EDITORIAL

Repere ale evoluției învățământului academic privat din România

[Evolution Landmarks of Private Academic Education in Romania]

Sorin BOCANCEA

Abstract: In its three decades of existence, private academic education in post-communist Romania has witnessed four periods: foundation (1990-1993), the race for authorization and accreditation (1993-2002), institutional consolidation and clarification of the legal status (2002-2011) and decline – which started with Law 1/2011, and which is still in force. The most serios problem private academic education in Romania is confronted with is the dumping made by state universities, which is allowed by the Law of National Education itself. To this, other discriminations are added, generated both by legislation and by some practices of the public authorities and state universities. Currently, there is no competitive academic market in Romania and the preservation of this status quo will turn private academic education in Romania a thing of the past within maximum ten years.

Keywords: private education, university, discrimination, academic market, students.

Introducere

Printre noutățile apărute după că­de­­rea regimului comunist din România s-a numărat și învățământului aca­demic privat. A fost o noutate abso­lută, pentru că înainte de comunism în România nu a existat învățământ academic privat, iar apariția acestei forme de învățământ se datorează profesorilor din universitățile de stat. Nu exista în România de atunci vreun investitor care să se implice într-un proiect de asemenea factură așa cum nu există nici în prezent, după 30 de ani, bogătașii României preferând să investească în fotbal.

Despre învățământul academic privat se vorbește astăzi în România ca despre un fenomen negativ, cauzele fiind multiple. Când apare câte o per­soană agramată într-o funcție publică se și aruncă eticheta că și-ar fi făcut studiile „la vreo privată”. Dacă se dovedește că acea persoană are studii la o universitate de stat, se închide subiectul rapid. S-a încheiat recent un scandal legat de numirea unei per­

soane, absolventă a unei universități de stat la profilul Chimie, într-un post ce presupunea cunoștințe de chimie. Întrebată care este simbolul fosforului, absolventa a replicat că în facultate nu a umblat cu substanțe. Dar a absolvit Chimia la o universitate de stat. Nu s-a insistat pe acest aspect al proble­mei, ci pe cel al numirii ilegale. În ultimii ani, jurnalista Emilia Șercan a dat în vileag „fabricile de doctorate” din România. De la universități de stat, nu de la cele private. Sunt o serie întreagă de persoane publice, în frunte cu fostul premier Ponta, care au fost dovedite că și-au plagiat doctoratele, la universități de stat. Ale căror școli doctorale nu sunt nici în prezent acreditate, deși trebuia să fie evaluate și respectiv (re)acreditate după intra­rea în vigoare a Legii 1/2011. O problemă gravă de sistem care este tratată cu indulgență pentru că în imaginarul public sursa răului din mediul academic românesc este indi­cată în zona învățământului privat. Cu un vinovat de serviciu, în rest se poate întâmpla orice.

În studiul de față, voi prezenta pe scurt rezultatele unor cercetări pe care le-am făcut începând cu anul 2011 asupra învățământului academic privat. Apoi voi prezenta câteva solu-ții pe care i le-am propus Ministrului Educației în anul 2020, ele devenind foarte repede istorie. Le voi menționa aici în speranța că ele vor genera cel puțin o dezbatere.

1. Etapele istorice ale învă­ță­mântului academic privat

Într-un studiu publicat în serial 2011 în revista Timpul¹, identifi­casem trei etape ale evoluției învăță­mântului academic privat din România:

„1. perioada fondărilor (1990-1993);

2. perioada cursei pentru auto­rizare şi acreditare (1993-2002) – etapă ce începe odată cu apariţia Legii 88/ 1993 privind acreditarea instituţiilor de învăţământ superior şi recu­noaşte­rea diplomelor;
3. perioada consolidării institu­ţionale şi a clarificării statutului ju­ridic – din 2002 până în prezent”².
4. Au trecut de atunci zece ani și în evoluția învățământului academic privat s-a mai consumat o etapă, despre care vorbesc în cea mai re­centă cercetare asupra acestui feno­men³: perioada declinului – care începe odată cu Legea 1/2011 și este încă în desfășurare.

Prima etapă a fost cea în care s-a făcut învățământ academic privat fără a exista o legislație specifică, această activitate desfășurându-se potrivit pre­vederilor după care funcționau orga­nizațiile neguvernamentale din România de atunci: Legea nr. 21/ 1924 pentru persoanele juridice⁴, Decretul nr. 31/30 ianuarie 1954⁵ și Decretul-lege nr. 8/31 decembrie 1989 privind înregistrarea și func­ționarea partidelor politice și orga­nizațiilor obștești din România⁶. A fost perioada în care s-au înființat asociații și fundații ce au desfășurat activități de învățământ superior.

Apariția Legii 88/1993 privind acreditarea instituţiilor de învăţă­mânt superior şi recunoaşterea di­plo­melor a însemnat o primă legali­zare specifică a activității instituțiilor de învățământ superior private. A fost legea ce a stabilit parcursul pe care o instituție de învățământ superior trebuia să-l urmeze pentru a ajunge să fie acreditată. S-a lansat atunci cursa pentru autorizarea provizorie a programelor de studii pentru ca, în final, după îndeplinirea standardelor de școlarizare și de promovabilitate, să se ajungă la acreditarea institu­țională. Tot acest proces a fost gestionat de Consiliul Național de Evaluare Academică și Acreditare (CNEAA).

Primul deceniu de învățământ academic privat în România a fost unul al entuziasmului atât din partea celor ce doreau să urmeze studii superioare dar care nu aveau loc în instituțiile de stat, cât și din partea profesorilor din universitățile de stat care, în condițiile unei salarizări precare, au găsit încă o cale de a obține veniturile necesare asigurării unui trai decent. Au apărut și animozități între cei care aveau ore și „la privat” și cei care nu aveau. Ele vor începe să se stingă odată cu apariția OUG 133/2000⁷, prin care universităților de stat li s-a permis să școlarizeze în regim „cu taxă”. A fost prima lovitură puternică aplicată de statul român învățământului acade­mic privat, înainte de a fi autorizate pri­mele universități private din România.

În acel prim deceniu de învăță­mânt privat au existat și fenomene negative generate atât de ambi­guitățile legislative, cât și de modul în care unii întreprinzători au înțeles că trebuie să fie învățământul privat. Au apărut tot felul de cooperative ce școlarizau fără respectarea standar­delor, elementul politic fiind în mare măsură vinovat de această abordare (existau parlamentari care voiau să-și facă universități la ei în circumscripții pentru uzul personal și al clientelei lor). În timp, acele întreprinderi au fost desființate, însă existența lor a creat un grav prejudiciu de imagine acestui nou fenomen social care încă nu avusese timp să-și arate bene­ficiile.

