Epuizarea răbdării strategice a Occidentului.

Talibanii din Afganistan: de la o insurgenţă de manual la o guvernare deficitară[1]

(The end of the the West’s strategic patience.

The Talibans of Afghanistan: from a classical insurgency to a poor governance)

Șerban Filip CIOCULESCU

Abstract

The West has lost the battle for a modern and democratic Afghanistan not on the battlefield but at  the psychological, social and economic levels. The massive withdrawal of Americans and other Western troops from Afghanistan has decisively facilitated the Taliban’s recapture of the country, and we know now that it was the Americans who first decided the abandonment of this weak or failing state. In the Western democratic societies of countries involved in the long nation-building process, the population found it increasingly difficult to tolerate the loss of human lives and the spending of large sums of money to modernize a state and a society that for the most part refused to abandon its tribal, conservative, and archaic character. The western states abandoned Afghanistan when It became clear that there was no clear solution, no mega-plan that would have generated a successful outcome, mainly due to the societal resistance shown by the predominant rural Afghan population and the inability of successive governments in Kabul to effectively govern, relying on inclusive institutions, on solid and effective force structures.  The new government, created by Tallbans, must rule a country which lacks the necessary economic resources and administrative skills, while also facing the insurgency of another islamist group, a more radical one, the Islamic State of Khorasan Province.

Key-words: Afghanistan, guerilla, interventionism, jihadism, nation-building, NATO, USA, Talibans

Introducere. Plecarea din Afganistan

Occidentul a pierdut bătălia pentru un Afganistan modern şi democratic nu pe câmpul de luptă, ci la nivel psihologic, social şi economic. Retragerea masivă a americanilor şi a celorlalte trupe occidentale din Afganistan a facilitat decisiv recucerirea ţării de către mişcarea talibană, fiind destul de clar că americanii au fost cei care au dat semnalul abandonării acestui stat-problemă. În societăţile democratice occidentale, populaţia tolera tot mai greu pierderile în vieţi umane şi cheltuirea unor mari sume de bani pentru modernizarea unui stat şi a unei societăţi care, în majoritate, a refuzat să îşi abandoneze caracterul tribal, conservator, arhaic. Treptat, a devenit clar că nu exista o soluţie clară, un plan care să conducă spre succes, din cauza rezistenţei societale manifestată de populaţia afgană din zonele rurale predominantă şi a incapacităţii guvernelor succesive din Kabul de a guverna eficient, sprijnindu-se pe instituţii solide şi pe structuri de forţă efective.

Este la fel de clar că negocierile finalizate la Doha în 2020 între americani şi talibani, soldate cu un acord de pace, au lovit puternic în moralul elitelor politice şi al membrilor armatei naţionale afgane. Deşi talibanii nu şi-au îndeplinit angajamentele de a nu mai ataca poziţiile  armatei afgane şi de a negocia un acord de power sharing cu guvernul legitim al ţării, SUA au acceptat ca valid rezultatul acordului de la Doha şi au cerut insistent guvernului afgan să accepte coabitarea de facto cu talibanii. Retrospectiv, era evident că acest lucru nu era fazabil. Jihadiştii, încurajaţi de victoriile de etapă, succesive, nu aveau de ce să accepte compromisul cu forţele laice, susţinute din exterior, contra cărora au luptat cu ferocitate timp de două decenii. Încă din anii 2019-2020, vocile experţilor occidentali care avertizau că retragerea armatei americane şi a forţelor NATO şi partenere va conduce la o victorie în final a talibanilor deveneau din ce în ce mai numeroase şi mai credibile[2].

Tot retrospectiv vedem că talibanii nu au putut fi complet înfrânţi, ei au ştiut să se disimuleze în masa populaţiei paştune majoritare în centru-sud şi să organizeze focare de rezistenţă permanente. Armata Naţională Afgană (ANA) nu putea elimina complet aceste focare fără a muta forţat milioane de paştuni de la casele lor, deci fără a încălca grav drepturile omului şi fără a pierde sprijinul occidental. Iar talibanii a trebuit doar să reziste, să evite luptele decisive când ANA era puternică şi susţinută de coaliţia statelor occidentale, să împiedice forţele armate afgane şi aliate să ofere securitate şi protecţie majorităţii populaţiei care era dispusă să nu sprijine ofensiva talibană. Armata afgană a eşuat în misiunea de a crea vaste sanctuare pentru populaţia civilă non-paştună, de asemenea nu a putut securiza la un nivel acceptabil graniţa poroasă cu Pakistanul. Americanii şi aliaţii acestora (preponderent state NATO) au instruit armata şi poliţia afgane dar nu au reuşit să le transforme într-o maşinărie de luptă care să învingă constant, pe scară largă, insurgenţele, chiar fără sprijin logistic occidental în cele din urmă. Rămasă fără sprijinul extern, această armată s-a prăbuşit, s-a dezintegrat, fără a fi fost propriu-zis anihilată decisiv de forţele talibane.

