Mandatul imperativ și democrația: o considerație asupra regimului românesc

[Imperative mandate and democracy: considerations for the Romanian democracy]

Roberta OGARU

Abstract

As the history of political ideas shows, the discussion of the imperative mandate is part of the debate about democracy. Starting from the theories of sovereignty, passing through the theory of the representative mandate with its models, the present text shows that, although despised by constitutionalism, the imperative mandate under certain conditions and the instruments similar to the imperative mandate can even be beneficial for democracy in general, and for the Romanian democracy in particular. The article aims to show that the imperative mandate can subsist in various procedures of democratic control and that in the Romanian case, an opening of the debate about the delegate-type representation and even the recall-type instrument would be required.

Keywords: mandatul imperativ, mandatul reprezentativ, sistem electoral, România

Introducere

Mandatul imperativ al legiuitorului în opoziție cu mandatul reprezentativ nu se bucură de susținerea morală și nici conceptuală a cercetătorilor în știința politică. Dezbaterile constituționale înfierează și acestea mandatul imperativ. Totuși, deși nu are o reputație bună, acest instrument politic în mâinile alegătorilor și nu al partidelor, poate deveni un instrument cu adevărat democratic. În plus, există și alte forme, mai ușoare, ale mandatului imperativ, precum modelul de reprezentare de tip delegat, care deopotrivă poate aduce contribuții la creșterea calității democrației. În continuare, articolul de față își propune să arate sorgintea democratică a conceputului de mandat imperativ, să arate că, mai ales, constituționalismul este ferm în privința refuzului de a considera mandatul imperativ drept de natură democratică și să arate că în România discuțiile despre mandatul imperativ ar putea aduce beneficii pentru democrație.

Teorii ale suveranităţii

Pentru a fi înţeleasă natura mandatului parlamentarului, este necesară aşezarea sa în contextul teoriilor filosofice care i-au stat la bază; este vorba despre teoriile suveranităţii. Există două teorii fundamentale privitoare la democraţia de astăzi, aflate în opoziţie: suveranitatea populară şi suveranitatea naţională. O teorie din care mandatul reprezentativ îşi trage provenienţa este doctrina suveranităţii populare a lui Jean Jacques Rousseau, dezvoltată în Contractul Social[1] Primul corolar al acestei doctrine este sufragiul universal, conform căruia fiecare are dreptul de a alege, al doilea este democraţia directă şi al treilea corolar este puterea celor din adunări, toate aflându-se în interdependenţă. Sub auspiciul acestei viziuni, mandatul devine imperativ, parlamentarii fiind văzuţi ca reprezentanţi ai unui grup specific de cetăţeni, a unei circumscripţii.[2] Argumentele suveranităţii populare au fost însuşite de vocile socialiste din Europa Centrală şi de Est, pentru a justifica adoptarea mandatului imperativ.[3]

A doua teorie, cronologic precedentă celei dintâi, este doctrina asupra suveranităţii a lui Montesquieu, care atribuie suveranitatea poporului înglobat într-un singur trup, sub denumirea de naţiune, începând cu secolul al XIX-lea. După Montesquieu, suveranitatea aparţine corpului politic al naţiunii ca întreg, iar una din caracteristicile sale este indivizibilitatea. Reprezentantul este mandatar al întregii naţiuni şi nu răspunde cu titlu individual în faţa celor ce l-au ales.[4]

Parlamentarul – reprezentantul națiunii sau al circumscripției

Fiind un subiect ce s-a bucurat de foarte multă atenţie, există o sumedenie de descrieri asupra reprezentanților. În general, orice încercare de descriere a reprezentanților este atașabilă unei teorii de model de reprezentare. Cheia înțelegerii modelului de reprezentant trebuie înțeleasă în relație cu cetățenii, cu circumscripția, cu statul şi cu națiunea.