Anul 2002 a fost cel în care au fost acreditate primele universități private din România. Astfel, s-a deschis o nouă perioadă în scurta istorie a acestui fenomen: cea a con-solidării instituționale și a clarificării statutului juridic al universităților private. A fost perioada în care în România s-a înregistrat cel mai mare număr de studenți. A existat în această perioadă și anomalia de la Universitatea „Spiru Haret” care a dus la acea stare de lucruri, dar chiar și fără aceasta trendul ar fi fost același, dar la valori mai mici. Iată care era situația de la „Spiru Haret”, după cum relata Ministrul Ecaterina Andronescu: „În 2009 m-am speriat pentru că erau 312.000 de studenţi şi 650 de profesori în condiţiile în care, Politehnica, spre exemplu, avea circa 25.000 de studenţi şi 1.400 de cadre didactice. Atunci am găsit cataloage la Universitatea «Spiru Haret», unde erau trecuţi 12.000 de studenţi, ceea ce pentru mine era halucinant. Aceştia dădeau examene în acelaşi timp: de fapt, se duceau cu grila de examen la un computer şi rezultatele se vărsau într-un catalog online”

8. ⁸. Această aberație a fost o altă lovitură dată învățământului academic privat din România, venită de această dată din partea unei universități private. Însă nici autoritatea publică nu a fost străină de acest fenomen generat în primul rând de ea și desfășurat sub ochii ei îngăduitori timp de 7 ani. Căci autoritatea publică a emis HG 535/1999⁹, care la Art. 4 prevedea că „Specializările autorizate sau acre­ditate, care funcţionează la forma de învăţământ de zi, pot funcţiona şi la forma de învăţământ seral şi fără frecvență, fără a fi necesară îndepli­nirea procedurii de autorizare de funcţionare provizorie sau acreditare de către Consiliul Naţional de Evaluare Academica şi Acreditare”. De această prevedere au profitat și universitățile de stat. Dar, revenind la cazul „Spiru Haret”, care a fost cel mai spectaculos, Ministrul Andronescu a intrat în conflict deschis cu respectiva universitate, au urmat procese, iar în 2012 Ministerul și Agenția Română de Asigurare a Calității în Învăță­mântul Superior (ARACIS) au sta­bilit că studenții școlarizați ilegal au la dispoziție 5 ani pentru a-și susține examenul de licență la universități acreditate. Însă, Premierul Victor Ponta, un plagiator dovedit, va emite OG nr. 42/2015¹⁰, prin care va stabili că vor beneficia de acte de studii absolvenții instituțiilor de învățământ superior acreditate și „care au fost înmatriculați, după caz:
9. a)la programe de studii orga­nizate la forme de învățământ și/sau în locații geografice neautorizate;
10. b)la programe de studii organi­zate în limbă de predare neautorizată;
11. c)peste capacitatea maximă de școlarizare aprobată;
12. d)la programe de studii aflate în curs de autorizare, la data înmatricu­lării;
13. e)la programe autorizate/acredita­te, cu nerespectarea condițiilor de înmatriculare sau mobilitate”.

Unde a fost ilegalitatea? Doar la privat? Nu! Acea universitate privată a interpretat prevederile legale așa cum i-a convenit, fără să țină seama de componenta „calitate”, iar Guvernul a consfințit rezultatele acestei acțiuni. Printr-un act politico-administrativ, în loc să se repare situația, așa cum a fost intenția, s-a șters cu buretele cea mai mare escrocherie din domeniul învățământului academic privat. Cine a pierdut din toată această opera­țiune? Victor Ponta? Nu. El a câștigat voturile celor implicați. A pierdut societatea, pentru că piața muncii a înghițit deținători de diplome fără competențe, și au fost grav afectate universitățile private ce au funcționat legal, fiindcă eticheta „fabrici de diplome” este și astăzi asociată cu învățământul academic privat.

În plin scandal „Spiru Haret” a apărut Legea 1/2011. O lege aștep­tată, care a adus clarificări în ceea ce privește statutul juridic al universită­ților private. Imediat după acreditări, au existat asalturi din partea unor universități private pentru ca în această lege să apară prevăzut ca, în cazul în care universitățile se desfi

­ințează, patrimoniul să revină unor persoane fizice, care se autointitulau „fondatori”. Așa cum am mai arătat, „singurul moment în care o persoană este fondatoare este acela în care înfiinţează persoana juridică ce urmează să se ocupe cu învăţământul academic. Persoana juridică pe care o fondează una sau mai multe persoane fizice va parcurge etapele necesare acreditării. În momentul acreditării, această persoană juridică oferă baza materială şi resursele umane pe baza cărora se acreditează/înfiinţează prin lege universitatea. În acel moment, persoana juridică devine fondatoare a «universităţii nou-create». Deci, în România, fondatoarea unei univer­sităţi acreditate pot fi una sau mai multe persoane juridice. Totuşi, o persoană fizică ar putea deveni fon­da­toare a unei universităţi acreditate doar dacă, în momentul în care instituţia ce a funcţionat provizoriu şi a depus cererea de acreditare donează baza materială pentru înfiinţarea prin lege a unei universităţi, ar aduce o contribuţie la baza materială a noii universităţi, contribuţie ce ar intra prin lege în patrimoniul noii instituţii. Până acum, în România nu a fost niciun astfel de caz. Dar, şi în această variantă, ar fi nevoie de o persoană juridică fiindcă o persoană fizică nu poate fi fondator unic al unei universităţi acreditate. Ce se întâmplă cu cei ce se prezintă astăzi ca fon­datori ai universităţilor acreditate? Ei sunt doar fondatori ai persoanei(lor) juridice care a(u) fondat universitatea acreditată. Calitatea de fondator ce li se atribuie are doar valoare morală dar nu juridică”¹¹. Chiar dacă, la Art. 116 (2) din Legea 1/2011, se arată că „Universităţile particulare sunt fon­date din iniţiativa şi cu resursele mate­riale şi financiare ale unei per­soane fizice, ale unui grup de per­soane fizice, ale unei fundaţii, aso­ciaţii, ale unui cult religios sau ale unui alt furnizor de educaţie, în condiţiile legii”, legea nu se poate aplica retroactiv. Conform legilor de înființare, toate universitățile acre­ditate s-au înființat pe baza patrimo­niilor donate de persoane juridice. Iar dacă vechea lege stabilea că, în caz de desființare, patrimoniul revine „sistemului național de învățământ”, adică se naționaliza, începând cu Legea 1/2011, în caz de desființare, patrimoniul revine fondatorilor, adică persoanelor juridice care au înființat universitățile.

Dacă în ceea ce privește situația patrimonială lucrurile s-au clarificat, Legea 1/2011 va aplica învățămân­tului academic privat o lovitură pu­ternică, prin Art. 119 (3) care stabi­lește: „Instituţiile de învăţământ superior au autonomie în stabilirea cuantumului taxelor şi au obligaţia să le comunice tuturor celor interesaţi, inclusiv pe site-ul universităţii”. De aici a început dumping-ul universită­ților de stat, deoarece acestea au garantată finanțarea majorității locu­rilor (care era de 62,16 % în 2018)¹² la o valoare mult mai mare decât nivelul taxelor pe care îl practică. Întrucât nu depind de condițiile pieței, universitățile de stat pot să stabilească orice taxe vor. Să luăm ca exemplu programul „Psihologie”, pentru care, în 2018, finanțarea de bază a fost în valoare de 4 481 lei. Dar, conform metodologiei CNFIS

¹³, aceasta reprezintă 72% din finanțarea totală, care este de 6 223 lei. Adău­gând la finanțarea de bază doar finanțarea complementară, care este în procent de 26,5 %, reiese un procent de 98,5 % (restul de 1,5 fiind fondul de dezvoltare instituțională). Deci, suma finanțării de bază și a finanțării complementare în anul 2018 a fost de 6 129 lei. Consultând site-urile a trei universități de stat, constatăm că la programul „Psiho­logie” taxele au fost următoarele:

1. Universitatea „Al. I. Cuza” din Iași – 3 000 lei/an¹⁴ (pentru anul 2019/2020);
2. Universitatea București – 3.100 lei /an¹⁵ (pentru anul 2019/2020);
3. Universitatea „Babeș-Bolyai” Cluj Napoca – 2 800 lei¹⁶ (pentru anul 2018/2019).

