Desființarea omului prin Holocaust

Ovidiu Raețchi, Istoria Holocaustului. Desființarea omului:

de la ascensiunea lui Hitler până la execuția lui Eichmann

Editura Litera, București, 2022, ISBN: 978-606-33-8351-9, 720 p.

În pofida faptului că este anunțată în prima parte a titlului ca o istorie a Holocaustului, lucrarea lui Ovidiu Raețchi nu este o istorie în sensul în care ne-am obișnuit din literatura specifică, ci este o adevărată fenomenologie a desființării umanității prin Holocaust. Pornind de la abservația tragică a chimistului italian Primo Levi, care avea să cunoască la Auschwitz mecanismul desființării unui om, autorul formulează ideea pe care își va construi întregul demers: „Ceea ce nu au înțeles cei care îl aclamau pe Hitler – inclusiv Heidegger, care avea toate datele să înțeleagă – era faptul că desființarea unui om, așa cum o numește Levi, însemna în fapt desființarea întregii umanități. Că acesta era opusul principiului talmudic rostit ulterior în onoarea salvatorilor din Holocaust, precum Oskar Schindler sau Raoul Wallenberg: Cine salvează o viață salvează întreaga lume. Cine desființează un om desființează umanitatea întreagă” (p. 13).

Înainte de a desfășura istoria acestui fenomen, de la idee la act, Ovidiu Raețchi își pregătește cititorul pentru ceea ce urmează. „Prologul” lucrării este o scurtă, intensă și necesară ședință de pregătire teoretică și psihologică pentru cel ce-și propune să parcurgă această lucrare. Istoria Holocaustului nu poate fi lecturată fără o asemenea pregătire, pentru că nu este vorba de prezentarea cronologică a unor acțiuni cum ar fi cucerirea de granițe și de influență într-o anumită regiune, nu este vorba despre satisfacerea orgoliilor unor lideri prin provocarea la duel, nu este vorba despre confruntarea a unor armate după regulile războiului, în care după o bătălie vin sanitarii și acordă îngrijiri răniților din toate taberele, nu este vorba despre procese economice „macro” care i-ar atrage pe toți oamenii într-un anumit proces din care unii ies învingători și alții, învinși, dar în viață. Când a acceptat ispita Satanei în ceea ce-l privește pe Iov, Dumnezeu a pus condiția supremă: să nu se ia de viața lui; în cazul Holocaustului, un asemenea pact nu a existat, scopul acțiunii fiind chiar viața, existența unui popor, nu supunerea și nici spolierea lui.

Cum a fost posibilă apariția acestui proces? Autorul nu rămâne la nivelul explicațiilor de natură socială și politică, ci se apropie de indivizii care au decis acest proces și de cei care l-au pus în aplicare? Evoluția unei societăți nu se produce doar conform unor legi ce transcend sfera individuală, ci este decisă de anumiți indivizi. Ce s-a întâmplat în mintea celui care a decis Soluția Finală? Dar a celor care au executat odinul? S-a spus adesea că Holocaustul a fost acțiunea unor nebuni, sau chiar că putem vorbi de o nebunie colectivă. De fiecare dată ne întrebăm chiar ce a fost în mințile arhitecților și ale executanților acestui odios proiect de nimicire în masă. Chiar nu au avut nicio tresărire? Autorul ne aduce dovezi că au avut ezitări dar că, până la urmă, au acceptat să aplice soluția finală. Cum s-a produs trecerea de la tresărirea individului față de ideea de a săvârși o asemenea crimă și acționarea mecanică în direcția săvârșirii ei? Iată ce spune Ovidiu Raețchi: „Înainte ca apatia, adaptarea, desensibilizarea să-și facă loc, organismul se revoltă. În cazul martorilor și al călăilor – cei care aveau de făcut o alegere («Ce voi face eu în privința asta?») – această  reacție organică purta un nume: instinct moral. Nu era nevoie de ceva mai sofisticat – de vreun principiu kantian – pentru a simți că nu e bine să arzi un copil. Era suficient instinctul moral spontan, prezent în fiecare dintre noi – exceptându-i poate pe psihopați” (pp. 21-22). Autoul dă exemplul unui funcționar de la Auschwitz – Gröning, pe numele său – care a parcurs destul de repede acest traseu de la șocul primului moment până la a privi chiar amuzat modul în care ardeau trupurile umane. „Precum milioane de alți germani, austrieci, croați, români, olandezi, ucraineni, francezi, Gröning a făcut alegerea comodă: și-a înăbușit instinctul natural și s-a împăcat cu Soluția Finală, spunându-și una din acele «fraze» cu care se autosugestionau și Hitler sau Himmler: «Trebuie să facem victime azi pentru a evita victimele de mâine», «Ucidem copiii lor pentru a salva copiii noștri»…” (p. 22). Nu toți au ales soluția comodă, pentru că o parte dintre militarii germani care executau sute de evrei pe zi prin împușcare deveneau depresivi, acesta fiind încă unul dintre motivele pentru care liderii naziști au adoptat soluția mai „umană” a gazării. Exemplar este cazul arhitectului Holocaustului, Heinrich Himmler: „acesta a dorit să asiste la execuția a 100 de persoane, la Minsk. Printre victime se numărau multe femei, care nu au murit pe loc. Lui Himmler i s-a făcut rău privindu-le, și-a pierdut echilibrul, a fost la un pas de leșin, apoi a început să răcnească la plutonul de execuție, acuzându-și subordonații că trag fără recizie. Deși autorizase inițial uciderea copiilor și a femeilor prin împușcare, șeful SS s-a răzgândit după ce a înțeles că efectele psihologice asupra SS-iștilor sunt devastatoare, transformând această «elită ariană» într-o adunătură de alcoolici nevrotici” (pp. 375-376).