Literatura de specialitate abundă în texte de reflecție filosofică și în cercetări referitoare la conceptul de reprezentare politică. Dintre aceştia, Hanna Pitkin are meritul de a fi mutat centrul conceptului de reprezentare dinspre relaţia interpersonală şi de comunicare între reprezentant şi circumscripție, spre o relație mult mai complexă, răspândită de-a lungul întregii suite de structuri instituționale. Pitkin definește reprezentarea politică ca un „aranjament instituționalizat, public” în care „reprezentarea nu apare dintr-o singură acţiune a oricărui participant, ci din totalitatea structurii şi funcţionării sistemului”.[5] Pitkin distinge două concepte privind reprezentarea, reprezentarea ca standing for (a sta în locul unei persoane, votantului, aici) şi reprezentarea ca acting for (a acționa în locul altei persoane, alegătorului, aici). Reprezentarea de tip standing for este mai mult formală şi presupune doar prezenţa reprezentantului în parlament, în vreme ce reprezentarea de tip acting for se referă la măsura în care reprezentantul răspunde şi acţionează conform intereselor şi preferinţelor celor care l-au ales. Reprezentarea văzuă ca acting for (a acţiona pentru) a dat naştere unor dezbateri privitoare la modul ideal de a reprezenta. Astfel, au apărut modelele de tip trustee (mandatar sau împuternicit să ia decizii în locul alegătorului) şi de tip delegat (delegat de către alegător să aplice o agendă prestabilită). Modul trustee a fost propus de Edmund Burke şi consfinţit prin intermediul unui discurs „Speech to the Electors of Bristol at the Conclusion of the Poll”, în care se adresează celor care l-au ales. Modelul propus de Burke estompează funcţia de reprezentare a preferinţelor cetăţenilor ţării, în detrimentul unei funcţii de deliberare în interesul cetăţenilor, din poziţia de membru al Parlamentului, deoarece, spune el, „Parlamentul nu este un congres (cu sensul de reuniune) de ambasadori din interese diferite și ostile; care interesează fiecare trebuie să mențină, ca agent și avocat, împotriva altor agenți și avocați; dar parlamentul este o adunare deliberativă a unei singure națiuni, cu un singur interes, cel al întregului; unde, nu scopurile locale, nu prejudecățile locale, ar trebui să ghideze, ci binele general, care rezultă din rațiunea generală a întregului. Îți alegi într-adevăr un membru; dar când l-ai ales, nu este membru al Bristolului, ci este membru al parlamentului.[traducere proprie].” Al doilea model, cel de delegat, face ca parlamentarul să se constituie în depozitarul şi exponentul unor preferinţe, interese sau necesităţi, fie ale tuturor cetăţenilor ţării, după modelul propus de James Madison, unul dintre părinţii Constituţiei americane,[6] fie, cu precădere, ale circumscripţiei care l-a ales, aşa cum susţine Anthony Downs.[7] Conform acestui model, reprezentanții iau vocea celor care nu sunt prezenţi. Ulterior, a apărut un al treilea mod, al politicianului, care este o mixtură între primele două modele, trustee şi delegat, fiind asociată cu carierele de politicieni, în care reprezentanții se comportă aproape oricum îi ajută să fie realeşi.[8]

Dilema mandatului reprezentativ versus mandatul imperativ poate fi înţeleasă în cheia alegerii unui tip de suveranitate şi a unui model de reprezentare politică. Suveranitatea naţională şi modelul trustee fac imposibilă ataşarea instrumentelor asociate mandatului imperativ, în timp ce suveranitatea populară şi modul de tip delegat încurajează instrumente de control, care să ţină parlamentarii conectaţi la interesele şi preferinţele cetăţenilor şi ai circumscripţiei în particular.