Pe de altă parte, este evident acum că SUA nu au putut determina Pakistanul să nu mai sprijine talibanii afgani, neexistând un concens decizional la nivelul clasei politice americane pentru pedepsirea şi izolarea acestei ţări care ajută constant mişcări jihadiste din Asia de Sud şi Centrală dar care e simultan şi un pion geopolitic al Chinei în regiune. Chiar reţeaua jihadistă Haqqani a beneficiat în secret de sprijin pakistanez, în ciuda dorinţei SUA de a o elimina. De asemenea, a existat probabil şi sprijin din partea Arabiei Saudite, pentru o anumită perioadă.

Mişcarea talibană, cu încrengături în Afganistan şi în Pakistanul vecin, şi-a început existenţa oficială în 1993-1994, afirmându-se ca entitate sub-statală caracterizată prin lupta armată contra forţelor rămase după retragerea trupelor sovietice din ţara sud-asiatică. Avându-şi baza de recrutare mai ales în cadrul populaţiei de etnie paştună, majoritară şi concentrată în zona de sud (40-45% din totalul populaţiei afgane şi 20% din populaţia Pakistanului)[3], şi în refugiaţii afgani din Pakistan, talibanii au început să recruteze rapid adepţi, folsindu-se de ideologia lor bazată pe fervoarea religioasă, cultivând un islam sunnit radical cu pretenţia de respectare integrală a codului comportamental stabilit de Coran şi de învăţăturile profetului Mahomed (Hadith). O parte a lor a participat la luptele contra URSS, ca parte a mişcării mujahedinilor care, cu ajutorul CIA (SUA), al Pakistanului, Arabiei Saudite etc. au reuşit să zădărnicească eforturile urmaşilor lui Lenin şi Stalin de a crea un stat comunist satelit în Asia de Sud. Ceilalţi au fost recrutaţi din şcolile religioase islamice (madrase) paştune, denumirea arabă de „taleb/talib” având sensul de student în religie islamică. Când, după plecarea sovieticilor, în ţară s-a instaurat haosul, guvernul s-a prăbuşit şi mujahedinii au devenit warlords prădători, mulahul Omar, şi el fost comandant mujahedin, a creat o mişcare disciplinată şi dură cu care a început cucerirea ţării. Mulţi afgani au fost mulţumiţi să vadă că se instaurează ordinea în ţară, că scapă de haos şi incertitudine, că se pot întoarce la viaţa şi munca lor de dinainte de război. Ulterior, unii dintre ei au regretat amarnic.

De la insurgeţă la guvernare, apoi din nou insurgenţă şi iar la guvernare

În circa 27 de ani de existenţă, gruparea talibanilor a parcurs două cicluri complete de insurgenţă şi guvernare. Rând pe rând a jucat rolul rebelului, apoi al celui care deţine puterea în stat şi înăbuşă rebeliuni. În prima fază a existenţei lor, talibanii au practicat lupta de gherilă combinată cu tactici teroriste, ajungând să controleze cea mai mare parte a teritoriului şi populaţiei încă din 1996 (când au cucerit şi capitala Kabul), însă au făcut eroarea de a găzdui mişcarea al-Qaeda, de a-i oferi un sanctuar, lucru explicabil prin solidaritatea religioasă şi cea creată în timpul luptelor contra sovieticilor. După 11 septembrie 2001, campania militară a SUA, sprijinită de aliaţi (o foarte solidă „coaliţie de voinţă”), a dus la invadarea Afganistanului şi la tentativa de a distruge nu doar al-Qaeda dar şi mişcarea talibană care o găzduise pe teritoriul afgan. Dacă prima a suferit pierderi masive şi s-a relocat treptat spre Africa de Est, Maghreb, Golful Persic şi Asia de Sud, talibanii rămaşi fără mulţi combatanţi s-au retras şi s-au topit în masa populaţiei paştune, cedând controlul ţării coaliţiei internaţionale care, sub oblăduirea Washingtonului, a continuat lupta contra focarelor de rezistenţă islamiste și, mai ales, a căutat să reconstruiască post-conflict ţara. Fără complicitatea Pakistanului, care a permis talibanilor afgani să se refugieze peste graniţă[4] sau în zona de frontieră (un faimos no man’s land tribal), poate că forţele coaliţiei internaţionale ar fi reuşit să reducă mişcarea acestora la un prag de insignifianţă. Tolerarea de către guvernul afgan şi aliaţii occidentali a activităţilor din zona tribală şi, parțial, a plantaţiilor de mac a permis talibanilor să beneficieze de luptători, în flux constant, dar şi de bani din vânzarea de droguri.

Fiind o forţă de gherilă de tip rural, cu bază de recrutare sigură (în sânul comunităţii paştune) şi cu o ideologie atractivă pentru numeroşi afgani descumpăniţi de transformările rapide pe care ţara lor le-a parcurs în ultimele două decenii, talibanii nu şi-au propus să câştige lupta cu forţele NATO ale misiunii ISAF[5], nici cu militarii americani şi aliaţi din misiunea Enduring Freedom (lucru de altfel imposibil, având în vedere imensa disparitate de forţe şi dotare militară), ci să reziste, să aştepte[6], să păstreze active focarele de insurgenţă, să recruteze cu o rată ceva mai mare decât rata pierderilor cauzate de război. Şi-au dat seama că era important să provoace cât mai mari pierderi americanilor şi aliaţilor lor, spre a determina întoarcerea opiniei publice occidentale contra celor care au ales să rămână în Afganistan şi să-l transforme prin binomul democratizare-modernizare socio-economică.

