„Statul trebuie să dea bani în funcție de calitate pentru actul educațional, nu în funcție de tipul de capital privat sau de stat care este în spatele furnizorului”

[“The State Should Pay for the Educational Act Based on Quality

and not on the Type of Private or State Capital Behind

the Supplier”]

Prof.univ.dr. Mircea Miclea

Ministru al Educației în perioada 29 decembrie 2004 – 7 noiembrie 2005

“Private higher education has brought two good things, I believe. First, higher education in general has become more accessible…Second, indirectly, it forced entrepreneurial reporting in higher education, that is a more courageous approach, with more initiatives because, at least until the creation of private higher edu­cation in Romania, higher education was extremely lazy, without initiati­ves in obtaining funds, in innovating the curricula, in finding opportunities for development…I believe that one thing that was negative and, to a certain extent, has remained a

downside, is the depen­dency on the number of students… This logic seems very correct to me: the state needs to pay for the educational act based on quality and not on the type of private or state capital behind its supplier. Following the same logic, I believe that the market is unfair given these conditions”.

1. Am găsit în special două lucruri: primul – nu numai pentru învăță­mântul privat, ci și pentru învăță­mântul de stat – era înapoierea în raport cu procesul Bologna și al doilea era o situație, „incorectă” aș numi-o, care exista pentru înființarea universităților și pentru evaluarea universităților: era fostul Consiliu Național de Evaluare și Acreditare Academică (CNEAA), care era subordonat Parlamentului și care, prin urmare, putea înființa, și a și înființat, universități oriunde ziceau parlamentarii. Circuitul era urmă­torul: un parlamentar susținea că are nevoie de o universitate de stat sau privată într-un anumit loc, le dădea temă celor de la CNEAA care aveau bugetul aprobat de către Parlament și mai ales de comisia de învățământ. CNEAA mergea în vizită în locali

­tatea în care parlamentarul respectiv voia universitatea, venea cu un raport pozitiv, iar în baza acelui raport pozitiv înainta un proiect de lege către Parlament, pe care acesta îl aproba. În mare, Parlamentul iniția procesul și tot el îl finaliza. Era o situație în care Agenția, practic acest corp de acreditare a universităților, nu avea nici un fel de autonomie în raport cu instituțiile statului și riscul cel mare era atunci ca toate acre­ditările să fie anulate sau să nu fie luate în considerare la nivel euro­pean, pentru că cerința majoră era existența unei agenții de asigurare a calității și de acreditare care să fie independentă de orice instituție publică, altfel nu era credibilă. Prin urmare, asta era situația pe care am găsit-o: o rămânere în urmă în raport cu procesul Bologna și o situație incorectă în ceea ce privea acredi­tarea universităților. Repet, situația era valabilă pentru ambele tipuri de instituții.

2. După cum știți, mandatul meu nu a fost foarte lung, dar ambele lucruri le-am produs, fiindcă am dat ordo­nanță de urgență prin care am desființat CNEEA și am înființat Agenția Română de Asigurarea Calității în Învățământul Superior (ARACIS), care a devenit o agenție independentă de Parlament. Efectul imediat a fost acela că nu s-a mai înființat de atunci decât o singură universitate, pentru că nu mai era acea dependență totală prin asigu­rarea bugetului și aprobarea lui de către Parlament. Am dat mai întâi ordonanță de urgență și apoi a fost emisă hotărâre de guvern prin care s-a trecut la procesul Bologna. Abia din 1 octombrie 2005 s-a trecut la proce­sul Bolonia.

