Ioan-Luca Vlad: „«Republica Britanică» ar fi un mare pas înapoi, o gogoaşă fără miez, căreia i-ar lipsi exact firul care o ţine laolaltă”.

Interviu realizat de Tudor VIȘAN-MIU

Tudor Vișan-Miu: Stimate domnule Ioan-Luca Vlad, vă mulțumesc pentru că ați acceptat să evocăm, sub forma acestui interviu, aspecte ale monarhiei britanice în timpul domniei Reginei Elisabeta a II-a. Vă propun să începem prin a ne explica, ca specialist al dreptului, cum se definește „Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord” în raport cu termenii de „națiune”, „patrie” și „țară”?

Ioan-Luca Vlad: În primul rând, vă mulţumesc pentru oportunitatea unui interviu atât de interesant. Tema este una incitantă, pentru că se află la intersecţia dintre regalitate, drept şi ştiinţele sociale. Chiar această primă întrebare este un prilej de contextualizare, pentru că, într-adevăr, Regatul Unit este orice numai nu un stat unitar.

În mod tradiţional şi istoric, organele centrale ale statului britanic (un stat, aici lucrurile sunt clare) au încercat să promoveze ideea unei naţiuni unitare – naţiunea britanică, lucru care a atins apogeul în secolul XIX şi în timpul războaielor mondiale.

De fiecare dată, însă, acestea s-au lovit de realitatea demografică şi etnică a auto-identificării unora dintre locuitorii lor cu alte naţiuni: galezi, scoţieni, irlandezi, respectiv (şi) cu o anumită religie (irlandezi-protestanţi, afiliaţi ideii de unire cu Marea Britanie, şi irlandezi-catolici).

În secolul XXI, terminologia oficială britanică recunoaşte aceste realităţi şi, pornind de la dreptul individual la auto-identificare şi dreptul naţional la auto-determinare, recunoaşte că Marea Britanie este un stat multi-naţional, compus din „ţările” Anglia, Ţara Galilor, Scoţia şi Irlanda de Nord, care corespund „naţiunilor” engleză, galeză, scoţiană şi irlandeză. Realitatea însă este mereu înaintea terminologiei, deoarece acum Marea Britanie trebuie să aibă în vedere că limba poloneză, şi apoi cea română, sunt printre limbile cele mai des vorbite, după engleză, şi ca atare că, în cadrul naţiunilor „tradiţionale” britanice şi-au găsit loc comunităţi cu o identitate proprie dar care şi-au unit destinul cu cel al statului britanic, pe termen lung, provenite nu din vechiul imperiu, ci din transferul uman facilitat de Uniunea Europeană.

Modul cum Marea Britanie se va raporta la această nouă realitate va fi definitoriu pentru viitorul ei ca stat.

Cât despre „patrie”, acesta este un concept pe care fiecare este liber să îl definească pentru sine, inclusiv să refuze asocierea sa la o „patrie”. Statul britanic a dovedit că poate să unească toate naţiunile componente în jurul patriei britanice, în războaiele mondiale. Abordarea sa în raport cu cererile de descentralizare şi cu noile populaţii imigrate în Marea Britanie va determina dacă această unitate poate exista şi în viitor.

T.V.M.: Cum funcționează federalismul în Regatul Unit? Mă refer aici și la un caz concret: în anul 2014 s-a organizat acel referendum în care scoțienii au fost consultați privind eventuala reorganizare a Scoției ca un stat independent. Dacă majoritatea ar fi răspuns „Da”, cum s-ar fi intitulat statul de care s-ar fi desprins – Regatul Angliei, Țării Galilor și Irlandei de Nord?

I.L.V.: Marea Britanie nu se consideră un stat federal din cauza modului cum ţările componente au intrat în Uniune – prin cucerire, respectiv prin tratat de uniune „veşnică”. Totodată, aspectul dizolvării uniunii este unul „centralizat” în sensul că ţine de competenţa exclusivă a organelor naţionale de stat şi, finalmente, a Parlamentului Britanic.