În cele din urmă, americanii aveau să se retragă militar din Afganistan, chiar dacă adversarii lor nu îşi îndeplineau corect angajamentele asumate la negocieri. Lecţia Vietnamului a fost cumva însuşită de talibani, ajutaţi de analogiile istorice făcute de preşedinţii Obama, Trump şi Biden, care şi-au pierdut răbdarea strategică în faţa incapacităţii de a elimina insurgenţa talibană şi de a crea un stat viabil[7]. Oricum, pentru talibani lupta anti-Occident era de tip win-win: dacă erau ucişi, considerau că Allah îi va recompensa din plin pentru rolul lor de mujahedini conform celor spuse în Coran, iar dacă învingeau obţineau puterea politică, legitimitate populară şi beneficii economice. Nu puteau fi perdanţi nicidecum, ceea ce explică şi de ce nu au putut fi descurajaţi să continue lupta contra forţelor afgane şi ale coaliţiei internaţionale, chiar cu mijloace militare inferioare.

Existau, desigur, foarte multe elemente pe care talibanii nu le puteau controla, sau nu destul. Nu au putut împiedica apariţia unei armate afgane de circa 200.000 militari, dotată şi instruită după model NATO, nici a unor forţe de poliţie moderne (efective de cca. 100.000 angajaţi), dar au reuşit să „recruteze” (prin presiuni, şantaj, mită, ameninţări asupra familiilor) destui militari afgani, pe unii convingându-i să tragă cu arma şi să ucidă militari şi ofiţeri ai statelor NATO (aşa numitele green on blue shooting[8], uniformele afgane fiind de culoare verde – aceste atacuri au devenit tot mai dese după 2011, şocând opinia publică occidentală). Adesea, militarii afgani negociau cu talibanii în secret, le vindeau arme și refuzau să lupte contra lor. Talibanii nu au putut împiedica apariţia de infrastructuri rutiere şi de comunicaţii moderne, nici marile transformări sociale aduse de democraţia importată din Vest: femei care lucrau inclusiv în armată şi justiţie, ONG-uri cu scopuri umanitare, existenţa unor asociaţii pro-LGBT, alegeri libere (mai corecte decât în Bielorusia est-europeană, ca să avem un termen de comparaţie). Nu ar fi putut împiedica nici o posibilă separare a sudului paştun de restul ţării, într-un stat independent (un mini-Pakistan sau Paştunistan), dacă americanii ar fi insistat pe lângă aliaţi că e singura soluţie pentru a împiedica revenirea talibanilor la putere în toată ţara. Prezenţa unui guvern corupt, slab și ineficient la Kabul, ilegitim în ochii majorităţii populaţiei, a ajutat enorm succesul talibanilor, poate mai mult decât sprijinul primit din partea serviciilor de intelligence din Pakistan[9].

O şansă mare pentru talibani a fost decizia americanilor de a demantela  până în 2005 toate grupările de ex-mujahedini, combatanţii anti-sovietici atât de experiementaţi, dintre care o bună parte le era ostilă talibanilor. Iniţial, între 2001 şi 2004, americanii s-au bazat pe aceşti warlords locali spre a combate talibanii, însă nu s-a dovedit o metodă eficientă. Trimiterea la vatră a acestor vererani, care combinau atât arta luptei cu armele Kalaşnikov şi RPG cât şi fervoarea religioasă, a lăsat talibanii fără un rival major la recrutarea de tineri radicalizaţi religios. Chiar fără a avea succes la atragerea de tineri din minorităţile nordice (tadjici, hazari, uzbeci – coloana vertebrală a regimului democratic pro-occidental creat sub preşedinţii Hamid Karzai şi apoi Ashraf Ghani), talibanii au reuşit să se menţină pe linia de plutire în ciuda prezenţei a peste 100.000 de militari străini în Afganistan (pe bază de rotaţie, în cadrul ISAF), mai ales în perioada de vârf a prezenţei occidentale, anii 2008-2014, când aliaţii au adus chiar 150.000 de militari în cadrul misiunii ISAF. Talibanii, probabil, nu au fost niciodată mai mulţi de 30-40.000 dar nu s-au descurajat, nu şi-au pierdut răbdarea şi nu au comis greşeli strategice grave. Din contră, au învăţat cum să lupte eficient contra armatelor extrem de tehnologizate ale occidentailor, ascunzându-se şi atacând doar punctele vulnerabile, mai ales forţele afgane regulate, insuficient antrenate şi motivate, şi civilii[10]. Iar americanii nu au reuşit să infiltreze cu agenţi conducerea talibană, sau nu în suficientă măsură, spre a le afla intenţiile şi a le dejuca planurile[11], nu au reuşit să recruteze destui informatori, care pentru bani şi alte avantaje să îi trădeze pe combatanţii care ţineau într-o mână Coranul şi în cealaltă, mitraliera. În plus, mulţi afgani rurali, conservatori, simpatizau cu talibanii, spre deosebire de păturile educate şi mai bogate din oraşe.

