Coordonat de Sabin DRĂGULIN și Dan MIHALACHE
Volum X, Nr. 3 (37), Serie nouă, iunie-august 2022
Naționalism și eșec – statele naționale după Tratatul de la Paris
[Nationalism and failure – nation states after the Treaty of Paris]
Ian BROWNE
Abstract: In the immediate aftermath of the Second World War the borders and the geographical distribution of Central and Eastern Europe’s population changed dramatically, with the forced movement of millions of people. The Treaty of Paris took as one of its aims the creation of independent nation states. The settlement negotiated there lasted barely 25 years and the political geography of Europe after 1945 bears little resemblance to that established by the Treaty of Paris; the human cost of the creation of the borders of modern European states was enormous.
In the context of the European Union, which has dramatically reduced the importance of national borders within Europe, nationalism has come to be regarded as backward looking and reactionary, and progressive politics is seen as the overcoming of national identity.
Many of the states in Central and Eastern Europe were either new entities, or had new borders. The issue facing them was how to include these new citizens within their new nation states, as the allegiance of these citizens to their new nations was by no means clear. Some were from groups with different languages and traditions, and others, even though they might share the same language and perhaps some of the traditions and culture of the new nation were by no means wholeheartedly committed to membership of their new nation.
There is a well-established school of thought within anthropology, based on extensive field work, that ethnic identity is a fluid concept, as much created as given. Building on the idea that national identities are created, and on the ideas of Ernest Renan, the political theorist Professor David Miller of Oxford University takes the view that there is a form of nationalism, based on the real and created differences between peoples, that can be a positive and socially liberal force in the creation of collective identity. However, Miller offers no philosophical guarantees that an inclusive collective identity will be created. The chances are just as great of creating an exclusionary conception of national identity, one which sees some inhabitants of a country as being less than equal citizens or even as not being real members of the national community at all. Since Miller sees nations as moral communities, a locus where the virtue of human solidarity can be given practical expression through political decisions and policies, it raises the possibility of certain conceptions of nationalism serving as the basis for immoral / amoral communities. That is to say, national communities that are the site of exclusion and discrimination, of political ills rather than political good. The interwar period posed the question to many of the new and expanded states of Central and Eastern Europe of what sort of conception of national identity they wanted to create, and the failure of many of these states to establish stable geographical boundaries and stable populations whose ethnic composition survived after the end of the Second World War is indicative of a failure to establish the kind of inclusive conception of national identity which Miller sees as vital if nations are to be moral rather than immoral / amoral communities. In the light of David Miller’s theoretical model of a liberal nationalism that is both substantive and inclusive, I propose to look at what options were available and what went wrong in the aftermath of the decisions taken by the Big Four on national boundaries and ethnic homogeneity in the Treaties of Paris.
Keywords: nationalism, David Miller, Treaty of Paris, inclusive, human solidarity, self-determination, citizenship
Tratatele de la Paris din 1919-2020 au reprezentat o încercare de a construi o pace durabilă pe linia autodeterminării naționale. Dar acesta era doar unul din dezideratele lor. Autodeterminarea națională a intrat adesea în concurență directă cu alți factori, în special în trasarea granițelor statelor nou formate. Stabilitatea internațională, restabilirea balanței de forțe, dorința de a avea un stat puternic la granițele Rusiei pentru a combate amenințarea bolșevismului, politicile de putere și convingerea că, în cazul oricărei dispute, învingătorii ar trebui să fie recompensați și perdanții pedepsiți și, în final, pur și simplu nevoia pragmatică de a negocia compromisuri pentru a ajunge la un acord; toate acestea au avut rolul lor în procesul de creare al noilor state suverane[1].
Uneori, deciziile cu privire la trasarea frontierelor naționale păreau aproape arbitrare. Granița propusă în Transilvania a fost mutată spre vest doar pentru a asigura păstrarea unei linii de cale ferată în interiorul României și a evita costurile și întârzierile pe care le implica controlul vamal al traficului feroviar transfrontalier[2].
Nu a existat o corespondență clară între granițele de stat propuse și ceea ce Marea Britanie, Franța, SUA și Italia considerau drept omogenitate etnică. Nu a ajutat nici faptul că Marile Puteri au acționat fără o concepție clară de definire a și caracterizare a noțiunii de etnie, modificând-o în funcție de interesele țării ce solicita modificarea frontierelor[3]. De-a lungul perioadelor istorice populațiile au suferit deplasări teritoriale, și nu exista vreo modalitate infailibilă de a trasa granițele unor state etnic omogene. Indiferent de definiția acceptată a etnicității, includerea în interiorul unor granițe prestabilite a unor populații etnic omogene s-a dovedit a fi un deziderat imposibil de atins.
