Interpretarea fascismului la Antonio Gramsci și Palmiro Togliatti

Mihaela CIOBANU și Guido LIGUORI

Abstract: The present article examines the analysis that Gramsci and Togliatti develop in their interpretation of fascism, with the aim of comprehending the peculiar characteristics of fascism in depth. The article examines Gramsci’s entire political and intellectual journey, focusing on the analysis of fascism developed from the 1920s until his imprisonment and delivered in the Prison Notebooks of the 1930s. For Gramsci, the phenomenon of fascism is part of the peculiarity of Italian history. As early as 1921 he stated that ‘against the advance of the working class there will be a coalition of all reactionary elements from fascists to popular to socialists’. Togliatti was among the few, along with Gramsci, who understood that fascism was not simply an empty appearance a «fog that melts in the first-morning sun» as Croce stated, but had a social and economic basis of its own, and would not easily be defeated. Togliatti noted that, unlike the old reactionary movements that appealed to the privileged few, fascism actually appealed to the masses and could therefore be called a «mass reactionary movement».

Keywords: Gramsci, Togliatti, Fascism, Communism, Passive Revolution.

Nașterea fascismului și primele interpretări                     

În 1919, când mișcarea Fasci Italiani di Combattimento a fost fondată de Mussolini în Piazza San Sepolcro din Milano, Antonio Gramsci era un tânăr lider al aripii de stânga a Partidului Socialist Italian din Torino iar în perioada „bienalei roșii” 1919-1920 se va dovedi a fi unul dintre cei mai interesanți teoreticieni europeni ai „democrației Consiliilor”, care va fi experimentată în fabricile din Torino, sub conducerea sa, ca un exemplu original de „traducere”[1] a Sovietelor rusești[2].

De asemenea, Gramsci a privit cu atenție și interes Internaționala Comunistă (Comintern), înființată la Moscova în martie 1919. În 1921 a fost unul dintre fondatorii Partidului Comunist din Italia, care s-a scindat din Partidul Socialist tocmai pentru a se alătura celei de-a Treia Internaționale, așa cum a fost numită apoi. Atunci când, începând din 1920, și apoi cu atât mai mult în 1921-1922, fascismul a devenit un fenomen de importanță internațională – declanșând în Italia (cu protecția și ajutorul poliției și al armatei) un război civil împotriva muncitorilor și a asociațiilor lor mutuale, cooperatiste, sindicale și politice, război care, în octombrie 1922, avea să îl aducă pe Mussolini la șefia guvernului la cererea regelui Victor Emmanuel al III-lea – este evident că activiștii comuniști italieni aveau să devină printre cei mai ascultați interpreți ai fascismului pe plan internațional în cadrul Cominternului.

Cu toate acestea, încă din primele momente, interpretările fascismului nu au fost unanime în înteriorul partidului comunist italian (și nici în cel internațional). Adevăratul „lider” al Partidului Comunist în primii ani, Amadeo Bordiga, de exemplu, nu a identificat nicio diferență fundamentală între fascism și alte forme de guvernare burgheză, și a susținut această poziție chiar și în Comintern: la cel de-al IV-lea Congres al Internaționalei Comuniste, la 16 noiembrie 1922, a prezentat un raport specific pe această temă[3], care se diferenția deja atunci de analizele lui Lenin – care avusese o conversație confidențială cu Gramsci[4] cu câteva zile înainte de „Marșul asupra Romei” și de Raportul Bordiga, conversație în care s-a discutat despre fascism și despre particularitățile sociale și politice ale situației italiene.

Bordiga – pe baza interpretării sale mioape și extrem de sectare, care a fost una dintre cauzele divergențelor cu Internaționala care avea să-l aducă pe Gramsci în funcția de secretar al PCd’I în 1924 – i-a împiedicat chiar și pe comuniști să se alăture la Arditi del Popolo, o mișcare unitară de antifasciști din diferite partide care a încercat să oprească fascismul cu propriile arme, adică prin violența armată, și care a obținut și succese importante, pentru ca în final să fie învinsă datorită intervenției armatei alături de fasciști[5].

Dacă Bordiga avea această viziune sectară asupra fenomenului fascist, nu este cu siguranță o coincidență faptul că interpretări complet diferite au venit în acei ani și în anii următori din partea exponenților grupului „Ordine Nuovo”, care la Torino avea în Gramsci personalitatea cea mai proeminentă. Dacă, după cum vom vedea, primele analize timpurii ale fenomenului fascist trebuie atribuite lui Gramsci, marele cercetător al fascismului și al lui Mussolini, Renzo De Felice, recunoaște pe bună dreptate contribuțiile importante pe această temă – în diferite perioade – ale altor „ordinovisti” apropiați în diferite moduri de Gramsci, de la Angelo Tasca la Palmiro Togliatti și Ignazio Silone[6].