Americanii au investit cel puţin 83 miliarde USD în dotarea armatei afgane. Ocazional, contingentele cel mai bine pregătite ale Armatei Naţionale Afgane (ANA), alături de militari din ţările NATO, au reuşit să elibereze zone întregi de talibani, să le provoace pierderi mari, însă în cei 20 de ani de referinţă ANA a pierdut circa 60.000 de soldaţi, subofiţeri şi ofiţeri[12]. Probabil că talibanii au pierdut şi ei cel puţin 40.000-50.000 combatanţi, ceea ce nu i-a împiedicat să ajungă treptat la circa 60.000 combatanţi[13]. Din închisoarea Guantanamo (Cuba) au fost eliberaţi treptat lideri talibani, unii reuşind să revină în Afganistan şi să reia lupta.

Afganii sunt reputaţi pentru capacitatea lor de luptă asimetrică, de gherilă, așa-numitul „război popular”, pentru curajul individual fenomenal, nu pentru lupta regulată, simetrică, specifică armatelor statale. De aceea, forţele speciale afgane instruite de americani au fost vârful de lance al ANA până la final, când talibanii au triumfat fără a suporta bătălii decisive, cu mare consum de resurse umane și materiale, spre a ocupa capitala și alte orașe mari.

În rest, corupţia, nepotismul, dezertările masive și drogurile au subminat capacitatea de luptă a ANA, situaţia fiind şi mai gravă în cadrul Poliţiei Naţionale Afgane (PNA). Armatei afgane i-a lipsit, în opinia experților, spiritul de corp bazat pe o identitate supra-tribală, moralul necesar spre a rezista, ea fiind de fapt un conglomerat de soldați, fiecare cu afilieri și interese tribale deosebite, fără capacitate de unitate și sacrificiu în serviciul statului format după 2001[14]. Militarii îi dispreţuiau pe policieni, acuzându-i că sunt corupţi şi că îi abandonează fără destule arme şi muniţii în avanposturi izolate pe care talibanii le-au luat cu asalt mai ales după anul 2018. De aceea, mulţi soldaţi sătui de război au negociat predarea cu talibanii, aceştia procurând arme şi muniţii adesea fără lupte epuizante.

Se estimează că începerea negocierilor dintre SUA şi talibani, în anii 2018-2019, urmate de acordul din februarie 2020 au subminat şi mai grav moralul forţelor armate şi de poliţie afgane, sugerând că vor fi lăsate de izbelişte în fața talibanilor. Încă din 2001 fusese evident că occidentalii nu vor sta veşnic în Afganistan, lucru pe care au mizat şi talibanii, conform zicalei acestora „voi aveţi toate ceasurile, dar noi avem (la dispoziţie) tot timpul”[15]. După două decenii de instruire activă şi înzestrare, de fapt, armata afgană nu era în stare să lupte fără sprijin logistic, aerian şi de intelligence occidental, iar decizia americanilor de a se retrage a precipitat finalul catastrofal. Demoralizarea a cuprins grosul forţelor militare şi de poliţie afgane, care nu au mai avut voinţa de a lupta[16].

Occidentul depune eforturi să treacă peste acest dezastru strategic şi politic. Eşecul acţiunii de nation-building va influenţa puternic planificarea strategică a SUA şi a aliaţilor europeni, reducând propensiunea spre noi intervenţii de acest fel în state slabe sau eşuate. Pe lângă pierderea a peste 2 400 militari, SUA a suferit o pierdere serioasă de prestigiu şi de imagine pe care acum caută să o compenseze prin dârzenia cu care sprijină Ucraina să reziste cererilor Rusiei și prin sprijinul militar dat Taiwanului contra Chinei. Aliaţii europeni s-au simţit cumva marginalizaţi de decizia SUA de retragere din Afganistan, fapt ce a adâncit tensiunile transatlantice. Tensiunile ce opun statele occidentale Chinei şi Rusiei și spectrul unui război ce poate evolua către confruntarea nucleară determină SUA şi aliaţii săi europeni să planifice şi să se pregătească pentru războaie contra unor actori statali, atât în spectrul convenţional cât şi în cel asimetric, hibrid. Implicarea în reconstrucţia unor state eşuate de pe alte continente va fi evitată de statele occidentale, pe cât posibil.

Noua generaţie de islamişti globalizaţi şi pericolele guvernării într-un stat eşuat