România Mare nu a fost niciodată un stat etnic omogen. Aproximativ 30% din populația cuprinsă între noile sale frontiere aparținea unor grupuri minoritare. În sudul Dobrogei, populația românească reprezenta sub 3% din totalul de 282 000 de locuitori[4]. Odată cu crearea României Mari, populația evreiască a noului regat a crescut cu peste jumătate de milion, ajungând la 767 000[5]. Nimeni nu i-a întrebat pe locuitorii din sudul Dobrogei dacă doresc să devină români; nici pe evrei, dintre care unii păreau nemulțumiți de faptul că fuseseră incluși în România Mare, dacă sunt de acord cu această schimbare de statut.
Recensământul din 1930 a înregistrat următoarele cifre de reprezentare etnică a țării:[6]
NAȚIONALITATE | POPULAȚIE | % DIN TOTAL |
Români | 12,981,000 | 70.8% |
Maghiari | 1,426,000 | 8.6% |
Germani | 745,000 | 4.2% |
Evrei[7] | 728,000 | 4.1% |
Ruși | 409,000 | 2.3% |
Ruteni/Ucraineni | 382,000 | 2.2% |
Bulgari | 366,000 | 2.1% |
Rromi | 263,000 | 1.5% |
Turci | 177,000 | 0.9% |
Alții | 418,000 | 2.4% |
TOTAL | 17,895,000 | 100.0% |
Pe lângă lipsa omogenității etnice, a existat și problema integrării locuitorilor pe care statul îi considera români, dar a căror identitate etnică asumată era diferită. De exemplu, deși populația românească predominant rurală din Basarabia vorbea limba română și era creștin ortodoxă, se identifica prea puțin cu România și, în măsura în care sentimentul de apartenență etnică depășea situarea locală, se considerau fie basarabeni, fie ruși[8].
În lucrarea sa din 1944 The Idea of Nationalism Hans Kohn distinge două tipuri de naționalism; un model bazat pe raționalismul Iluminismului, și unul bazat pe concepția romantică regăsită în noțiunea de Volksgeist[9] a lui Herder.
Ne propunem să examinăm problemele cu care România s-a confruntat după crearea României Mari în lumina concepției lui David Miller despre naționalismul moral și inclusional, care dezvoltă analiza lui Kohn asupra naționalismului rațional.
Felul în care președintele american Woodrow Wilson înțelegea naționalismul se încadra în modelul rațional mai degrabă decât în cel romantic, demersul său fiind „înrădăcinat în tradiția anglo-americană a naționalismului civic: pentru Wilson, autodeterminarea însemna dreptul comunităților la autoguvernare… naționalismul s-a dezvoltat ca agent al democrației… accentuând suveranitatea indivizilor care constituie poporul sau națiunea”[10]. Aceasta spre deosebire de modelul romantic, care considera un popor ca fiind expresia spiritului colectiv al națiunii; „accentul a fost pus pe unicitatea unui popor / națiune, și naționalismul a îmbrăcat o formă colectivistă și adesea etnică… (În concepția romantică) sursa suveranității a fost astfel inversată și natura naționalismului s-a schimbat, de la individualist și civic, propice democrației liberale, la colectivist și etnic”[11].
Problema cu care s-a confruntat România a fost de a construi o națiune unitară din populațiile diversificate incluse în noile sale frontiere. Concepția romantică despre naționalism, care provine de la Herder și acceptă ideea de spirit național, caută elemente istorice sau mitologice ce stau la baza identității naționale, precum împărtășirea unei origini rasiale comune, identitatea de limbă, apartenența la aceeași religie și identitatea sau originile istorice comune.
Noțiunea de identitate națională se prezintă foarte diferit din perspectiva raționalistă. Etnia nu este aici un element preexistent, care explică apariția națiunilor. Spiritul național nu este o structură care a existat încă din zorii timpului, așteptând apariția istorică a statului național care să îi dea o substanță politică nouă, mai modernă. Etnia și spiritul național sunt locusuri comune, construite prin procese istorice.