Analizele lui Gramsci înaintea arestării sale

Gramsci observă și examinează simultan desfășurarea evenimentelor, apariția și afirmarea fenomenului fascist, despre care a scris în L’Ordine Nuovo (mai întâi săptămânalul Partidului Socialist, apoi cotidianul Partidului Comunist). Evident, acest lucru l-a condus și la previziuni eronate, dar, în ansamblu, analiza pe care a făcut-o este plină de observații care îl ajută pe istoric să înțeleagă nașterea mișcării fasciste, schimbările sale și motivele succesului său. Știm că intervențiile lui Gramsci nu au fost doar analitice, nu au fost analizele unui „erudit” tout court, ci au avut loc în climatul dramatic și în poziția celor care au vrut să încerce să lupte împotriva fascismului și l-au combătut, cu riscul vieții lor.

Gramsci se interesează de fascism încă de la prima sa manifestare. Deja din aprilie 1920, în documentul politic redactat pentru Secția socialistă din Torino și apărut în „L’Ordine Nuovo” sub titlul Per un rinnovamento del partito socialista (document apreciat explicit de Lenin la Congresul al II-lea al Internaționalei din vara anului 1920), revoluționarul sard avea să scrie:

„Faza actuală a luptei de clasă din Italia este faza care precede: fie cucerirea puterii politice de către proletariatul revoluționar pentru trecerea la noi moduri de producție și de distribuție care să permită reluarea productivității, fie o reacție extraordinară din partea clasei proprietarilor și a castei guvernamentale. Nu se va neglija nici o violență pentru a subjuga proletariatul industrial și agricol la muncă servilă: se va încerca să se destrame inexorabil organismele de luptă politică ale clasei muncitoare (Partidul Socialist) și de a încorpora organismele de rezistență economică (sindicatele și cooperativele) în angrenajul statului burghez”[7].

Este vorba de o afirmație care frapează astăzi prin precizia predicției sale: înfrângerea mișcării socialiste în „bienala roșie” din 1919-1920 a însemnat exact ascensiunea în prim-plan a squadrismului fascist, care, după o fază foarte inițială în care s-a autoproclamat „revoluționar” și anti-burghez (așa-numitul „fascism de la San Sepolcro” sau „sansepolcrista”), a acceptat ajutorul financiar copios al marilor proprietari funciari și apoi al industriașilor, devenind instrumentul lor docil, pentru a reprima mai întâi mișcarea țărănească din Emilia-Romagna și Toscana și apoi din întreaga Italie.

În această fază, Gramsci a monitorizat fascismul, l-a analizat, i-a urmărit cursul, chiar dacă acesta nu a fost rectiliniu, formulând definiții care au rămas în istorie. El a pornit – trebuie precizat – de la o analiză puternic critică chiar și față de democrația italiană a vremii, dominată de Giolitti și de alți exponenți liberali incapabili să înțeleagă noile fenomene ale societății de masă. La urma urmei, acestea erau judecăți nu foarte îndepărtate de cele ale lui Gaetano Mosca și Vilfredo Pareto, ale căror scrieri Gramsci era cu adevărat un cititor atent.

De altfel, inițial, în 1921, când fenomenul fascist nu era încă pe deplin dezvoltat, Giolitti însuși și Mussolini au ajuns la un acord datorită căruia fasciștii au fost incluși în Blocurile Naționale, o agregare electorală condusă de Giolitti la alegerile politice din 1921. Doar datorită acestei stratageme, fasciștii și Mussolini însuși au reușit să intre pentru prima dată în Parlament, în timp ce în 1919 se prezentaseră în mod independent și eșuaseră în această încercare, obținând foarte puține voturi. Gramsci este deosebit de atent să sesizeze noutatea fenomenului fascist.

În primul rând, el trasează o analiză în termeni de clasă, conform principiilor marxismului, fără a ceda însă în fața punctului de vedere economicist și determinist al lui Bordiga, pentru care – potrivit lui Hegel – „toate vacile erau negre”. Gramsci încearcă să vadă realitatea și specificitatea fiecărui fenomen. Iar acest lucru îi permite să extragă particularitățile fascismului.

La începutul anului 1921, Gramsci vorbea despre fasciști ca despre „poporul maimuțelor”, făcând aluzie la o nuvelă a unui autor englez pe care îl iubea, Rudyard Kipling, autorul operei „Cartea junglei”, apărut în 1894. Prin termenul „poporul maimuțelor”[8], Gramsci indică rolul „micii burghezii urbane”, al cărei „proces de dezintegrare” începuse deja – spune el – „în ultimul deceniu al secolului trecut”, din care mica burghezie și-a pierdut treptat „orice importanță și a căzut din orice funcție vitală în domeniul producției, odată cu dezvoltarea marii industrii și a capitalului financiar”[9]: încercând cu disperare să își recâștige fostele poziții prestigioase, în cele din urmă, „copiază clasa muncitoare, iese în stradă”[10], se luptă chiar și cu arme, se autointitulează revoluționară.