Ce le-a lipsit celor care au aplicat Soluția Finală și martorilor acestei crime în masă? Simplul instinct moral. „Salvatorii din Holocaust…, cei care au ales să-și asculte instinctul moral înnăscut ajutând evreii să supraviețuiască, și-au explicat opțiunea etică mult mai simplu, aproape naiv. «Normal», spunea salvatorul leton Jan Lipke despre modul în care a acționat, sprijinind zeci de evrei să supraviețuiască” (p. 23). Iar dacă în cazul călăilor, așa cum remarcase Hannah Arendt, nu putem vorbi de ființe excepționale, ieșite din comun, ci de ființe banale, și în cazul salvatorilor, ne spune Ovidiu Raețchi, întâlnim aceeași „banalitate”: „În realitate, alegerea de a nu accepta Holocaustul, de a ajuta victimele acestuia, era la fel de «banală». Nu era rezervată geniilor sau marilor caractere. Era eroică, aducea riscuri uriașe, însă, din punct de vedere moral, nu implica decât ascultarea unui instinct înnăscut și «normal». E ceea ce Rochat și Modigliani au numit the ordinariness of goodness” (p. 24).

Fac o paranteză: acest tip uman a fost conturat și propus prima dată de Platon, în pofida a ceea ce s-a spus că acesta ar fi propus ca model filosoful, acel om de excepție. Filosoful era regele, dar omul cetății trebuia să fie cel ce-și asuma principiul dreptății oriunde s-ar fi situat el în ierarhia socială. Eu l-am numit „excepționalul nespectaculos”, omul care este excepțional prin asumarea dreptății într-o lume plină de tentații ale nedreptății dar care nu se prezintă înveșmântat în purpură pentru asta, fiindcă pentru el acest mod de a fi este firesc, întreaga filosofie a lui Platon fiind o ontologie a firescului.

Revenind la actorii Holocaustului, actanți și martori, aceștia s-au obișnuit cu neobișnuitul. După o replică a unui inculpat în Procesul de la Nürnberg, ceea ce trebuia să fie trecător sau un accident a devenit mod de viață. Ovidiu Raețchi conchide: „Shoah-ul a fost o încleștare continuă, întinsă pe mai bine de patru ani, între voința de desființare a omului, izvorâtă dintr-o pervertire a rațiunii, și umanitatea care răzbătea din instinctul moral simplu, accesibil oricui. Holocaustul  nu a fost o fatalitate, ci complicitatea unui întreg continent la ceea ce și un copil – mai ales un copil – putea indica drept răul absolut” (p. 28). Din fericire, nu toți europenii s-au obișnuit cu crima, nu întregul continent a fost complice, pentru că altminteri nu ar mai fi fost nicio încleștare.

Tot în scurtul program propedeutic se înscriu și precizările terminologice, foarte utile în condițiile în care și astăzi există încercări de minimalizare a gravității Holocaustului, personaje din lumea politică și din cea științifică punând mereu câte un bemol atunci când se vorbește de această crimă pe care o ascund sub diverse etichete: „persecuție”, „greșeală”, „exagerare”, „derapaj”, „exces” ș.a. În același proces de minimizare se înscrie și reducerea Holocaustului doar la gazarea din lagărele morții. Or, așa cum demonstrează Ovidiu Raețchi „termenul «Holocaust» acoperă procesul de anihilare sistematică a evreilor în ansamblul său” (p. 31), proces ce s-a desfășurat pe mai multe niveluri, de la cel discursiv, continuând cu cel legislativ și adminstrativ până la cel din urmă: Soluția Finală. Nu doar Germania nazistă a fost implicată în această crimă, ci au fost mai mulți actori statali, implicați în diferite grade: „au existat state (relativ autonome) și teritorii controlate de naziști care nu au dezvoltat un Holocaust propriu, dar au participat la Holocaust, în etapa Soluției Finale, prin trimiterea evreilor în lagărele morții (Bulgaria, pentru teritoriile preluate de la Grecia și Iugoslavia); de asemenea, au existat state care au conceput un Holocaust propriu, extrem de violent, dar au evitat să participe, din rațiuni politice, la Soluția Finală din lagărele morții (acesta este cazul românesc); alte țări au generat un Holocaust propriu, dar au și trimis evrei la Auschwitz în cadrul sooluției finale (Croația). În sfârșit, în situații remarcabile, unele state controlate de germani sau aliate cu aceștia au reușit să evite atât propriul Hoolocaust, cât și participarea la Soluția Finală (Danemarca, Finlanda)” (p. 32).

