Cine suntem și de ce suntem așa?

Gelu Sabău, De la romantism la naţional-comunism. Încercare asupra modernităţii româneşti, Editura Institutul European, Iași, 2021, ISBN: 978-606-24-0321-8, 512 p.

Cartea lui Gelu Sabău este, în intenția ei explicită, o „genealogie intelectuală” a modernității românești: o investigație asupra originii și asupra modului în care se constituie România modernă. Într-o intenție secundă, este o „judecată” a fenomenelor tensionate și traumatice care survin pe parcursul acestei constituiri: naționalismul, xenofobia, respingerea nediscriminatorie a celuilalt sau a noutății.

Descrierea modului în care o comunitate, mai mică sau mai mare, se raportează la modernitate reprezintă o bună metodă de a înțelege felul în care acea comunitate se înțelege pe sine; asta pentru că modernitatea, timpul care se identifică cu propria ei noutate, este revelatorul capacității de schimbare și adaptare, articulare/rearticulare pe care comunitatea o are, a fluidității sau, dimpotrivă, a rigidității identității sale. În cazul românesc, paradoxal ca de atâtea ori, raportarea la modernitate a fost una care nu poate fi ușor decriptată. Gelu Sabău observă, chiar de la începutul cărții sale: „Faptul că în Țările Române mentalitatea contra-revoluționară a existat încă dinaintea revoluției propriu zise, precum și faptul că succesiunea curentelor culturale nu a fost întru totul identică cu cea din Occident, a făcut ca romantismul să fie purtătorul idealurilor iluministe pe care le-a susținut în vâltoarea evenimentelor revoluționare de la 1848” (p. 41). Prin urmare, niciuna dintre cronologiile sau schemele explicative istorice ale Occidentului nu pot lămuri „fenomenul românesc”.

Confruntat cu o astfel de situație, Gelu Sabău începe prin a desena o hartă a culturii românești din secolele XIX-XX, pentru a găsi ulterior, pe ea, modernitatea. Principala observație se impune de la sine: în spațiul românsec predomină atitudinea anti-modernistă: romantismul, organicismul, respingerea contractului social, distincția formă/fond sunt mecanisme, concepte și grile de interpretare care sunt puse în slujba luptei cu ideile, instituțiile și valorile „noi” ale Occidentului. Distincțiile și nuanțele pe care le identifică Gelu Sabău (între un antimodernism radical și unul moderat, între românismul lui Constantin Rădulescu-Motru și sămănătorism etc.) nu fac altceva decât să multiplice conflictul.

De cealaltă parte, „modernismul românesc” este, evident, recesiv: Ștefan Zeletin, Eugen Lovinescu, Manoilescu oscilează ei înșiși între diverse variante și principii ale modernizării, de la liberalismul clasic la marxism, dar stau mereu în umbra unor excese totalitare ale antimodernismului, mult mai influent și mai seducător în toată istoria României din cele două secole. O secțiune specială este dedicată național-comunismului, epocă ce nu poate fi înțeleasă unilateral: ea sintetizează tensiunile care străbat istoria ultimelor secole și le conferă o articulare aflată sub semnul violenței și al cultului personalității: „Tradiția naționalistă întreruptă brusc la sfârșitul perioadei interbelice este reluată acum, reinterpretată și integrată în cadrul leninismului oficial al regimului. Și, o dată cu această tradiție, și paradigma de construcție a statului național. Istoricismul marxist-leninist este supus și el teleologiei statului național, care devine scop al istoriei. Astfel, principiul suveranității devine principiul politic absolut, în funcție de care sunt luate toate deciziile. Industrializarea țării și plata tuturor datoriilor externe fac parte din această viziune conform căreia totul este supus principiului suveranității naționale. Suveranitate care nu poate exista fără independență economică. Libertatea pozitivă, ca libertate colectivă, ce se manifestă sub forma suveranității naționale, va fi în sfârșit dobândită” (p. 483).

Polemizând cu paradigme și modele clasice ale istoriografiei românești, Gelu Sabău încearcă să ofere o serie de explicații pentru situația pe care o descrie. În primul rând, preia două concepte de la Isaiah Berlin: libertate pozitivă/libertate negativă. Cele două descriu spațiul în care se joacă mizele politice ale României „moderne”. Opțiunea acestui spațiu este, indiscutabil, aflată de partea libertății pozitive, „măsura în care o persoană poate acționa în mod liber și în care își poate exercita influența atât asupra sa, cât și a altor persoane” (p. 284). Libertatea negativă, care presupune „non-ingerința altora” a fost mai mereu suspectată de individualism și alte „primejdii” care ar pune sub semnul întrebării comunitatea care, de câteva secole, stătea să se formeze și să își înceapă un drum în lume.

Dincolo de aceste concepte, o serie de gesturi sau dispute recurente oferă o imagine unitară celor două secole de „luptă cu modernitatea”. Al doilea element care articulează structura ideatică a cărții este observația că istoria descrisă stă într-o puternică logică binară: pro sau contra modernitate, așa pot fi organizate formal ideile politice care configurează perioada analizată în carte.

În al treilea rând, explicația paradoxului modernității românești stă într-o situație particulară din punct de vedere istoric, anume faptul că disputa survine în momentul în care problemele „pre-moderne” ale României nu sunt încă rezolvate: „contradicția cu care s-a confruntat modernitatea românească a fost dată de faptul că a trebuit să construiască statul național, în condițiile adoptării deja formale a unui regim democratic, în măsura în care mijloacele necesare construirii statului național sunt de multe ori opuse exercitării procedurilor democratice. De aceea și statul român, în măsura în care era produsul unei ideologii naționale, a fost considerat de la început un instrument al națiunii, în sensul dat de Hannah Arendt acestui termen, mai degrabă decât un instrument al legalității democratice. Or, în măsura în care statul devine instrument al națiunii, el va sluji particularitatea națiunii și nu universalitatea legii, în cazul de față, universalitatea drepturilor individuale” (p. 481). Întâlnirea dintre problema națională și problema modernă creează configurațiile pe care Gelu Sabău le analizează în carte și explică, cumva, și harta complicată a teoriei politice a secolelor XIX-XX din spațiul românesc.

La toate acestea se adaugă, probabil, și o serie de elemente insondabile, despre care Caragiale sau Eminescu au scris cu năduf și care articulează un mod specific de a pune problema și de a ajunge, mai mereu, la formulări incomplete sau dubitative în momentul marilor decizii istorice: „Sa fim moderni, domnilor, dar să nu exagerăm!”.

Ioan Alexandru TOFAN