Teoriile mandatului reprezentativ şi mandatului imperativ

Democraţia de astăzi este o democraţie reprezentativă, denumită indirectă. Democraţia repezentativă presupune divizarea cetăţenilor în circumscripţii pe criteriul geografic, circumscripţii care vor trimite unul sau mai mulţi reprezentanţi în adunarea legislativă.[9] Relaţia dintre democraţie şi reprezentarea politică ajunge până într-acolo încât autori recenţi, ca David Plotke, au aşezat semnul aproape egal între acestea.[10]

Ce este un mandat? Mandatul este o împuternicire de autoritate către cineva pentru a face ceva specific în numele acelei persoane.[11] Mandatul poate fi văzut ca un contract sau un cvasi contract între reprezentant şi electorat, în care mandatarul este nevoit să-şi onorează promisiunile.[12] Abordarea contractualistă este ataşabilă modelului delegat şi se găseşte mai ales în ştiinţa politică, în vreme ce dreptul constituţional exclude, de obicei, conceperea relaţiei dintre parlamentari şi cetăţeni ca una contractuală.[13] În logica contractuală, mandatul poate fi revocat, iar în logica mandatului în numele întregii naţiuni, orice încercare de a face imperativ mandatul este nulă.

Mandatul este reprezentativ în concordanţă cu, mai ales, conceputul de suveranitate naţională. Reprezentanţii aleşi se bucură de independenţă totală faţă de electorat. Reprezentanţii nu sunt obligaţi să sprijine deciziile propriului partid, dacă afectează interesul său. În situaţia în care este dat afară din partid, nu îşi pierde mandatul. În acest sens, Jean Manin îl critică pe Joseph Schumpeter, pentru faptul că face din teoria democraţiei o teorie elitistă, anulând, în acest fel, însăşi esenţa democraţiei, aceea de a fi totuși un regim în care poporul are puterea, deși indirect. Schumpeter spune că, în democraţie, cetăţenii nu guvernează indirect, ci îi aleg pe indivizii care să pună în practică voinţa lor.[14] Astfel, dacă raţionamentul mandatului reprezentativ este dus până înr-acolo încât nu se ţine cont deloc de interesele şi preferinţele cetăţenilor, fără a se lua în calcul că pot fi diferite de cele ale reprezentantului, se anulează însăşi democraţia.

Un argument deseori invocat în defavoarea mandatului imperativ este constituit de faptul că acest tip de mandat este unul susținut de către părinții comunismului și mai ales de către Karl Marx.[15] Și aceasta cel puțin teoretic.

Instrumentele mandatului imperativ

            În ce măsură un parlamentar este independent faţă de cei care l-au ales şi cum pot aceştia să-l sancţioneze? Mandatul reprezentativ are numai un singur instrument de sancţiune: alegerile, care, susţin autori ca John Gastil, nu sunt suficiente pentru a-i trage la răspundere pe aceia care ţi-au înşelat aşteptările şi promisiunile de-a lungul unui mandat întreg.[16]

Instrumentele exercitării mandatului sunt foarte variate, de la procedura de tip recall, la pierderea directă a mandatului în cazul migrării la alte partide politice. Pierderea automată a statului de parlamentar, dacă acesta decide migrarea spre alt partid politic, este o măsură extremă a mandatului imperativ, care se îndepărtează de principiile unui regim democratic, ducându-l în sfera autoritarismului.

Eliminarea parlamentarului din funcţie, înainte de expirarea mandatului la cererea celor care l-au ales sau a partidului, este unul dintre instrumentele mandatului imperativ. Logica instrument denumit recall pleacă de la responsabilitatea asumată a parlamentarului în faţa electoratului şi în faţa propriului partid. Revocarea le permite votanţilor să înlăture sau să concedieze o persoană publică din funcţia sa, prin intermediul unei petiţii semnată de un anumit număr de cetăţeni, cerând un vot pentru continuarea oficialului în funcţie. Procedura de revocare cere, de obicei, aproximativ 25% de semnături din numărul celor care au votat la ultimele alegeri, după care se organizează alegeri speciale pentru ocuparea postului rămas vacant. Revocarea diferă de procedura de punere sub acuzare prin faptul că nu legislativul, ci cetăţenii, iniţiază alegerile şi determină rezultatul final, prin vot. Este un proces pur politic, nici măcar semijuridic.[17]

Trebuie spus că procedura de tip recall nu este asociată întotdeauna, în primul rând, mandatului imperativ, ci este abordată ca un instrument al democraţiei (semi)directe, alături de referendum şi de iniţiativa legislativă. În acest sens, recall-ul intră în logica suveranităţii populare a lui Rousseau, care a aşezat bazele teoretice ale conceputului de mandat imperativ.