Aparența revoluționară a fascismului, frazeologia sa anti-burgheză, ideile inițial socialiste ale lui Mussolini sau ideile soreliene și sindicalist-revoluționare ale altor fasciști de la „San Sepocro” sunt astfel raportate la o cauzalitate socială și istorică, la dificultățile unei clase care își vedea privilegiile amenințate în fața avansării maselor muncitorești. Demobilizarea ofițerilor din armată după Primul Război Mondial va avea un impact semnificativ în acest context: acești foști militari vor fi cei care vor mări numărul trupelor fascismului, care vor constitui trupele fasciste pregătite pentru orice fel de violență, cu care acești soldați erau obișnuiți după ani de război în tranșee. Ei vor constitui trupele pregătite să fie angajate și bine plătite de către întreprinzători pentru ceea ce Gramsci numește pe bună dreptate „apărarea directă a proprietății industriale și agricole de atacurile clasei revoluționare a muncitorilor și a țăranilor săraci”[11]. Gramsci va reveni din nou asupra acestei chestiuni în 1922, în „Le origini del gabinetto Mussolini”, apărut în La Correspondance Internationale, un organ al Cominternului, scriind:

În iulie [1920], Ministerul de război, cu Bonomi în frunte, a început demobilizarea a circa 60 000 de ofițeri în felul următor: ofițerii demobilizați și-au păstrat patru cincimi din solda lor; în cea mai mare parte, au fost trimiși în cele mai importante centre politice, cu obligația de a adera  la „Fasci di combattimento”[12].

Prin urmare, Gramsci este foarte conștient de modul în care instituțiile „liberale” ajută masiv la instaurarea celui mai violent fascism. Deja în curs de desfășurare a fascimului, Gramsci afirma foarte incisiv, la 11 iunie 1921:

„Fasciștii au putut să-și desfășoare activitatea doar pentru că zeci de mii de funcționari ai Statului, în special din corpul de securitate publică (chesturi, gărzi regale, carabinieri) și al magistraturii, au devenit complicii lor morali și materiali […] Fasciștii posedă, împrăștiate în toată țara, depozite de arme și muniții în cantități atât de mari încât sunt cel puțin suficiente pentru a constitui o armată de o jumătate de milion de oameni […] au organizat un sistem ierarhic de tip militar care își găsește încoronarea naturală și organică în statul major”[13].

Scopul imediat al organizației parastatale a fascismului, înarmată și nepedepsită, îi este clar lui Gramsci încă de la început: „posesia guvernului politic” de către mișcarea lui Mussolini. Este un „subversivism reacționar”, folosind frazeologia „blanquismului”, „teoria socială a loviturii de stat” a lui Auguste Blanqui. Dar Mussolini, notează Gramsci, nu înțelesese decât cea mai superficială parte a acestei teorii politice[14].

Gramsci încearcă să înțeleagă diferitele motivații care duc la creșterea fenomenului. Printre acestea, pe lângă sentimentul de frustrare al micii burghezii și intervenția activă a instituțiilor de stat și guvernamentale, există o nevoie imediată de clasă, aceea de a apăra marile proprietăți agrare și industriale. Ascensiunea escadrismului se datorează „nevoii agrarienilor de a forma o gardă albă”[15], sau mai bine zis propria lor trupă antisocialistă, definită ca „albă” după terminologia folosită în Rusia în timpul războiului civil.

Este extrem de interesantă analiza diferențiată a lui Gramsci asupra celor „două fascisme”, fascismul agrar și fascismul urban, al căror contrast explodează cu ocazia „pactului de pacificare” pe care Mussolini – împins de guvernul de atunci – l-a semnat cu socialiștii în vara anului 1921. În timp ce fascismul urban și Mussolini însuși sunt înclinați să se „instituționalizeze”, să revină în rândurile democrației parlamentare liberale, fascismul agrar, al mediului rural, este mult mai feroce. Frica dezvoltată de clasa funciară o determină acum pe aceasta să se folosească de fasciști în acțiuni de devastare și cruzime fără precedent. Marii latifundiari și liderii fasciști manevrați de aceștia (atunci când nu este vorba nici măcar de copiii și rudele lor) pun sub semnul întrebării propria conducere a lui Mussolini. Atât de mult încât acesta din urmă a dat înapoi în grabă, a renunțat la pactul de pace cu socialiștii și a devenit din nou liderul incontestabil al fascismului. Nu este o coincidență faptul că Emilio Gentile, un important cercetător al fascismului, a subliniat în repetate rânduri că fascismul nu poate fi redus doar la Mussolini[16].

