Imagine și putere: impactul arhitecturii fasciste în Tirana

[Image and Power: The Impact of Fascist Architecture in Tirana]

 

 

Alda KUSHI

 

Abstract: Albania’s difficult economic situation after the First World War has made this country a de facto protectorate of the Italian State since the 1920s.  The economic aid granted by Italy contributed to the increase of the political interference of the Italian State in the internal affairs of the Land of Eagles. This influence is also evident in the buildings of that period, clearly attributable to the fascist architecture. According to the historical period considered in the study, a significant difference in the building architecture emerges between the pre – and post-annexation of Albania to Fascist Italy. On the one hand, in the stage preceding the Italian occupation the buildings in Albania are small in size and covered with local artistic details that evoke the past of the Albanian state. On the other hand, during the period of occupation, the buildings which represent the political centre of the fascist regime in Albania, are majestic, large in size and positioned in strategic places. Despite the differences in style, in both periods Italy used architecture as a mere propaganda tool and the choice of style is attributable to the political message that Italy wanted to convey.

 

Keywords: Fascist  architecture, Albania, Brasini, Di Fausto, Bosio

 

 

 

Introducere

 

La 7 aprilie 1939, în ajunul celui de-al Doilea Război Mondial, trupele italiene au debarcat în principalele porturi albaneze, punând capăt independenței țării[1]. Odată cu instalarea ocupației militare, s-a finalizat un proces promovat de Italia care avea ca scop impunerea unei influențe din ce în ce mai mare față de Albania. Interesul pentru micul stat balcanic începuse să se manifeste deja la sfârșitul secolului al XIX-lea și s-a accentuat considerabil începând cu al doilea deceniu al secolului XX[2], mai exact, odată cu instaurarea regimului fascist. Acesta a introdus pe ordinea de zi a guvernului chestiuni cu caracter geopolitic și economic care priveau Albania. Statul balcanic intra în acest mod în atenția și obiectivele strategice ale politicii externe italiene[3].

Cucerirea Albaniei a avut o semnificație deosebită pentru realizarea planurilor politice și economice ale Italiei. În primul rând, i-a permis să obțină controlul deplin al canalului Otranto și, în consecință, al intrărilor și ieșirilor din Marea Adriatică. Din punct de vedere economic a constituit o fereastră comercială prin care se dorea extinderea hegemoniei economice și teritoriale către alte țări din Balcani[4]. Din punct de vedere internațional însă, ocuparea Albaniei i-a permis statului italian să contrabalanseze prezența în zonă a Germaniei, ca urmare a invaziei Cehoslovaciei. Mai mult, din punct de vedere militar, procesul de ocupare a fost un real succes deoarece ostilitățile au durat foarte puțin și statul albanez a fost cucerit fără costuri majore în trupe și materiale de război, ceea ce a făcut ca Italia să apară în fața publicului ca un stat puternic și învingător, chiar dacă corpul expediționar militar s-a confruntat cu o apărare limitată și dezorganizată a trupelor albaneze, pe fondul unui noncombat atât al elitelor politice cât și a populației, care fuseseră cucerite deja de o politică de tip hegemon, ce promovase ideea dezvoltării și creșterii economice a țării, prin intermediul inverstițiilor italiene[5].

Începând cu mijlocul anilor ’20 ai secolului trecut, odată ce Mussolini și-a consolidat puterea, a intensificat relațiile cu Albania condusă de Ahmed Muhtar bey Zogolli sau Zogu I, la momentul în care a devenit Rege[6]. Acesta, deși era conștient de riscurile ingerințelor politice și economice ale Italiei, a jucat pe tabla de șah ceea ce credea că este singura mișcare posibilă pentru menținere independenței țării: acordurile pentru obținerea de investiții italiene[7]. La rândul său, Mussolini a văzut în Albania o piață bună prin care să se deschidă  către comerțul maritim și o excelentă fereastră de propagandă pentru a demonstra lumii calitatea și fiabilitatea doctrinei fasciste, capabilă să aducă una dintre cele mai sărace națiuni din Europa la o dezvoltare rapidă. Proiectul italian însă a trebuit să se confrunte cu o realitate, dură, reprezentată de stare de înapoiere accentuată. În ciuda unei anumite dezvoltări a regiunilor din zona de centru și sud, Albania rămăsese o aglomerare de sate ancorate la vechile stiluri de viață, care priveau spre interior și nu spre exterior din cauza absenței concrete a infrastructurilor capabile să conecteze diferitele zone și să favorizeze dezvoltarea micilor afaceri[8]. Prin urmare, investițiile italiene trebuiau să înceapă de la rețeaua de conexiune infrastructurală dacă doreau să obțină beneficii politice, economice și propagandistice[9].