Practic, universitățile de stat percep taxe la jumătate din valoarea finanțării pe care o primesc de la stat. Dumping-ul practicat de universi­tățile de stat s-a produs în condițiile crizei demografice în care s-a intrat începând cu anul 2009. Voi reveni asupra acestui subiect în partea a doua a acestui studiu.

În evaluarea prezenței învățămân­tului academic privat, indicatorul cel mai la îndemână a fost numărul universităților. S-a spus adesea că, după ’89, acestea au apărut „ca ciupercile după ploaie”, menținându-se imaginea unui asalt al „privatului” asupra universităților de stat. A existat, într-adevăr, în cei 30 de ani scurși de la apariția învățământului academic privat, o perioadă în care universitățile private au fost numeric mai multe decât cele de stat. Dar, să lăsăm cifrele să vorbească. Iată situația numărului de universități private din România în perioada 1990-2021¹⁷:

Tabel 1: Numărul universităților din România în perioada 1990-2021.

Dinamica numărului de univer­sități din România poate fi vizuali­zată în următorul grafic:

Graficul 1: Dinamica numărului de universități din România în perioada 1990-2021

În Raportul privind starea învă­țământului superior din România. 2019-2020¹⁹, se menționează că în anul universitar 2019/2020 „învăță­mântul de stat reprezintă 60% dintre instituțiile de învățământ superior”, fiind 55 de universități de stat și 35 – private. Însă, chiar dacă în HG au fost păstrate 35 de instituții private, patru dintre acestea nu mai școlarizează din 2014 și 2016. În anul universitar 2019/2020, erau 31 de universități private active. Începând cu anul universitar 2021/2022, va intra în lichidare încă o universitate privată.

Se poate observa faptul că cel mai mare număr de universități private s-a înregistrat în anul universitar 2002/2003. După acest an, în care au fost acreditate primele universități private, numărul a scăzut constant până în anul universitar 2006/2007, începând cu care a urmat o ușoară creștere până în anul universitar 2010/2011, iar după apariția Legii 1/2011 a urmat un proces de scădere ce continuă și astăzi.

În studiul Geneza și evoluția învățământului superior din România – în date statistice, se arată că „După o perioadă de extindere a rețelei de unități din învățământul superior par­ti­cular, începând cu anul universitar 2002-2003, dinamica acestora a cunoscut o variație semnificativă, prin urmare statistica instituțiilor de învățământ superior pe cele două forme de proprietate se schimbă în mod clar de la un an la altul, re­flec­tând o «piață» a sistemului de învă­țământ superior tot mai concuren­țială. De exemplu, la zece ani de la Revoluția din 1990, în România existau 59 de instituții de învățământ de stat și 67 particulare. Potrivit datelor statistice, în anul 2016, în cadrul celor 97 de instituții de învă­țământ superior, funcționează 560 de facultăți, 405 dintre acestea fiind cuprinse în universitățile publice”²⁰. Observația este generatoare de rela­xare și chiar de veselie. Dar este eronată, pentru că nu se poate evalua piața academică după numărul uni­ver­sităților. Toate universitățile pri­vate din România sunt universități mici. Chiar și „Spiru Haret”, după revenirea în cadrele legii, este univer­sitate mică. Să luăm exemplul Iașului. În anul universitar 2019/ 2020, în Iași erau 7 universități, dintre care 5 de stat și 2 private. Indicatorul „număr de universități” ne spune că în acest centru univer­sitar 28,57% este învățământ privat, ceea ce ar indica existența unei piețe academice. O informație falsă ce pare a fi fundamentată statistic. Din cei cca. 45 000 de studenți din Iași doar cca. 1 300 sunt în cele două univer­sități private, adică 2,88%. Ce dife­rență poate face o virgulă! Se poate spune că în Iași există o „piață tot mai concurențială” sau că avem în România așa ceva? Poți, dacă anunți că e glumă, pentru că nu toată lumea pricepe ironia.

Pentru a vedea care a fost evoluția învățământului academic privat din România, indicatorul adecvat este numărul de studenți înscriși la nivel licență. Voi reda valorile în tabelul de mai jos, pentru perioada 1992-2020²¹:

Tabelul 2: Numărul de studenți școlarizați în perioada 1992-2020

Dinamica numărului de studenți până în anul universitar 2019/2020 poate fi vizualizată în graficul următor:

Graficul 2: Dinamica numărului de studenți în perioada 1992-2020.

După cum se poate vedea în si­tuațiile expuse, după 2011, uni­ve­r­sitățile private au înregistrat o dra­matică pierdere de pondere în cadrul sistemului național de învățământ. Chiar eliminând „bucla Spiru Haret”, trendul ar fi fost tot unul descendent, dar cu o mai ușoară înclinare a pantei. Criza economică și cea demo­grafică au afectat întregul sistem național de învățământ. Însă Art. 119 (3) din Legea 1/2011 a afectat doar universitățile private, fără a exista vreo garanție că a îmbogățit univer­sitățile de stat, care preferă să ceară bani de la Minister în loc să-i ia de pe piață.

2. Posibile soluții

După cum am arătat, unele cauze care au dus la actuala situație a învățământului academic privat din România au afectat întreg învăță­mântul (criza economică și cea demografică) însă altele au ținut de anumite decizii ale autorității publice: introducerea învățământului cu taxă în universitățile de stat, în anul 2000, și introducerea posibilității practicării dumping-ului, în Legea 1/2011. Există soluții pentru a remedia situația, pentru a crea o „piață tot mai concu­rențială”? Sigur că da.

În anul 2000, am fost invitat la Doamna Ministru Monica Anisie la o discuție pe marginea problemelor cu care se confruntă învățământul aca­demic privat. Înainte de acea discuție, i-am trimis un document cu câteva puncte pe care le-am considerat utile pentru discuția ce urma să aibă loc. Documentul respectiv a fost pre­zentat și de consilierul județean Daniel Șandru la o conferință pe tema învățământului organizată de deputatul Alexandru Muraru la Iași.

Acel document debuta cu graficul ce reprezintă dinamica ponderii învă­țământului academic privat (Gra­ficul 2). Voi reda mai jos punctele pe care le-am trimis spre a fi discutate.

