Lectura lui Hegel în cultura filosofică românească actuală

Emanuel Copilaș (coord.), Aventurile posibilului. Două secole de filosofie politică hegeliană,

Editura Universității „Al. I. Cuza, Iași, 2021,

ISBN: 978-606-714-625-7, 342 p.

Lucrarea colectivă Aventurile posibilului. Două secole de filosofie politică hegeliană, coordonată de Emanuel Copilaş, apărută recent la Editura Universității„Al.I. Cuza” din Iași, este o operă de hermeneutică ce reuneşte eseurile a cinsprezece autori români(cunoscute cadre universitare, cercetători, politologi şi juriști), într-o întreprindere editorială omagială dedicată filosofului german G.W.F. Hegel. Importantă apariţie în literatura de specialitate, editarea acestui volum este prilejuită de împlinirea a 200 de ani de la publicarea Principiilor filosofiei dreptului, respectiv a două secole şi jumătate de la naşterea renumitului filosof. În spiritul veacului nostru postmodernist, ca o ironie a sorţii, celui care a dorit ca spiritele locale, printr-o mişcare secretă de totalizare, să ajungă să vorbească aceeași limbă (conceptuală), i se răspunde într-o tonalitate polimorfă, pe măsura provocării lansate filosofiei cu mai bine de două secole în urmă.

Eseurile sunt reunite în patru secţiuni, menite a pune în lumină idei de actualitate din filosofia hegeliană a dreptului, noi interpretări ale relaţiei dintre marxim şi hegelianism, o pleiadă de conexiuni, mai puţin vizibile, între diferite elemente din filosofia istoriei şi filosofia politică, cu referire finală la filosofia lui Hegel, precum și câteva încrucişări polemice ale nisus-ului formativ hegelian cu câteva perspective exemplare asupra istoriei şi culturii.

Perspectiva lui Hegel asupra anumitor domenii de actualitate ale dreptului este urmărită de către primii cinci autori printr-o grilă conceptuală care pune în act conceptele de drept, subiect juridic, drept al necesitaţii, infracțiune, dependență, persoană, proprietate, sistem de drept, clasă socială, marfă, dreptate, stat de drept, suveranitate, totalitarism, precum și administraţie, poliţie sau autoritate publică. Argumentându-şi poziţiile, unii semnatari ai lucrărilor cuprinse în prima secţiune încheie într-o manieră optimistă prezentarea, conchizând ca „secolul XXI va fi hegelian”, în sensul împlinirii unei mişcări a gândirii acestuia de a „a deveni definitorie pentru noi, cei de acum” (p. 24), capabilă de a „anticipa prezentul” (idem)(Ionuţ Tudor), sau că, deşi „Hegel nu mai poate fi totdeauna punctul de sosire al reflecţiei filosofice”, el va „rămâne în continuare punct de plecare atât de fecund, încât, cine nu şi-l apropie, rătăceşte” (p. 51) (Andrei Marga).

Secțiunea a doua a cărţii („Hegel şi Marx – o întâlnire inepuizabilă”) aduce în atenţia cititorului două poziţii asupra afinităţilor şi disonanțelor existente între cei doi gânditori, punând în joc concepte precum marxism, dialectică, materialism, materialism istoric, idealism hegelian, ontologie, clasă socială sau dialectică. Potrivit lui Dan Alexandru Chiță, se recunoaşte la Marx o „puternică înrâurire hegeliană” (p. 116), dialectica hegeliană fiind „pentru prima oară consecvent aplicată de Marx ca și critică a economiei politice” (idem). În concluzia eseului Anei Bazac întâlnim o idee plină de optimism în privinţa viitorului perspectivei hegeliene şi marxiste asupra devenirii istorice: „Hegel, cumva continuându-l pe Kant, a reprezentat mesajul în care raţiunea este exasperată de absurditatea încălcării sale. Iar acest mesaj a fost, o dată mai mult, acceptat de Marx şi Engels: cu corectivul de a explica de ce este încălcată raţiunea. (…) Hegel a sugerat că rezistenţa faţă de încălcarea raţiunii nu are finalitate doar dacă reducem existenţa umană la existenţe individuale. Este necesară, au continuat Marx şi Engels, coagularea coerentă a acestora: ca un «spirit istoric universal». Aceste mesaje ale celor două momente culminante ale filosofiei – Hegel şi Marx şi Engels – merită să fie dus mai departe” (p.182).