Analiza situaționalistă a naționalismului acceptă identitățile etnice nu ca entități fixate sau determinate de rasă, istorie sau cultură, ci ca proprietăți emergente ale grupurilor „flexibile, schimbătoare și adaptabile situației”[12]. Odată ce un grup de oameni a format o națiune, poate deveni mai puțin flexibil și mai fixat, și poate accepta ideea că există doar un singur mod de apartenență la o națiune – dar, din punct de vedere situaționalist, o astfel de identitate este un produs al formării statului – națiune modern, și nu cauza sa[13].
Analiza de tip situaționalist subliniază și rolul forțelor istorico – politice în crearea națiunilor. România Mare a apărut datorită unor circumstanțe istorice specifice. Dobrogea de Sud a fost inclusă teritorial ca urmare a unui „drept de cucerire” oportunist, asumat în 1913. Basarabia a fost încorporată după ce România a semnat un armistițiu cu Puterile Centrale; ea i-a fost oferită României prin Tratatul de la București din 1918, atât pentru a asigura o țară neutră în Est, cât și ca formă de compensare pentru pierderea Dobrogei de sud, returnată Bulgariei. Aici nu a apărut spontan vreun spirit național. A fost pur și simplu un exemplu de politică oportunistă, de acaparare sau atribuire a unor teritorii fără nici cea mai mică considerație pentru doleanțele populațiilor multietnice ce le locuiau. Schimbările finale de frontieră din Bucovina, Banat și Transilvania, convenite la Paris, au fost rezultatul politicii Marilor Puteri asociată cu considerente etnice de tip Wilsonian. Dorința de stabilitate în Europa de Est, nevoia de a crea un stat puternic care să servească drept barieră pentru bolșevism și dorința de a-și răsplăti aliații au avut un rol la fel de important precum respectarea principiului autodeterminării naționale.
Uneori, sentimentul identității naționale pare a fi fost de tip situațional – oamenii s-au adaptat și au devenit cetățeni ai țării în care acum locuiau. Maiorul britanic AW Barratt a raportat că, deși etnic români, țăranii din Basarabia se considerau în majoritate ruși, nu români[14]. „Atunci când este examinată in situ, etnia, categorie stabilă și chiar permanentă a conceptului de graniță, are adesea tendința de a se dizolva în întregime”[15].
În martie 1919, Ministerul de Externe Britanic a primit un raport de la un reprezentant diplomatic acreditat în Banat: „Veți observa probabil că din punct de vedere etnografic aceste raioane sunt populate de un procent considerabil de sârbi… Le-am atras atenția că numele lor sunt sârbești, că tații și bunicii lor au fost sârbi și că toate tradițiile lor sunt sârbești. Ei au protestat vehement și, chiar dacă acceptau acest fapt, au susținut că în inima lor sunt unguri, că au fost întotdeauna fericiți sub stăpânirea ungurească și că singura lor dorință este să rămână maghiari”[16]. Practic, când au fost întrebați despre naționalitatea lor, considerentele situaționale locale au depășit considerațiile etnice.
Nu era posibil, la momentul istoric respectiv, să considerăm România Mare ca stat național omogen. Populația sa era mult prea diversă. Era necesară acceptarea și reglementarea problemei pluralismului etnic. Pe lângă basarabenii vorbitori de română care se autopercepeau mai degrabă ca ruși decât ca români, existau de asemenea maghiari, germani, sârbi, ruși, ruteni, ucraineni, bulgari, turci și evrei, fiecare cu o definiție a identității proprii imposibil de suprapus, parțial sau în totalitate, pe presupusa lor identitate etnică.
Când ne gândim la crearea României Mari, este mai bine să considerăm nu atât crearea unui stat național, cât mai degrabă oportunitatea unei dezbateri despre identitatea națională. Dilema care trebuia soluționată era definirea noțiunii de român. Aceasta includea necesarmente modul în care statul nou-creat se autopercepea, dar și conceptele de identitate națională ce stăteau la baza românității ca fundament al acestuia.
Abordările situaționaliste ale identității naționale nu o consideră a fi fixă și imuabilă, ci maleabilă și adaptabilă situațional. Chiar dacă identitatea națională nu este complet maleabilă, nu există un nucleu fix și imuabil al conceptului ca atare. În orice situație istorică dată, identitatea națională este reprezentată de acțiunile, credințele și convingerile umane, iar acestea pot fi schimbate sau modificate.
