Partidele digitale: modificare de paradigmă

sau model eşuat?

[Digital Parties: Paradigm Shift or Failed Model?]

Radu CARP

Abstract: The leader of Podemos has officially announced that he will withdraw from Spain’s political stage, which could mark the beginning of a downfall of this party. The 5-star movement is declining and Syriza has turned in the direction of a classical left party after they lost the elections. These parties share a meteoric rise in the aftermath of the 2008-2009 financial crisis. There is a theoretical background to explain the formation and rise of these parties: it is asserted that we are in the era of a “digital populism”, that there are “digital parties” or that the model of the “Digital Prince” type political leader has emerged, as many other authors theorized the “bubble democracy” model, based on the virtually practiced politics. The article takes into consideration these explicative models to see whether the notion of “digital party” accurately describes the evolution of the political parties in their rise and fall stage.

Keywords: clivaj, elite, partid, popor, populism.

Pe data de 4 mai, liderul Podemos, fostul deputat Pablo Iglesias, anunţa părăsirea vieţii politice, după ce Parti­dul Popular a triumfat cu ocazia ale­gerilor regionale din Madrid. Fostul lector de ştiinţe politice de la Universitatea Complutense din Madrid a declarat că este foarte mândru pentru faptul că a condus „un proiect care a schimbat istoria ţării noastre”.

Iglesias avea dreptate. În cei şapte ani de când Podemos a apărut pe scena politică spaniolă ca urmare a apariţiei mişcării Indignados, acest partid populist de extremă stânga a transformat radical politica spaniolă. Mişcarea Indignados a apărut pe fondul politicii de austeritate promo­vată de guvernul de centru-dreapta Zapatero¹. În întreaga Spanie au avut loc proteste împotriva establishment-ului politic, liderii acestei mişcări afirmând că nu sunt nici de stânga, nici de dreapta, ci „vin de jos pentru a ajunge la vârf” şi de asemenea că „democraţia este o dictatură a două partide”. Mesaje tipice partidelor populiste.

Pablo Iglesias, aflat la începutul carierei universitare, a început în acea perioadă să discute despre un nou partid politic. Se cunoaşte mai puţin faptul că Iglesias a fost membru al Partidului Comunist Spaniol. Partidul pe care l-a fondat în ianuarie 2014 se chema Podemos („putem”) pentru a replica celebrul slogan al lui Obama, “yes, we can”. Iglesias considera că PC spaniol a trădat idealurile lui Marx şi s-a apropiat foarte mult de liderii populişti de stânga din America Latină din acea perioadă, Hugo Ch

ávez în Venezuela şi Evo Morales în Bolivia. Împreună cu colegul său de la Complutense, Íñigo Errejón, Iglesias a denunţat conflictul între la gente şi la casta, între popor și elite – clivajul preferat al popu­liştilor – considerând că acesta a luat locul clivajului tradiţional între stânga şi dreapta. Noul partid ar fi trebuit să pună în centrul atenţiei „poporul care nu este reprezentat de castele politice dominante”. „Casta politică dominantă”, partidele tradi-ţionale de stânga şi de dreapta, au determinat însă înfrângerea definitivă a lui Iglesias şi retragerea sa din viaţa politică.

Podemos a atras în primul rând electoratul tânăr din marile zone me­tro­politane. La Madrid şi la Barcelona au fost aleşi primari din partea Podemos. Spania s-a transformat ra­pid dintr-un sistem bipartit într-unul multipartit. Cu toate acestea, Podemos nu a reuşit să ia locul socialiştilor spanioli din PSOE, deşi Iglesias a folosit de mai multe ori termenul sorpasso (preluare) a electoratului de stânga. Syriza a avut mai mult succes în încercarea de a disloca stânga tradiţională greacă reprezentată de PASOK². La un moment dat, Iglesias a apărut la Atena la un miting elec­toral Syriza, afirmând pe scenă îm­preună cu Tsipras că „mai întâi venim la putere la Atena, apoi la Madrid” (parodie a cântecului lui Leonard Cohen, First we take Manhattan, then we take Berlin). Syriza a ajuns la putere la Atena³. Podemos a fost la putere la Madrid, însă acum Iglesias a ieşit definitiv din politică.