E adevărat că atunci am procedat destul de dur, dar nici nu cred că se putea altfel. Prin acea hotărâre de guvern am spus că cine nu trece la procesul Bologna nu mai primește bani publici, adică nu mai semnez contractul instituțional dintre Minister și universități. Și, sigur, au fost foarte multe conflicte, însă au trecut. Cu domnul Profesor Mihăilescu, care con­ducea atunci CNEAA, am discutat ordonanța de urgență de asigurare a calității și am dat-o – trebuie să vă spun că fără prea multă consultare publică, căci aș fi fost, clar, blocat. Știu că domnul Mihăilescu a venit după aceea la mine și a zis „ai curaj că ai făcut așa ceva dar o s-o încasezi”. Și sigur că am încasat-o după aceea. M-au terfelit prin presă în toate felurile, dar procesul trebuia stopat pentru că era un proces cancerigen. Adică, se înmulțeau universitățile, mai ales universitățile de stat care erau înființate peste tot.

Atunci erau în România 112 universități. După primele decizii luate, trecute prin Parlament și apoi semnate de Președintele României, din toate universitățile private au rămas 20 în primul val. A fost un prim filtru foarte necesar. Trebuia să diferențiez cumva.

Prin urmare, din 1 octombrie 2005, am început procesul Bologna. Pe cale de consecință, și universitățile private au trebuit să treacă la acest proces și au avut de câștigat. În primul rând, au avut de câștigat masteratele, s-au putut și diferenția. Unele au putut să facă masterate, altele nu au putut să facă masterate și diferențierea întot

­deauna face bine.

3. Două lucruri bune cred că s-au făcut cu învățământul superior privat. În primul rând, s-a făcut mult mai accesibil învățământul superior. După cum știți, noi eram rămași în urmă, a propos de numărul de absolvenți de învățământ superior în raport cu cohorta de absolvire a liceului. Eram cred că printre ultimele locuri din Europa practic, parcă eram în pe­nultimul loc, și atunci înființarea universităților private ne-a ajutat să avem un învățământ superior mult mai accesibil decât înainte, ceea ce a fost un lucru bun și care a resetat un pic și universitățile de stat. Și ăsta eu socotesc că e un lucru bun: să crească procentajul de populație cu studii superioare.

Al doilea lucru bun, indirect, este faptul că a dat un imbold raportării antreprenoriale în învățământul supe­rior, adică o abordare mai curajoasă cu mai multe inițiative, pentru că cel puțin până la apariția învățământului superior privat practic învățământul superior din România era un învăță­mânt extrem de leneș, fără inițiative în a obține fonduri, în a inova curricular, în a găsi oportunități de dezvoltare. Era un învățământ care ținea cu el paradigma comunistă, parșiv, și care nu făcea decât să admi­nistreze niște resurse oferite de stat, dar nu gândea și nu acționa antre­prenorial. Și atunci cred că a fost marele merit, unul din marele merite ale învățământului privat: a introdus în învățământul superior o abordare mai antreprenorială pe care s-au contaminat și universitățile de stat, care au schimbat practic modul de gestiune a universităților făcându-l mai antreprenorial, mai atent la ce se întâmplă în mediu și mai dispus să construiască oportunități, nu numai să stea cu mâna întinsă să primească ceva de la stat. Și ăsta e un lucru extraordinar, cred.

4. Cred că un lucru care a fost în minus și care într-o anumită măsură a rămas un minus este dependența de numărul de studenți. Au fost forțate universitățile private să facă un rabat de la calitate pentru că, spre deose­bire de universitățile publice care primeau bani de la stat chiar dacă nu aveau cifră de școlarizare sau chiar dacă aveau o performanță îndoielnică pentru că erau de stat, universitățile particulare, fiind dependente de fi­nan­țările în primul rând care vin de la studenți, au fost interesate să aibă, bineînțeles, cât mai mulți studenți, în mod evident, și atunci uneori au făcut rabat de la calitate. Și pentru că n-au avut de la început cadrele proprii și nici nu aveau cum să le aibă, practic au luat cadre universitare uneori de o calitate îndoielnică de la stat. Și din cauza aceasta cred că acesta a fost unul dintre lucrurile care au grevat asupra învățământului privat. Aceste universități au fost forțate, fiind dependente doar de legea pieței, să mărească numărul de oameni care

aveau nevoie de serviciul lor, pe de o parte ca să se finanțeze, ceea ce, așa cum am spus, a deteriorat raportul cadru didactic per student. Ele au fost obligate să facă față acestui număr mare de studenți, să accepte cadre didactice de calitate uneori îndo­ielnică.