În acest articol despre „cele două fascisme”, Gramsci greșește în prezicerea sa că „fascismul va ieși din criză prin scindare”[17]. Dar constatarea exactă rămâne aceea că „fascismul, adevăratul fascism”, este cel cunoscut de „țăranii și […] muncitorii din Emilia, Veneto și Toscana”, cel mai violent și destinat să continue cu orice preț, „chiar și schimbându-și poate numele”[18] (dar astăzi știm că nu va fi nevoie…).

În momentul în care are loc „Marșul asupra Romei” (28-30 octombrie 1922), Gramsci și-a dezvoltat deja propria idee despre fascism, deși este o idee în formă provizorie, care evoluează pe măsură ce evoluează situația. Cucerirea puterii guvernamentale de către escadriști l-a surprins la Moscova, unde se transferase pentru a-și reprezenta partidul în cadrul Internaționalei Comuniste. A scris despre aceasta în „Pravda”, organul partidului bolșevic, la 7 noiembrie 1922, cu ocazia solemnă a celei de-a cincea aniversări a Revoluției din Octombrie.

Spre deosebire de subestimarea bordighiană a „Marșului asupra Romei”, precum și a fascismului, Gramsci scrie că „în Italia se deschide o nouă perioadă istorică”, marcată de cucerirea puterii de către „straturile agricole mijlocii și mari, conduse ideologic de mica burghezie urbană”. Această victorie a agrarilor va da însă naștere, pentru Gramsci, la „o perioadă imediată de lupte violente”, deoarece este de așteptat ca burghezia industrială să nu fie dispusă să accepte această schimbare de putere și nici să se lase condusă de un aventurier cu profil insignifiant, așa cum este considerat aici Mussolini[19]. Un pas înainte în această analiză gramsciană a fascismului va fi făcut în Tezele de la Lyon din 1926, un document scris împreună de Gramsci și Togliatti. În el se afirmă că fascismul urmărește „realizarea unei unități organice a tuturor forțelor burgheziei într-un singur corp politic, sub controlul unei singure unități centrale care să conducă împreună partidul, guvernul și statul”[20] .

Prin urmare, fascismul a reușit să dea burgheziei italiene o unitate politică pe care nu o avusese niciodată înainte. În acest lucru se află, potrivit lui Gramsci, motivul profund al succesului său.

Analiza fascismului în Caietele din închisoare

În Caietele din închisoare, scrise după arestul suferit în 1926, mai exact între 1929 și 1935, fascismul – în ciuda precauțiilor datorate cenzurii (toate scrierile lui Gramsci au fost citite sau au putut fi văzute de autoritățile fasciste) – este analizat de Gramsci în moduri foarte diferite. Un alt motiv pentru analiza fascismului de către Gramsci este că, ajuns la putere, și-a arătat o altă față, nu doar cea a violenței anti-popolare. Fascismul a încercat să construiască un „Stat nou”[21], adică un răspuns la statul sovietic, care i-a copiat unele dintre pietrele de temelie: un nou Stat care regăsea interesul lui Gramsci mai ales pe un punct, tentativa de a crea o „reprezentare” a societății care să nu mai fie liberal-parlamentară, ci să țină cont de funcția economică a claselor sociale (ceea ce pentru fascism era „corporatismul”[22] curent care în cele din urmă nu s-a impus, dar a fost foarte important până la începutul anilor 1930). Corporatismul a fost, de asemenea, și o încercare de a ține cont de componenta „sindicalistă” a fascismului, care cerea o mai mare protecție a clasei muncitoare, împotriva puterii marii industrii.

Pentru toate aceste motive, Gramsci a aplicat fascismului și una dintre importantele sale categorii istorico-politice, cea a „revoluției pasive”: o schimbare de sus, condusă de clasele conducătoare pentru a elimina orice potențial revoluționar al claselor subordonate, o schimbare parțială, dar care includea și o încercare de a satisface anumite nevoi ale claselor populare[23]. Fascismul este astfel configurat ca o tentativă de a răspunde la scară europeană revoluției bolșevice: participă la creșterea generală a rolului de comandă al politicii și al statului asupra economiei, care are loc în Europa în acel moment (în comunismul Uniunii Sovietice, în social-democrațiile din Europa de Nord, în New Deal-ul american, în fascisme, în Italia și Germania); încearcă să mențină anumite niveluri minime de subzistență pentru clasele muncitoare (a se vedea mai târziu reflecțiile lui Palmiro Togliatti pe această temă); într-un cuvânt, încearcă să raționalizeze economia și să răspundă competitivității industriale crescânde a modelului fordist american.