Moştenirea Podemos este una de­zastruoasă. De pe urma dispariţiei voluntare a lui Iglesias va profita Vox, un partid de extremă dreapta care foloseşte de asemenea retorica po­pulistă. Este foarte posibil ca ceea ce s­-a întâmplat în Spania să se repete şi în Italia, unde Mişcarea 5 stele⁴ se află în căutarea unei noi identităţi.

După un debut fulminant în politica italiană, după un rezultat de 33% la alegerile parlamentare din 2018 şi după ce s-a aflat neîntrerupt la guvernare din 2018 până în prezent, M5S dă semne de declin. Pe data de 9 aprilie, fostul prim-mi­nistru, Giuseppe Conte, a fost însăr­cinat să preia conducerea acestui partid. Sprijinul pentru M5S a ajuns în sondajele de opinie la jumătate faţă de 2018. Un membru marcant al partidului afirma recent „M5S este ca fosta Iugoslavie după moartea lui Tito, sunt diferite facţiuni care se luptă între ele”.

M5S, altădată partidul anti-sistem de care se temeau toate partidele din Italia, se găseşte în prezent într-o situaţie precară și în Parlamentul European. De la o delegaţie de 14 membri în 2019 a ajuns la una de doar 8, deputaţii săi migrând la Renew Europe, PPE sau Verzi. În prezent, M5S negociază cu socialiştii din Parlamentul European pentru a fi primiţi în grupul S&D. Neaşteptat

deznodământ pentru un partid care s-a dezis de la bun început şi până în prezent de partidele italiene din establishment.

Cum se explică revenirea la cli­vajul tradiţional dreapta-stânga, după ce liderii Podemos, M5S, Syriza au dat multiple asigurări că vremea acestui clivaj a apus definitiv? Cum se explică apariţia acestor partide şi declinul lor brusc? Ce au în comun aceste partide, în afară de faptul că aparţin familiei populismului de stânga?

Explicaţia o oferă ştiinţa politică. Paolo Gerbaudo în lucrarea sa The digital party. Political organization and online democracy, apărută în 2019⁵, consideră că ne aflăm în era partidelor digitale care promit o transformare radicală a democraţiei. Cuvintele-cheie ale acestor partide sunt: deschidere, transparenţă, reacţie, schimbare, conexiune, comunitate. În această categorie intră Podemos, M5S, France Insoumise a lui Jean-Luc Mélenchon precum şi partidele piraţilor care au avut o apariţie meteorică după criza financiară din 2008-2009. Aceste partide propun un nou mod de organizare politică in­ternă, ultra-democratică, promiţând a realiza o participare politică intensă în interiorul partidului şi în societate în general. Criza financiară din 2008-2009 a generat o cerere foarte mare pentru transformarea participării politice.

În societăţile democratice a apărut un nou fenomen ulterior crizei, ceea ce Gerbaudo numeşte „outsideri conectaţi”. Este vorba de persoane care au un acces la Internet superior mediei, sunt sensibili la problemele economice şi sociale, au un nivel de aşteptare foarte ridicat din partea politicienilor şi sunt profund dezamă­giţi de ceea ce se întâmplă în viaţa politică. Partidele digitale se con­sideră a fi exponenţii acestei categorii sociale, multă vreme tăcută.

Potrivit lui Gerbaudo, la început partidele erau de masă, după care a apărut la începutul anilor 1990 „partidul televiziune”, partidul care pune în prim-plan apariţiile media, chiar fără nicio substanţă (primul astfel de partid a fost Forza Italia al lui Silvio Berlusconi). Întrucât tele­viziunea a fost treptat înlocuită de oligopolurile big tech de tip Facebook sau Twitter, s-au creat premisele favorabile apariţiei parti­delor digitale. Aceste partide au redus drastic numărul celor angajaţi în staff-ul tehnic, au adoptat un mod de comunicare online specific cu proprii membri şi au creat iluzia democraţiei interne absolute. În realitate, aceste partide nu au reuşit să se desprindă de ceea ce Robert Michels definea în 1911 a fi „legea de fier a partidelor”: orice partid are tendinţa de a fi oligarhic⁶. M5S sau Podemos, parti­dele piraţilor, au promis că vor institui un alt stil de leadership: descentralizat, bazat pe democraţie directă. În realitate, liderii lor au con­centrat foarte multă putere, deciziile s-au luat într-un cerc restrâns, ceea ce a alimentat nemulţumiri interne şi o slabă mobilizare electorală, iar aceasta a dus în cele din urmă la re

­zultate slabe. Rick Falkvinge, fonda­torul Partidului Piraţilor din Suedia, Beppe Grillo şi Pablo Iglesias au în comun carisma puternică şi centra­lizarea puternică a deciziilor în cadrul unor partide proclamate a fi altceva faţă de partidele tradiţionale. Nici­unul dintre aceştia nu mai este în prezent în prim-planul vieţii politice din Suedia, Italia sau Spania.