2.1. Eliminarea dumping-ului uni­versităților de stat

Pornind de la ușa pe care Legea 1/2011 o lasă pentru dumping, am arătat faptul că această prevedere a avut și are următoarele consecințe:

1. distrugerea pieței academice abia configurată – ponderea studen­ților din învățământul privat (la nivel licență) din România a scăzut de la 26%, în 2011/2012, la 13,64 %, în 2019-2020.
2. scăderea numărului de ab­sol­venți de studii superioare – studiind documentele de la nivel european, constatăm că România încă se află departe de obiectivul european al ab­solvenților de studii superioare: 25,6%, față de obiectivul progra­mului Educare și formare 2020 (40%) și de media europeană de 39,1%²². Dorește statul român o asemenea situație? Nu știu dacă o dorește, dar păstrează condițiile pentru ea.
3. oferirea aceluiași serviciu la prețuri diferite – faptul că universi­tățile de stat au libertatea să-și stabilească taxele a dus la situația ca același serviciu de educație să fie scump pentru stat și ieftin pentru o parte dintre consumatori. În aceeași sală de curs există două categorii de studenți: unii beneficiază de serviciul didactic la un preț de 6 129 lei/an plătit de stat, iar alții beneficiază de același serviciu didactic de 3 000 lei/an, plătit de ei înșiși.
4. duplicitatea universităților de stat în raport cu MEN – universitățile de stat se plâng de faptul că MEN le-ar subfinanța, dar tot ele refuză să ia bani de pe piață, practicând taxe cu mult sub nivelul costului real al proceselor didactice și de cercetare.

Propunerea mea a fost aceea de a completa Art. 119 (3) al Legii 1/2011 cu următorul text: „Nivelul taxelor din instituțiile de învățământ superior de stat trebuie să fie la o valoare cel puțin egală cu finanțarea/student/an asigurată de stat”. Atunci când se definește finanțarea/student/an, ar trebui luate în calcul toate cele trei tipuri de finanțări pe care le primește o universitate de stat într-un an (de bază, complementară și pentru dez­voltare instituțională), fiindcă universitățile private sunt obligate să asigure aceleași standarde având o singură sursă de finanțare: taxele. Sau, dacă am considera că este treaba statului cât investește, se poate elimina din calcul finanțarea pentru dezvoltare instituțională.

2.2. Introducerea voucherelor în învățământul academic

Conform Constituției, statul trebuie să asigure educația însă nu este obligat să o și furnizeze. În prezent, finanțarea de către stat îl urmează pe student doar în universitățile de stat. Acest fapt îngrădește posibilitatea unui student lipsit de mijloace materiale de a urma studiile unui program într-o universitate privată pe care o consi

­deră el că îi vine în întâmpinarea nevoilor/așteptărilor mai bine decât o face un program similar dintr-o universitate de stat.

Prin introducerea voucherelor în sistemul de educație, finanțarea i-ar putea fi acordată studentului în în­tregul sistem național de educație – atât în universitățile de stat, cât și în cele private. Voucherele vor fi acordate și studenților de la univer­sitățile de stat înscriși la locurile cu taxă. De aceea, această măsură trebuie coroborată cu modificarea Art 119 (3) din Legea 1/2011, altminteri s-ar ajunge la eliminarea învățămân­tului cu taxă de la stat, fapt ce ar genera revolta universităților de stat. Este clar că voucherele trebuie acordate tuturor studenților ce rămân în afara bugetării, altfel s-ar înlocui o discriminare cu alta. În aceste con­diții, universităților de stat nu le rămâne decât să perceapă, la locurile cu taxă, o completare de finanțare care să ajungă cel puțin până la nivelul finanțării totale per student de la locurile finanțate integral de către stat. Important este ca, prin modi­ficarea Art. 119 (3), să nu le mai fie permis să fixeze taxe sub nivelul finanțării de bază. Dacă un voucher este la valoarea finanțării de bază (la nivelul la care este este acum, diferențiată în funcție de programe), la locurile cu taxă universitățile de stat ar putea să perceapă diferența până la valoarea finanțării totale per student. Vorbim de situația ideală, în care un voucher ar avea valoarea finanțării de bază. Dar, dacă statul nu are resursele necesare, voucherul ar putea avea valoare mai mică. Dar asta nu schimbă schema stabilirii taxelor la universitățile de stat.

În prezent, înscrierea studenților la locurile integral bugetate din universitățile de stat se realizează pe criteriul meritului. Prin introducerea voucherelor, acest criteriu nu este eliminat, pentru că cei de la locurile cu taxă de la stat tot vor plăti, însă mai puțin. Important este că toți studenții au posibilitatea să aleagă ce program pot să urmeze, fără ca taxa să mai fie atât de disciminatorie.

Prin introducerea acestui sistem, se elimină discriminarea între stu­denții/părinții studenților care plătesc taxă din simplul motiv că studentul optează pentru un program dintr-o instituție privată și studenții/părinții studenților care urmează același program într-o universitate de stat. Ambele categorii sunt plătitoare de impozite, indiferent unde aleg să studieze, însă numai unii beneficiază de suportul statului în actul de edu­cație. Apoi, și universitățile private produc tot pentru această piață a muncii, făcând un serviciu public la fel ca universitățile de stat. De ce să nu fie sprijinite de stat?

Acest sistem dă rezultate în siste­mul de sănătate și în cel al educației la nivel preuniversitar. Cu siguranță va da rezultate și în sistemul uni­versitar.

2.3. Introducerea subvenționării învățământului academic privat

În UE, doar în Bulgaria, Grecia și România învățământul privat este nesubvenționat. Chiar dacă Legea 1/2011 stabilește că „statul poate subvenționa” învățământul academic privat, el nu a făcut-o niciodată. Însă, toate universitățile private sunt obli­gate să îndeplinească aceleași stan­darde de calitate la fel cu cele de stat.

Atunci când vin comisiile de evaluare ale ARACIS la o univer­sitate privată, majoritatea evaluato­rilor sunt cadre didactice la univer­sități de stat, care vin cu prejudecățile specifice și cu neînțelegerile aferente. Privesc speriate atunci când află că o universitate privată are datorii la stat (când propriile universități de stat au datorii mult mai mari la stat, dar nu contează, căci e statul cu el însuși). De asemenea, nu înțeleg de ce uni­versitățile private nu acordă ajutoare sociale și gratuități studen­ților mai mult decât o fac cele de stat. Nu cunosc ce înseamnă să func­ționezi fără subvenții și în condițiile în care practicarea dumping-ului de către universitățile de stat este consfințită prin lege.

2.4. Scutirea de impozit a sala­riaților

O asemenea măsură a mai fost introdusă în România în domeniul IT. Dacă statul nu subvenționează uni­ver­sitățile private, ar putea măcar să nu le mai impoziteze salariații. Măsura ar putea fi aplicată întregului sistem național de învățământ. Dacă tot vrem o Românie educată, de ce impozităm serviciile în educație, care sunt cele mai lipsite de profit?

2.5. Eliminarea restricțiilor pentru universitățile private ce au datorii la bugetul de stat

Existența unor datorii ale uni­versităților private la bugetul de stat duce la îngrădirea dreptului de a accesa proiecte europene și la impo­sibilitatea realizării mobilităților în cadrul programului Erasmus, în timp ce universitățile de stat cu datorii uriașe la bugetul public pot derula astfel de proiecte. Deci, faptul că o universitate are datorii la bugetul public nu este decisiv pentru capaci­tatea ei de a gestiona fonduri euro­pene și programe de mobilități.