Informații istorice

În 1922, Ahmet Zogu a ajuns la putere în Albania și a moștenit o țară săracă, înapoiată și sfâșiată de Primul Război Mondial[10].

Hotărât să lase o amprentă în reconstrucția țării și conștient de faptul că doar intervenția capitalului străin ar putea iniția cu adevărat un proces de modernizare, Zogu începe negocieri cu Liga Națiunilor din care Albania face parte din 1920. Cu toate acestea, dezamăgirea derivată din ajutorul foarte slab în plan economic și sprijinul superficial în plan geopolitic, l-a împins pe Zogu către un țărm pe cât de sigur din punct de vedere economic, pe atât de riscant din punct de vedere politic: Italia, care manifestase întotdeauna un interes deosebit pentru Albania[11].

Într-adevăr, Mussolini odată cu venirea la putere în același an, a văzut țara din fața sa ca un punct strategic pentru realizarea propriei politicii externe[12].

Guvernul fascist profita de starea de necesitate a țării și de deschiderea lui Zogu pentru a pune la punct o linie de intervenții economice și militare cu perspectiva exercitării în sfârșit a unei influențe concrete asupra statului albanez, și deschiderea în acest mod a unui pasaj catre accesul ulterior către Iugoslavia și Grecia (de asemenea, parte a agendei de politică externă a Italiei). Prietenia dintre cele două țări s-a concretizat prin semnarea, în anul 1924, a unui tratat comercial și de navigație[13] și în 1925 a unui acord prin care Italia împrumuta cu 50 000 000 de franci aur Albania. Pentru guvernul albanez, împrumul reprezenta oportunitatea de a începe un amplu proces de investiții, în timp ce pentru Italia, acesta a reprezentat un pretext pentru un șir nesfârșit de imixtiuni în treburile economice și politice interne. La vremea respectivă însă, Albania nu era pregătită să gestioneze o asemenea sumă, îi lipsea o organizație bancară și un sistem monetar modern, limite care creau mari probleme atragerii de capital străin. De aceea, s-a inaugurat o colaborare cu organisme din Italia, care au acordat expertiza necesară pentru a înființa: Banca Națională a Albaniei și SVEA (Societatea pentru Dezvoltare Economică a Albaniei).

Sediul Băncii a fost instituit la Roma, iar Consiliul de Administrație era compus în mare parte din italieni, dând astfel Italiei puterea de a exercita un control semnificativ asupra economiei micii țări balcanice[14].

Intervențiile dorite personal de Mussolini au avut un caracter pur politic. De fapt, pe deplin conștient de capacitatea slabă de plată a Albaniei, intenția a fost să beneficieze de garanțiile de împrumut pentru a obține concesiuni petroliere și controlul asupra comerțului și administrației țării[15].

Împrumutul acordat își propunea că realizeze dezvoltarea economică și agricolă a țării prin construirea de diferite drunuri rutiere, a axei feroviare care pornea din orașul-port Durres spre părțile rurale din interiorul țării, pentru a facilita distribuirea mărfurilor de pe mare, de poduri de legătură, de reabilitare a zonelor mlăștinoase[16], etc. Așa cum se observă din prezentarea obiectivelor de investiții, scopul pentru care s-a dorit accesarea acestui împrumut a fost realizarea unei rețele de drumuri și poduri care să permită modernizarea țării[17]. Singurele drumuri utilizabile din Albania erau cele construite în scopuri militare, care nu răspundeau nevoilor de dezvoltare și comerț ale țării. Înlocuirea infrastructurii de război cu drumuri și poduri potrivite pentru a lega țările a fost un obiectiv crucial pentru Italia, nu numai pentru a garanta dezvoltarea comerțului în Albania, ci și pentru a asigura un drum confortabil către Iugoslavia și Grecia, ceea ce era în propriul interes economic și economic[18].