Referendumul din 2014 cu privire la desprinderea Scoţiei a fost organizat în acest context legal, cu acordul special, dat exclusiv pentru acel moment, al Guvernului Britanic, şi s-a concretizat într-un tratat între guvernele britanic şi scoţian, care prevedea paşii de urmat dacă votul ar fi fost majoritar în favoarea independenţei Scoţiei. Acest acord a expirat, iar guvernul actual a clarificat faptul că nu îl va reînnoi, chiar la finalul anului 2022 Curtea Supremă a Marii Britanii dând dreptate acestei poziţii.

Referitor la denumirea părţii rămase din Regatul Unit, aceasta este o întrebare foarte bună. Numele oficial actual al statului este Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord. Marea Britanie este compusă din Anglia, Ţara Galilor şi Scoţia. Problema este că, la data constituirii Marii Britanii (1707), ce s-a unit cu Scoţia era Regatul Angliei, Ţara Galilor fiind încorporată în acesta. Ţara Galilor a re-primit autonomie mult mai târziu, în secolul XXI.

Autorităţile de stat nu au căzut de acord asupra unui nume potenţial, formula adoptată fiind una de convenienţă: „rUK” (restul Regatului Unit). Există inclusiv posibilitatea păstrării numelui actual, deoarece el nu include în mod explicit Scoţia. Dar şi varianta enunţată în întrebare este posibilă. În orice caz, cel mai probabil s-ar păstra adjectivul „Unit”, deoarece el provine de la Actul de Unire din 1801, care a incorporat Irlanda. Aceasta, partea ei de nord, ar continua să fie parte din stat, deci ar trebui păstrată şi particula „Unit”.

T.V.M.: Monarhul care „poartă” Coroana Sf. Eduard moștenește o serie de titulaturi speciale: „Stăpân al Lebedelor” (în Anglia), „Duce de Lancaster”, „Duce de Normandia”, „Lord de Man” etc. Ce funcții concrete au acestea? Poate un monarh să dețină alte titluri decât cele „contopite cu Coroana” și, dacă nu, care este motivația?

I.L.V.: Monarhia britanică este printre cele mai neobişnuite din lume deoarece ea s-a contopit organic la un nivel foarte local cu întreaga organizare statală, economică şi socială a Marii Britanii. Altfel spus, Suveranul nu este numai în vârful statului, ci este, prin avatarurile sale (Lorzii Locotenenţi locali, Maestrul Lebedelor, prin Ducatul de Lancaster etc.), prezent în fibra şi în venele funcţionării statale de zi cu zi.

Fiecare dintre titlurile enunţate reflectă poziţii care au început foarte pragmatic, din necesităţi practice, şi nu şi-au pierdut relevanţa nici astăzi, deşi existenţa lor practică s-a schimbat ca scop şi natură. Să le luăm în ordine:

• Stăpân al Lebedelor este titlul care reflectă dreptul exclusiv de a vâna, prinde şi ţine lebede. În evul mediu, lebedele erau o sursă foarte importantă de penaj de calitate, dar şi de hrană. Regele, ca stăpân feudal suprem, şi-a păstrat dreptul exclusiv de a exploata această resursă. În secolul XX-XXI titlul a fost convertit într-o modalitate foarte bună de conservare a naturii: lebedele nu mai sunt prinse pentru mâncare şi penaj, ci sunt capturate anual, temporar, pentru cântărire, marcare cu coliere electronice, şi evaluare din punct de vedere al sănătăţii, pentru a se observa calitatea mediului în care trăiesc.
• Ducatul de Lancaster este unul dintre domeniile feudale (în ţările române s-ar fi numit moşii cu drepturi regaliene) păstrate direct de Coroana Britanică, al cărui scop este să ofere un venit independent (de stat, de Parlament) Suveranului. El este administrat separat de Domeniile Coroanei, având natura unei posesiuni feudale private. Aspectul feudal se reflectă în excluderea unor competenţe statale din atribuţiile autorităţilor de stat, şi exercitarea lor, în Ducatul de Lancaster, de către persoane private, în numele Ducelui de Lancaster, prin Cancelarul acestuia (care este şi membru al guvernului britanic). Exemple de astfel de funcţii sunt: culegerea moştenirilor vacante, culegerea de datorii feudale pentru chirii ereditare (în română se numeau embaticuri, când au existat), dreptul feudal de a culege materiale (vreascuri, turbă) de pe pâmânturile celor care locuiesc acolo ş.a.m.d. Ducatul de Cornwall este la fel, doar că în beneficiul succesorului la Coroană.
• Ducele de Normandia este titlul moştenit de suveranii britanici de la William Cuceritorul. Să nu uităm că în 1066 Anglia a fost cucerită de Normandia. Ulterior, deoarece centrul intereselor suveranilor anglo-normanzi s-a mutat peste Canalul Mânecii, teritoriile lor continentale au fost reduse până la dispariţie prin războaie. Insulele Canalului Mânecii (Jersey, Guernsey, Alderney şi Sark) reprezintă, de fapt, ultimele posesiuni ale Suveranilor britanici ca stăpâni feudali francezi (normanzi), şi, ca atare, nu fac parte formală din statul britanic, fiind numite „Crown Dependencies”, deoarece ţin direct de Coroană, nu de statul britanic. În aceste teritorii, care nu sunt formal nici state, nici membre în UE sau în Commonwealth, Suveranul britanic exercită prerogativele stăpânului feudal suprem, printr-un comitet al Consiliului Privat britanic, în raport de dreptul şi constituţiile cutumiare ale fiecăruia, care sunt toate de origine normandă (de altfel, cărţile lor de drept sunt în franceză), nu engleză / common law.
• Lord de Man este titlul similar corespunzător Insulei Man. Insula Man are o istorie cu totul aparte, fiind colonizată de populaţii de origine norvegiană, şi fiind de altfel supusă direct Norvegiei până la 1266. În acel an a început seria transmiterilor prin vânzare a drepturilor supreme feudale asupra insulei, din mână în mână, chiar şi către persoane private, până în anul 1765 când a ajuns în patrimoniul Coroanei Britanice, dar, ca şi Insulele Canalului, nefiind inclusă în statul britanic sau în organizaţii internaţionale. Coroana Britanică îşi exercită acolo atribuţiile în conformitate cu legile aprobate de Tynwald, unul dintre cele mai vechi parlamente din lume încă în existenţă.

Fundamental vorbind, deoarece Marea Britanie nu are o constituţie scrisă care să prevadă o interdicţie (cum are, de exemplu, Belgia), Suveranul britanic poate deţine câte coroane, funcţii şi poziţii, ereditare sau nu, doreşte. De altfel, Marea Britanie este în uniune personală cu alte state care au acelaşi monarh, Coroana în acest caz nefiind unică, ci divizată între acestea. Încă de la primul război mondial s-a adoptat această idee, deoarece Africa de Sud a refuzat pentru o perioadă să intre în război cu Germania. Or, în această situaţie, nu se putea considera că Coroana (unică) era şi în acelaşi timp nu era în război cu un alt stat: soluţia logică a fost să se admită formal diviziunea Coroanelor (ale fiecărui Dominion, acum a fiecărui stat independent), care fiecare au o politică externă şi de apărare proprie, având în comun numai persoana Suveranului şi regulile de succesiune.

T.V.M.: Monarhii britanici moștenesc, pe lângă titluri, bunuri și proprietăți: unele sunt domenii ale Coroanei, altele personale (precum Ducatul de Lancaster). Care este deosebirea și cum sunt organizate cele două categorii?