M5S este un partid extrem de centralizat, cu un număr foarte redus de decidenţi care oferă iluzia demo­craţiei directe prin utilizarea plat­formei Rousseau, o formă de con­sultare online. Davide Casaleggio este preşedintele asociaţiei Rousseau care deţine această platformă; M5S nu are niciun control asupra plat­formei online folosită zilnic de toţi membrii săi. Deciziile politice impor­tante sunt luate de fapt înainte de a fi supuse scrutinului tuturor membrilor acestui partid, aşa cum arată şi analiza lui Nicola Biondo şi Marco Canestrari, din 2019⁷.

Într-o lucrare publicată în acelaşi an (Il Principe digitale), alţi doi politologi italieni, Mauro Calise şi Fortunato Musella, analizează ceea ce numesc „Principele digital”: lide­rul de partid din epoca „web-popu­lismului”⁸, consecinţa ultimă a feno­menului de personalizare a politicii care se manifestă în epoca modernă⁹. Ne aflăm în perioada democraţiei virtuale în care apare „Principele di­gital” parte a unui „ecosistem digital” din care mai fac parte şi partidele pe care Calise şi Musella le denumesc „ciberocratice” (combinaţie între aspectul digital şi autocraţia, spe­cifică structurii interne a acestor partide). Cei doi autori consideră că tendinţa de personalizare a politicii va continua, iar liderii acestor partide se vor afla multă vreme în competiţie cu lideri ai partidelor tradiţionale care vor fi de asemenea în favoarea personalizării politicii.

Literatura dedicată partidelor digi­tale este foarte recentă dar problema felului în care noile mijloace de co­municare online modifică democraţia a început să fie studiată în urmă cu câţiva ani. Doi autori de la Universitatea de Tehnologie din Delft, Engin Bozdag şi Jeroen Van den Hoven, au publicat în 2015 un articol¹⁰ care a introdus în ştiinţa politică o nouă paradigmă explica­tivă, împrumutată din alt domeniu: noţiunea de filter bubble, termen inventat de Eli Pariser¹¹. Internetul a produs o segregare, cetăţenii au ten­dinţa de a se grupa în „bule” proprii, cu aceleaşi simpatii politice, pierzând contactul cu realitatea. Alegătorii se pot refugia foarte uşor în „bula” unui partid pe un website sau o pagină de Facebook, refuzând deliberat orice informaţie care vine din partea altor partide şi care le-ar putea schimba opiniile politice. Algoritmurile perso­nalizate dezvoltate de Facebook sau Google sunt programate astfel încât perspective contrare celor împărtăşite de unele persoane devin foarte greu disponibile sau dispar cu totul. Un alegător al Partidului Democrat din SUA, dacă va căuta date despre un politician al Partidului Republican, va regăsi mai degrabă informaţie din surse de informare democrate şi mai puţin din surse republicane. Astfel, actorii din oligopolurile

big tech favorizează prin aceste filter bubble ceea ce cei doi autori numesc „balca­nizarea digitală” a surselor de informare politice.

Un alt politolog italian, Damiano Palano, a mers şi mai departe şi a afirmat, într-o carte publicată în 2020, intitulată Bubble democracy. La fine del pubblico e la nuova polarizzazione, că existenţa unui nu­măr din ce în ce mai mare de „bule” politice online duce la o „democraţie de bulă” (bubble demo­cracy)¹². „Democraţia de bulă” este contextul perfect pentru apariţia partidelor digitale. Cu toate acestea, partidele digitale intră în declin, aşa cum la sfârşitul anilor 1990 „parti­dele televiziune” începeau să nu mai fie în prim-planul vieţii politice. Explicaţia este că ceea ce afirma Roberto Michels în 1911 este valabil şi astăzi: orice partid se naşte demo­crat pentru a deveni autoritar. Iar atunci când lipsa de democraţie in­ternă este sesizată de membrii de la baza unui partid, se trece de la extazul apariţiei unui nou partid anti-sistem la agonia aceluiaşi partid care dispare sau devine un satelit al partidelor tradi­ţionale.