Analiza noastră se va concentra însă asupra unui alt punct care s-a regăsit ulterior în agenda investițiilor, dar care de-a lungul anilor a căpătat o importanță considerabilă, atât pentru statul albanez, cât și pentru statul italian: construcția de clădiri publice care au devenit treptat  centrul puterii politice din Țara Vulturilor[19].

Din punct de vedere temporal, vom împărți intervențiile italiene în acest sector în două faze distincte:

• Prima se deschide cu anul 1926, odată cu începerea proiectării clădirilor guvernamentale, care se încheie în aprilie 1939, odată cu ocuparea Albaniei de către trupele fasciste.
• A doua fază include anii de ocupație a Italiei: 1939-1943.

I Fază: A. Brasini și F. Di Fausto

Doi dintre cei mai cunoscuți arhitecți care au lucrat la proiectarea clădirilor guvernamentale din Albania, în această primă fază, au fost Armando Brasini și Florestano Di Fausto[20]. Fiecare erau arhitecți consacrați și apreciați în domeniu, dar erau profund diferiți datorită stilului, care a format amprenta specifică a fiecăruia.

Primul era un clasicist care a favorizat o scenografie extravagantă, în timp ce celălalt a fost un modernist orientat spre funcționalitatea clădirilor.

Stilul imperial al lui Armando Brasini

Armando Brasini a fost primul care a proiectat și a prezentat o viziune reorganizată a Tiranei, noua capitală a Albaniei post-otomane. El a fost unul dintre arhitecții care aveau o bogată experiență câștigată atât în Italia cât și în colonii. De aceea, când în 1925 i s-a încredințat planul general de sistematizarea al Tiranei se regăsea la apogeul activității sale creative. Faptul că a fost ales un arhitect de succes și de renume mondial este un indice incontestabil al importanței pe care a avut-o reconstrucția Albaniei pentru Mussolini. Armando Brasini își terminase studiile la Academia de Arte Frumoase din Roma și de-a lungul carierei dezvoltase o mare pasiune pentru baroc și stilul imperial pe care a încercat să le transmită în toate modurile în proiectele concepute pentru noua capitală a Albaniei, pentru a o face vrednică și asemănătoare cu capitala-mamă: Roma[21].

Pasiunea pentru baroc și arhitectura imperială îl afectase profund pe Mussolini, care era un mare iubitor al imaginii imperiale a Romei, și de aceea i-a încredințat lui Brasini cu sarcina de a proiecta capitala albaneză[22]. Mussolini a vrut să lase o amprentă romană în noua Tirana pentru a o stiliza conform canoanelor arhitecturale italiene și a crea un fir invizibil de legătură între cele două țări. Clădirile guvernamentale nu aveau doar scopul de a înfrumuseța orașul. Acestea ar fi constituit centrul puterii pentru tânărul stat, iar prin stilul arhitectural, Italia și fascismul ar fi pătruns în cultura poporului albanez, stabilind în ochii lor o legătură inseparabilă între imagine și putere. În același timp, propaganda fascistă, prin clădirile guvernamentale, s-a extins dincolo de granițele noului stat, întrucât Albania avea să constituie în curând oglinda prin care lumea avea să vadă puterea regimului fascist, capabil să facă din cea mai săracă și mai depopulată capitală a Europei reflectarea marii Rome, demnă de a primi noile reprezentanțe și comunități străine care aveau să se instaleze treptat în oraș cu ambasade, case de locuit, sedii de companii, etc. Proiectele lui Brasini pentru Albania au fost foarte ambițioase și frumoase la vedere, dar clădirile proiectate de el s-au adaptat cu greu la context[23].