I.L.V.: Ca orice funcţiune de stat, Suveranul trebuie să fie susţinut de acesta în exercitarea atribuţiilor sale. Acest lucru este făcut, în monarhiile mai „noi”, de ex. Belgia, exclusiv prin Lista Civilă (altfel spus, bugetul administraţiei regale plus salariul membrilor Familiei Regale), şi prin punerea la dispoziţie a unor imobile cu titlu de protocol de stat. În monarhiile mai vechi, cum este cea britanică, susţinerea de stat s-a organizat pe principiile epocilor anterioare, principalmente prin oferirea unor metode de independenţă financiară a Familiei Regale faţă de stat şi bugetul acestuia. Asta sunt Ducatele de Lancaster şi Cornwall. Domeniile Coroanei sunt şi ele o formă de susţinere financiară, numai că, în acest caz, sunt mult mai mult supuse controlului parlamentar, care le poate lua, ele având, spre deosebire de Ducate, natura unor proprietăţi de stat (cum de altfel erau şi în România). Aceasta este deosebirea principală. Din ea rezultă şi o distincţie ca formă de organizare: în Ducate, Regele, respectiv Ducele de Cornwall, numesc proprii reprezentanţi, precum şi pe ofiţerii administratori şi celelalte oficialităţi locale; pe când Domeniile Coroanei sunt supuse regulilor de administrare normală (ca orice altă proprietate), sub verificarea unor cenzori care raportează guvernului şi parlamentului.

În plus, potrivit unui acord cu statul încheiat în timpul Reginei Elisabeta a II-a şi prelungit de Regele Charles al III-lea, venitul din Domeniile Coroanei se duce astăzi la stat, de fapt, în schimbul lui Regele primind o Listă Civilă. Diferenţa este majoră, Lista Civilă fiind un procentaj relativ mic din totalul veniturilor care acum ajung la stat.

T.V.M.: Monarhul britanic domnește astăzi și în alte 14 monarhii, numite, laolaltă cu Regatul Unit, „ținuturi ale Commonwealth-ului”. Cum funcționează acest sistem?

I.L.V.: Realitatea actuală a „uniunii personale” dintre Marea Britanie şi celelalte 14 monarhii care au acelaşi suveran este o urmare a Imperiului Britanic, şi o etapă de dezvoltare a acestor 14 state de la colonii (respectiv dominioane) către state independente cu o identitate constituţională şi naţională proprie.

Există două tipuri de state între aceste 14 „Regate ale Commonwealth-ului” (care apreciez că este traducerea mai corectă): primele sunt fostele Dominioane, adică, acele teritorii colonizate în principal cu colonişti de origine britanică, şi care au copiat sistemul parlamentar britanic încă de timpuriu, preluând cu mândrie întregul repertoriu legislativ şi constituţional britanic. Acestea sunt Canada, Noua Zeelandă şi Australia. De altfel, „patrierea” constituţiilor lor s-a produs foarte târziu, reflectând lipsa unor tensiuni reale legate de asocierea cu statul britanic.

Celelalte sunt foste colonii, care, la momentul independenţei, deşi sunt populate majoritar cu persoane native, şi au o identitate naţională pronunţată, au considerat că păstrarea Suveranului britanic în fruntea statului (mereu reprezentat de un Guvernator General, numit la avizul prim-ministrului local, deci, cu acordul reprezentanţilor aleşi ai naţiunii) oferă garanţia unei stabilităţi şi continuităţi constituţionale necesare unor state în curs de dezvoltare. Acestea sunt: Antigua şi Barbuda, Bahamas, Belize, Grenada, Jamaica, Papua Noua Guinee, Sf. Christofor şi Nevis, Sf. Lucia, Sf. Vincenţiu şi Grenadinele, Insulele Solomon şi Tuvalu.

Este de urmărit dacă, pe măsura dezvoltării lor şi a schimbării atitudinilor faţă de moştenirea colonială, acestea nu vor urma calea republicană sau dacă, prin dezbateri şi reflecţie onestă, nu cumva vor ajunge la concluzia că sistemul monarhic este, pentru ele, cel care oferă cea mai mare stabilitate şi prestigiu la cel mai mic cost (Casa Regală fiind, de fapt, absentă fizic de acolo).