După 2014, data când NATO a încetat misiunea de luptă ISAF şi a început-o pe cea de instruire (Resolute Support), talibanii s-au confruntat cu o nouă ameninţare, nu la fel de puternică militar precum forţele occidentale, dar periculoasă prin noutate, atractivitate la mase şi caracter insidios: Statul islamic, filiala afgană (ISIS din provincia Khorasan, ISIS-K sau ISKP), format în ianuarie 2015. Inspirat de succesele adevăratului ISIS din Iraq şi Siria, (care ani de zile a controlat teritorii întinse din acele state şi milioane de locuitori, provocând iniţial debandada armatei irakiene pregătită atâţia ani de SUA şi de aliaţii din NATO), ISIS-K, descris de unii analişti ca e emanaţie a al-Qaeda locală ce a atras şi luptători talibani disidenţi,  a început să atace atât forţele occidentale, cât şi pe cele talibane, fiind clar un rival ideologic extrem de periculos pentru talibani. Grupați mai ales în nord-estul ţării, de exemplu în districtul Pachiragam din provincia Nangarhar, noii islamişti au început să se extindă treptat. Talibanii nu au reuşit mereu să identifice exact şi la timp locurile de ascundere şi de instruire ale rivalilor, nici să îi infiltreze suficient cât să le afle intenţiile şi zonele vitale. ISIS-K a organizat campanii de atacuri sinucigaşe cu bombă, de exemplu în 2018-2020, inclusiv în Kabul, recidivând în zilele când occidentalii părăseau Kabulul. În iulie 2019, trimiteau un adolescent cu centură explozivă, la câteva zile după ce, cu ocazia unei întâlniri între reprezentanţii guvernului afgan de atunci şi talibani, se decisese să se evite uciderea sau rănirea civililor şi se acceptase un plan (roadmap) de pace. Să ne amintim că SUA au folosit în aprilie 2017 contra ISIS-K inclusiv o bombă uriaşă, MOAB („mama tuturor bombelor”), spre a le distruge o mare ascunzătoare subterană. În acelaşi timp, şi talibanii au folosit atacatori sinucigaşi de câte ori au considerat necesar, mai ales spre a ucide căpetenii militare afgane sau politicieni, dar şi contra forţelor occidentale. Mai grav e că talibanii au eliberat mulţi membri ISIS-K pe care americanii în ţineau în închisoarea din Bagram, sperând să-i poată coopta.

După ce campania tip blitzkrieg a talibanilor a reuşit să le aducă în decurs de câteva zeci de zile controlul asupra marii majorităţi a teritoriului naţional (cu excepţia unei văi din Nord-Vest, unde un urmaş al legendarului Shah Masoud a organizat pentru o scurtă perioadă o rezistenţă locală, ajutat de vicepreşedintele afgan rămas după fuga lui Ghani), interesul major al noilor guvernanţi era să vadă plecate cât mai rapid trupele americane şi cele ale aliaţilor acestora și, de asemenea, şi pe cetăţenii afgani cei mai pro-ocidentali şi înverşunaţi împotriva ideologiei islamiste. În acest fel, talibanii rămâneau să conducă o masă umană docilă, resemnată, care le accepta cu fatalism şi resemnare practicile, se supunea şi nu crea focare de rezistenţă, încât să nu oblige noua guvernare să recruteze din nou o armată de sute de mii, pecum fusese ANA. Desigur că o parte dintre militarii fostei ANA ar accepta să-şi ia din nou salariile, chiar plătite de talibani, dar aceştia, cel mai adesea, nu au demonstrat destulă încredere în foştii inamici şi nici nu par să posede fondurile necesare.

ISIS-K are alte planuri: membrii săi visează să facă din Afganistan o provincie a unui viitor „Califat”, aşa cum e probabil că şi unii talibani şi-ar dori[17]. De aceea, talibanii cei mai radicali au alimentat gruparea rebelă cu luptători. Atacând cu bombe la aeroportul Kabul, ucigând nu doar civili afgani și talibani, ci şi mulţi militari americani, gruparea a urmărit să întoarcă din nou SUA contra talibanilor (adică Biden să decidă să amâne plecarea ultimelor trupe, ceea ce ar fi lovit în interesele talibanilor) dar mai ales să denunţe înţelegerea dintre talibani şi americani (ilustrată în 2021 de întâlnirea secretă dintre şeful CIA, W. Burns, şi liderul taliban, Abdul Baradar), denunţându-i pe talibani ca fiind trădători ai cauzei islamice, falşi mujahedini, așadar subiecți legitimi ai unor atacuri jihadiste. Acţiunea teroristă a ISIS-K, realizată de un atacator sinucigaş (marcă tipică a ISIS peste tot unde acţionează, mai ales că sinuciderea e strict interzisă de Coran ca şi de Biblie, dar justificată cumva de unii extremiști prin necesitatea de a lupta cu șanse de succes contra inamicilor non-islamici[18]), a fost de la început calculată să provoace haos, panică, să arate că talibanii nu sunt apţi să guverneze şi să reinstaureze ordinea. ISIS-K a urmărit să recruteze jihadiști atât în Afganistan cât și în Pakistan, denumirea de Khorasan din titulatura lor fiind o referire geografică și istorică la regiuni din ambele state[19]. Guvernarea talibană va trebui, probabil, să renunțe la metodele cele mai radicale de luptă, care încalcă litera și spiritului Coranului (de pildă, sinuciderea, persecutarea sau uciderea civililor neînarmați, a femeilor și copiilor), spre a se demarca mai clar de combatanții ISIS-K și spre a obține sprijinul majorității populației contra acestora.

