„Învățământul superior privat poate și trebuie să fie

un stimulent de tip „enzimatic” care să accelereze procesele competiționale”

[“Private Higher Education Can and Should Be an Enzymatic Type Incentive to Accelerate Competitional Processes”]

Prof.univ.emerit dr.

Alexandru Athanasiu

Ministru al Educației în perioada 19 iunie 2003 – 28 decembrie 2004

„Most private universities have overcome the “childhood diseases” and stepped “on the right foot” on the door of quality education paradigm, thus being recognized as partners by prestigious universities from the country and from abroad. I believe that the legislation of education, once it will stimulate recognition and, at the same time, will adequately reward didactic and scientific performance while getting rid of any potentially discriminating provision, will win the position of an objective and fair referee of the academic market…The normative array of the rules asserting nondiscrimination should reflect the correct and indiscriminate com­pliance of university autonomy, the free and unconditioned access to scientific research programs, the mutual recognition of credits, an extended curricular and logistic cooperation by means of a substantial use of the legislation pertaining to the setup of academic consortiums, etc.”

1. La intrarea în mandatul de Ministru al Educației (iunie 2003), învățământul superior privat dobân­dise o primă recunoaștere institu­țională prestigioasă prin faptul acreditării, în anul 2002, a șase uni­versități private. La 12 ani de la Revoluție și de la apariția pe piața educațională românească a primilor „embrioni” de învățământ alternativ, în formula universităților private, se valida în planul oficialității insti­tuționale învățământul universitar privat în cadrul rețelei învățământului superior românesc. Ca profesor universitar, dar și ca demnitar al sta­tului român, responsabil, illo tempore, în domeniul educațional, aveam ca misiune instituțională consolidarea, prin măsuri idonee, a procesului de acreditare a unor noi universități și de înarmare a opiniei publice cu o în

­credere sporită în bonitatea învăță­mântului universitar privat, conceput ca o alternativă durabilă și bine anco­rată pe piața educațională românească.

În esență, acompaniind procesul de acreditare a unor noi universități private, era necesară stabilirea unor procedee de recunoaștere reciprocă a diplomelor, a unor standarde de calitate general aplicabile, precum și ameliorarea activității unor orga­nisme de monitorizare a organizării și funcționării instituțiilor de învăță­mânt superior. Totodată, pentru admi­nistrația învățământului din România trebuia să fie un scop permanent de acțiune eliminarea ori­cărei practici legislative sau admi­nistrative de discriminare între uni­ver­sitățile publice ori private, prin promovarea unui tratament egal și echitabil, inclusiv în modul de utilizare a fondurilor bănești utilizate pentru finanțarea bazei lor logistice.

2. La finalizarea mandatului ministe­rial (decembrie 2004), consemnez cu datorată modestie, în legătură cu învățământul privat, faptul că am eli­minat practica legislativă neconstitu­țională de reținere a unor sume de bani din veniturile proprii ale uni­ver­sităților private la bugetul Ministerului Educației pentru construirea de imo­bile școlare și am dispus restituirea sumelor de bani percepute. O atare măsură venea să pună în aplicare o decizie a CCR, în acord cu angaja­mentul instituțional al Ministerului de a garanta prin actele sale de autoritate publică un tratament egal în privința universităților private vis á vis de cele publice în privința finanțării cons­truc­ției de imobile școlare.

Totodată, prin inițierea și imple­mentarea Legii nr. 288/2004 (proce­sul Bologna), am contribuit în cadrul competențelor instituționale la omo­genizarea, definirea și o ameliorată individualitate instituțională a ciclu­rilor de învățământ, precum și la garantarea accesului nerestricționat al universităților private la exercițiul dreptului de a organiza, pe lângă cursurile de licență și cursuri de masterat și studii doctorale.

În plus, considerând permanent uni­versitățile private drept o compo­nentă relevantă și utilă a sistemului de învățământ superior românesc și, desigur, în scopul unei ameliorate calități a serviciilor educaționale, am deschis, cel puțin în plan legislativ, posibilitatea cooperării curriculare și logistice între universitățile publice și cele private prin inițierea și, apoi, adoptarea Legii consorțiilor uni­versitare nr. 287/2004.

Timpul, adversar imbatabil al do­rințelor umane de desăvârșire și jude­cător necruțător al activității fiecă­ruia, va consemna justețea, bonitatea, într-un cuvânt, succesul acțiunilor noastre sau, dimpotrivă, eșecul lor.