Recall-ul constituie un instrument al democraţiei semidirecte, grefat pe democraţia reprezentativă şi, într-un sens mai larg, o expresie a democraţiei participative. A doua jumătate a secolului al XX-lea adăposteşte un interes crescut pentru democraţia participativă şi democraţia semidirectă, datorită încercărilor democraţiilor consolidate de a găsi noi mijloace de a implica cetăţeanul în procesul de elaborare a politicilor publice şi din necesitatea de a anima şi revitaliza relaţia dintre guvernanţi şi guvernaţi, ca urmare a deficitului democratic înregistrat în ultima vreme.[18] Totuşi, dacă referendumul şi iniţiativa legislativă reprezintă forme de participare politică constructivă, ce ţine de democraţia deliberativă, procedura de tip recall este o formă de sanţionare a reprezentanţilor.

Procedura recall are rolul de a da mai multă răspundere acţiunilor aleşilor, cresând astfel gradul de răspundere (accountability). În cazul acestei proceduri există riscul abuzurilor, din partea partidelor politice, de unde impunerea unor restricţii, cum este procentul semnatarilor petiţiei de cel puţin 25% dintre alegători. În Statele Unite ale Americii, există o tendinţă de facilitare a procedurii, prin reducerea numărului de semnături.[19]

Democraţii care interzic mandatul imperativ

Până în anii ’90, mandatul imperativ a fost o regulă în ţările socialiste, dar după căderea comunismului a supravieţuit doar în Belarus. În prezent, este o excepţie în cele mai multe ţări. Există în multe dintre ţările aflate în curs de dezvoltare, ca de pildă Indonezia, Cuba, Fiji, Namibia, Seychelles. De asemenea, se găseşte şi în Bundesrat, camera superioară a Germaniei, a căror membri sunt aleşi de către landuri, faţă de care aceştia trebuie să rămână loiali. Marc van der Hulst consideră că mandatul reprezentativ nu este suficient per se pentru funcţionarea democratică a parlamentului. În mod greşit, spune acesta, s-a asociat mandatul imperativ strict cu autoritarismul şi mandatul reprezentativ cu democraţia. Ba chiar mai mult, el consideră că generalizarea mandatului reprezentativ are, mai degrabă, o explicaţie practică, decât ideologică, aceea că mandatul imperativ polarizează, în vreme ce acela reprezentativ încurajează consensul.[20]

În cele mai multe ţări, mandatul imperativ este interzis. Mandatul imperativ a fost interzis în Franţa, în Constituţia Republicii a V-a, care stipulează că „mandatul imperativ este nul”. Constituţie după care de altfel România s-a şi inspirat. Alături de Franţa şi România, ţări ca Andora (articolul 53), Armenia (articolul 66), Croaţia (articolul 74), Franţa (articolul 27), Germania (articolul 38), Italia (articolul 67), Lituania (articolul 59), România (articolul 69), Spania (articolul 67), Bulgaria, Danemarca, Polonia, Coreea de Nord, Sengal, Spania şi chiar Parlamentul European, au interzis mandatul immperativ. Constituţia Germaniei stipulează că membrii Bundestagului „să nu fie constrânşi de orice ordin sau instrucţiune şi trebuie să se comporte conform propriei conştiinţe.”[21] În Macedonia există aceeaşi precizare legată de conştiinţă. Unele constituţii chiar precizează că parlamentarii nu-şi reprezintă circumscripţia sau districtul, ci naţiunea ca întreg; sunt ţări ca Belgia, Franţa, Turcia. Totuşi, mandatul de parlamentar este subiectul unor excepţii, precum cea din Regatul Unit, unde parlamentarii reprezintă circumscripția în care au fost aleşi, fără a fi însă constrânşi în vreun fel. În Europa, mandatul imperativ nu şi-a mai găsit locul, cu excepţia Ucrainei, care a introdus în 2004 un amendament la Constituţie prin care transformă mandatul reprezentativ într-un mandat imperativ. Astfel, dacă un parlamentar îşi părăseşte partidul sub umbrela căruia a căştigat alegerile, îşi pierde mandatul. Sancţiunea constituţională a apărut ca o necesitate în faţa unui fenomen de migraţie politică accentuat.