David Miller subliniază rolul credințelor, convingerilor și acțiunilor în constituirea unei națiuni ca comunitate morală[17]. Pentru Miller, o națiune este o comunitate morală atunci când există comunitate de solidaritate între oameni, când ei se recunosc reciproc în virtutea faptului că sunt membri cu drepturi egale ai acelei comunități. Având în vedere componența populației din România Mare și modul în care a fost creat noul stat, era evident că avea să existe pluralitate etnică – un număr semnificativ de oameni care nu împărtășeau cultura, religia, istoria și, în unele cazuri, nici limba majorității populației.
Ce ar fi trebuit să facă România pentru a crea o concepție inclusivă despre naționalitate, aptă a servi drept bază pentru o comunitate morală – o comunitate activă, bazată pe egalitatea de apartenență, de șanse și de acceptare?
Pentru Miller, crearea unei concepții morale active a comunității naționale impune ca fiecare grup aparținând națiunii să fie implicat în conturarea conceptului de naționalitate. El consideră naționalitatea ca pe o lucrare în desfășurare, niciodată terminată. Rezultă dintr-un proces de negociere și dialog, și este supusă schimbărilor și evoluției. Oamenii creează activ o concepție a identității naționale prin identitatea de convingeri și credințe, prin instituțiile și procedurile sociale și politice pe care le stabilesc pentru a da expresie identității lor naționale.
Din această perspectivă, sarcina cu care s-a confruntat România Mare a fost crearea unei concepții sociale ce putea defini noțiunea de român, care să permită unui bulgar din Dobrogea, unui maghiar din Transilvania și unui evreu rus din Basarabia să se poată autodefini ca potențial români – la fel de mult ca un locuitor ortodox, vorbitor de limbă română, din Valahia sau Vechiul Regat.
Nimeni nu își imaginează că acest lucru putea fi ușor. Dar maleabilitatea identității naționale ne permite să identificăm mecanismele ce creează sentimentul de identitate națională coezivă, folosind elemente diverse. Pentru Miller, aceasta înseamnă implicarea activă a fiecărui grup în modelarea instituțiilor politice și sociale care guvernează relațiile dintre indivizi și grupuri. Produsul final poate fi rezultatul unor compromisuri, fără ca nimeni să fie complet satisfăcut de rezultat; dar într-o situație ideală toate etniile vor împărți un sentiment de proprietate, în sensul că instituțiile publice, care sunt expresia tangibilă a obligațiilor ce creează și mențin o națiune, sunt create prin dezbateri publice în care toate punctele de vedere au o pondere adecvată. În acest spațiu public al discursului și contestației, pe care Miller îl consideră un tip de spațiu public Habermasian, tuturor li se acordă egalitate și respect, toți au șanse egale de a contribui și sunt tratați egal de instituțiile statului. Desigur, aceasta este o imagine idealizată, dar la baza ei se află o concepție despre cetățenie care este inclusivă și implicată, și prin care calitatea de membru al unei națiuni nu stă într-o concepție romantică a identității etnice, ci în îndeplinirea rolului civic și crearea unui sentiment de identitate națională.
În termeni practici, conceptul lui Miller se traduce prin democrația participativă eficientă care este asociată cu modernitatea.
Crearea unei structuri statale în care toți locuitorii unei țări compuse din diferite grupuri etnice și religioase s-ar considera ca aparținând aceleiași națiuni este, potrivit lui Eric Hobsbawm, aproape imposibilă pentru țări precum România dinaintea primului război mondial, unde loialitatea față de „Biserică și Rege… și tradiționalismul țăranilor… au fost lăudate constant… ca model ideal al comportamentului politic al supușilor”[18].
Noile națiuni multi-etnice care au apărut după Tratatul de la Paris, printre care și România Mare, „au necesitat noi metode de guvernare sau de stabilire a legăturilor de loialitate”[19]. Dar, în loc să implementeze crearea unei democrații moderne, „politic și instituțional, România Mare a fost creată prin centralizarea deciziilor la București… în conformitate cu modelul care funcționa în Vechiul Regat”[20].
Vechea elită și-a păstrat puterea și nu a avut intenția de a încuraja nici un fel de implicare activă sau participativă la crearea unei noi concepții despre naționalitate, întrucât procesul ar fi ridicat întrebări despre propria sa legitimitate politică. În plus, democrația nu ar fi putut oricum funcționa eficient într-o țară unde rata analfabetismului era de 40% iar femeile nu aveau drept de vot.
Nu e deloc surprinzător că, în aceste condiții, România s-a îndreptat către o concepție romantică, Herderiană despre naționalitate.