Din punct de vedere structural-legal, Regele Charles al III-lea are 15 coroane, din care una, cea britanică, are şi o formă fizică, ei fiindu-i ataşate şi drepturile suverane asupra celorlalte teritorii menţionate mai sus (Ducatul Normandiei, Insula Man) dar şi asupra teritoriilor britanice de peste mări încă existente (de ex., Insula Pitcairn, Sfânta Elena etc.). Parlamentul Britanic nu are dreptul de legiferare în aceste state. Regele are, formal, Consilii Private în fiecare dintre aceste state (majoritatea neconstituite în realitate).

Ca o problemă de nişă, mai există două legături juridic-constituţionale păstrate între ele, în afară de persoana Suveranului şi linia unică de succesiune:

1. Unele dintre state păstrează Comitetul Judiciar al Consiliului Privat (britanic) ca instanţă supremă, în anumite cauze (deoarece este mai simplu şi eficient economic, şi oferă mai multe garanţii de imparţialitate, fiind departe de comunităţile mici ale acestor state);
2. Atribuţiile Colegiului Armoariilor (College of Arms) pe linie heraldică nu au fost împărţite, fiind în continuare exercitate în acele state care nu le-au „patriat” prin instituţii heraldice proprii (de ex. Canada).

T.V.M.: Regina Elisabeta a II-a și-a început domnia în anul 1952, preluând de la tatăl Majestății Sale șefia Commonwealth-ului, care este o asociație de state independente. Titlul este pe viață dar nu este ereditar, astfel încât Regele Charles al III-lea a trebuit ales ca succesor, când era Principe de Wales, la întâlnirea șefilor de state din 2018. Care este rolul șefului Commonwealth-ului? Ar putea altcineva decât monarhul britanic – în mod practic, dincolo de un exercițiu teoretic – să fie ales și să poată îndeplini acest rol?

I.L.V.: Capul Commonwealth-ului este o persoană cu un rol pur onorific. Titlul a fost creat în considerarea rolului istoric unic al Reginei Elisabeta a II-a, care a semnat „certificatele de naştere” ale majorităţii statelor din Commonwealth, şi a fost nevoie de dezbateri destul de strânse pentru a se accepta ideea transmiterii sale către Regele Charles al III-lea, ca principiu.

Atât teoretic, cât şi practic, se pot concepe două opţiuni: fie alegerea unei alte persoane (deşi, realist, aceasta este opţiunea mai puţin practică, deoarece ar intra în conflict cu Secretarul General, care este deja o poziţie electivă), fie dispariţia acestui titlu, oricând, eventual după domnia Regelui Charles al III-lea.

Din punct de vedere al organizării sale ca instituţie internaţională, atribuţiile executive în Commonwealth revin exclusiv Secretarului General al acestuia. Ca atare, menţinerea poziţiei de Cap al Commonwealth-ului este o decizie exclusiv politică a statelor membre, care va trebui reînnoită cel puţin la fiecare succesiune la Coroana Britanică.

T.V.M.: Suveranul britanic este, prin tradiție, „guvernator suprem” al Bisericii Anglicane iar, în Regatul Unit, Canada și Noua Zeelandă, poartă și titlul de „Apărător al Credinței”. Ce înseamnă acest titlu și este el direct legat de confesiunea anglicană? Dacă nu, de ce majoritatea ținuturilor Commonwealth-ului au renunțat să-l mai folosească (sau nu l-au utilizat niciodată)?

I.L.V.: Biserica Anglicană îşi are existenţa legată indisolubil de monarhul englez (atunci), deoarece a fost creată de acesta. Ca atare, monarhul (acum britanic) este şi Guvernatorul său Suprem, în prezent el oferind nu doar rolul de lider simbolic al comunităţii credincioşilor, ci şi garanţia independenţei funcţionale a cultului, prin organizarea proprie a adunărilor legislative bisericeşti, şi menţinerea acesteia ca Biserică de Stat a Angliei şi Ţării Galilor.

Titlul de „apărător al credinţei” nu este asociat strict Bisericii Anglicane, deoarece în Scoţia el face referire la biserica Scoţiei, independentă protestantă. De altfel, singurul jurământ pe care Regele Charles al III-lea a trebuit să îl depună în prima zi de domnie a fost cel faţă de păstrarea şi protejarea drepturilor Bisericii Scoţiei, ca parte a aranjamentului din anul 1707.