Fig. 2. A. Brasini, Palazzo della Presidenza, Tirana (Archivio Storico Accademia Nazionale di San Luca)

Tirana era nouă nu numai ca oraș, ci și ca, capitală. Începuturile „construirii” acesteia este târzie, în jurul primilor ani ai secolului al XVII-lea de către o căpetenie locală. În afară de partea veche unde se afla Bazarul, Moscheea și Turnul cu Ceas, toate în stil strict oriental, restul orașului modern era aproape inexistent[24].

Fig. 1. Tirana, Piazza del mercato, 1916, cartolina d’epoca – E. Godoli și U. Tramonti, op.cit.

Pentru Piazza dei Ministeri a avut în vedere un spațiu eliptic înconjurat de clădiri guvernamentale într-un stil evident eclectic (vezi fig. 3). Grădinile pornesc din centru și se extind într-o geometrie radială către ministere în vederea celebrării puterii politice și administrative într-o cheie monumentală.[25].

Fig. 3. A. Brasini, Piazza dei Ministeri, Tirana, 1927, lastra fotografica (Archivio Armando Brasini)

Această amprentă de măreție însă, în ciuda intenției și angajamentului de a menține un echilibru între stilul occidental și cel oriental, ca în marele Imperiu Roman, a golit puțin din identitatea capitalei albaneze, până atunci formată în principal din clădiri cu două etaje, grădini și piețe mari.

Inițial, Mussolini a împărtășit cu Brasini alegerea stilului imperial pentru Albania. Scopul său a fost să exprime puterea statului italian prin acest stil arhitectural. Pentru el, arhitectura era un simplu instrument de propagandă fascistă: cucerirea maselor și prezentarea lumii măreția regimului pe care l-a instituit.

Zogu, la rândul său, a văzut în clădirile guvernamentale și în stilul arhitectural al construcțiilor un instrument eficient pentru a demonstra populației nivelul de dezvoltare din statul albanez, legitimându-și astfel puterea. Cu toate acestea, desenele întocmite de Brasini au rămas doar pe hârtie[26]. Spre sfârșitul anului 1926 și începutul anului 1927 s-a observat că realizarea clădirilor proiectate de el reprezenta un cost excesiv față de resursele economice ale statului albanez. În plus, Occidentul începuse deja să se modernizeze din punct de vedere edilitar, schimbând complet modul de a concepe și de a crea clădiri importante, în timp ce Brasini a rămas ancorat la același stil clasic îmbogățit cu conotații imperiale, puțin potrivite pentru contextul acțiunii. Singura moștenire concretă a lui Brasini a fost construirea unei axe nord-sud, „Viale dell’Impero”[27], care traversează orașul. La jumătatea drumului, s-a avut în vedere deschiderea unei piețe mari, care urma să reprezinte în mod ideal centrul orașului și al puterii politice, ca sediu al clădirilor ministeriale.

Fig. 4. A. Brasini, Sistemazione di Tirana – Veduta generale (asse nord-sud), lastra fotografica, serie 4 (Archivio Armando Brasini)

Ideea dezvoltată de Brasini pentru axă s-a menținut, dar proiectarea clădirilor publice a fost încredințată unui alt arhitect, F. Di Fauso [28].

La Piazza dei Ministeri a lui Florenzano Di Fauso

 

Florenzano Di Fausto a fost atât un inginer-arhitect cât și un politician al Italiei fasciste. De îndată ce și-a încheiat studiile, a desfășurat activități de consultanță pentru Ministerul Afacerilor Externe cu privire la pregătirea diferitelor oficii diplomatice italiene din întreaga lume. Și-a câștigat experiența și profesionalismul atât în Italia, cât și în colonii, devenind unul dintre cei mai cunoscuți arhitecți de peste ocean. De asemenea, i s-a încredințat proiectarea clădirilor guvernului albanez, inclusiv a Ministerelor, Vila Regală și a unor vile ale burgheziei locale. Di Fausto, ca și Brasini cu câțiva ani mai devreme, a fost ales de Mussolini ca urmare a aprecierilor Ducelui pe care și le-a câștigat după reconstrucția localității Predazzo (locul de naștere al Ducelui)[29]. Un arhitect în care Mussolini avea încredere dar care era, în același timp, respectat d.p.d.v. profesional, parcă pentru a acorda noii capitale privilegiul de a se folosi de cei mai buni profesioniști ai vremii și pentru el însuși posibilitatea de a lăsa o amprentă semnificativă în noul stat aflat în construcție.