De fapt, este blocat accesul uni­ver­sităților private datoare către stat la orice proiect cu fonduri publice. Și statul se plânge de nivelul scăzut al absorbției fondurilor europene. El este cauza.

2.6. Amnistia fiscală pentru toate universitățile

Pentru refacerea condițiilor egali­tății de șanse a tuturor instituțiilor de învățământ superior, se impune un moment T0 cu privire la datoriile acestora față de stat. În cazul insti­tuțiilor de stat, se va elimina astfel transferul de bani dintr-un buzunar în altul. În cazul instituțiilor private – câte au mai rămas pe piață –, s-ar anula niște datorii istorice, pe care oricum nu vor putea să le achite vreodată, în condițiile cvasi-mono­

polului și dumping-ului învățămân­tului de stat.

În ambele cazuri (stat și privat), bugetul României nu ar avea de pierdut decât iluzia unor sume im­posibil de încasat, devenind astfel mai realist. Amnistia fiscală s-a mai practicat în România, pe diverse domenii economice – de regulă, ne­per­formante; or, în cazul instituțiilor de învățământ superior, ea ar fi o „investiție” într-un domeniu ce pro­duce performanță după nivelul finanțării.

Încă un element: datoriile la buget ale universităților nu generează fali­mentul acestora, pentru că univer­sitățile nu pot fi băgate în faliment. Iar statul nici nu poate pune poprire pe fondul de salarii. Astfel, popririle sunt doar pe fondurile care ar fi destinate dezvoltării, pentru că, în pofida legendei pe care am auzit-o și la unii evaluatori, universitățile pri­vate nu au profit. Nu sunt societăți comerciale, nimeni nu are acțiuni și nimeni nu ia dividende. Datoriile către bugetul de stat ce se acu­mulea­ză de la un an la altul nu vor produce vreodată creștere a bugetului de stat dar blochează cu certitudine dezvol­tarea universităților respective, atunci când acestea nu sunt ale statului.

2.7. Școlarizarea bursierilor sta­tului român și în universitățile private

În prezent, bursierii statului român urmează cursuri doar în universitățile de stat. Cel puțin în cazul bursierilor din Republica Moldova această condiție ar trebui eliminată. Este mai simplu pentru un student din Republica Moldova să studieze la Iași (la aproximativ 30 km de graniță) într-o universitate privată, decât în una de stat de la Timișoara sau Cluj-Napoca.

2.8. Eliminarea condiției pro­prietății patrimoniului

Actuala legislație impune ca o uni­versitate privată să aibă în pro­prietate cel puțin 70% din patrimo­niul utilizat. În cazul instituțiilor pre­universitare private, această condiție nu există și este normal să fie așa. Nici în statele occidentale pe care România le are ca model (cum ar fi Franța) nu există această condiție. Cu ce influențează statutul proprietății calitatea actului didactic? Se pot desfășura acte didactice slabe cali­tativ în clădiri proprii, precum și acte didactice superioare calitativ în spații închiriate. Ce este important: statutul patrimoniului sau calitatea actului didactic? Sunt suficiente doar dovezi ale garantării utilizării dotărilor pentru un ciclu de acreditare – con­tracte de închiriere, de comodat etc. Este ciudată condiția proprietății asupra majorității patrimoniului într-o societate ieșită din comunism. Pro­babil că s-a dorit a fi încă o barieră care să oprească avântul „privati­zării” învățământului academic.

Am încă un argument pentru eliminarea acestei condiții. În cei 30 de ani de la apariția universităților private, toate litigiile și presiunile politice au apărut din cauza patri­

moniilor (reale, prezumate sau pur și simplu imaginare) ale acestor insti­tuții. Atâta energie care nu are nici o legătură cu calitatea actului didactic!

În fine, ar putea apărea întrebarea: cum poți să amenajezi un laborator care nu-ți aparține și cum poți investi în orice amenajare a unui spațiu pe care nu îl ai în proprietate? În primul rând, amenajarea spațiilor de învă­țământ oricum nu are viață mai lungă de 5 ani, dacă este să respecți stan­dardele. Iar în ceea ce privește labo­ratoarele, cercetarea se poate realiza în laboratoare ale partenerilor. Se vorbește de integrarea în piață a universităților și tendința este aceea de a le impune să aibă propriile laboratoare. Ideea de parteneriat s-a impus în România mai târziu decât legislația. O universitate cu profil umanist poate să realizeze lucrări practice în infrastructura partenerilor, care este de cele mai multe ori mai „la zi” cu ceea ce se întâmplă în domeniu. La fel, în domeniile teh­nice, agenții economici pot oferi infrastructură mai avansată decât cea pe care universitățile pot să și-o modernizeze după cicluri mari. Este suficient să ne uităm la domeniul IT, unde un laborator modern din 2019 devine depășit în 2021. Are o uni­versitate – chiar de stat, cu resurse obținute de la Ministerul Educației, de la Ministerul Telecomunicațiilor și din proiecte cu fonduri europene – posibilitatea să-l modernizeze anual? Nu, pentru că în primul rând birocrația o împiedică. Or, un agent economic se mișcă rapid, după fluxul pieței. De ce să te încarci tu, ca uni­versitate, cu un laborator cu o mare viteză de uzură când poți avea par­teneriate cu agenții economici care își actualizează infrastructura rapid, iar studenții au posibilitatea să învețe acolo unde s-ar putea să le fie locul de muncă? Degeaba este clamată necesitatea parteneriatelor dintre universități și viitorii angajatori dacă în standarde au rămas obligațiile de a avea infrastructură la nivelul celei a angajatorilor, astfel încât univer­sitățile nu văd o oportunitate în a încheia astfel de parteneriate. Dacă ai laboratorul tău, ce-ți mai trebuie parteneriat? Iar dacă cineva spune că-i depășit, îi arăți data punerii în funcțiune. E pe standardele ARACIS de la ultima evaluare, de acum 5 ani? Este. Păi, atât ține la noi noutatea, 5 ani, căci nu se poate mai repede.

În concluzie, „proprietatea asupra mijloacelor de producție” nu este o garanție a calității actului didactic și de cercetare. Fapt dovedit în diferite orânduiri.

Acestea au fost punctele ce au vizat universitățile private. Bine­înțeles că este suficient să se adopte doar primele două măsuri ca lucrurile să se regleze. Dar, am preferat să propun mai multe variante care să atenueze din discriminările existente. Măsuri pentru întreținerea unei piețe academice mai sunt și ele sunt active deja în alte țări europene (scutirea de impozit a studenților ce-și plătesc școlarizarea, credite cu dobânzi mo­dice pentru achitarea școlarizării, reduceri fiscale în cazul părinților ai căror copii urmează cursurile învăță­mântului cu taxă etc.). Nu mai trebuie invent

at nimic în domeniu, ci doar aplicat.