Există oare în România partide digitale?

Note

• Despre mişcarea Indignados şi despre legătura acesteia cu Podemos, vezi John J. Judis, The populist explosion. How the Great Recession transformed American and European politics, Columbia Global Reports, New York, 2016, pp. 109-130.
• Cas Mudde consideră de asemenea justificată paralela între Podemos şi Syriza, văzute ca reacţii la austeritatea post-criză promovată de guvernele Zapatero, respectiv Papandreou (Cas Mudde, Cristobal Rovira Kaltwasser, Populism A very short introduction, Oxford University Press, 2017, p. 110).
• Despre apariţia Syriza şi natura de partid populist de stânga, vezi James Kirchick, Sfârşitul Europei. Dictatori, demagogi şi noul ev întunecat, Polirom, Iaşi, 2018, pp. 221-245.
• Despre Mişcarea 5 stele există numeroase referinţe în literatura de specialitate. Una dintre cele mai complete abordări aparţine lui Marco Tarchi, Italia populista. Dal qualunquismo a Beppe Grillo, Il Mulino, Bologna, seconda edizione, 2015.
• Paolo Gerbaudo, The digital party. Political organization and online democracy, Pluto Press, London, 2019.
• Robert Michels, Political parties. A sociological study of the oligarchical tendencies of modern democracy, The Free Press, New York, 2016.
• Nicola Biondo, Marco Canestrari, Il Sistema Casaleggio. Partito, soldi, relazioni; ecco il piano per manomettere la democrazia, Ponte alle grazie, Milano, 2019.
• Un alt autor numeşte acest fenomen „populism digital” (Alessandro Del Lago, Populismo digitale. La crisi, la rete e la nuova destra

, Raffaello Cortina Editore, Milano, 2017) dar se referă mai mult la liderii populişti şi mai puţin la partidele digitale/populiste; doar cazul M5S face obiectul discuţiei sale. În opinia noastră sintagma „populism digital” acoperă Syriza şi Podemos.

• Mauro Calise, Fortunato Musella, Il Principe digitale, Laterza, Bari-Roma, 2019.
• Engin Bozdag, Jeroen Van Den Hoven, Breaking the filter bubble: democracy and design, Ethics and Information Technology, 17, 249-265, 2015.
• Eli Pariser, The filter bubble: What the Internet is hiding from you. Penguin Press, New York, 2011.
• Damiano Palano, Bubble demo­cracy. La fine del pubblico e la nuova polarizzazione, Editrice Morcelliana, Brescia, 2020.

Bibliografie

BIONDO, Nicola; CANESTRARI, Marco, Il Sistema Casaleggio. Partito, soldi, relazioni; ecco il piano per manomettere la democrazia, Ponte alle grazie, Milano, 2019.

BOZDAG, Engin; DEN HOVEN, Jeroen Van, Breaking the filter bubble: democracy and design, Ethics and Information Technology, vol. 17, 249-265, 2015.

CALISE, Mauro; MUSELLA, Fortunato, Il Principe digitale, Laterza, Bari-Roma, 2019.

DEL LAGO, Alessandro, Populismo digitale. La crisi, la rete e la nuova destra, Raffaello Cortina Editore, Milano, 2017.

GERBAUDO, Paolo, The digital party. Political organization and online democracy, Pluto Press, London, 2019.

JUDIS, John J., The populist explosion. How the Great Recession transformed American and European politics, Columbia Global Reports, New York, 2016, pp. 109-130.

KIRCHICK, James, Sfârşitul Europei. Dictatori, demagogi şi noul ev întunecat, Polirom, Iaşi, 2018, pp. 221-245.

MICHELS, Robert, Political parties. A sociological study of the oligarchical tendencies of modern democracy, The Free Press, New York, 2016.

MUDDE, Cas; KALTWASSER, Cristobal Rovira, Populism A very short intro­duction, Oxford University Press, 2017.

PALANO, Damiano, Bubble democracy. La fine del pubblico e la nuova polarizzazione, Editrice Morcelliana, Brescia, 2020.

PARISER, Eli, The filter bubble: What the Internet is hiding from you. Penguin Press, New York, 2011.

TARCHI, Marco, Italia populista. Dal qualunquismo a Beppe Grillo, Il Mulino, Bologna, seconda edizione, 2015.