Fiecare angajator poate să stabi­lească criteriile pentru angajații lui. Embargoul impus de unele univer­sități de stat, interzicerea desfășurării activităților didactice de către pro­priile cadre la universități private nu pot spune că a fost bine sau rău, cred că a fost un lucru care este în drep­turile oricărui angajator. Angajatorul, indiferent că e privat sau de stat, poate să stabilească criterii specifice pentru ca să te angajeze în cadrul universității respective și nu știu dacă a fost vorba de teama că vor pleca cadrele didactice din universitățile de stat și vor merge spre cea privată.

5. Eu vreau să pornesc de la ceea ce am făcut pentru învățământul privat și preuniversitar. Concepția mea a fost că contează calitatea educației oferită de un furnizor de educație, nu de tipul de capital care stă la baza lui, adică că e de stat sau privat, drept pentru care în legea aceasta care este încă în vigoare am și scris mai multe articole care spun că costul standard per elev este acordat de către stat indiferent de forma de capital a furnizorului de educație. Costul stan­dard este oferit de către stat și școlilor private și școlilor de stat. Acest articol de lege a fost prorogat repetat până când a venit Cioloș, cu care am avut mai multe discuții, și a aprobat printr-o ordonanță de ur­gență, cred, adică i-a dat drumul acestui articol și din acel moment practic costul standard per elev este dat de stat, indiferent că elevul respectiv este la o școală privată sau la o școală de stat, iar logica pe care m-am bazat a fost următoarea: statul este interesat să-și educe copiii și să dea banii acolo unde este calitatea cea mai bună, nu e interesat de tipul de capital al fur­nizorului de educație. Asta în învă­țământul preuniversitar. Bineînțeles că pentru aceste articole au fost dispute cumplite, sindicatele m-au amenințat de mai multe ori și în presă au scris că, uite ce vreau să fac, să distrug învățământul pentru că, spuneau ei, nu sunt destule resurse în învățământul de stat și tu le dai la cel privat. I-au căutat inclusiv pe copiii mei să vadă pe unde sunt, la școli private sau de stat, m-au solicitat pe mine să vadă unde țin eu ore, țin numai la universități de stat sau sunt cumva cumpărat de universități private. O ticăloșie ordinară, bine­înțeles.

Logica aceasta mi se pare foarte corectă: statul trebuie să dea bani în funcție de calitate pentru actul educa­țional, nu în funcție tipul de capital privat sau de stat care este în spatele furnizorului. Pe aceeași logică, eu cred în condițiile acestea că nu e corectă piața. Cred că statul ar putea da burse, de exemplu de studii, echivalente cu costurile studiilor ca și cum ar oferi locuri gratuite și la universitățile private, dar sub forme de burse. Adică, altfel spus, statul ar finanța și la nivel de învățământ superior calitatea independent de tipul de capital din spatele furnizo

­rului de educație privat sau de stat. Asta ar fi logica care ar fi trebuit impusă și la nivelul învățământului superior, dar după luptele cumplite pe care le-am avut cu sindicatele de la preuniversitar nu am mai avut curajul să impun asta. Adică, mi-am dat seama că nu mai are nici un rost. Atunci ar fi fost o piață corectă. Repet: calitatea ar fi stabilit care este criteriul unde merg banii. Acesta era argu­mentul meu și în relația cu sindicatele din preuniversitar. Am spus: statul vrea calitate, e vorba de bani publici, banii publici trebuie să meargă unde-i calitate nu pur și simplu la școlile de stat numai pentru că sunt de stat, indiferent dacă sunt slabe sau nu. Pentru asta trebuia să funcționeze foarte bine și evaluarea și ratingul uni­versităților. Din păcate, în vreme ce eu aveam o relație bună cu cei de la EQAVET – Comisia Europeană pentru asigurarea Calității, abia o singură dată s-a produs lucrul acesta. Într-un fel, chiar l-am forțat pe domnul Ministru Funeriu să facă această acreditare, în sensul că eu și cu Lazăr Vlăsceanu am mers la ENQA, am vorbit cu ENQA, am spus că trebuie să înceapă chestia asta. După care s-a blocat, pentru că ai nevoie de un fel de rating în baza căruia după aceea tu ca stat să distribui banii în funcție de calitate.