Acum, noua guvernare preia cumva rolul fostei guvernări, fiind nevoită să recruteze o armată, să creeze din nimic servicii de informaţii și poliţie pentru a combate o insurgenţă activă prin metodele clasice de contra-insurgenţă. Simpla patrulare pe străzi a combatanţilor cu turbane şi sandale și chiar punctele de control organizate atent nu sunt de ajuns. Contra-insurgenţa necesită profesionişti. Noii guvernanţi pot recruta dintre elementele fostului regim militari, ofiţeri de informaţii, poliţişti, care au deja experienţă de luptă. Însă nu trebuie uitat că aceştia au eşuat, altfel talibanii nu erau acum forţă de guvernare. ISIS-K e şi mai radical decât talibanii, speră să transforme Afganistan într-o provincie a marelui Califat, o construcţie cu bază istorică şi care bântuie imaginarul celor mai mulţi islamişti sunniţi din Marele Orient Mijlociu. Atât talibanii cât şi ISIS doresc un stat teocratic, dar la altă scară. De aceea şi cooperarea talibanilor cu al-Qaeda e greu de crezut că va fi blocată, existând vechi relaţii de cooperare şi empatie. Probabil că vor face front comun contra ISIS dar se vor feri să creeze din nou o reţea care să atace ţinte occidentale, nerepetând eroarea talibanilor primei generaţii din anii 2000-2001[20].

Adepţii ISIS-K vor continua lupta lor asimetrică, amestec de insurgenţă (în zona rurală) şi terorism (în oraşe). Unii au luptat în Siria şi Irak, deci au experienţă combativă mai mare decât camarazii care au combătut doar pe sol afgan. Având şi ex-talibani de partea lor, au ajuns să cunoască şi cum se organizează şi luptă aceştia. Poate că ISIS-K nu are mai mult de 3000 de luptători (cifra exactă e greu de cunoscut), dar are potenţial de creştere, putând recruta şi din alte segmente etnice decât paştunii și, de asemenea, islamişti din alte state din Asia Centrală. Pe de altă parte, talibanii au pus mâna pe mult armament convenţional occidental (american mai ales), abandonat de forţele ANA în retragerea lor rapidă din faţa atacatorilor. Au şi avioane şi elicoptere americane, dar e puţin probabil să ştie să le folosească, dacă nu le vin piloţi pakistanezi sau dacă nu recrutează dintre foştii militari afgani. De aceea, nu cred că vor reuşi să-i zdrobească rapid pe rivalii din ISIS-K, ci se vor confrunta cu ei ani, poate decenii de acum înainte.

Pentru ca situaţia să fie şi mai dificilă, experienţa ţărilor din MENA (Orientul Mijlociu şi Africa de Nord), care au cunoscut război civil plus insurgenţă, ne arată că  aproape întotdeauna sunt implicate sau vor fi implicare şi state terţe. Cu alte cuvinte, dacă talibanii au Pakistanul ca sprijitor central (şi pe această filieră poate şi China, discret, în viitor), ISIS-K e posibil să fie sponsorizat şi ajutat de Arabia Saudită, EAU şi de alţi actori privaţi potenţi financiar. Teheranul nu e indiferent la soarta şiiţilor afgani (cam 10% din populaţie). Amestecul unor state precum Iran, Pakistan, Turcia, Rusia, India și Arabia Saudită în conflictele intra-afgane (etnice dar şi religioase) poate conduce către un nou război civil, unul extins, durabil, greu de finalizat, precum conflictul din Siria contemporană.

Concluzii. Vremuri dificile pentru talibani

Orice activitate bine făcută e dificilă, cel puţin la început. Lupta de gherilă e dură, sângeroasă, necesită stăpânirea unor tehnici şi tactici specifice, nu doar curaj. De aceea, treptat, s-au selectat cei care erau cu devărat competenţi în acest domeniu. Dar guvernarea necesită şi ea oameni pricepuţi, însă în alt fel decât în gherila. Trebuie să ai buni manageri, planificatori, executanţi corecţi şi serioşi, care să creeze instituţii solide, neutre, incluzive, desprinse de structura tribală a ţării, vitale pentru orice stat funcţional, după cum arată experţii Daron Acemoglu şi James Robinson în cartea lor celebră Why Nations Fail?The Origins of Power, Prosperity, and Poverty[21]. Fără un minim de democraţie, alocarea resurselor la nivel naţional nu va fi una optimală. Guvernarea talibană probabil nu va performa politic şi economic satisfăcător, nu pe termen scurt şi mediu, chiar dacă va accepta să includă ţara în proiectul Belt and Road al Chinei (Noul drum al mătăsii) şi în proiectele de conducte de gaz dinspre Turkmenistan către India. Poate că talibanii se vor feri să sprijine mişcările islamiste din China şi Rusia, spre a păstra relaţii profitabile cu aceste state (mai greu va fi să extrădeze uiguri fugari înapoi China, aşa cum solicită Beijingul), dar, ca să facă pe plac Pakistanului, vor ajuta probabil mişcarea de rezistenţă din Kaşmir. Aşadar, India le va rămâne un adversar implacabil. Delhi vede regimul taliban afgan ca o extensie a braţului armat al Pakistanului, marele său duşman ab origine.