De data aceasta, însă, atât strategia de acțiune, cât și limbajul propagandistic au fost complet diferite. În primul rând, a fost necesar să se reducă pompozitatea stilului imperial atât pentru a scădea costurile excesive cât și pentru a garanta confort și costuri mai scăzute operațiunilor edilitare italiene. Mai mult, s-a luat în considerare faptul că într-o țară în construcție precum Albania era nevoie de o  intervenție directă care să vizeze rezolvarea problemelor, mai degrabă decât să se caute un ideal artistic precum cel imaginat de Brasini. Aceasta nu înseamnă, însă, devalorizarea contribuției artistice a lui Di Fausto, sau dorința de a o restrânge la o categorie estetică secundară; dimpotrivă, a dezvoltat proiecte caracterizate printr-o împletire armonioasă a artei cu eficiența. Reducerea clădirilor în acest caz nu a constat într-o renunțare ci mai degrabă într-o înlocuire a dimensiunilor cu o alegere mai atentă a detaliilor decorative.

Atât în ceea ce privește volumul clădirilor, cât și decorațiunile folosite, Di Fausto a realizat un studiu aprofundat al contextului urban, pentru a crea o conviețuire armonioasă între caracteristicile orașului vechi și cel nou. De fapt, în calitate de arhitect al coloniilor, scria: „Nici o piatră nu a fost pusă de mine fără să mă umplu mai întâi de spiritul locului, ca să-l fac al meu”[30]. Intenția a fost găsirea unui echilibru firesc între stilul oriental, prezent în zonă datorită dominației turcești prelungite, și cel occidental care a vizat atât modernizarea, cât și italienizarea treptată a țării.

Prima clădire pe care Di Fausto a proiectat-o ​​în Tirana, Ministerul Educației, astăzi Primăria din Tirana, se afla la doar 3 metri de Moschee, care a servit drept indicator de bază pentru stabilirea dimensiunii noii clădiri. Moscheea era de dimensiuni foarte mici, dar era o clădire religioasă importantă în memoria istorică a orașului și reprezenta nu doar un mare simbol religios, ci și o valoare arhitecturală pentru țară. Axele generate de cele două volume ale acesteia: corpul central și cupola, au devenit linii directoare în componența volumetrică a noului Minister, care a fost poziționat strict la aceeași înălțime cu Moscheea[31]. Alegerea acestei armonii volumetrice a fost dictată atât de un aspect estetic al pieței, cât și de o căutare a echilibrului între religiozitate și putere politică. Deși complet diferite ca stil și decor (moscheea tipic orientală, ministerul eclectic în stil modern) privite de la distanță, aceste două clădiri s-au completat perfect.

Fig. 5  F. Di Fausto, Moschea e già Ministero dell’istruzione (Foto dall’archivio Tagliarini)

Toate celelalte clădiri care încadrau piața au fost construite cu aceleași puncte de referință, atât ca volum, cât și ca decor artistic.

Fig. 6 F. Di Fausto, Piazza dei Ministeri (Piazza Scanderbeg), Tirana – Ministeri posizionati di fronte alla Moschea (Foto dall’archivio Tagliarini)

Spre deosebire de primele proiecte ale lui Brasini, care aminteau stilul imperial al Romei, atât ca mărime, cât și prin decorațiuni artistice, neglijând clar contextul de inserție, proiectele lui Di Fausto au abundat în detalii decorative care aminteau naționalismul albanez. Reprezentările în stil imperial sunt înlocuite cu decorații patriotice care pun în valoare eroul național albanez, Skanderbeg, de la care piața își ia și numele[32]. Îmbogățirea decorațiunilor artistice are drept scop nu numai rememorarea naționalismului istoric, ci și consolidarea aspectului scenografic al clădirilor și compensarea dimensiunilor limitate ale acestora.

