Către un totalitarism postmodern?

[Towards a postmodern totalitarianism?]

Alexandru MAMINA

Abstract: The article concerns the current tendency towards a new kind of totalitarianism accordingly with the main data of the postmodern culture, which denies the possibility of a general good, leaning instead on the peculiar identities. It is about a less violent totalitarianism then the old kind from the 20th century, preferring not to repress but to inhibit in a moral and also legal way thewill of the majority by using the minorities issue. Thus, in the behalf of certain ethnical, racial and sexual groups, the largest part of population is forced to constrain itself as a decisive factor in the public space, what means to empty the democracy of its positive content: the majority’s rule.

Keywords: totalitarianism, minorities, postmodernity, majority’s rule.

Conform opiniei comune, totali­tarismul a însemnat în primul rând coerciție, închisori, tortură, crime în masă, ceea ce nu este fundamental corect. Practicile represive au existat numai cu rol instrumental, esența totalitarismului fiind alta, și anume subordonarea individului în cadrul unei structuri de comandă care-i anula voința, așa cum au fost par­tidele-stat din secolul al XX-lea, chiar dacă subordonarea survenea în contextul unei represiuni violente sau al unei supravegheri mai laxe. Acesta a fost modelul totalitarismului mo­dern, sau mai bine zis caracteristic modernității, întemeiat pe mobili­zarea generală a populației și pe rolul conducător al partidului-stat, având ambiția realizării unei unanimități sau măcar a unei cvasiunanimități sociale în jurul regimului. A fost modelul specific societăților industriale sau în curs de industrializare, adică al so­cietăților care funcționau pe baza numerelor mari (clase, trusturi, sindi­cate, cifre de producție) și în care, pe filiera Revoluției franceze și deopo­trivă a filosofiei hegeliene a drep­tului, decizia supremă privind afa­cerile publice revenea de jure facto­rului politic, timp de circa două sute de ani, indiferent de natura diferitelor sisteme de guvernare, factorul politic materializând prin excelență ideea de suveranitate.

În raport cu modelul din secolul al XX-lea, să evoci astăzi posibilitatea unui nou totalitarism poate să pară cel puțin exagerat, dacă ne referim, desigur, la spațiul euroatlantic. Se poate vorbi liber, există pluralism politic, individul are acces la mai multe mijloace de informare ș.a.m.d. În accepțiunea din trecut, evident că termenul a devenit inoperant. Numai că un termen, un concept nu este imuabil ci își modifică înțelesul odată cu schimbarea datelor sociale și cul

­tu­rale în care operează, după cum s-a întâmplat și cu termenul democrație. Este clar că democrația modernă diferă în mai multe privințe în comparație cu cea din antichitate, și totuși folosim în continuare același cuvânt pentru ambele epoci. Pro­cedăm astfel deoarece, dincolo de particularitățile istorice, regăsim și într-un caz și în celălalt, practicate în limite mai largi sau mai restrânse, aceleași principii ale suveranității corpului civic și conducerii repre­zentative.

În mod analog, într-un fel a arătat totalitarismul în secolul al XX-lea, în alt fel tinde să se manifeste actual­mente, însă cauzalitatea sa eficientă și finală totodată se păstrează ne­schimbată: subordonarea individului, anularea, dacă nu a conștiinței, cel puțin a voinței lui de acțiune, în numele unor imperative supraordo­natoare absolute, indiscutabile. Altă­dată acestea s-au chemat necesitate istorică, voință de putere ori spirit al rasei. Acum se vorbește despre multiculturalism, discriminare pozi­tivă și identificare sexuală transgre­sivă tot în termenii unor imperative morale și instituționale categorice, pe care dacă individul le pune la îndoială riscă să fie blamat public, marginalizat profesional, iar în anu­mite împrejurări, considerate ofensa­toare sau generatoare de extremism, se ajunge până la incriminarea penală. Diferența privește forma constrângerii aplicate, în sensul că înainte se practica represiunea, pe când în zilele noastre se recurge la inhibarea etică și legală a pozițiilor indezirabile (subsumabile nu numai extremismului, dar și concepției ci­vice tradiționale asupra democrației și a statului-națiune), astfel încât locul cenzurii instituționale să fie luat de autocenzură, de asumarea subiec­tivă a interdicției, transpusă apoi într-un comportament social conformist.