State care aplică mandatul imperativ

Instrumentul se găseşte încă în ţări ca Indonzia, Cape Verte, Cuba, Fiji. Însă există ţări ca Etiopia, Gabon, Lao, Filipine şi Zambia, care, deşi au ales cu specificaţie constituţională mandatul reprezentativ, au introdus şi procedura de tip recall.

Cu precădere, mandatul imperativ se găseşte în democraţiile în care organizarea administrativ-teritorială este una de tip federal. În situaţiile de acest gen, logica este ca parlamentarii aleşi să reprezinte regiunile, să o facă în conformitate cu interesele acestora. Însă acest raționament ce ține de reprezentarea regiunilor nu este departe de raționamentul în care un parlamentar reprezintă o circumscripție. Discuțiile despre mandatul reprezentativ n Marea Britanie, au avut loc discuții privitoare la introducerea acestui instrument, pe fondul dezbaterilor ce vizau reforma instituţională a parlamentului.

Poziţia Consiliului Europei

În privinţa Ucrainei, Consiliul Europei a formulat, în 2007, rezoluţia numărul 1549, intitulată “Funcţionarea instituţiilor democratice în Ucraina”, privind introducerea mandatului imperativ în Ucraina”. Rezoluţia a condamnat prevederea constituţională din Ucraina, care duce la pierderea mandatului de parlamentar, în situaţia migrării spre un alt partid politic, decât cel sub umbrela căruia a fost ales.

România între mandatul reprezentativ şi mandatul imperativ

Dezbaterea în România despre introducerea unor instrumente ce ţin de mandatul imperativ a avut loc în contextul aceluiaşi fenomen ca în Ucraina, migraţia politică, și în contextul discuțiilor largi despre o reformă constituțională. Sistemul multipartidist, de multe ori fără partid dominant, a favorizat acest fenomen din necesitatea formării majorităţii parlamentare.

Constituția României interzice mandatul imperativ în articolul 69, care prevede că „(1) În exercitarea mandatului, deputaţii şi senatorii sunt în serviciul poporului. (2) Orice mandat imperativ este nul.” În România s-a optat încă din 1990 pentru conceperea suveranităţii ca fiind a naţiunii şi pentru un mod de reprezentare de tip trustee; dovezile sunt date de primul articol al Constituţiei, care precizează că România este un stat naţional, şi de faptul că a existat o preferință postcomunistă pentru scrutinul de reprezentare proporțională, fie în forma sa clasică, fie în forma sa mixtă combinată cu așa-numitul colocvial „uninominal” în perioada 2008-2015. Totuși, adoptarea, în 2008, a scrutinului mixt proporțional, cu alegerile desfășurându-se în circumscripții uninominale, dar combinând atât o formulă majoritară (de tip absolut) de alocare a mandatelor cu alte două formule proporționale (Hare, la nivelul județelor, și d`Hondt, la nivel național), a apropiat modul de reprezentare a parlamentarului român de un mod de reprezentare de tip delegat, care presupune şi un control mai mare al cetățenilor faţă de activitatea proprilor reprezentanți. Competiția electorală, ca și reprezentarea de tip delegat, s-a desfășurat la nivelul colegiilor electorale. Foarte repede însă, în 2015, România a renunțat la acest mod de reprezentare politică, mixt, ca și sistemul electoral, dar cu mult mai apropiat celui de tip delegat. Dezbaterea publică de atunci, așa cum este aceasta înfățișată de mass-media, a arătat interes tt mai redus față de modelul de reprezentare politică de tip delegat după anomaliile înregistrate de rezultatele electorale din 2012.

