global pe care și-l dorește? Cel puțin în domeniul non-proliferării nucleare nimeni nu îi poate lua locul.

Adepții restaurării primatului SUA sunt conștienți că unilateralismul american în afacerile internaționale s-a încheiat. Aceștia consideră, însă, că americanii au greșit că nu au profitat pe deplin de victoria lor în Războiul Rece și de forța unicității de mare putere a sistemului. SUA au oprit expansiunea NATO pentru a pacifica Rusia și s-au trezit cu ea revanșardă într-o și mai mare măsură. Au primit cu brațele deschise China în Organizația Mondială a Comerțului (OMC) doar ca să o vadă cum încalcă regulile și devine prima economie a lumii. În accepțiunea acestora, SUA nu suferă atunci când face prea mult, ci atunci când încearcă prea puțin. Poate că Statele Unite nu se mai pot bucura de dominare fară rival, dar pârghiile de putere încă înclină semnificativ în favoarea lor. În ciuda rănilor interne, SUA încă au cea mai mare putere militară, cea mai influentă economie, sistemul de alianțe cel mai complex și reprezintă puterea soft cea mai capabilă.

Rămâne întrebarea dacă americanul de rând, diferit față de cel de acum 30 sau 50 de ani, va accepta această luptă la baionetă cu China, în urma căreia SUA ar trebui să obțină primatul.  Și bineînțeles, rămâne a treia opțiune, dar care nu reprezintă și una a compromisului. Realitatea este una nouă pentru toți cei implicați în fenomen și adevărul este că americanii nu mai pot dicta ritmul evenimentelor așa cum își imaginau odată. Dar chiar și așa, rămân singura putere capabilă, într-o poziție mult mai favorabilă decât oricare alt actor pentru a mobiliza coaliții și a naviga râurile rapide și întortocheate ale geopoliticii acestui secol.

Ordinea post-Război Rece se va transforma cu siguranță în ordinea post-COVID, așa că americanii nu mai pot să machieze unilateralismul sau izolaționismul pentru a arăta strălucitor, ci vor trebui să reinventeze scopul și practica puterii americane pentru a găsi un echilibru între ambiții și limitările pe care le are.

Primul lucru pe care trebuie să îl facă în acest sens este coagularea unei politici interne coerente care să ofere o stabilitate socială, o economie solidă și un consens bipartizan pe politicile cruciale de dezvoltare. Apoi, prioritatea politicii externe trebuie să fie navigarea printre provocările actuale: schimbările climatice, insecuritatea sanitară globală, proliferarea armelor de distrugere în masă și revoluția în tehnologie.

SUA pot să aducă acestor provocări un nou multilateralism, o serie de aranjamente cu state cu viziune similare și legături istorico-culturale, o abordare fermă în reformarea instituțiilor internaționale, precum și o diplomație agilă când vine vorba despre angajarea în dezbateri cu rivalii sistemici privind competiția de mare putere. Cealaltă mare prioritate nu poate fi decât cea mai mare provocare geopolitică pentru SUA: managementul competiției cu China.

SUA nu mai au capacitatea de a stopa și nu mai pot preveni ascensiunea Chinei la statutul de mare putere. Și nu trebuie să uităm că războiul comercial purtat de Trump la adresa Beijingului a arătat două economii prea interdependente pentru a fi decuplate. Statele Unite au însă la îndemână posibilitatea de a defini mediul în care se ridică China și poate profita de rețeaua de aliați din regiunea indo-pacifică – tradiționalii Japonia și Coreea de Sud, dar și India, al cărei rol mai predominant implică și o teamă față de creșterea puterii chineze.

Bibliografie

BAGNETTO, Laura Angela, „US has ‘no moral right to levy sanctions’ on Zimbabwe, says President Mnangagwa”, Radio France International, 19 ianuarie 2021, https://www.rfi.fr/en/africa/20210119-united-states-has-no-moral-right-to-levy-sanctions-on-zimbabwe-emmerson-mnangagwa-africa-capitol-attack-democracy (accesat pe 20 ianuarie 2021).