După această pregătire teoretică și psihologică prin care trece parcurgând „Prologul”, cititorul poate începe lecturarea cărții. Lucrarea este stucturată în patru părți. Primele trei prezintă etapele pe care le-a parcurs Holocaustul – prin cuvinte și legi, prin gloanțe și prin gazare – iar ultima parte este dedicată sfârșitului acestui coșmar istoric.

Prima parte conține patru capitole ce descriu Holocaustul prin cuvinte și legi și pașii politici și administrativi prin care acest fenomen s-a extins în toate teritoriile ocupate de naziști. În primul capitol, întitulat „Holocaustul cuvintelor”, autorul prezintă primul pas pe ceea ce avea să fie drumul spre Soluția Finală: discursul. „Tot acest proces genocidal – descriminarea, eliminarea din societate, ghetoizarea, împușcarea, gazarea – a început însă prin discurs. Orice genocid este, la început, un genocid al cuvintelor” (p. 39). Istoria gândirii politice este plină de exemple în acest sens, în care cuvântul devine faptă, iar Ovidiu Raețchi realizează o trecere în revistă a celor mai importante nume din cultura și politica europeană ce au promovat discursul antisemit.

După discurs, au urmat legile, nivel pe care autorul îl prezintă în al doilea capitol, „Holocaustul legilor”. După boicotul produselor și atacurile asupra sinagogilor și a magazinelor evreiești, au apărut legile care au stabilit elimiarea evreilor din funcțiile publice, limitarea numărului de elevi și studenți evrei, sterilizarea forțată a celor „necorespunzători rasial” și confiscarea bunurilor inamicilor politici și ale evreilor. A urmat pachetul de legi rasiale de la Nürnberg (Legea cetățeniei Reichului și Legea pentru protejarea sângelui german și a onoarei germane), care a făcut din evrei cetățeni de rang secund și care interzicea căsătoriile dintre germani și evrei.

Următorul pas a fost atacarea țării cu cea mai mare populație evreiască din Europa, pe care autorul o prezintă în al treilea capitol, „Premisele Holocaustului. Distrugerea Poloniei”. Ocuparea Poloniei a însemnat gestionarea altor sute de mii de evrei, adăugați la cei din Cehia și Austria, fapt ce a creat o presiune suplimentară spre găsirea unei soluții rapide de exterminare, cel puțin a celor din zonele „germanizate”. Așa a apărut inițial ideea creării unei rezervații, ca zonă toampon între teritoriile ocupate și URSS. Necesitatea întreținerii lor a dus la înființarea lagărelor de muncă și a ghetourilor. Însă aglomerările de populație evreiască în zonele ocupate din Polonia, în condițiile pregătirii unei invadări a URSS, deveneu o mare problemă, motiv pentru care a apărut ideea deportărilor. Cum condițiile inumane de deportare nu erau suficiente pentru dispariția evreilor și planul de deportare în Madagasdcar eșuase, s-a deschis calea spre Soluția Finală.

Ocuparea de noi teritorii de către naziști i-a dus mereu spre întâlnirea cu evreii de acolo și cu cei care se refugiaseră de prigoana din teritoriile germane. În capitolul „Occidentul și Balcanii în noua ordine ariană”, autorul ne prezintă amplificarea problemei evreiești odată cu sporirea suprafeței celui de-al treiela Reich. Măsurile de izolare și de prigonire a evreilor din teritoriile ocupate au fost diferite de la un stat la altul.

A doua parte, de o întindere mai redusă, însumează două capitole. În primul dintre ele (capitolul V în economia volumului), intitulat „Începutul Holocaustului. Barbarossa și efectele sale”, autorul prezintă acțiunile antisemite întreprinse de către naziști după invadarea URSS. Țintele execuțiilor au fost comisarii sovietici, evreii și partizanii (numiți „bandiți”), însă propaganda nazistă a introdus imediat echivalența între evrei și bolșevici. Ca motiv al acestor acțiuni, rasismului i s-a adăugat antibolșevismul. Pentru uciderea prin împușcare a acestor dușmani ai rasei pure s-au creat comandamente speciale. Hitler ajunsese într-o zonă georgrafică cu o populație evreiască numeroasă, situată între răsăritul spațiului germanic și apusul Rusiei, iar sarcina exterminării crescuse exponențial. Timp de un an, Holocausutul s-a produs prin gloanțele Einsatzgruppen, din 1942 apărând metoda mai eficientă a gazării. În acțiunea lor, naziștii s-au folosit și de grupările antibolșevice și antisemite din noile țări ocupate sau aliate. Toate acestea sunt prezentate în al șaselea capitol, intitulat char „Holocaustul gloanțelor”.