În mod evident, dezbaterea a fost abandonată deoarece sistemul electoral inventat, practic, de legiuitorii români în 2007-2008 a fost un eșec. Guvernanții români au vrut atunci să răspundă unei cereri populare și electorale crescute de a adopta „sistemul uninominal”, dar și-au dorit să rămână cu beneficiile alocării proporționale. Întâmplarea a făcut ca la guvernare atunci să fie un partid mic spre mijlociu, Partidul Național Liberal, care era al treilea în preferințele românilor conform sondajelor. Un sistem electoral „uninominal” real, adică un sistem care să desfășoare alegeri în circumscripții cu un singur mandat și să aloce mandatul respectiv utilizând o formulă majoritară în două tururi sau pluralitară (cine ia cele mai multe voturi, acela câștigă mandatul), ar fi adus prejudicii electorale grave PNL. De aici, formula de consens la care PNL a căzut, de a da grefa circumscripțiile electorale cu un singur mandat utilizând formula de majoritate absolută (50%+1) peste sistemul proporțional deja existent. Sistemul a fost inventat la masa negocierilor politice și nu a fost un sistem conceput de oamenii de știință specializați pe sisteme electorale. Sistemul a avut numeroase anomalii, precum overhang seats (mandatele în plus), adică, mandate alocate peste numărul celor stabilite. Însă aceste mandate au fost rezultatul unei inginerii electorale proaste, nu rezultatul unui eșec al tipului de sistem electoral care desfășoară alegerile în circumscripții cu un singur mandat în general. Însă, de atunci, eșecul sistemului mixt proporțional inventat la masa negocierilor partidelor politice a fost văzut în România ca un eșec al acestui tip de sistem în general. Și, implicit, odată cu acest eșec, și mandatul reprezentativ de tip delegat a devenit unul aproape nedezirabil.

În fine, un sistem electoral cu vot preferențial sau un sistem electoral care să aloce un singur mandat per circumscripție ar duce România mai aproape de modelul de reprezentare de tip delegat, care are mai multe elemente în comun cu mandatul imperativ. Modelul de tip delegat nu conduce în mod necesar la scăderea migrației politice, ci conduce de multe ori la o satisfacție a alegătorilor mai mare față de regimul politic, în care votanții se consideră ca având mai multă putere (empowerment) care, în definitiv,  se apropie mai mult de esența democrației. Există voci proeminente, precum cea a lui Matthew S. Shugart, care chiar consideră că sistemul electoral, ca instituție fundamentală a unei democrații, poate intra într-o criză ce poate conduce la reformă, atunci când sistemul electoral este unul extrem pe una dintre dimensiuni, interparty (între partide) și intraparty (în cadrul partidului).[22] Pe scurt, relevant pentru cazul românesc este faptul că Shugart demonstrează că un sistem electoral, având liste închise de partid, care nu încurajează deloc competiția în cadrul partidului, are un risc crescut de a fi reformat din cauza efectelor dăunătoare pe termen lung asupra sistemului politic, mai ales din cauza lipsei de mijloace de tragere la răspundere partidele politice. Shugart este un mare susținător al sistemelor mixte. Reiterez, sistemul electoral românesc din 2008 a fost unul mixt de compensare proporțională, însă partidele au forțat ingineria dorită în detrimentul oricărui sfat tehnic venit din partea specialiștilor.

Mandatul imperativ a fost dezbătut în România ca instrument de control al partidului asupra propriului membru, cum de altfel s-a aplicat pentru reprezentanții la nivel local. Însă dezbaterea despre mandatul imperativ văzută în contextul dezbaterii despre migrația politică este una chiar periculoasă pentru cazul românesc, pentru că înseamnă a conferi putere politică partidelor, adică actorii care deja au o putere foarte mare. Și înseamnă, în termenii discuției propuse de Shugart, să consolidezi nu mandatul de tip delegat, ci dimensiunea interparty de competiție, și deci să faci dintr-un sistem electoral extrem unul și mai extrem, punând astfel în pericol și mai mult reprezentarea politică. Desigur, în România, va mai exista multă vreme riscul clientelismului politic, care și acesta poate la fel de bine submina democrația,[23] precum o face un sistem electoral extrem care nu are dimensiunea competiției în cadrul partidului. Totuși, dezbaterea despre mandatul imperativ și cea despre reprezentarea de tip delegat nu ar trebui închise odată cu un eșec al unui sistem electoral construit nu de inginerii specialiști în științe politice, ci de interesele negociate ale partidelor politice.