În Caietele din închisoare, Gramsci realizează și o investigație asupra diferitelor matrici ale fascismului, «apropiindu-se de „naționalismul integral” al francezului Maurras (Caietele 1, 14 și 18) și de „particularismul” italian, adică de incapacitatea de a fi „național” (Caietele 3, 2,)»[24]. A urmărit (citind numeroase reviste publicate la acea vreme în Italia, așa cum îi permiteau regulamentele închisorii) diferitele curente în care se articula fascismul ajuns la putere și și-a forjat instrumente conceptuale pentru a citi realitatea care îi era contemporană. Închis într-o închisoare fascistă, el a putut studia și înțelege evoluția fascismului de la o mișcare subversivă la un Stat totalitar.

Istoricul Enzo Santarelli[25] a afirmat, în primul rând, că cei „douăzeci de ani” fasciști sunt împărțiți în două decenii destul de diferite: 1922-1933 și 1934-1945. Analiza lui Gramsci se concentrează, evident, asupra primului deceniu, în care forța inovatoare a fascismului este mai mare, datorită și prezenței în rândurile sale a unor mari intelectuali și birocrați de Stat, proveniți adesea din partidul naționalist sau, în orice caz, din dreapta liberală. Începând din 1933 (victoria nazismului în Germania) și apoi de la sancțiunile aplicate Italiei pentru războiul din Etiopia, războiul din Spania și legile antievreiești din 1938, regimul lui Mussolini a fost din ce în ce mai mult „hegemonizat” de curentele beliciste, imperialiste, rasiste, apropiate obiectiv de hitlerism. Gramsci a intuit pericolul hitlerismului la putere, observând cum „sub dominația aparentă a unui grup intelectual serios” se incuba în Germania un „lorianism monstruos”[26]. Din cauza deteriorării stării sale de sănătate, care a dus la moartea sa în 1937, Gramsci nu a mai scris nimic în prețioasele sale caiete după 1935 și, prin urmare, nu a mai lăsat nicio reflecție asupra evoluției fascismului în Europa după această dată.

Lecțiile lui Palmiro Togliatti despre fascism

Lectura gramsciană a Caietelor are o dezvoltare singulară, importantă, în lecțiile pe care Palmiro Togliatti le-a ținut la Moscova, în ianuarie-aprilie 1935, la școala Cominternului pentru comuniștii italieni[27].

Lecțiile datează așadar din perioada imediat anterioară celui de-al VII-lea Congres al Internaționalei a III-a, care a lansat politica Frontului Popular. Dar deja victoria nazismului (ianuarie 1933) a pus deoparte politica sectară a social-fascismului și a lansat, în primul rând în Franța, o nouă politică de alianță între forțele de stânga. Togliatti – care acceptase cu greu virajul stalinist din 1928 („socialfascism”) și fusese marginalizat în Comintern – a fost rechemat pentru a conduce noua politică împreună cu Dimitrov.

Lecțiile trebuie așadar plasate în acest pasaj, în care Togliatti a devenit un protagonist al comunismului internațional. Ele reprezintă cea mai mare parte (peste două treimi) a unui curs pe care liderul comunist l-a ținut asupra forțelor politice italiene (socialiști, anarhiști, republicani) și constituie îndelung partea cea mai relevantă, nu numai din punct de vedere cantitativ.

În cadrul acestora, Togliatti acceptă ca punct de plecare definiția fascismului dată de Internaționala a III-a („o dictatură teroristă a celor mai reacționare, mai șoviniste și mai imperialiste aspecte ale capitalului financiar”[28]), dar pornind de la ea propune o interpretare cu totul diferită și originală, care depășește tezele avansate de alți interpreți (comuniști și nu numai) din epocă, cu excepția gândirii penitenciare a lui Gramsci, care în multe privințe convergea, dar care nu era cunoscută la vremea respectivă de Togliatti sau de alții. Ceea ce atestă, de asemenea, originea comună a atâtor reflecții ale celor doi autori.

La baza Lecțiilor se află conștientizarea faptului că, odată cu noul „protagonism al maselor” care a început la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, vechiul Stat liberal și democrația sa rezervată celor puțini nu mai sunt suficiente. Liberalii italieni nu au înțeles acest lucru și burghezia a trebuit să găsească o altă soluție, a recurs la fascism – spune Togliatti – pentru că „nu poate guverna cu vechile sisteme”[29]. Fascismul a devenit astfel, pe parcurs, partidul unitar al burgheziei, pentru prima dată în Italia (așa cum poate doar prima masonerie reușise să facă înainte).