Faptul că noul totalitarism nu apelează numaidecât la măsuri violente face mai dificil de perceput natura sa reală. Cu atât mai mult cu cât, spre deosebire de totalitarismul din secolul al XX-lea, care se pro­clama explicit adversarul democra­ției, cel de astăzi, reconvertind într-o manieră înșelătoare ideea de egalitate (în locul egalității politice și sociale invocă egalitatea între tipurile com­portamentale), se revendică tocmai de la democrație. Pe de o parte, acest lucru îi asigură suportul unei părți a publicului, pe de altă parte, îi pune pe criticii săi în situația de a părea nedemocrați. Cei care contestă „co­rec­­titudinea politică” pot așadar să fie etichetați drept xenofobi, rasiști, falo­crați, homofobi, să fie acuzați de atitudine discriminatorie sau de ad­versitate față de principiile plura­lismului și toleranței. Numai că prin acceptarea diversității noul totalita­rism nu înțelege de fapt coexistența normată a majorității cu minoritățile (etnice, rasiale, sexuale), ci o anumită anulare de sine a majorității, obliga­tivitatea de a renunța practic la afirmarea propriei sale identități ca să nu lezeze sensibilitatea minorităților, respectiv de a promova prin politici publice interesele și comportamentele acestora ca fiind în egală măsură legitime și dezirabile (eventual sub autoritatea jurisdicțională a tribu

­nalelor internaționale)¹. Modalitățile de realizare sunt în general două, complementare: adaptarea legislației și diseminarea socială prin inter­mediul școlii și al mijloacelor de informare în masă a unui nou sistem de valori și reprezentări privind binele și normalitatea, fiindcă, așa cum remarca Edward W. Said într-un context asemănător, pentru ca majo­ritatea să admită prezența „entităților emergente” este nevoie să-și schimbe mai întâi felul de a gândi².

Unul dintre ultimele exemple ce ilustrează acest demers îl reprezintă inițiativa Parlamentului European din martie 2021 de a elabora un ghid lingvistic destinat formularelor admi­nistrative, potrivit căruia trimiterile obișnuite la sexul masculin sau feminin, la tată și la mamă, firești în opinia majorității, trebuie înlocuite, din respect față de minorități, cu termeni precum „gen primit la naștere” sau „părinte” pur și simplu. O majoritate inhibată sau recon­figurată mental, pe a cărei „agendă publică” se înscrie prioritar și invaziv problematica minorităților, acreditată ca indicator al bunelor practici de­mocratice, devine o majoritate lipsită de inițiativă politică proprie, ceea ce echivalează cu vi­darea de conținut a democrației însăși, fiindcă demo­crația înseamnă finalmente statuarea juridică a punctului de vedere al majorității.

Există, bineînțeles, limitări nece­sare ale puterii majorității, care privesc însă prezervarea drepturilor individului, nu cultivarea identității grupurilor minoritare. Liberalismul clasic a teoretizat aceste limitări încă din secolul al XIX-lea. Există, de asemenea, o serie de conjuncturi discriminatorii la adresa minori­tarilor, cum s-a văzut probabil cel mai bine în Statele Unite ale Americii de-a lungul anilor 1960, care impun intervenția autorității de stat pentru a face din egalitatea formală o egalitate autentică. Numai că asemenea in­tervenții se desfășoară în cadrul de referință al corpului civic, în sensul că minoritarii obțin aceleași drepturi și același acces la resurse ca majoritarii, dar fără ca schimbarea statutului lor să presupună scindarea corpului civic în segmente cu viziuni conflictuale asupra existenței, cu atât mai puțin să antreneze renunțarea majorității la reperele și habitudinile sale în materie de viață personală și de credință. Astăzi, însă, așa-numita politică de includere a minorităților nu reprezintă altceva decât o discri­minare de semn contrar, o tentativă de scoatere a majorității din poziția centrală pe care o ocupă datorită numărului în spațiul public, sau mai precis din poziția centrală care-i asigură preponderența morală în societate și exercițiul puterii³. Dacă acest lucru nu se poate realiza prin restricții explicite (cum a fost alt­cândva restrângerea dreptului de vot), fiindcă aparențele democratice se cer respectate, noul totalitarism recurge la soluția inhibării, în așa fel ca majoritatea, deși prezentă pe teren, să nu aibă totuși curajul să se exprime în favoarea opțiunilor sale, să fie redusă la insignifianță practică. Pe această cale relevanța decizională a partidelor și a sindicatelor cu bază și adresa

­bilitate de masă, democratice, scade, lăsând în cele din urmă un spațiu mai mare de manevră organismelor finan­ciare internaționale, grupurilor de interese aferente mediului de afaceri, birocraților și „specialiștilor”, adică unor factori de influență elitiști, a căror „agendă” nu este cunoscută sau validată printr-o consultare electorală de publicul larg și care nu răspund nicidecum în fața acestuia. Puterea majorității, cu cerințele sale privind caracterul electiv și responsabil al conducerii, le stânjenește demer­surile, în schimb noul totalitarism le favorizează.