Dacă nu vor reuşi să elimine sau să limiteze serios amploarea acţiunilor de insurgenţă ale ISIS-K, talibanii îşi vor eroda legitimitatea şi, în final, se vor confrunta cu rezistenţa unor segmente tot mai mari ale societăţii afgane, ceea ca va garanta înapoierea socio-economică a acestui stat pe termen lung. Lipsa de eficienţă în lupta contra ISIS-K poate fi invocată de talibani în cazul în care ISIS-K, consolidată cu combatanţi al-Qaeda, va reuşi să atace cu succes ţinte în state arabe conservatoare, ori chiar în Occident. Talibanii vor veni cu argumentul că nu e vina lor, că au încercat dar că nu au putut să elimine mişcarea respectivă. Şi aşa se poate ajunge iar la un moment de tip septembrie 2001, cu forţe străine venind să continue lupta şi să controleze de facto ţara, invocând necesara eliminare a teroriştilor.

Unii observatori au crezut că talibanii zişi „moderaţi” vor organiza în final alegeri, că vor permite un rudiment de pluripartidism şi un rudiment de democraţie. S-a demonstrat că nu vor face aceste lucruri. Oare vor prefera modelul pur dictatorial (asemănător ţărilor conduse de junte militare) sau cel hibrid (din Iranul contemporan, unde preoţii, ayatolahii, deţin puterea reală în stat deşi există partide şi alegeri parţial libere)? Guvernul actual e doar al talibanilor, fără participarea unor forţe politice moderate laice. Talibanii şi-au asumat decizia ştiind că SUA le vor bloca fondurile din străinătate și le vor lăsa economia la limita subzistenţei. Ei mizează pe sprijin economic din partea Chinei și a Rusiei, state care nu le cer să respecte drepturile omului. După ce au fost de două ori în insurgenţă şi de două ori la guvernare, talibanii vor să pună capăt acestor cicluri istorice şi să se permanentizeze la putere. Mizând pe relaţii economice cu Rusia şi China, ei vor să evite a fi din nou marginalizaţi şi izolaţi ca safe heaven al teroriştilor islamici.

Oricât de optimişti ar fi acum, talibanii nu trebuie să uite că au mai avut odată ocazia să guverneze câţiva ani la rând şi nu numai că nu au reuşit să transforme un stat eşuat într-unul funcţional şi cu o economie viabilă, dar au sfârşit prin a fi alungaţi, urmăriţi, ucişi sau constrânşi să se ascundă. Desigur, spunem că istoria nu se repetă, dar lecţiile desprinse din ea nu pot fi ignorate, decât pe riscul lor.

Biografie

ACEMOGLU, Daron & ROBINSON, James, Why Nations Fail?The Origins of Power, Prosperity, and Poverty, 1st ed., New York: Crown, 2012.

ARIEL, Jonathan Ariel, “The Real Lesson of the Afghanistan Debacle”, in BESA Center Perspectives Paper, No. 2, 150, 10 septembrie 2021.

BOOT, Max, „How the Afghan Army Collapsed Under the Taliban’s Pressure”, in Council on Foreign Relations, 16 august 2021.

BYMAN, Daniel, “Will Afghanistan Become a Terrorist Safe Haven Again?”, in Foreign Affairs, 16 august 2021.

FELBAB-BROWN, Vanda Felbab-Brown, “Why the Taliban Won”, in Foreign Affairs, 17 august 2021.

GARDNER, F., “Afghanistan: Who are Islamic State Khorasan Province militants?”, in BBC, 11 octombrie 2021.

KILCULLEN, David, The Dragons and the Snakes, Oxford University Press, New York, 2020.

LAMB, Christina, “Chronicle of a Defeat Foretold”, in Foreign Affairs, 25 august 2022.

LINDLEY FRENCH, Julian, “Afghanistan. A briefing”, 18 august 2021, https://lindleyfrench.blogspot.com/.

MAZZETTI, Mark; BARNES, Julian E.; GOLDMAN, Adam, „Intelligence Warned of Afghan Military Collapse, Despite Biden’s Assurances”, in The New York Times, 17 august 2021.

MILLER, Paul D., „How a misguided Vietnam analogy sealed the Afghanistan disaster”, in Atlantic Council, 5 octombrie 2021.

MUNIR, Muhammad, “Suicide attacks and Islamic Law”, International Review of the Red Cross, volume 90, No. 869, March 2008, pp. 79-82.

ROGGIO, Bill & LUNDQUIST, Lisa, „Green-on-Blue Attacks in Afghanistan: The Data”, in RealClear Defence, 20 martie 2017.

URCOSTA, Ridvan Bari, “The Taliban’s Strategic Dilemmas”, in Geopolitical Futures, 7 septembrie 2021.

***, “The Afghan Military Was Built Over 20 Years. How Did It Collapse So Quickly?”, in The New York Times, 13 august 2022.

[1] Fragmente din acest text au fost publicate pe www.contributors.ro într-un articol intitulat „Talibanii din Afganistan: de la o insurgenţă de manual la o contra-insurgenţă şchioapă”, 30 august 2021.

[2] Mark Mazzetti, Julian E. Barnes, Adam Goldman, „Intelligence Warned of Afghan Military Collapse, Despite Biden’s Assurances”, in The New York Times, 17 august 2021, disponibil la https://www.nytimes.com/2021/08/17/us/politics/afghanistan-biden-administration.html, accesat la 6.02.2022.