Remarcabilă în carte este „analiza diferențiată” a fascismului pe care Togliatti o desfășoară, invitându-ne să distingem între fascismele din diferite țări și în cadrul fascismului italian însuși, de-a lungul istoriei sale (de la programul subversiv de la San Sepolcro la fascismul agrar latifundiar antisocialist, până la fondarea statului totalitar). Fascismul nu este întotdeauna același lucru, spune Togliatti, și este greșit a defini „fascist” ca fiind orice fenomen reacționar. Termenul ar trebui să fie folosit „atunci când lupta împotriva clasei muncitoare se dezvoltă pe o nouă bază de masă cu caracter mic-burghez”[30]. Punctele de cotitură se identifică în momentul în care capitalul intervine și întărește considerabil fascismul, îl organizează, îi pune la dispoziție numeroase mijloace (camioane pentru deplasarea rapidă a trupelor fasciste, arme de toate felurile, bani pentru plata escadriștilor etc.), începând cu 1921, iar apoi, din 1926, cu organizarea de Stat a maselor.

Relevantă este autocritica pe care Togliatti o face în aceste Lecții: comuniștii au fost incapabili – spune el – să vadă „cauzele sociale” care au determinat fascismul. Pentru a-l înfrânge, ei trebuiau să „cucerească o parte a acestei mase” organizate de fascism și să „neutralizeze cealaltă parte”[31]. Acest lucru nu a fost făcut. Astfel, fascismul a preluat puterea și apoi a trebuit să înțeleagă atât necesitatea unui element de organizare a capitalismului al unui element al planului[32], cât și necesitatea unui control capilar al maselor.

Prin urmare, pe de o parte, fascismul reproduce acel nou raport dintre economie și politică, tipic – așa cum am spus – primei jumătăți a secolului XX și tuturor regimurilor (democratic, socialist, comunist, fascist), pentru a face față crizei și a moderniza economia, iar pe de altă parte, în 1926, instaurează monopolul sindical: a început „politica de masă” a fascismului devenit acum Stat, politică necesară burgheziei în fața crizei economice.

Aici se află frumoasele Lecții ale lui Togliatti despre corporatism și „organizațiile colaterale” ale fascismului – partea centrală și, fără îndoială, cea mai interesantă a analizei lui Togliatti. Mai ales în partea în care subliniază importanța „dopolavoro”(după muncă), o organizație creată de fascism „pentru a satisface nevoile educaționale, culturale și sportive ale maselor, care nu exista,  nu a existat niciodată, în Italia”[33]. Liderul comunist susține că comuniștii (evident, din incognito) trebuie să se alăture acestor organisme și să le frecventeze, pentru că în ele se găsesc masele, se pot pune în evidenta contradicțiile vieții lor reale: acolo pot întâlni muncitorii și, cu prudență, să înceapă să îi orienteze în direcția antifascistă, dar nu pornind de la chestiuni politico-ideologice, ci valorificând „cerințele de după muncă, sportive, culturale etc. și motivele democratice”[34].

Un mod de a aborda acțiunea de partid pornind de la viața reală: o cheie care explică deja succesul pe care Partidul Comunist Italian îl va avea după sfârșitul fascismului în Italia, operând întotdeauna nu din ideologie, ci din nevoile concrete ale maselor. Până la urmă, aceasta a fost și lecția lui Gramsci.

Bibliografia:

BORDIGA, Amadeo, „Rapport de Bordiga sur le fascisme. Débat sur l’offensive du capital”, în La Corrispondance Internationale, nr. 36, 22 dicembre 1922.

De FELICE, Renzo, Le interpretazioni del fascismo, Laterza, Roma-Bari, 2001 (I ed.: 1969).

FROSINI, Fabio, LIGUORI, Guido (ediție îngrijită de), Le parole di Gramsci. Per un lessico dei Quaderni, Carocci, Roma, 2004.

GENTILE, Emilio Fascismo. Storia e interpretazioni, Laterza, Roma-Bari, 2008 (I ed.: 2002).

IDEM, Il culto del littorio, Laterza, Roma-Bari, 2007 (I ed.: 2001).

GRAMSCI, Antonio, Socialismo e fascismo. L’Ordine Nuovo 1921-1922, Einaudi, Torino, 1966.

IDEM, La costruzione del partito comunista 1923-1926, Einaudi, Torino, 1971.

IDEM, Quaderni del carcere, (ediție îngrijită de) Valentino Gerratana, Einaudi, Torino, 1975.

IDEM, L’Ordine Nuovo 1919-1920, (ediție îngrijită de) Valentino Gerratana și Antonio A. Santucci, Einaudi, Torino,1987.

IDEM, Scrieri (1914-1926), Ediție îngrijită de Liguori Guido și Drăgulin Sabin, Traducere de Ioana Cristea Drăgulin, Cuvânt-înainte de Liguori Guido, Postfață de Drăgulin Sabin și Cristea Drăgulin Ioana, Adenium, Iași, 2014.

IDEM, Il popolo delle scimmie. Scritti sul fascismo, Ediție îngrijită de Marco Revelli, Einaudi, Torino, 2022.