Din interes, conformism sau mi­metism, fără să excludem în anumite cazuri motivația sinceră a celor care cred că multiculturalismul, discrimi­narea pozitivă și identificarea sexuală transgresivă constituie certificări ale democrației, temele discursive ale noului totalitarism au intrat deja în retorica mai multor partide. Cu toate acestea nu partidele sunt principalii săi vectori de acțiune, deoarece partidele, preocupate să câștige în alegeri un număr cât mai mare de voturi, nu-și permit să contrarieze excesiv majoritatea. Mai mult, spre deosebire de vechiul totalitarism, ce se impunea prin intermediul facto­rului politic, cel nou caută să-l eludeze, întrucât factorul politic este consubstanțial ideii de suveranitate, or transpusă în practica democratică suveranitatea revine majorității. Ca atare, principalii vectori de acțiune ai noului totalitarism sunt organizațiile civile care supraveghează respectarea „corectitudinii politice” sau care susțin „comportamentul egalitar” îm­potriva modului de viață tradițional specific majorității (așa-numitul pro­gresism), respectiv mijloacele de informare în masă. Desigur, în cazul acestora din urmă promovarea impe­rativelor categorice ale momentului survine într-un context de politici editoriale mai larg, multitudinea mij­loacelor de informare în masă garan­tând până la un punct pluralismul părerilor și dezbaterile în contra­dictoriu. Totuși importanța multitu­dinii lor nu trebuie supraestimată, întrucât, după cum semnala Theodor Adorno, important este mesajul transmis, or, dacă pe toate canalele se transmite același mesaj, nu mai este vorba despre pluralism ci despre manipulare cu scopul uniformizării opiniei publice. Situația nu este nici pe departe nemaiîntâlnită. Așa s-a întâmplat în România, de pildă, cu ocazia referendumului din 2003 pentru modificarea Constituției, când toate posturile de televiziune au transmis numai punctele de vedere ce încurajau participarea populației la vot, ocultând exprimările favorabile absenteismului. La fel se prezintă situația în perioada pandemiei de COVID-19, atâta timp cât de la înce­putul acesteia în 2020 mass media din toată lumea livrează în măsură covârșitoare știri și comen­tarii alarmante, de natură să provoace panică și să justifice restrângerea libertăților individuale, începând cu libertatea elementară de a circula. Cât privește „corectitudinea politică”, nu este sesizabilă întotdeauna în mod evident, ea devenind ceea ce se numește subiect de presă în momen

­tele în care capătă semnificație gene­rală, spre exemplu în momentele în care anumite state o utilizează ca argument polemic împotriva altor state. Un astfel de moment s-a înre­gistrat în 2014, atunci mai mulți lideri occidentali refuzând să parti­cipe la festivitatea inaugurală a Jocurilor Olimpice de iarnă de la Sochi pe motivul că în Rusia nu se respectau drepturile homosexualilor.

Noul totalitarism nu recurge așa­dar la mobilizarea populației în scopuri politice, economice sau militare, cu alte cuvinte nu are o bază de masă consolidată, fiind din acest punct de vedere în acord cu evoluția societății occidentale, mai precis cu tendința către delocalizarea pro­duc­ției, ce atrage închiderea întreprin­derilor, demantelarea organizațiilor sindicale și destructurarea din punct de vedere socio-profesional a mase­lor concentrate anterior în cadrul centrelor industriale. Este o tendință în care David Harvey întrevede efec­tele capitalismului speculativ con­tem­poran, interesat mai mult de aran­jamentele financiare și operațiunile bursiere decât de producția de măr­furi⁴. Instrumentalizează în schimb problematica minorităților, ameste­când indistinct minoritățile etnice, rasiale, religioase ori sexuale, în condițiile în care fluxul migrator cu care se confruntă Occidentul obligă la stabilirea sau restabilirea raportu­rilor legale și de proximitate coti-diană dintre majoritate și minorități.