[3] Jonathan Ariel, “The Real Lesson of the Afghanistan Debacle”, in BESA Center Perspectives Paper, No. 2, 150, September 10, 2021, disponibil la https://besacenter.org/the-real-lesson-of-the-afghanistan-debacle/, accesat la 1.02.2022.

[4] Frontiera comună afgano-pakistaneză este de circa 2430 km.

[5] Forța de Asistență pentru Securitate din Afganistan.

[6] Paul D. Miller, „How a misguided Vietnam analogy sealed the Afghanistan disaster”, in Atlantic Council, 5 octombrie 2021, https://www.atlanticcouncil.org/blogs/new-atlanticist/how-a-misguided-vietnam-analogy-sealed-the-afghanistan-disaster/, accesat la 28.01.2022.

[7] Idem.

[8] Bill Roggio & Lisa Lundquist, „Green-on-Blue Attacks in Afghanistan: The Data”, in RealClear Defence, 20 martie 2017, disponibil la https://www.realcleardefense.com/articles/2017/03/21/green-on-blue_attacks_in_afghanistan_the_data_111015.html, accesat pe 10 ianuarie 2022.

[9] Vanda Felbab-Brown, “Why the Taliban Won”, in Foreign Affairs, 17 august 2021, disponibil la https://www.foreignaffairs.com/articles/united-states/2021-08-17/why-taliban-won, accesat la 1.02.2022.

[10] David Kilcullen, The Dragons and the Snakes, Oxford University Press, New York, 2020, p. 19. Autorul, un foarte cunoscut expert australian în insurgențe și războaie civile, afirmă că porecla insurgenţilor afgani era „fantomele” (ghosts), traducere a cuvântului rusesc „dukhi”, cu acelaşi sens. Ruşii se confruntaseră cu un inamic similar, mujahedinii afgani, adepţii războiului asimetric de gherilă. O parte dintre mujahedini, și chiar copii ai acestora, au devenit apoi talibani.

[11] Christina Lamb, “Chronicle of a Defeat Foretold”, in Foreign Affairs, 25 august 2022, disponibil la https://www.foreignaffairs.com/reviews/review-essay/2021-06-22/chronicle-defeat-foretold, accesat la 1.02.2022.

[12] ***, “The Afghan Military Was Built Over 20 Years. How Did It Collapse So Quickly?”, in The New York Times, 13 august 2022, disponibil la https://www.nytimes.com/2021/08/13/world/asia/afghanistan-rapid-military-collapse.html, accesat la 1.02.2022.

[13] Julian Lindley French, “Afghanistan. A briefing”, 18 august 2021, disponibil la https://lindleyfrench.blogspot.com/, accesat la 2.02.2022.

[14] Max Boot, „How the Afghan Army Collapsed Under the Taliban’s Pressure”, in Council on Foreign Relations, 16 august 2021, disponibil la  https://www.cfr.org/in-brief/how-afghan-army-collapsed-under-talibans-pressure, accesat pe 2.02.2022.

[15] Vanda Felbab-Brown, op. cit..

[16] Max Boot, op. cit..

[17] Ridvan Bari Urcosta, “The Taliban’s Strategic Dilemmas”, in Geopolitical Futures, 7 septembrie 2021, disponibil la https://geopoliticalfutures.com/the-talibans-strategic-dilemmas/, accesat la 3.02.2022.

[18] Muhammad Munir, “Suicide attacks and Islamic Law”, International Review of the Red Cross, volume 90, No. 869, March 2008, pp. 79-82, disponibil la https://international-review.icrc.org/sites/default/files/irrc-869_4.pdf, accesat pe 10.02.2022. Asemenea justificări încalcă de obicei dreptul Islamic, nefiind acceptate de învăţaţii în ale Coranului (Ulema). De exemplu, înşelarea intenţionată a adversarului, perfidia, uciderea civililor, a femeilor şi copiilor sunt păcate, fapte interzise de Profetul Mahomed, de Coran. Dar atacarea de către jihadiştii ISIS sau de către talibani a unor soldaţi afgani sau occidental putea fi justificată legal prin uciderea unui inamic înarmat, în situaţie clară de război şi fără tactici de inducer în eroare, speculând lipsa de atenţie a adversarilor.

[19] Unii experți în radicalism Islamic consider că există legături strânse între ISIS-K și gruparea Hakkani, cooptată de talibani la guvernare. Așadar, e posibil ca anumite informații să circule între taberele adverse, să existe contacte informale apărute din epoca în care luptau cu toții contra americanilor și a aliaților acestora. Vezi F. Gardner, “Afghanistan: Who are Islamic State Khorasan Province militants?”, in BBC, 11 octombrie 2021, disponibil la  https://www.bbc.com/news/world-asia-58333533, accesat pe 2 februarie 2022.

[20] Daniel Byman, “Will Afghanistan Become a Terrorist Safe Haven Again?”, in Foreign Affairs, 16 august 2021, disponibil la https://www.foreignaffairs.com/articles/afghanistan/2021-08-18/afghanistan-become-terrorist-safe-haven-again-taliban, accesat pe 10 februarie 2021.

[21] Daron Acemoglu, James Robinson, Why Nations Fail?The Origins of Power, Prosperity, and Poverty, 1st ed., New York: Crown, 2012, p. 529.