Materialele folosite, pe de altă parte, și stilul arhitectural caracterizat prin texturi de pereți din cărămidă la vedere, pot fi interpretate ca o amintire a peisajelor italiene, în special a clădirilor țărănești din zona Po și a stilului folosit la Roma în primii ani ai secolului al XX-lea. Amprenta italiană, așadar, în aceste clădiri, se vede în principal în stilul și materialele folosite. De fapt, atât furnizorii de materii prime, cât și firmele de construcții erau în mare parte italieni. Această alegere, puternic dorită de Italia, principalul investitor din Albania, a avut în principal un motiv economic, vizând încurajarea companiilor italiene și dezvoltarea comerțului între cele două țări. Totuși, deși amprenta italiană se pierduse oarecum în domeniul decorativ, făcând loc detaliilor locale s-a menținut credința că firmele italiene oferă o garanție mai bună perfecțiunii tehnice și estetice a lucrărilor[33].

Reducerea dimensiunilor și acest imaginar al construcției țărănești din Valea Po conferă sediului clădirilor guvernamentale o conotație mai domestică, deși destinația era să găzduiască o funcție publică.

Renunțarea la un limbaj mai impunător al clădirilor ministeriale poate fi atribuită și unor nevoi de propagandă care vizează menținerea unui profil de nivel redus, departe de atitudini ostentative ale puterii. Intenția a fost să se rupă de stilul imperial și autarhic pentru a ascunde planul de ocupație al Albaniei și a dobândi un consens acoperit de interese comune.

Având în vedere toate acestea, se poate crede că în spatele construcției clădirilor guvernamentale albaneze a existat atât o nevoie estetică de echilibru între clădirile existente și cele noi, cât și o necesitate politică dictată de o imagine argumentată și agreată a Italiei care a trebuit să iasă din construcția acestei piețe[34].

Fig 7. F. Di Fausto, Piazza dei Ministeri (Piazza Scenderbeg) Tirana, 1929, A. Vokshi, Tracce dell’architettura italiana in Albania, 2012

Grădina care a decorat cu verdeață spațiul din fața clădirilor ministeriale a fost proiectată de Giulio Bertè, un alt cunoscut arhitect italian care a lucrat în Albania în aceiași ani cu Di Fausto, căruia i s-a încredințat continuarea axei și Piazza dei Ministeri până în 1937[35]. Alegerea sa de a coborî grădina la doi metri de nivelul străzii a avut ca scop creșterea dimensiunii și monumentalității clădirilor ministeriale din jur în ochii cetățenilor[36].

Arhitectul Di Fausto este, de asemenea, responsabil pentru o serie de alte proiecte importante, cum ar fi Palatul Regal din Durres, Vila Regală din Shkodra și o serie de alte clădiri mai puțin importante, inclusiv școli și vile private ale clasei de mijloc superioare.

A doua fază: Gherardo Bosio (și colaboratorii)

Noul sezon înfloritor de construcții al capitalei albaneze a fost inaugurat în 1939 odată cu sosirea arhitectului Gherardo Bosio[37], care în anii precedenți dobândise experiență ca planificator al noilor orașe ale imperiului din Africa de Est. A fost ales și chemat de subsecretarul de stat pentru afaceri albaneze, Zenone Benini, care, după ce i-a văzut și apreciat proiectul Casa Italiei din București, în 1937 l-a invitat în Albania pentru a conduce Oficiul Central pentru „Construcții și Planificare urbană[38].

Alegerea lui Bosio se explică prin faptul că, pentru statul italian, noile clădiri, corespunzătoare perioadei de ocupație, erau oglinda regimului fascist. Arhitectura avea un limbaj propriu și era indicat să se aleagă cu atenție mesajul care se dorea să fie transmis. În imaginația conducătorilor regimului se dorea realizarea unei împletiri armonioase între modernitate și „clasicism”, o amintire a mitului Romei, dar fără a exaspera și a cădea în capcana vechilor mituri și modele. Se dorea păstrarea aspectului maiestuos, cu decorarea acestuia cu detalii actuale și moderne. De altfel, în operele lui Bosio, după cum vom vedea mai târziu, elemente clasice și moderne coexistă în plin echilibru, intersectându-se cu pricepere și profesionalism. Clasicul introdus de Bosio nu a dus la tradiționalul antic și retro, ci mai degrabă la aristocratic și rafinament[39].