3. Dacă la începuturile sale, învăță­mântul universitar privat a răspuns, în principal, unei necesități sociale manifeste – România avea în anul 1989 cel mai mic număr de studenți pe cap de locuitor din Europa – și s-a ilustrat prin reproducerea

tale quale a curriculei universităților publice, el a devenit, cu timpul, o alternativă edu­cațională reală și, de regulă, viabilă acoperind domenii și specializări mai puțin sau deloc uzitate de învăță­mântul universitar public. O atare formulă de configurare curriculară este nu doar dezirabilă, ci chiar nece­sară în prezent și viitor pentru a amprenta în mod indelebil învăță­mântul superior privat consolidându-i, astfel, ființarea sa instituțională în cadrul sistemului educațional românesc.

De asemenea, învățământul superior privat poate și trebuie să fie un stimulent de tip „enzimatic” care să accelereze procesele competiționale, să amelioreze competențele perso­nalului didactic, într-un cuvânt, să aibă o contribuție definită la dobân­direa unei calități superioare a învă­țământului universitar românesc.

4. Cred că „minusurile” învățămân­tului universitar privat au fost, cu precădere, în trecut generate de lipsa unei capacități didactice și a unei baze logistice proprii, precum și promovarea unui tip de mercantilism ce aducea mai mult aminte de o „afa­cere” decât de un serviciu public atât de relevant cum este învățământul. Marea majoritate a universităților private a depășit „bolile copilăriei” intrând „cu dreptul” pe poarta para­digmei învățământului de calitate fiind, de altfel, recunoscute ca parte­nere de universități prestigioase din țară și străinătate.

5. Consider că legislația învățămân­tului, pe măsură ce va stimula recu­noașterea și, totodată, va bonifica adecvat performanța didactică și științifică epurând din corpul ei și orice prevedere cu potențial discrimi­nator, va câștiga poziția de arbitru obiectiv și echitabil al pieței univer­sitare. Desigur, tratamentul egal și echitabil nu semnifică nicicând și niciunde garantarea unui egalitarism mecanic și contraproductiv care să nu țină seama de diferențele originare între învățământul public și cel privat. Tutela normativă a regulilor de afirmare a nediscriminării trebuie să privească respectarea întocmai și fără deosebire a modului de func­ționare a autonomiei universitare, accesul la programe de cercetare șt­i­ințifică în mod liber și necondiționat, recunoașterea reciprocă a creditelor de studii, cooperarea extinsă, curricu­lară și logistică prin valorificarea sub­stanțială a legislației privind consti­tuirea de consorții academice etc.

6. Îmi este greu să dau un răspuns congruent în ordine logică și înte­meiat pe o factualitate incontestabilă. Doar o cercetare de tip comparatist și cu o arie complexă de obiective, antamând o serie de elemente, cum ar fi: rata de integrare a absolvenților pe piața muncii, tipul de specializări utile în raport cu cerințele pieței și cu echilibrele sociale, nivelul și rezul­tatele cercetării științifice, va putea constitui premisa întemeiată pentru avansarea unei opinii în cunoștință de cauză. Cum nu sunt, pe moment, în posesia unor asemenea elemente de cunoaștere suspend răspunsul în formula carteziană a suspendării jude

­cății în schepsis (dimensiunea ușor umoristică a enunțului este, cred, evidentă!!).

7. Pe scurt, am declanșat în anul 2003 procedura de desființare a Universității „Europa”, constatând pe baza unei documentații solide faptul că aceasta era o „fabrică“ de diplome, neavând de a face, în realitate, cu prestarea de servicii educaționale, specifică învățământului universitar.

8. Din păcate, a existat un diferend între mine, ca ministru, și un con­ducător al Universității „Petre Andrei” în legătură cu autorizarea unor programe de studii și, întrucât nu am fost de acord cu propunerile sale, am fost acuzat de corupție, respectiv că sunt de cumpărat cu o valiză de bani. Această acuzație a ajuns la cunoștința publicului ieșean prin intermediul unei gazete foarte „prizate” în epocă la Iași – Opinia Sudențească – motiv pentru care am fost „inchizitorial” intervievat de tinerii gazetari cu ocazia vizitei mele la Iași din anul 2004. Din punctul meu de vedere, am lămurit chestiu­nea în dispută, afirmând totala mea extraneitate în legătură cu faptele de care eram acuzat. Deh! Era și un an electoral. De atunci, înțelepțindu-mă, sper, am închis în sertarul cu lucruri inutile acele amintiri neplăcute și am „aruncat” și cheia.

La aniversarea celor 30 de ani de la înființarea Universității „Petre Andrei” din Iași, gândurile mele augurale merg în direcția cunoscutei vorbe latinești EXCELSIOR.