2.9. Asigurarea flexibilității

În rarele ocazii în care se vorbește despre învățământul academic privat fără prejudecăți, se remarcă drept atu al acestora mobilitatea, flexibilitatea. O instituție privată nu trebuie să întreprindă demersuri la Minister pentru a-și diversifica oferta acade­mică sau pentru a iniția un proiect de cercetare, pentru că în cazul lor nu este vorba de fonduri publice care să necesite un parcurs birocratic. Însă, acest avantaj este limitat și în cazul universităților private de cadrul legislativ în baza cărui se stabilesc cifrele de școlarizare. I-am mai trimis Doamnei Ministru Anisie un docu­ment, la care am lucrat împreună cu Profesorul Cristian Bocancea, despre acest aspect care afectează întregul învățământ academic din România.

În prezent, toate universitățile au cifre de școlarizare care rămân ne­schimbate timp de 5 ani, cât este un ciclu de acreditare. Cine dorește să-și schimbe cifrele de școlarizare în fiecare an trebuie să solicite eva­luarea ARACIS, care costă cam cât jumătate din taxele studenților la o grupă. Dacă programul se dovedește a nu fi rentabil, respectiva univer­sitate a făcut efortul doar pentru propășirea ARACIS.

În 5 ani pot apărea modificări ale capacității de școlarizare: fluctuații ale cererii unui program pe piață, angajări/concedieri de personal, extindere/restrângere de spații de în­vă­țământ. De aceea, universitățile trebuie să aibă posibilitatea ca an de an să comunice cifra de școlarizare pe care pot să o onoreze.

Iată care sunt argumentele. Potrivit art. 8 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă nr. 75/2005 privind asi­gurarea calităţii educaţiei, asigurarea calității educației se face prin:

1. planificarea şi realizarea efectivă a rezultatelor aşteptate ale învăţării;
2. monitorizarea rezultatelor;
3. evaluarea internă a rezultatelor;
4. evaluarea externă a rezultatelor.

În cadrul procesului complex de asigurare a calității, ARACIS are atribuții vizând:

• acreditarea programelor și a instituțiilor de învățământ superior (art.17, alin. 1);
• asigurarea calității (art. 17, alin. 2).

În realizarea atribuțiilor sale în domeniul acreditării, ARACIS elabo­rează o serie de documente care, după caz, poartă numele de:

1. a) metodologia şi standardele de acreditare pentru diferitele tipuri de programe şi furnizori de învăţământ superior, care se avizează de Ministerul Educaţiei şi Cercetării şi se aprobă prin hotărâre a Guvernului;
2. b) rapoarte de acreditare, în baza cărora MEdC elaborează actele nor­mative pentru înfiinţarea de structuri de învăţământ superior.

În realizarea atribuțiilor sale vizând asigurarea calității, ARACIS elaborează o serie de documente denumite:

1. a) standarde naţionale de referinţă şi indicatorii de performanţă pentru evaluarea şi asigurarea calităţii în învăţământul superior;
2. b) politici şi strategii de acţiune, pentru creşterea calităţii educaţiei în România (în colaborare cu MedC);
3. c) proceduri de evaluare externă a calităţii educaţiei;
4. d) contracte de prestări de servicii pentru evaluarea externă a calităţii programelor şi furnizorilor de pro­grame de educaţie specifice învăţă­mân­tului superior, precum şi pentru evaluarea interinstituţională a progra­melor similare;
5. e) manuale, ghiduri, lucrări de sinteză a bunelor practici de evaluare şi asigurare a calităţii;
6. f) analize de sistem asupra calităţii învăţământului superior din România;
7. g) Codul de etică profesională a experţilor ARACIS;
8. h) raport anual cu privire la pro­pria activitate;
9. i) rapoarte de autoevaluare a cali­tăţii propriei activităţi, în vederea pregătirii evaluării externe de către agenţii similare din alte ţări (o dată la 3 ani).

Aceste acte nu au caracteristica de act administrativ, ci fiecare dintre ele stă la originea unui asemenea act. Însă, autoritatea pe care o are astăzi ARACIS, ajungând să stabilească cifrele de școlarizare ale programelor de studiu, i-a fost dată de Art. 150 (1) din Legea 1/2011, care stabilește că „Acreditarea unui program de studii universitare de licenţă şi stabilirea numărului maxim de studenţi care pot fi şcolarizaţi în cadrul progra­mului şi cărora li se poate acorda o diplomă de absolvire se realizează prin hotărâre a Guvernului, în urma evaluării externe realizate de către ARACIS sau de către o altă agenţie de asigurare a calităţii, din ţară sau din străinătate, înregistrată în Re­gistrul European pentru Asigurarea Calităţii în Învăţământul Superior (EQAR)”. Astfel, fiind creată ca o instituție care realizează evaluări colegiale, prin acest articol ARACIS a devenit una care stabilește cifre de școlarizare.

ARACIS poate constata dacă o instituție sau un program îndeplinește standardele naționale privind calita­tea educației, dar constatarea sa nu este în sine un act administrativ care să permită sau să interzică derularea unei activități de către un furnizor de educație, decizia rămânând la Minister. În fapt, o evaluare periodică sau una desfășurată pentru autorizare sau acreditare nu face decât să sur­prindă o „fotografie a momentului” – și aceea marcată de subiectivismul evaluatorilor, care au comportamente excesive, cel puțin în cazul insti­tuțiilor private. În practică, atunci când echipa ARACIS constată o anumită capacitate de școlarizare, ea presează asupra instituției vizitate să „ceară” o cifră subdimensionată, mo­ti­vând că așa se va obține „bună­voința Consiliului”! Din bun simț (și adesea de frică), conducătorii institu­țiilor nu intră în dispute cu evaluatorii și acceptă asemenea acte discre­ționare, alegând „răul cel mai mic”, cu toate că standardele ar permite o cifră mai mare. Și tot în practică, echipa de evaluare pleacă cu acea propunere subdimensionată a cifrelor de școlarizare și a calificativelor, iar Consiliul are obiceiul să mai taie, cu toate că niciun membru din acel organism nu a fost în teren să verifice realitatea datelor din raport.

Cum se pot stabili cifre realiste de școlarizare? Pornind de la unicul argument al pieței concurențiale: relația dintre cerere și ofertă. În sec­torul funcțiilor publice, guvernul are instrumentele necesare pentru a sta­bili necesarul de formare profesională pe termen scurt (5 ani), mediu (10 ani) și lung (20 de ani); în acest caz, poate să-și fixeze ținte de școlarizare în sistemul învățământului de stat, înțelegând că pe această piață se pot forma și studenți din învățământul privat. Pentru toate specializările, însă, operează un criteriu infailibil de stabilire a numărului anual de locuri: capacitatea de școlarizare declarată de către furnizorii de educație.

Chiar dacă ARACIS constată (sau decide abuziv) că o anume instituție poate școlariza un anume număr de studenți în anul universitar X, consta­tarea acestui evaluator nu ar trebui luată ca literă de lege, pentru că:

• valabilitatea ei nu este abso­lută (și nici nu se supune realist posi­bilității de contestare);
• capacitatea instituției se poate modifica de la un an la altul, în timp ce evaluarea ARACIS are loc la fiecare cinci ani. Nu ne putem ima­gina ce ar însemna ca o instituție să plătească sumele exorbitante de reevaluare anuală, doar ca să mai primească, eventual, în plus o grupă de studenți.