GAUB, Florence; BOSWINKEL, Lotje, „The geopolitical implications of the COVID-19 pandemic”, Policy Department for External Relations, Directorate General for External Policies of the Union, septembrie 2020, https://www.europarl.europa.eu/RegData/etudes/STUD/2020/603511/EXPO_STU(2020)603511_EN.pdf (accesat pe 15 ianuarie 2021).

GONZáLEZ LAYA, Arancha, „Europeans have learned that they need to build their strategic autonomy” – interviu realizat de Isabelle Marchais, Fundația Robert Schuman, 23 noiembrie 2020, https://www.robert-schuman.eu/en/european-interviews/0102-europeans-have-learned-that-they-need-to-build-their-strategic-autonomy (accesat pe 20 ianuarie 2021).

GRAMER, Robbie; MACKINNON, Amy; DETSCH, Jack; LU, Christina, „What to Expect in Biden’s First 100 Days in Foreign Policy”, Foreign Policy Magazine, 19 ianuarie 2021, https://foreignpolicy.com/2021/01/19/biden-first-100-days-foreign-policy-china-russia-europe-trump-climate-change/ (accesat pe 20 ianuarie 2021).

HILLE, Peter; HASSELBACH, Christoph, „Capitol Hill riots: Are Western democracies under attack?”, Deutsche Welle, 7 ianuarie 2021, https://www.dw.com/en/capitol-hill-riots-are-western-democracies-under-attack/a-56163820 (accesat pe 15 ianuarie 2021).

KIMMAGE, Michael; KOSHKIN, Pavel; ZHURAVLEVA, Victoria; ZWACK, Peter B., „U.S.-Russia Relations under the Biden Administration | An Expert Analysis”, Wilson Center, 11 decembrie 2020, https://www.wilsoncenter.org/article/us-russia-relations-under-biden-administration-expert-analysis (accesat pe 17 ianuarie 2021).

LEATHERBY, Lauren; RAY, Arielle; SINGHVI, Anjali; TRIEBERT, Christiaan; WATKINS, Derek; WILLIS, Haley, „How a Presidential Rally Turned Into a Capitol Rampage”, The New York Post, 12 ianuarie 2021, https://www.nytimes.com/interactive/2021/01/12/us/capitol-mob-timeline.html (accesat pe 15 ianuarie 2021).

McCOLLUM, Victoria, (ed.), Make America Hate Again: Trump-Era Horror and the Politics of Fear, Routledge Publishing, Londra, 2019.

ONDIEKI, Elvis, „US Capitol riots: Who’s the banana republic now?”, Nation (Kenia),  8 ianuarie 2021, https://nation.africa/kenya/news/us-capitol-riots-who-s-the-banana-republic-now–3250662 (accesat pe 15 ianuarie 2021).

PRIEBE, Miranda; ROONEY, Bryan, BEAUCHAMP-MUSTAFAGA, Nathan; MARTINI, Jeffrey, PEZARD, Stephanie, Implementing restraint. Changes in US regional security policies to operationalize a realist Grand Strategy of restraint, RAND Corporation, Santa Monica, California, 2021.

REYNOLDS, Oliver; POHLMAN, Arne, „What Will the U.S.-China Relationship Look Like in the Biden Era?”, Harvard Business Review, 7 ianuarie 2021, https://hbr.org/2021/01/what-will-the-u-s-china-relationship-look-like-in-the-biden-era (accesat pe 19 ianuarie 2021).

SHETH, Sonam, „Here are all the losses Trump’s campaign has faced since Election Day”, Business Insider, 13 decembrie 2020, https://www.businessinsider.com/all-the-ways-trump-lost-2020-presidential-election-list-2020-12 (accesat pe 14 ianuarie 2021).