De altfel, a existat o discuţie sau propunere referitoare la schimbarea titlului în „apărător al credinţelor”, ideea Regelui Charles fiind de a accentua aspectul protejării credinţei, în general, ca mod de raportare la existenţa umană şi divinitate, şi nu a unui cult în special. Propunerea a fost abandonată, dar mesajul rămâne: în prezent, chiar dacă el însuşi trebuie să fie de confesiune anglicană (mai exact, catolicii nu pot veni la Coroană), Suveranul nu mai este doar protectorul Bisericii Anglicane sau a Scoţiei, ci în general al ideii de raportare la lume prin credinţa în divinitate.

T.V.M.: Mulțumindu-vă pentru toate explicațiile oferite, nu aș putea să nu aduc în discuție relațiile dintre Familia Regală Britanică și Familia Regală Română. Am putea spune că acestea au fost mai strânse ca niciodată înainte în timpul vieții Reginei Elisabeta a II-a și Regelui Mihai I?

I.L.V.: Din punctul meu de vedere, relaţiile dintre cele două Familii Regale dau dovadă de o constanţă multiseculară. Dacă ne uităm la tipul de activităţi comune şi la momentele în care cele două familii s-au întâlnit, ele sunt cumva repetitive şi constante încă de la Carol I încoace: participarea la evenimente de familie; participarea la evenimente de stat; întâlniri în cadru internaţional; şi diferite forme de legături de familie, de prietenie şi personale. Ceea ce a crescut în timpul domniei Reginei Elisabeta a II-a au fost oportunităţile de întâlnire, datorate pe de o parte uşurinţei călătoriilor, şi pe de altă parte exilului Regelui Mihai I, care a făcut ca Majestatea Sa Margareta să îşi petreacă o bună parte din viaţă şi în Marea Britanie (în special Scoţia).

Sigur că aici există şi un element de legătură personală, care din punctul meu de vedere este cea mai strânsă chiar acum, în generaţia Majestăţii Sale Margareta şi a Regelui Charles al III-lea, care se cunosc mai bine şi au petrecut mai mult timp în aceleaşi contexte decât oricare dintre alte două perechi de suverani români-britanici din trecut. Legătura aceasta este deja observabilă şi aduce deja o deschidere mai mare României: de exemplu, vizita Regelui Charles în sprijinul eforturilor noastre de ajutor pentru refugiaţii din Ucraina; invitaţia şi prezenţa proeminentă a Familiei Regale la Funeraliile Reginei Elisabeta etc. Consider că există o bază suficient de solidă pentru ca această legătură să crească şi să dea roade pe termen mediu şi lung în sensul apropierii şi mai strânse dintre aceste două state.

T.V.M.: Dincolo de întâlnirile protocolare, ce fel de relații există între șefii familiilor regale? De exemplu, putem crede că se sfătuiesc privind chestiunile dinastice, mai ales când trebuie luate anumite decizii, sau cel puțin discută asupra situațiilor respective? În mod concret, mă refer la comunicarea între suveranul român și britanic.

I.L.V.: Relaţiile acestea de sfătuire şi dezbatere, dacă vreţi, dintre Suverani sunt o chestiune pe cât de strict confidenţială, pe atât de ne-organizată în mod formal. Ele se pot desfăşura în mai multe moduri, atât în scris (scrisori, documente de tipul „non-paper”, „briefing” etc.), cât şi verbal (telefonic, în persoană), şi în contexte diferite (în marja unor întâlniri internaţionale, cu ocazia vizitelor bilaterale tematice, sau fără niciun context, în viaţa de zi cu zi). În special în generaţia actuală comunicarea dintre Majestatea Sa Margareta şi Regele Charles al III-lea există şi este una de durată.