Privind spre standardele pe care le-a impus societății ARACIS, prin bunăvoința Ministerului Educației (care a dat putere administrativă acelor standarde), constatăm că aceste standarde ne spun care este raportul optim dintre numărul de cadre didactice și cel de studenți, pe fiecare domeniu și pe fiecare specializare. Orice universitate (autonomă, con­form Constituției) poate raporta Ministerului Educației, anual, capa­citatea ei de școlarizare, trimițând ca dovadă statele de funcțiuni (eventual, contractele noi, încheiate pentru anul universitar următor) și, desigur, soli­citarea numărului de locuri la anul I (număr care ține și de estimarea realistă a solicitărilor de pe piață). Responsabilitatea corectitudinii și fundamentării cererii cifrelor de șco­larizare trebuie lăsată în seama universităților.

De aceea, am făcut următoarele propuneri:

1. Modificarea Art. 150 (1) din Legea 1/2011, adică înlocuirea actu­alului text cu următorul: „Acreditarea unui program de studii universitare de licenţă se realizează prin hotărâre a Guvernului, în urma evaluării ex­terne realizate de către ARACIS sau de către o altă agenţie de asigurare a calităţii, din ţară sau din străinătate, înregistrată în Registrul European pentru Asigurarea Calităţii în Învăţă­mântul Superior (EQAR). Stabilirea numărului maxim de studenţi care pot fi şcolarizaţi în cadrul progra­mului şi cărora li se poate acorda o diplomă de absolvire se realizează anual prin hotărâre a Guvernului, pe baza propunerii venite din partea senatelor universităților”.

1. Completarea art. 12 din Legea 87/2006, în care sunt stabilite atribu­țiile comisiilor pentru evaluarea și asigurarea calității, cu următorul text: „Propun senatelor cifrele de școla­ri­zare pentru fiecare program de stu­diu, conform standardelor de eva­luare și asigurare a calității din siste­mul național de învățământ”.

Astfel, atribuția stabilirii cifrelor de școlarizare se va transfera de la ARACIS comisiilor de evaluare din cadrul universităților, care până acum doar prezintă niște rapoarte anuale și atât. Cu această măsură, aceste co­misii chiar devin importante. Oricum sunt obligate să facă evaluarea an de an, însă acum doar prezintă rapoarte de informare. Or, este cazul ca acum acele rapoarte să aibă o finalitate, ele devenind nota de fundamentare a solicitării cifrelor de școlarizare. În baza lor, comisiile vor propune senatelor cifrele de școlarizare pentru anii I ai fiecărui program, iar senatele vor adopta hotărâri pe care le va trimite Ministerului care, la rândul său, va emite HG. Putem vorbi, astfel, de eficientizarea și consoli­darea autonomiei universitare. Astfel, universitățile pot să țină pasul cu cererea de pe piața muncii, pentru că au posibilitatea de a adapta oferta anual, nu după evaluările cincinale, și atunci cu ceea ce scapă de ghilotina Consiliului ARACIS.

Problema stabilirii cifrelor de școlarizare a mai fost discutată și disputată, întrucât universitățile sunt nemulțumite de ceea ce se întâmplă acum. Răspunsul ARACIS a fost mereu același: „nu există baza le­gală”. Să-i dăm baza legală!

Concluzii

Prea multe concluzii nu am de formulat. În toate țările UE există învățământ academic privat, context în care previzibila lui dispariție în România nu ar fi o notă prea bună. În actualele condiții, în care această formă de învățământ academic se confruntă cu piedici majore, de la disprețul întreținut în opinia publică până la acte normative discrimi­natorii, în maxim zece ani învăță­mântul academic privat din România va fi istorie.

Domeniul educației nu este unul profitabil nicăieri în Europa, motiv pentru care autoritatea publică de la diferite niveluri vine în sprijinul său, indiferent că este vorba de instituții de stat sau private. În fond, societatea își ia partea în timp, pentru că va folosi forța de muncă școlarizată. Dacă ar fi fost o investiție proastă, nimeni nu ar mai fi făcut-o. Apoi, în afară de asta, avantajul existenței unei piețe academice este uriaș și nu cred că mai trebuie să repet argu­mentele deja cunoscute. În actualele condiții nu se poate vorbi de o „piață academică concurențială” în România, din motivele arătate mai sus. Are probleme această formă de învățământ? Hai să vedem care sunt cauzele și să le eliminăm! Din păcate, în prezent tendința este aceea de a-l face să dispară și rămân întrebările: cine se teme de învățământul aca­demic privat și de ce?

Note

• Sorin Bocancea, „Evoluţia învăţă­mân­tului academic privat în România postcomunistă” în Timpul 143/ianuarie 2011, 18-19; 144/ fe­bruarie 2011, 18-19; 145/martie 2011, 18-19; 146/aprilie 2011, 14. O variantă restrânsă a acestui studiu a apărut sub acelaşi titlu în Vasile Boari, Natalia Vlas, Radu Murea (coord.), România după douăzeci de ani, vol. II, Institutul European, Iaşi, 2011, pp. 205-226. O variantă ulterioară, revăzută și adăugită, a fost publicată sub titlul „Învăță­mântul academic în România post­comunistă” în volumul Noi și post­comunismul, Institutul European, 2012, pp. 133-171.
• Bocancea, „Învățământul acade­mic în România postcomunistă”, ed. cit., p. 135.
• Bocancea, Trei decenii de învă­țământ academic privat în România. Universitatea „Petre Andrei” din Iași, Institutul European, Iași, 2021.
• „Legea nr. 21/1924 pentru persoa­nele juridice (Asociațiuni și Fundațiuni)”, publicată în Monitorul Oficial 27 din 6 februarie 1924.
• „Decretul nr. 31/30 ianuarie 1954”, publicat în Buletinul Oficial 8 din 30 ianuarie 1954.
• „Decretul-lege nr. 8/31 decembrie 1989 privind înregistrarea și func­ționarea partidelor politice și organi­zațiilor obștești din România”, publicat în Monitorul Oficial 9 din 31 decembrie 1989.
• „Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 133/2000 privind învăţământul universitar şi postuniversitar de stat cu taxă, aprobată prin Legea 441/ 2001”, publicată în Monitorul Oficial al României 411 din 25 iulie 2001.
• Vlad Terteleac și Simona Chirciu, „Epopeea «fabricii de diplome» Spiru Haret continuă: zeci de decani, prorectori şi profesori, implicaţi”, 19 decembrie 2019, disponibil la https://adevarul.ro/news/eveniment/epopeea-fabricii-diplome-spiru-haret-continua-zeci-decani-prorectori-profesori-implicati-1_5dfa64b05163ec4271278dc2/index.html, accesat pe 13.04.2020.
• „Hotărârea nr. 535 din 1 iulie 1999 privind autorizarea de funcţionare provizorie sau acreditarea speciali­zărilor din cadrul instituţiilor de învăţământ superior de stat şi parti­cular”, publicată în Monitorul Oficial 324 din 7 iulie 1999.
• „OG nr. 42/2015 – dreptul absol­venților de a beneficia de acte de studii recunoscute la finalizarea unor studii neautorizate și sancționarea instituțiilor de învățământ care școla­rizează fără autorizare”, publicată în Monitorul Oficial 659 din 31.08. 2015.
• Bocancea, „Învățământul acade­mic în România postcomunistă”, ed. cit., pp. 145-146.
• Consiliul Național pentru Finan­țarea Învățământului Superior, Raport public 2017 și 2018. Starea finanțării învățământului superior, 2019, p. 10.
• http://www.cnfis.ro/wp-content/ uploads/2020/04/FI_2019-final-site.pdf, accesat la 2.06.2020.
• https://www.psih.uaic.ro/studen­ti/taxe-de-scolarizare/, accesat la 2.06.2020.
• https://fpse.unibuc.ro/studen­ti/taxe-fpse, accesat la 2.06.2020.
• https://www.ubbcluj.ro/ro/taxe/ files/2018-2019_Taxe_de_scolari­zare.pdf, accesat la 2.06.2020.
• Datele sunt luate din: Iordan Petrescu, Constantin Anghelache, Emilia Gogu, Mădălina Gabriela Anghel.