Clasificarea universităților trebuia făcută o dată la 5 ani, așa era. Mai cred că poate ar fi avut de câștigat universitățile private, la un moment dat mă gândeam să le sugerez lucrul acesta, dacă și-ar găsi niște nișe care să-i ducă mult mai aproape de mediul privat. Adică, de exemplu, dacă ar fi fost niște nișe care să-i aproprie de marii angajatori din IT sau din industria auto-moto. Atunci sunt sigur că ar fi primit, ar fi câștigat foarte mult în prestigiu și ar fi avut mult mai multe resurse. Din păcate, așa a fost lumea atunci, dar univer­sitățile acestea au început în primul rând cu acele tipuri de programe de studii unde era ușor să fii, nu-ți trebuia multă infrastructură – gen Drept, Filosofie, Psihologie – care sunt, ușor de ținut din punct de vedere al infrastructurii, dar care nu au o mare susținere economică. Atunci, mediul privat nu a marșat cum ar fi fost firesc să marșeze alături de universitățile private, pentru că privații e firesc să se solidarizeze fiindcă amândoi sunt adesea asupriți de stat, știți. Și cred că asta ar fi fost mișcarea, că trebuia mers pe nișe care urmau să fie foarte aproape de ne­voile privaților, ale marilor angajatori privați.

Am avut și eu niște discuții cu doamna Corina Dumitrescu, care conducea Asociația Universităților Private, și am spus că ideile pe care le-am scris în legea din 2010, pro­mulgată de Președinte în 1 ia­nuarie 2011, erau din 2005. Eu le-am cărat cu mine și la Comisia Prezidențială și după le-am trasat un paragraf de lege. Prima dată în varianta aceea care a fost numită „codul Miclea-Andronescu”, prima variantă a legii. Din păcate, sigur era blocaj total. Nu, mi s-a spus, privatul cu privatul și statul cu statul. Am zis: ok, atunci o să trageți consecințele pentru că eu mă gândeam exact la ceea ce v-am spus: să iau de la preuniversitar ideea de bază de finanțare și să o trecem și la universitar. Dar nu a funcționat.

Din păcate, unele universități private care au lăsat standardul jos dar au avut mare influență atunci le-au compromis și pe cele care erau foarte corecte. Eu am o părere foarte bună, de exemplu de ceea ce am văzut la Universitatea Româno-Americană. Cam asta a fost.

7. Amintiri cu întâmplări nu am, nu-mi aduc aminte. Adică au trecut atât de mulți ani de atunci și atât de multe lucruri am făcut că nu-mi mai aduc aminte întâmplări anume ca să le povestesc.

8. Îmi aduc aminte că la Universitatea „Petre Andrei” era o problemă și pe Mihai Corca l-am mandatat să se ocupe de chestia asta. Îmi aduc aminte că era o dispută acolo, total nesănătoasă, asta am simțit că era o dispută total nesă­nătoasă și că trebuia tranșată. Mi-am dat seama că dacă lucrurile nu merg mai bine, dacă e război civil în interior, nu poți să te dezvolți și de asta am luat decizia de a mandata vechiul senat să facă demersurile pentru intrarea în legalitate. Știu că am gândit mai atent cu Mihai Corca chestiile astea pentru că știu că erau foarte multe dispute acolo și Mihai Corca mi-a atras atenția. Mi-a zis: o să te pui rău cu unii dintre ei, trebuie să alegi cu care. Este o performanță că ați reușit să țineți universitatea în picioare. Să știți că are o imagine mult mai bună decât alte universități.