Concluzie

Dezbaterea despre mandatul imperativ, conform istoriei ideilor politice, este una de sorginte democratică. Dacă astăzi democrația reprezentativă înfierează acest tip de mandat, nu știm ce ne rezervă ziua de mâine. Cât privește România, o dezbatere despre instrumentele asociate mandatului imperativ, cum este recall-ul, sau cele care să favorizeze reprezentarea de tip de delegat ar putea constitui începutul unei traseu instituțional nou și mai democratic.

Bibliografie:

CONSTANTINESCU, Mihai, MURARU, Ioan, Drept parlamentar, Gramar, Bucureşti, 1994.

CRONIN, Thomas E., Direct democracy: the politics of initiative, referendum and recall, Harvard University Press, 1989.

DOWNS, Anthony, An economic theory of democracy, Harper, New York, 1957.

EISENSTANDT, Shmuel N. și RONIGER, Luis. Patrons, Clients, and Friends. Interpersonal Relations and the Structure of Trust in Society, Cambridge University Press, Cambridge, 2012.

GASIL, John, Popular Demand. Revitalizing Representative Democracy through Deliberative Elections, University of California Press, 2000.

GOODIN, Robert E., KLINGEMANN, Hans-Dieter (coord.), Manual de Ştiinţă Politică, Traducere de Irina Ana Kantor, Ramona Careja, Ileana-Cristina Stănuş, Olivia Toderean, Cosmin-Gabriel Marian, Mirela Nemeş, Andreea-Ioana Cozianu, Polirom, Iaşi, 2005.

HULST, Marc van der, The parliamentary mandate: a global comparative study, Inter-Parliamentary Union, 2000.

LEIPOLD, Bruno, „Marx’s Social Republic: Radical Republicanism and the Political Institutions of Socialism”, în Bruno Leipold, Karma Nabulsi și Stuart White (coord.), Radical Republicanism: Recovering the Tradition’s Popular Heritage, Oxford, 2020.

MADISON, James, HAMILTON, Alexander, JAY, John, The Federalist Papers, Ed. Isaac KRAMNICK, Penguin, Harmondsworth, 1987.

MONTESQUIEU, La Brède et de, De l’esprit des lois, GF Flammarion, Paris, 1979.

PITKIN, Hanna Fenichel, The Concept of Representation, University of California, Berkeley, 1967, pp. 221-222.

PLOTKE, David, “Representation is Democracy”, Constellations, vol, 4, 1997, pp. 19–34.

REHFELD, Andrew, The Concept of Constituency. Political Representation, Democratic Legitimacy, and Institutional Design, Cambridge University Press, New York, 2005.

ROBERTSON, David, The Routledge Dictionary of Politics, a treia ediţie, Londra şi New York, Routledge, 2004.

ROBERTSON, David, The Routledge Dictionary of Politics, a treia ediţie, Londra şi New York, Routledge, 2004.

ROUSSEAU, Jean Jacques, Contractul social, traducere de H.H. Stahl, Antet XX Press, Prahova, 2005.

SCHUMPETER, Joseph, Capitalism, Socialism, and Democracy, a 3-a ediţie, Harper Torchbooks, New York, 1962.

SCHWARTZ, Nancy Lou, The blue guitar: political representation and community, The University of Chicago Press.

SCRUTON, Roger, The Palgrave Macmillan Dictionary of Political Thought, Third Edition, 2007.

SHUGART, Matthew Soberg, ““Extreme” Electoral Systems and the Appeal of the Mixed‐Member Alternative.” (2003), în M. S. Shugart și Martin P. Wattenberg (coord.), Mixed-Member Electoral Systems: The Best of Both Worlds?, Oxford University Press, 2003

SHUGART, Matthew Soberg, „„Electoral “efficiency” and the move to mixed-member systems,” Electoral Studies, vol. 20, nr. 2, 2001, pp. 173-193.