Geneza și evoluția învăță­mântului superior din România – în date statistice, Editura Economică, București, 2018, pp. 347-348; pentru anul 2017/2018, din Ministerul Educației Naționale, Raportul privind starea învățământului superior din România. 2017-2018, p. 7. Acestea sunt completate cu datele din: „HG nr. 692/2018”, publicată în Monitorul Oficial Nr. 786 din 13 septembrie 2018; „HG nr. 326/2019”, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 467 din 10 iunie 2019; „HG 299/2020”, publicată în Monitorul Oficial nr. 375 din 11 mai 2020; „HG 385/2021”, publicată în Monitorul Oficial nr. 374 bis/12 aprilie 2021.

• Începând cu acest an universitar, va intra în lichidare Universitatea Româno-Germană din Sibiu, astfel că în scurt timp vor rămâne 30 de universități private.
• Ministerul Educației, Raportul pri­vind starea învățământului superior din România. 2019-2020, p. 4.
• Petrescu et. all, op. cit., p. 347.
• Datele sunt luate din I. Petrescu et. all, cit., p. 353 și, pentru anul 2017/2018 și 209/2020, din rapoar­tele privind starea învățământului superior din România publicate de Ministerul Educației.
• Aurélie Bernardi, Bernard Javet, Marc Saillard, L’Europe de l’Édu­cation en chiffres, 2^e édition, Ministère de l’Éducation nationale et le ministère de l’Enseignement supérieur et de la Recherche et de l’Innovation, 2018, p. 49.

Bibliografie

1. Studii și articole

BERNARDI, Aurélie, Bernardi, Bernard Javet, Marc Saillard, L’Europe de l’Éducation en chiffres, 2^e édition, Ministère de l’Éducation nationale et le ministère de l’Enseignement supé­rieur et de la Recherche et de l’Innovation, 2018.

BOCANCEA, Sorin, „Evoluţia învăţă­mântului academic privat în România postcomunistă” în Timpul nr. 143/ia­nuarie 2011, 18-19; 144/februarie 2011, 18-19; 145/martie 2011, 18-19; 146/aprilie 2011, 14.

BOCANCEA, Sorin, „Evoluţia învăţă­mântului academic privat în România postcomunistă” în Vasile Boari, Natalia Vlas, Radu Murea (coord.), România după douăzeci de ani, vol. II, Institutul European, Iaşi, 2011, pp. 205-226.

BOCANCEA, Sorin, „Învățământul aca­demic în România postcomunistă” în volumul Noi și postcomunismul, Institutul European, 2012, pp. 133-171.

BOCANCEA, Sorin, Trei decenii de învățământ academic privat în România. Universitatea „Petre Andrei” din Iași, Institutul European, Iași, 2021.

Ministerul Educației Naționale, Ra­portul privind starea învățământului superior din România. 2017-2018.

Ministerul Educației, Raportul privind starea învățământului superior din România. 2019-2020.

PETRESCU, Iordan; Constantin Anghelache, Emilia Gogu, Mădălina Gabriela Anghel. Geneza și evoluția învățământului superior din România – în date statistice, Editura Economică, București, 2018.

TERTELEAC, Vlad și Simona Chirciu, „Epopeea «fabricii de diplome» Spiru Haret continuă: zeci de decani, prorectori şi profesori, implicaţi”,

Adevărul, 19 decembrie 2019.

2. Legislație

„Decretul nr. 31/30 ianuarie 1954”, publicat în Buletinul Oficial Nr. 8 din 30 ianuarie 1954.

„Decretul-lege nr. 8/31 decembrie 1989 privind înregistrarea și funcționarea partidelor politice și organizațiilor obștești din România”, publicat în Monitorul Oficial nr. 9 din 31 decembrie 1989.

„H.G. nr. 692/2018 privind aprobarea Nomenclatorului domeniilor și al specializărilor/programelor de studii universitare și a structurii instituțiilor de învățământ superior pentru anul universitar 2018-2019”, publicată în Monitorul Oficial Nr. 786 din 13 septembrie 2018.

„HG nr. 326/2019 privind aprobarea Nomenclatorului domeniilor și al specializărilor/programelor de studii universitare și a structurii instituțiilor de învățământ superior pentru anul universitar 2019-2020”, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 467 din 10 iunie 2019.

„HG 299/2020 privind aprobarea Nomenclatorului domeniilor și al specializărilor/programelor de studii universitare și a structurii instituțiilor de învățământ superior pentru anul universitar 2020-2021”, publicată în Monitorul Oficial nr. 375 din 11 mai 2020.

„HG 385/2021 privind aprobarea No­menclatorului domeniilor și al spe­cializărilor/programelor de studii uni­ver­sitare și a structurii instituțiilor de învățământ superior pentru anul universitar 2021-2022”, publicată în Monitorul Oficial nr. 374 bis/12 aprilie 2021.

„Legea nr. 21/1924 pentru persoanele juridice (Asociațiuni și Fundațiuni)”, publicată în Monitorul Oficial nr. 27 din 6 februarie 1924.

„Hotărârea nr. 535 din 1 iulie 1999 privind autorizarea de funcţionare provizorie sau acreditarea speciali­zărilor din cadrul instituţiilor de învăţământ superior de stat şi parti­cular”, publicată în Monitorul Oficial nr. 324 din 7 iulie 1999.

„Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 133/2000 privind învăţământul universitar şi postuniversitar de stat cu taxă”, aprobată prin Legea 441/2001, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 411 din 25 iulie 2001.

„OG nr. 42/2015 – dreptul absolvenților de a beneficia de acte de studii recu­noscute la finalizarea unor studii neautorizate și sancționarea institu­țiilor de învățământ care școlarizează fără autorizare, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 659 din 31 august 2015.

3. Site-uri

www.cnfis.ro

www.uaic.ro

www.unibuc.ro

www.ubbcluj.ro