În primele luni de lucru, sub îndrumarea sa[40], au fost elaborate cu tenacitate și dăruire planurile de edilitare pentru Tirana, Valona, ​​Elbasan și studiile preliminare pentru principalele orașe albaneze[41].

În ceea ce privește Tirana, studiile lui Bosio pentru planul general urbanistic au început în septembrie 1939 cu proiectarea și execuția ulterioară a Viale dell’Impero (azi bulevardele Deshmoret și Kombit) și Piazza del Littorio (astăzi Sheshi Nene Teresa). Până atunci, Tirana nu a avut un master plan valid și eficient. Di Fausto lucrase la un studiu parțial pentru amenajarea pieței Scanderbeg, fără a se extinde prea mult în restul orașului. Cu toate acestea, în proiectarea lucrărilor sale, Bosio a fost foarte atent atât la contextul local, cât și la clădirile predecesorilor săi, pentru a crea un mediu armonios și echilibrat.

A reluat Viale dell’Impero proiectat de Brasini și a făcut din aceasta o axă unitară care se deschidea în centru cu Piața Skanderbeg, iar apoi a continuat până la poalele dealului unde proiectase Piazza del Littorio, care avea să devină în curând punctul de sprijin pentru puterea politică italiană[42].

Fig. 8. Viale dell’Impero a partire da Piazza Scanderbeg fino a Piazza del Littorio con l’immagine frontale della Casa del Fascio a ridosso della collina. http://www.artefascista.it/bosio_gherardo__arte__italiana__del.htm

Prin urmare, porțiunea bulevardului, care merge de la Piața Skanderbeg la Piazza del Littorio cu clădirile care o completează și o caracterizează, trebuie atribuită arhitectului Bosio și colaboratorilor săi, care au realizat lucrarea și după moartea sa prematură în 1941[43].

El a recompus așadar axa bulevardului (Viale dell’Impero) evidențiind în special porțiunea terminală unde a amplasat cele mai importante clădiri ale Italiei fasciste: La Casa del Fascio, Palazzo dell’Opera Dopolavoro Albanese și Palazzo della Giounte del Littorio Albanese[44].

Clădirile diferă foarte mult de cele proiectate de Di Fausto mai ales în ceea ce privește dimensiunea.

La Casa del Fascio[45] (astăzi Politehnica din Tirana) constituie încă elementul simbolic al regimului fascist din Albania. Este situat la capătul bulevardului chiar sub deal și este ușor vizibil pe tot parcursul călătoriei de-a lungul Viale dell’Impero. În construcția acestei clădiri Bosio a împletit o parte din cultura locală pe care o regăsim în aspectul unei cetăți cu ziduri de piatră care amintesc de casele nord-albanezilor numite „kulla” (turn), și o parte din cultura italiană în care toate suprafețele îmbrăcate în piatra cioplită grosier evoca unul dintre aspectele caracteristice palatelor florentine din secolele al XV-lea și al XVI-lea, cu reinterpretările necesare care introduc elemente inovatoare si moderne[46].

Fig. 9 G. Bosio, Casa del Fascio, a sinistra il Palazzo della Gioventù del Littorio Albanese

https://www.beniculturalionline.it/album.php?n=18

Pentru rolul său de element simbolic al puterii fasciste în Albania, Bosio nu numai că a amplasat impunătoarea clădire în centrul pieței, ci și-a ridicat-o pe o bază mare la care se poate ajunge printr-o scară a cărei funcție era aceea de a conferi o mai mare monumentalitate structurii. Spațiul gol de la capătul treptelor a fost conceput ca o scenă pentru evenimente politice și culturale care trebuiau să aibă ca imagine frontală simbolul clădirii puterii fasciste[47].