Punând la lucru operatori conceptuali, precum filosofia istoriei, francmasonerie, idealism conceptual, realism ontologic, critică kantiană, puralism ontologic, metafizică, hegelianism, doppelsatz, metodologie dialectică, conversație logică, raţional, real, istoriografie, standard interpretativ etc., autorii celei de-a treia secţiuni(„De la filosofia politică la filosofia istoriei şiretur) pun în pagină idei provocatoare. Anton Adămuţ prezintă, într-un text temeinic documentat şi alert scris, pornind de la simbolistica bufniței în spațiul cultural antic, un punct de vedere capabil să nască multe controverse: confluența dialecticii hegeliene cu simbolistica masonică. Florin Lobonţ răspunde nevoii de fundamentare a „idealismului conceptual ca perspectivă plasată strict în perimetrul filosofiei critice a istoriei” (p. 215). Sprijinindu-se pe trei autori de marcă din spaţiul cultural anglo-saxon (R.G. Collingwood, Nicholas Rescher şi Thomas Hofweber), profesorul timişorean îşi propune să identifice „substratul hegelian comun al filosofiilor lor, substrat prezent cel mai adesea discret (chiar dacă uneori acesta devine chiar o armătură şi un background solide), bine camuflat” (p. 216).

Cunoscuta formulă hegeliana doppelsatz, „Ce este raţional este real. Şi ce este real este raţional”, îl determină pe profesorul Ioan Biriș să procedeze la o analiză logic-conceptuală a gândirii hegeliene, în urma căreia formula, devenită și mai celebră prin exagerările interpretative la care a fost supusă, pare să capete un statut logic coerent: „Dacă «este» va fi luat în sensul de incluziune (aşa cum procedează logica clasică)… formula se dovedeşte a fi o eroare. Dar Hegel… urmăreşte să construiască o logică nouă, una a lucrurilor gândite… Dacă «real» înseamnă numai ceea ce corespunde conceptului, adică lui «raţional», atunci înseamnă că termenii «raţional» şi «real» au extensii egale, cuprinzându-se perfect una pe cealaltă, fără rest, ceea ce face conversa posibilă” (p. 244). Scopul eseului lui Iovan Drehe, după cum afirmă autorul însuşi, nu este „să atace calitatea şi importanţa lui Hegel ca filosof. Ceea ce îşi propune e să aducă un caveat atunci când citim ce a scris Hegel despre predecesori” (p. 256), văzând în lectura pe care Hegel o face antecesorilor săi o cale deschisă pentru a-l înţelege „mai bine pe Hegel” însuşi şi modul în care acesta vedea filosofia.

Secţiunea ultimă este dedicată prezentării unor poziţii contradictorii, cuplurile fiind Hegel şi Herder despre „cultură” (Ştefan Maftei), Hegel şi Benjamin despre conflict (Ioan Alexandru Tofan), Popper şi Hegel (Adrian-Paul Iliescu), respectiv Nietzsche şi Hegel (Emanuel Copilaş).

Deschisă sub motto-ul hegelian Un om mare îi condamnă pe ceilalţi să-l interpreteze, lucrarea autorilor semnalați realizează un amplu demers interpretativ, făcându-ne încă o dată conștienți de valoarea perenă a unei filosofii care, în ciuda ermetismului recunoscut de către toţi lectorii acesteia, suscită luări de poziţie în probleme dintre cele mai diverse şi mai actuale. Lucrarea, în pofida caracterul său eterogen, este o oglindire a modului elegant, argumentat și documentat în care intelectualii români se inserează cu succes în mișcarea gândirii occidentale, aducând contribuţii de larg interes.

Valeriu SOFRONIE