LIGUORI, Guido, „Machiavelli politico e rivoluzionario nei Quaderni di Antonio Gramsci”, în Filosofia politica, nr. 1, 2019.

IDEM, Gramsci e il consiliarismo internazionale: consonanze e differenze, în Filosofia politica, nr. 1, 2022.

IDEM, „La teoria gramsciana dei Consigli di fabbrica (1919-1920)”, în Critica Marxista, nr. 4, 2022.

LIGUORI, Guido, VOZA, Pasquale (eds.), Dizionario gramsciano, Carocci, Roma, 2009.

LIGUORI, Guido, TEREKHOVA, Natalia, „Gramsci, il PCd’I e la “Marcia su Roma”. Su uno scritto sconosciuto del ’22”, în Critica marxista, nr. 3, 2021.

SANTARELLI, Enzo, Introduzione ad Antonio Gramsci, Sul fascismo, Editori Riuniti, Roma, 1974.

SILONE, Ignazio, Il fascismo. Origini e sviluppo [1934], ediție îngrijită și cu o introducere de Mimmo Franzinelli, Mondadori, Milano 2020.

SPRIANO, Paolo, Storia del Partito comunista italiano, vol. I: Da Bordiga a Gramsci, Einaudi, Torino, 1967.

TASCA, Angelo, Nascita e avvento del fascismo [1938], vol. I: L’Italia dal 1918 al 1922, premisă de Renzo De Felice, Laterza, Bari, 1965.

IDEM, Nascita e avvento del fascismo [1938], vol. II, Laterza, Bari, 1965.

TOGLIATTI, Palmiro, Sul fascismo [1928-1935], ediție îngrijită și cu o introducere de Giuseppe Vacca, Laterza, Roma-Bari 2004.

IDEM, Corso sugli avversari. Le lezioni sul fascismo (eds), Biscione Francesco, Einaudi, Torino, 2010.

IDEM, Lezioni sul fascismo, premisă de Paolo Ciofi, introducere de Piero Di Siena, prefață la prima ediție de Ernesto Ragionieri, Editori Riuniti, Roma, 2020.

[1] Cu privire la importantul și vastul concept gramscian de „traducere”, a se vedea Derek Boothman, Traduzione e traducibilità, în Fabio Frosini, Guido Liguori (îngrijită de), Le parole di Gramsci. Per un lessico dei Quaderni del carcere, Carocci, Roma, 2004; a se vedea de același autor „Traducibilità e Traduzione”, în Guido Liguori, Pasquale Voza (eds.), Dizionario gramsciano 1926-1937, Carocci, Roma, 2009, pp. 855-860.

[2] Despre Gramsci teoretician al consiliilor vezi Guido Liguori, „Gramsci e il consiliarismo internazionale: consonanze e differenze”, în Filosofia politica, 2022, nr. 1, pp. 103-121 și Idem, „La teoria gramsciana dei Consigli di fabbrica (1919-1920)”, în Critica Marxista, 2022, nr. 4, pp. 27-37.

[3] Amadeo Bordiga, „Rapport de Bordiga sur le fascisme. Débat sur l’offensive du capital”, în La Corrispondance Internationale, 22 dicembre 1922, n. 36, supplemento, p. 3.

[4] Cfr. Guido Liguori, Natalia Terekhova, „Gramsci, il Pcd’I e la “Marcia su Roma”. Su uno scritto sconosciuto del ’22”, în Critica Marxista, 2021, n. 3, pp. 47-48.

[5] În schimb, Gramsci a dat o opinie favorabilă Arditi del Popolo. Cf. scrierea sa Gli «Arditi del popolo», în L’Ordine Nuovo, 15 luglio 1921, în Id., Socialismo e fascismo. L’Ordine Nuovo 1921-1922, Einaudi, Torino, 1966, pp. 541-542. Pentru reconstruirea contextului recomand, Paolo Spriano, Storia del Partito comunista italiano, vol. I: Da Bordiga a Gramsci, Einaudi, Torino, 1967, pp. 139-151.

[6] Cf. Renzo De Felice, Le interpretazioni del fascismo, Laterza, Roma-Bari, 2001 (I ed.: 1969). Vezi în plus Angelo Tasca, Nascita e avvento del fascismo [1938], premisă de Renzo De Felice, Laterza, Bari, 1965; Palmiro Togliatti, Sul fascismo [1928-1935], ediție îngrijită și cu o introducere de Giuseppe Vacca, Laterza, Roma-Bari 2004; Ignazio Silone, Il fascismo. Origini e sviluppo [1934], editat și cu o introducere de Mimmo Franzinelli, Mondadori, Milano, 2020.