VELU, Jacques, Droit public, volume 1, „Le statui de guvernamants,” Bruylant, Brussels, 1986.

[1] Jean Jacques ROUSSEAU, Contractul social, traducere de H.H. Stahl, Antet XX Press, Prahova, 2005.

[2] Jacque VELU, Droit public, volume 1, Le statui de guvernamants, Brussels, Bruylant, 1986, pp. 71, 72.

[3] Marc van der HULST, The parliamentary mandate: a global comparative study, Inter-Parliamentary Union, 2000, p. 7.

[4] La Brède et de MONTESQUIEU, De l’esprit des lois, GF Flammarion, Paris, 1979, p. 131.

[5] Hanna Fenichel PITKIN, The Concept of Representation., University of California, Berkeley, 1967, pp. 221-222.

[6] James MADISON, Alexander HAMILTON, John JAY, The Federalist Papers, Ed. Isaac KRAMNICK, Penguin, Harmondsworth, 1987, pp. 45-46.

[7] Anthony DOWNS, An economic theory of democracy, Harper, New York, 1957.

[8] Nancy Lou SCHWARTZ, The blue guitar: political representation and community, The University of Chicago Press, p. 25.

[9] Andrew REHFELD, The Concept of Constituency. Political Representation, Democratic Legitimacy, and Institutional Design, Cambridge University Press, New York, 2005, p. 36.

[10] David PLOTKE, “Representation is Democracy”, Constellations, Volumul 4, pp. 19–34, aprilie 1997.

[11] David ROBERTSON,The Routledge Dictionary of Politics, a treia ediţie, Londra şi New York, Routledge, 2004, pp. 430.

[12] Roger SCRUTON, The Palgrave Macmillan Dictionary of Political Thought, Third Edition, 2007, p. 416.

[13] Mihai CONSTANTINESCU, Ioan MURARU, Drept parlamentar, Gramar, Bucureşti, 1994, pp.57-62.

[14] Joseph SCHUMPETER, Capitalism, Socialism, and Democracy, a 3-a ediţie, Harper Torchbooks, New York, 1962, p. 250.

[15] Bruno LEIPOLD, „Marx’s Social Republic: Radical Republicanism and the Political Institutions of Socialism”, în Bruno Leipold, Karma Nabulsi și Stuart White (coord.), Radical Republicanism: Recovering the Tradition’s Popular Heritage, Oxford, 2020.

[16] John GASIL, By Popular Demand. Revitalizing Representative Democracy through Deliberative Elections, University of California Press, 2000, pp. 32-40.

[17] Thomas E. CRONIN, Direct democracy: the politics of initiative, referendum and recall, Harvard University Press, 1989, p. 2.

[18] Robert E. GOODIN, Hans-Dieter KLINGEMANN (coord.), Manual de Ştiinţă Politică, Traducere de Irina Ana Kantor, Ramona Careja, Ileana-Cristina Stănuş, Olivia Toderean, Cosmin-Gabriel Marian, Mirela Nemeş, Andreea-Ioana Cozianu, Polirom, Iaşi, 2005, p. 305.

[19] David ROBERTSON,The Routledge Dictionary of Politics, a treia ediţie, Londra şi New York, Routledge, 2004, pp. 420-421.

[20] M. HULST, op.cit., p. 9-11.

[21] M. HULST, op.cit., p. 10.

[22] Matthew Soberg SHUGART, „“Extreme” Electoral Systems and the Appeal of the Mixed‐Member Alternative” în Matthew Soberg SHUGART și Martin P. WATTENBERG (coord.), Mixed-Member Electoral Systems: The Best of Both Worlds?, Oxford University Press, 2003; M. S. SHUGART, ”„Electoral “efficiency” and the move to mixed-member systems,” Electoral Studies, vol. 20, nr. 2, 2001, pp. 173-193.

[23] Shmuel N. EISENSTANDT și Luis RONIGER. Patrons, Clients, and Friends. Interpersonal Relations and the Structure of Trust in Society, Cambridge University Press, Cambridge, 2012.