[1]Elvis Ondieki, „US Capitol riots: Who’s the banana republic now?”, Daily Nation (Kenia),  8 ianuarie 2021, https://nation.africa/kenya/news/us-capitol-riots-who-s-the-banana-republic-now–3250662 (accesat pe 15 ianuarie 2021).

[2]Peter Hille, Christoph Hasselbach, „Capitol Hill riots: Are Western democracies under attack?”, Deutsche Welle, 7 ianuarie 2021, https://www.dw.com/en/capitol-hill-riots-are-western-democracies-under-attack/a-56163820 (accesat pe 15 ianuarie 2021).

[3]Lauren Leatherby, Arielle Ray, Anjali Singhvi, Christiaan Triebert, Derek Watkins, Haley Willis, „How a Presidential Rally Turned Into a Capitol Rampage”, The New York Post, 12 ianuarie 2021, https://www.nytimes.com/interactive/2021/01/12/us/capitol-mob-timeline.html (accesat pe 15 ianuarie 2021).

[4]Victoria McCollum (ed.), Make America Hate Again: Trump-Era Horror and the Politics of Fear, Routledge Publishing, Londra, 2019.

[5] Sonam Sheth, „Here are all the losses Trump’s campaign has faced since Election Day”, Business Insider, 13 decembrie 2020, https://www.businessinsider.com/all-the-ways-trump-lost-2020-presidential-election-list-2020-12 (accesat pe 14 ianuarie 2021).

[6]Robbie Gramer, Amy Mackinnon, Jack Detsch, Christina Lu, „What to Expect in Biden’s First 100 Days in Foreign Policy”, Foreign Policy Magazine, 19 ianuarie 2021, https://foreignpolicy.com/2021/01/19/biden-first-100-days-foreign-policy-china-russia-europe-trump-climate-change/ (accesat pe 20 ianuarie 2021).

[7]Laura Angela Bagnetto, „US has ‘no moral right to levy sanctions’ on Zimbabwe, says President Mnangagwa”, Radio France International, 19 ianuarie 2021, https://www.rfi.fr/en/africa/20210119-united-states-has-no-moral-right-to-levy-sanctions-on-zimbabwe-emmerson-mnangagwa-africa-capitol-attack-democracy (accesat pe 20 ianuarie 2021).

[8]Miranda Priebe, Bryan Rooney, Nathan Beauchamp-Mustafaga, Jeffrey Martini, Stephanie Pezard, Implementing restraint. Changes in US regional security policies to operationalize a realist Grand Strategy of restraint, RAND Corporation, Santa Monica, California, 2021.

[9]Florence Gaub, Lotje Boswinkel, „The geopolitical implications of the COVID-19 pandemic”, Policy Department for External Relations, Directorate General for External Policies of the Union, septembrie 2020, https://www.europarl.europa.eu/RegData/etudes/STUD/2020/603511/EXPO_STU(2020)603511_EN.pdf (accesat pe 15 ianuarie 2021).

[10]Oliver Reynolds, Arne Pohlman, „What Will the U.S.-China Relationship Look Like in the Biden Era?”, Harvard Business Review, 7 ianuarie 2021, https://hbr.org/2021/01/what-will-the-u-s-china-relationship-look-like-in-the-biden-era (accesat pe 19 ianuarie 2021).

[11]Arancha González Laya, „Europeans have learned that they need to build their strategic autonomy” – interviu realizat de Isabelle Marchais, Fundația Robert Schuman, 23 noiembrie 2020, https://www.robert-schuman.eu/en/european-interviews/0102-europeans-have-learned-that-they-need-to-build-their-strategic-autonomy (accesat pe 20 ianuarie 2021).

[12]Michael Kimmage, Pavel Koshkin, Victoria Zhuravleva, Peter B. Zwack, „U.S.-Russia Relations under the Biden Administration | An Expert Analysis”, Wilson Center, 11 decembrie 2020, https://www.wilsoncenter.org/article/us-russia-relations-under-biden-administration-expert-analysis (accesat pe 17 ianuarie 2021).