Partea a treia, cea mai întinsă și care însumează cinci capitole, debutează cu capitolul intitulat „Arheologia Soluției Finale”, în care este prezentat traseul de la eutaniserea persoanelor cu handicap grav – considerate „nedemne de viață”, chiar dacă erau exemplare ale „rasei pure” – până la extinderea eutanasierii la o întreagă comunitate considerată „nedemnă de viață” din motiv de rasă. Metodele au evoluat, de la injecții letale la gazare. Suprasarcina pe care o reprezenta numărul mare de evrei după ocuparea teritoriilor din Est, costurile mari ale exterminării prin împușcare – atât materiale, cât și umane (apropo de leșinul lui Himmler) – au dus spre căutarea unei soluții de exterminare mai „umane”. Astfel, din toamna lui 1941, s-a decis „Soluția Finală”. În următoarele patru capitole ale acestei părți sunt prezentate formele și gradele în care statele ocupate și cele aliate ale Germaniei naziste au participat la aplicarea Soluției Finale.

Ultima parte a lucrării conține două capitole. În primul, „Prăbușirea lui Adolf Hitler”, autorul prezintă momentele ce au marcat căderea lui Hitler, iar în al doilea, „Pedeapsa”, prezintă pe scurt ceea ce s-a întâmplat cu responsabilii pentru această crimă, de la sinuciderile din buncăr, la Procesul de la Nürnberg și la cel al lui Eichmann de la Ierusalim. Ce s-a întâmplat mai departe cu supraviețuitorii acestui coșmar? Nu s-au răzbunat pe criminali și nici pe urmașii acelora așa cum prevăzuseră alchimiștii Holocaustului.

La finalul lucrării, Ovidiu Raețchi notează: „Faptul că poporul evreu a renăscut în Palestina, transfigurat de drama Shoah-ului, în condițiile unui război lung și inegal cu popoarele arabe din jur, nu s-a datorat supraviețuirii celor mai puternici în centrele morții din Polonia, ci responsabilității față de victimele Holocaustului ca esență a noii lor vieți în Orientul Mijlociu. Din 1948 până astăzi, existența Israelului a fost ghidată de ideea că niciodată premisele unui nou genocid nu vor mai fi permise, că niciodată trauma trăită în Europa nu se va mai repeta” (p. 631).

Remascabilă este puterea de sinteză și coerența autorului, acesta reușind să-și urmărească ideea prin multitudinea de date pe care le-a adunat și le-a prelucrat. Deși abordarea acestei vaste teme a reclamat recursul la cifre și statistici, argumentarea nu a fost îngreunată de acestea, ci a fost potențată. Nimic nu este divagație, nimic nu este în plus, toate datele și relatările contribuind la înțelegerea acestei fenomenologii a Holocaustului, a acestei forme de desființare a omului.

Pentru fiecare cititor, lectura acestui volum poate fi o probă a rezistenței la dezumanizare, primul pas fiind desensibilizarea. Iată ce ne spune autorul: „Când am început să studiez sistematic masacrele comise de Einsatzgruppen în URSS, mărturiile deținuților de la Auschwitz, mecanismul detaliat de ucidere din camerele de gazare, arderea munților de cadavre – m-am văzut nevoit să mă opresc din citit din zece în zece minute, dintr-o neputință fizică de a gestiona atâta rău. După câteva luni în care am făcut asta zilnic, mi-am dat seama că reacția fizică dispăruse: rămăsese, sigur, revolta teoretică, însă organismul se obișnuise cu groaza. Ochiul căuta rutinat cifre seci cu numărul morților – câți copii, câte femei, câți gazați la sosire – cu o deplină răceală profesională. Am bănuit că acesta era – la o cu totul altă scară, la un cu totul alt grad de realitate – fenomenul de desensibilizare despre care vorbesc mulți dintre cei care au trecut prin Holocaust, ca victime, martori și chiar călăi” (pp. 20-21).

Nu pot ura cititorilor „lectură plăcută”, pentru că așa ceva nu este posibil în cazul acestei istorii. Parcurgerea ei este pentru fiecare o întâlnire cu „atâta rău”. Însă nu tot ce este necesar este și plăcut. Or, parcurgerea acestui volum este un lucru necesar.

Sorin BOCANCEA