Situaționaliștii consideră că naționalitatea e creată de forțele istorice, de agentul uman și de adaptabilitate.
Circumstanțele istorice de după 1918 au condus la crearea unei concepții exclusive despre naționalitate, mai degrabă decât tipul de concepție inclusivă acceptat de David Miller. Locuitorii din Dobrogea de Sud și Basarabia par să nu se fi considerat niciodată români, iar granițele României Mari s-au menținut mai puțin de douăzeci și cinci de ani. Evreii nu au fost acceptați ca fiind adevărați români, iar „soluția” la problema apartenenței lor naționale a dus la o tragedie umană de proporții. Dintr-o populație de 767 000 de evrei, în România mai sunt azi în jur de 5 000.
În prezent, în epoca Uniunii Europene, granițele naționale au devenit poroase – permițând instituțiilor și regulilor UE să înlocuiască deciziile naționale, și culturii de import să devină la fel de importantă ca cultura națională. Frontierele statelor europene, și nu numai, sunt acum deschise migrației și, după cum spune Verdery, prezumția de omogenitate etnică este înlocuită de prezumția diversității etnice.[21]
Privind retrospectiv, crearea României Mari ar trebui probabil privită ca un moment de însemnătate incontestabilă, necesitând o examinare aprofundată și o analiză in extenso a problematicii vaste oferite de contextul istoric, apt de a fi în egală măsură problematizat și celebrat.
Bibliography
BRENNAN, S., ISAACS, T., and MILDE, M., (eds.), A Question of Values: New Canadian Perspectives in Ethics and Political Philosophy, Rodopi B.V., Atlanta, 1997.
FRILING, T., IOANID, R. and IONESCU, M.E. (eds.), Final Report of the International Commission on the Holocaust in Romania, Polirom, Bucharest, 2005.
HOBSBAWM, Eric, The Invention of Tradition, CUP, Cambridge, 2014.
KOHN, Hans, The Idea of Nationalism: a Study of its Origins and Background, Macmillan, New York, 1944.
LYNCH, Allen, “Woodrow Wilson and the Principle of ‘National Self-Determination’: A Reconsideration”, Review of International Studies, Vol. 28, No. 2, Apr., 2002.
MILLER, David, “In Defense of Nationality”, în David Miller, Citizenship and National Identity, Polity Press, Cambridge, 2000.
IDEM, Citizenship and National Identity, Polity Press, Cambridge, 2000.
PEARSON, Raymond, National Minorities in Eastern Europe, The Macmillan Press, London and Basingstoke, 1983.
PETRESCU, Cristina, “Contrasting/Conflicting Identities: Bessarabians, Romanians, Moldovans”, în Nation Building and Contested Identities, Romanian and Hungarian Case Studies, Balázs Trencsényi, Dragos Petrescu, Cristina Petrescu, Constantin Iordachi and Zoltán Kántor, (eds.), Regio Books, Budapest, 2001.
PROTT, Volker, The Politics of Self-determination, Remaking Territories and National Identities in Europe – 1917−1923, OUP, Oxford, 2016.
THER, Philipp, The Dark Side of Nation-States – Ethnic Cleansing in Modern Europe, traducere de Charlotte Kreutzmüller, Berghahn, New York and Oxford, 2011.
TRENCSÉNYI, B., PETRESCU, D., PETRESCU, C., IORDACHI, C., and KÁNTOR, Z., (eds.), Regio Books, Budapest, 2001.
VERDERY, Katherine, “Ethnicity, nationalism and state making”, in The Anthropology of Ethnicity – Ethnic Groups and Boundaries, Hans Vermeulen and Cora Govers, (eds.), Het Spinhuis, Amsterdam, 1994.
VERMEULEN, H., and GOVERS, C., (eds.), The Anthropology of Ethnicity – Ethnic Groups and Boundaries, Het Spinhuis, Amsterdam, 1994.
NORMAN, Wayne, “Prelude to a Liberal Morality of Nationalism”, in A Question of Values: New Canadian Perspectives in Ethics and Political Philosophy, S. Brennan, T. Isaacs, and M. Milde (eds.), Rodopi B.V., Atlanta, 1997.