[7] Antonio Gramsci, Per un rinnovamento del partito socialista [Pentru o reînnoire a Partidului Socialist] în L’Ordine Nuovo, 8 maggio 1920, acum în Id., Scrieri (1914-1926), Ediție îngrijită de Guido Liguori, Sabin Drăgulin, traducere de Ioana Cristea Drăgulin, Editura Adenium, Iași, 2015, p. 155.

[8] Antonio Gramsci, „Il popolo delle scimmie” [Poporul maimuțelor], în L’Ordine Nuovo, 2 gennaio 1921, acum în Id., Scrieri (1914-1926), op. cit., pp. 192-195.

[9] Idem, p. 192.

[10] Idem, p. 193.

[11] Ibidem.

[12] Antonio Gramsci, „Le origini del gabinetto Mussolini”, în La Correspondance Internationale, 20 novembre 1922, acum în Id., Socialismo e fascismo. L’Ordine Nuovo 1921-1922, Einaudi, Torino, 1966, p. 530.

[13] Idem, „Socialisti e fascisti” [Socialiști și fasciști], în L’Ordine Nuovo, 11 giugno 1921, acum în Id., Scrieri (1914-1926), op.cit., p. 198.

[14] Idem, „Sovversivismo reazionario” [Subversiv reacționar], în L’Ordine Nuovo, 22 giugno 1921, acum în Id., Scrieri (1914-1926), op.cit., p. 200.

[15] Idem, „I due fascismi”, [Ambele fascisme] în L’Ordine Nuovo, 25 agosto 1921, acum în Id., Scrieri (1914-1926), op.cit., p. 201.

[16] Cf. Emilio Gentile, Fascismo. Storia e interpretazioni, Laterza, Roma-Bari, 2008 (I ed: 2002), pp. 132-135.

[17] Antonio Gramsci, „I due fascismi” [Ambele fascisme], în L’Ordine Nuovo, 11 giugno 1921, acum în Id., Scrieri (1914-1926), op. cit., p. 204.

[18] Ibidem.

[19] Articolul lui Gramsci din „Pravda” din 7 noiembrie 1922, editat de Guido Liguori și Natalia Terekhova, în Critica Marxista, 2021, nr. 3, p. 47.

[20] La situazione italiana e i compiti del Pci, teze aprobate la al Trei-lea Congres al Partidului Comunist Italian, în Antonio Gramsci, La costruzione del partito comunista 1923-1926, Einaudi, Torino 1971, p. 495.

[21] Cf. Fabio Frosini, La costruzione dello Stato nuovo. Scritti e discorsi di Benito Mussolini 1921-1932, Marsilio, Venezia, 2022.

[22] Cf. Alessio Gagliardi, Corporativismo, în Guido Liguori, Pasquale Voza (eds.), Dizionario gramsciano, op.cit., pp. 163-166.

[23] A se vedea contribuția lui Pasquale Voza, Rivoluzione passiva, în Guido Liguori, Pasquale Voza (eds.), Dizionario gramsciano, op.cit., pp. 724-728. Iar de același autor este și eseul  Rivoluzione passiva, în Fabio Frosini și Guido Liguori (eds.), Le parole di Gramsci, op.cit., pp. 189-207.

[24] Carlo Spagnolo, „Fascismo”, în Guido Liguori, Pasquale Voza (eds.), Dizionario gramsciano, op.cit., p. 294. Referințele dintre paranteze sunt trimiteri la Antonio Gramsci, Quaderni del carcere, ediție critică îngrijită de Valentino Gerratana, Torino, Einaudi, 1975. Primul număr după Q indică numărul caietului, următoarele numere indică numărul paragrafului, iar succesivele numere indică numărul (numerele) paginii (paginilor).

[25] Cf. Enzo Santarelli, „Introduzione” la Antonio Gramsci, Sul fascismo, Editori Riuniti, Roma, 1974. O nouă colecție de scrieri ale lui Gramsci despre fascism a apărut recent, care coincide în mare parte cu cea a lui Santarelli: Antonio Gramsci, Il popolo delle scimmie. Scritti sul fascismo, ediție îngrijită de Marco Revelli, Einaudi, Torino, 2022.

[26] Cf. Vito Santoro, „Hitlerismo”, în Guido Liguori, Pasquale Voza (eds.), Dizionario gramsciano, op.cit., p. 392. Citatul din Caiete se referă la Q 28, 1, p. 2325.

[27] Palmiro Togliatti, Lezioni sul fascismo, prefață de Paolo Ciofi, introducere de Piero Di Siena, prefață la prima ediție de Ernesto Ragionieri, Editori Riuniti, Roma, 2020.

[28] Idem, pp. 42-43.

[29] Idem, p. 48.

[30] Idem, p. 46.

[31] Ibidem.

[32]Ibidem, pp. 50-51.

[33] Idem, p. 121.

[34] Idem, p. 133.