Trebuie însă înţeles că fiecare suveran are limitările sale cu privire la ce poate spune, ce poate spune public, şi la domeniile în care se poate exprima, date de guvernul său şi de situaţia politică internă. De aceea, nu este întotdeauna o prezumţie realistă că toate subiectele majore vor fi discutate între suverani. De multe ori, se poate să nu se întâmple asta deoarece primul ştie că al doilea nu ar putea răspunde, sau nu ar putea răspunde public, sau relevant, din cauza limitărilor naţionale arătate mai sus.

Ca atare, deşi nu este nici rară situaţia unor consultări, în afara întâlnirilor din cadrul vizitelor bilaterale (care întotdeauna sunt efectuate cu ştiinţa guvernelor, şi cu unele teme de discuţii cunoscute şi dezbătute anterior cu acestea) ele sunt întotdeauna strict confidenţiale şi cu caracter informal.

T.V.M.: Închei interviul cu o întrebare, poate, destul de brutală, ținând cont de discuțiile de până acum: în Regatul Unit există și un curent republican, dar personal recunosc că nu am citit vreodată un plan concret despre cum ar arăta o „republică britanică”. Vă propun, deci, un exercițiu de imaginație: cât de mult ar trebui să se transforme statul și societatea britanică pentru a trece de la monarhie la republică? Mă gândesc, cu oarecare amuzament, la o situație de genul Andorrei, în care un ipotetic președinte al republicii britanice ar fi rege sau regină al Canadei, Australiei și celorlaltor ținuturi ale Commonwealth-ului (a cărui șefie, în continuare, ar fi deținută de monarhul în viață, nu?)…

I.L.V.: Întrebarea este incitantă, dar să fiu sincer mi-aş închpui multe alte state ca republici înaintea Marii Britanii. Motivul este simplu: aşa cum arătam la început, Coroana britanică este prezentă în miezul societăţii prin avatarurile sale juridice. Politicienii britanici, de toate nivelele, au constatat, prin lungă experienţă, că întotdeauna este necesar un arbitru, sau măcar un punct de reper, legal şi personalizat, care să ofere garanţiile a) stabilităţii; b) respectului regulilor; c) continuităţii; d) echităţii şi e) imparţialităţii.

Coroana joacă acest rol, şi nu doar în politica mare, naţională, ci şi cea locală, prin Locotenenţi. Aceştia sunt numiţi de Suveran, iar apoi au un rol esenţial (de convocator / preşedinte / certificator etc.) pentru o puzderie de comitete şi comisii unde se iau decizii locale (de ex.: comitetele privind numirea judecătorilor de pace; comitete privind dezvoltarea rurală etc.). Sigur că votul aparţine tuturor membrilor, dar persoana care asigură că regulile jocului sunt respectate şi că votul este corect este reprezentantul Coroanei. Tot acesta, în calitate de moderator şi unificator al comunităţii locale, face propuneri şi aduce alături în administraţia locală persoanele cele mai destoinice, pe care, prin rolul său public, ajunge să le cunoască direct.

Ca atare, „Republica Britanică” ar fi un mare pas înapoi, o gogoaşă fără miez, căreia i-ar lipsi exact firul care o ţine laolaltă, şi între cele patru naţiuni, şi pe plan local, şi în sistemul judiciar etc.

În fine, Anglia (aici specific Anglia) încă este un stat de drept feudal cu privire la legile proprietăţii, la unele domenii cum sunt Lancaster şi Cornwall, şi cu privire la unele atribuţii care în alte ţări ar fi „de stat”. Cine să preia aceste drepturi? Ar însemna o expropriere a Familiei Regale, în calitatea lor de proprietari ai acestor drepturi (în feudalism, există stăpânire privată nu numai asupra bunurilor, ci şi asupra funcţiunilor, inclusiv celor de stat). Cum s-ar putea face asta în secolul XXI? Şi ce prestigiu ar avea Marea Britanie în faţa celorlalte state aflate în Uniune Personală dacă, intempestiv şi unilateral, le-ar văduvi Constituţii proprii exact de instituţia din fruntea sistemului – Coroana?

Punând cap la cap aceste argumente, nu cred că vom vedea prea curând o republică britanică.

Şi cu aceasta, vă mulţumesc încă o dată pentru provocările adresate!