[1] De exemplu, diplomatul englez Sir Eyre Crowe a remarcat despre trasarea frontierei române în Bucovina; „nu este sigur că populația, chiar dacă în majoritate vorbitoare de română, ar dori de fapt să fie unită cu România. Cu toate acestea”, a concluzionat Crowe, „dacă ar fi obligat să aleagă între a da această zonă unui aliat sau unui stat ucrainean sau galițian nedefinit politic, va alege întotdeauna aliatul”. Volker Prott, The Politics of Self-determination, Remaking Territories and National Identities in Europe – 1917−1923, OUP, Oxford, 2016, p. 124.
[2] Ibidem, p. 131.
[3] „Etnia era un concept fluid și se putea baza pe noțiuni lingvistice, rasiale, religioase, sentimentale și chiar istorice. În multe cazuri, cei care au formulat revendicări teritoriale au combinat mai multe dintre aceste elemente și le-au modificat pentru a se potrivi contextului.” Ibidem, p.114.
[4] Philipp Ther, The Dark Side of Nation-States – Ethnic Cleansing in Modern Europe, traducere de Charlotte Kreutzmüller, Berghahn, New York and Oxford, 2011, p. 108.
[5] T. Friling, R. Ioanid, M.E. Ionescu (editori) Final Report of the International Commission on the Holocaust in Romania, Bucharest, Polirom, 2005, p. 42. A se vedea, de asemenea, nota 6 pentru o explicație a cifrelor.
[6] Din Raymond Pearson, National Minorities in Eastern Europe, Macmillan, London and Basingstoke, 1983, p. 163. La pagina 148 Pearson oferă două valori diferite pentru minoritățile naționale din România – 29,2%, rezultată din Recensământ; și o cifră estimată de 34%, remarcând: „Cum recensămintele oficiale tind să subevalueze reprezentarea minorităților, fie fără intenție sau (din ce în ce mai mult) deliberat, statisticile recensământului de stat și estimările autorităților competente ale epocii sunt amintite în scopuri de comparație”.
[7] Vezi nota 6 pentru explicarea discrepanței între cifra de 767 000 evrei din noul stat România Mare și cifra de 728 000 ce apare în Recensământul din 1930.
[8] „În perioada scurtă dintre cele două războaie mondiale … forța omogenizantă a statului român nu a reușit să socializeze basarabenii ca români și să transforme identitatea regională pre-modernă într-una națională modernă.” Cristina Petrescu, „Contrasting/Conflicting Identities: Bessarabians, Romanians, Moldovans”, în Nation Building and Contested Identities, Romanian and Hungarian Case Studies, Trencsényi, B., Petrescu, D, Petrescu, C., Iordachi, C. and Kántor, Z., (eds.), Regio Books, Budapest, 2001, pp. 164-165.
[9] Hans Kohn, The Idea of Nationalism: a Study of its Origins and Background, New York, Macmillan, 1944.
[10] Allen Lynch, „Woodrow Wilson and the Principle of ‘National Self-Determination’:A Reconsideration”, Review of International Studies, Vol. 28, nr. 2, aprilie, 2002, p. 424.
[11] Ibidem, pp. 424-425. Wayne Norman oferă următoarea caracterizare a naționalismului romantic; „Pe lângă problema dreptății sau a beneficiilor materiale ale unei politici, ne interesează efectul său asupra sufletului națiunii, ca să zic așa. Este în concordanță cu identitatea națiunii?” Wayne Norman, „Prelude to a Liberal Morality of Nationalism”, în S. Brennan, T. Isaacs, and M. Milde (eds.) in A Question of Values: New Canadian Perspectives in Ethics and Political Philosophy, S. Brennan, T. Isaacs, and M. Milde (eds.), Rodopi B.V., Atlanta, 1997, pp. 12-13.
[12] Katherine Verdery, „Ethnicity,nationalism and state making”, in The Anthropology of Ethnicity – Ethnic Groups and Boundaries, (eds.), Hans Vermeulen and Cora Govers, Het Spinhuis, Amsterdam, 1994, p. 35.
[13] Ibidem, p.37.
[14] Philipp Prott, op.cit., p. 130.
[15] Ibid, p. 129.
[16] Ibid., p. 130.
[17] David Miller, „In Defence of Nationality”, în David Miller, Citizenship and National Identity, Polity Press, Cambridge, 2000.
[18] Eric Hobsbawm, The Invention of Tradition, Cambridge University Press, Cambridge, 2014, p.266.
[19] E. Hobsbawm, op.cit., p. 263.
[20] C. Petrescu, op.cit., p.157.
[21] K. Verdery, op. cit., p. 51.