Prin accentul pus pe elementul particular, local, eventual transgresiv, pe excentricitate, subînțelegând ex­cen­tri­citatea grupului minoritar în raport cu centralitatea majorității, noul totalitarism se inserează culturii postmoderne, atât în sensul inte­lectual-teoretic al termenului cultură, cât și în acela social-atitudinal. Cultura postmodernă tocmai pe această idee se fundamentează – pe eliminarea referențialului obiectiv, așadar supraindividual, ireductibil la subiect, deopotrivă în domeniul cu­noașterii și al definirii etice a eului personal. Cultura postmodernă re­spinge „marile povestiri”, metanara­țiunile cu vocația cuprinderii pro­ceselor și fenomenelor într-o viziune explicativă generală, cu atât mai mult cu cât acestea sunt evaluate prin prisma unei presupuse finalități politice, ca formulări culturale prin care sistemul își impune dominația simbolică asupra conștiințelor în numele adevărului (motiv pentru Jean-François Lyotard să atace „te­roarea albă” a adevărului din per­spec­tiva „cruzimii roșii” a singula­rităților)⁵. Respinge, de asemenea, premisa unui eu personal intrinsec, definit în funcție de datele aparte­nenței sale concrete la mediu sau prin asumarea unei credințe, a unei filo­sofii cu semnificație infrasubiectivă, pe considerentul că personalitatea nu există în sine, ci numai în calitate de elaborare semantică relațională. Se anulează prin urmare posibilitatea identificării unui bine general, core­lativ în virtutea însuși caracterului său de generalitate majorității, iar personalitatea se precizează exclusiv ca succesiune de fațete narative, între această tranzitivitate comunicațională independentă de condiționările natu

­rale și identificarea sexuală transgre­sivă, de pildă, existând o corespon­dență formală.

Tendința exercitării, sub apa­ren­țele democrației, a unui totalitarism postmodern înregistrează actual­men­te un ritm ascendent, este suficient să observăm că acum circa zece ani înlocuirea în formularele administra­tive a desemnărilor mamă și tată cu părinte, eventual „părinte 1” și „pă­rinte 2”, părea de neconceput, ori măcar foarte puțin plauzibilă. Totuși, totalitarismul postmodern nu a de­venit încă hegemonic. Evoluția sa este direct proporțională cu progresul modelului social și cultural postmo­dern în general, îndeosebi cu gradul asimilării viziunii postmoderne asupra existenței în conștiința publi­cului larg. În măsura în care publicul larg își asumă ca valabilă și normală această viziune, devine un mediu mental favorabil acreditării teoretice și practice a totalitarismului postmo­dern chiar dacă în principiu s-ar considera în continuare atașat demo­crației. Deocamdată, însă, valorile și reglementările de factură postmo­dernă se află într-un echilibru instabil cu cele aparținând modernității, fie că ne referim la înțelegerea conducerii reprezentative, la sensul integrării grupurilor minoritare sau la accep­țiunea pluralismului și a toleranței. De o parte și de alta sunt angajate dispozitive organizaționale, proiecte educative și mijloace de informare în masă, dar nu în manieră compactă, asemenea unor fronturi ușor identi­ficabile, ci în contextul unor clivaje în interiorul acelorași categorii sociale și acelorași instituții. Nu o să anticipăm aici în legătură cu etapele, cu atât mai puțin cu rezultatul acestei confruntări paradoxale, în care demo­crația nu este atacată explicit, din contra, este proclamată, însă de fapt este vidată de conținutul ei pozitiv, și anume conducerea majorității. Ceea ce am urmărit în analiză a fost iden­tificarea, dincolo de orice disimulări, a mizei și a termenilor confruntării.

Note

• Michael Banton, Discriminarea, București, Editura Du Style, 1998, p. 136.
• Edward W. Said, Culture and Imperialism, New York, Vintage Books, A Division of Random House, Inc., p. XXVI.
• A se vedea și Roger Scruton, Vestul și restul. Globalizarea și ame­nin­țarea teroristă, București, Humanitas, 2004, pp. 71-72.
• David Harvey, Condiția postmo­dernității. O cercetare asupra originilor schimbării culturale, Timișoara, Amarcord, 2002, p. 339.
• Jean-François Lyotard, Economia libidinală, Târgoviște, Editura Pandora, 2001, p. 253.