Pe ambele părți ale Casei del Fascio, cu o vedere bine îndreptată către această clădire, se aflau construcții menite să încurajeze cultura, sportul și distracția tineretului albanez, pe care regimul a aspirat să-l îndoctrineze, plasând aceste activități în apropierea complexului ce simboliza  puterea fascistă. La stânga regăsim Palazzo della Gioventù del Littorio Albanese[48] (astăzi parte sediului Rectoratului Universității). În spatele acestuia Bosio a proiectat un stadion olimpic (astăzi stadionul Qemal Stafa) iar la dreapta Palazzo dell’Opera Dopolavoro Albanese[49] (astăzi Academia de Belle Arti). La casa della Gioventù avea un scop pur sportiv, cu scopul principal de a promova activitățile dorite de regim. În Casa del Dopolavoro în schimb funcționau birouri de turism, teatru, sale de lectură, bal, sală de jocuri. Scopul înființări acestora era de a permite atragerea unui număr cât mai mare de persoane[50]. Împreună, aceste edificii construite în piatră și marmură[51] reprezentau un nou centru politic, sportiv și cultural, inima unui stat, Albania, aflat sub ocupație italiană, în timp ce piața proiectată de Di Fausto își pierde rolul principal, devenind doar un loc de tranzit[52].

Este interesant de observat cum cele două piețe, unul organizat ca centru al puterii politice albaneze (Piazza dei Ministeri proiectat de Di Fausto) și celălalt ca punct de sprijin al puterii politice fasciste (Piazza del Littorio proiectat de Bosio), reprezintă relația într-un mod atât de clar și vizibil între cele două centre de putere din Albania cu o prevalență clară a regimului fascist reprezentat de clădiri voluminoase și cu caracteristici deosebite menite să transmită măreție, stabilitate și longevitate, spre deosebire de clădirile ministeriale de dimensiuni reduse și un stil arhitectural depășit.

Înainte de moartea sa prematură, Bosio a reușit să proiecteze și câteva clădiri importante de-a lungul Viale dell’Impero, care leagă Piața Skanderbeg de Piazza del Littorio.

În centrul Viale Bosio a poziționat Birourile Locotenenței într-o clădire cu volume suprapuse strict, de culoare albă care aminteau arhitectura esențială sau, așa cum o numește Giusti, „monumentalitatea raționalizată”[53].

Fig. 10 G. Bosio, Uffici Luogotenenziali, Tirana, 1939 (Foto A. Vokshi)

În aceeași linie a fost renovată și fosta Villa Reale, care după exilul regelui Zogu a devenit clădirea reprezentativă a noului centru politic (azi Palazzo delle Brigate). Bosio a fost cel care a revizuit proiectul de reconstrucție al clădirii în funcție de noua utilizare. Acesta a decis să simplifice decorațiunile exterioare și să prezinte vila ca o clădire compactă și uniformă care, ca reprezentant al regimului fascist, trebuia să apară ca acesta din urmă „curajos gol, direct și practic”[54].

Stilul lui Bosio, care se deosebea considerabil de predecesorii săi, părea să poată garanta acel element de modernitate care nu a afectat și nici nu sacrifica sentimentul de monumentalitate clasică pe care guvernul italian intenționa să-l imprime în operele sale, făcând astfel din arhitectură un demn ambasador al propriului regim.

 

Concluzii

Situația economică dificilă a transformat Albania într-un protectorat al statului italian încă din anii ’20. Ajutorul economic a dat Italiei un cuvânt important de spus în gestionarea capitalului intern. În domeniul arhitecturii, influența este deosebit de evidentă prin alegerea arhitecților, a materialelor și, în consecință, și a stilului de construcție, care, așa cum a reieșit din acest studiu, este în mod clar atribuibil arhitecturii fasciste.

În lumina analizei efectuate, putem afirma că arhitectura a fost folosită ca un simplu instrument de propagandă menită să cucerească masele și să arate populației și lumii ce este capabilă să realizeze această putere într-o țară mică și înapoiată precum Albania.

În ciuda diversității stilului, influențată aparent și de progresul artei și arhitecturii în lume, arhitecții care au lucrat în Albania au urmărit un scop comun: acela de a reflecta în mod autentic caracterul arhitecturii fasciste, colorat de diversele nuanțe ale modernizării, dar mereu fidelă a ceea ce reprezenta regimul. Ca o linie generală, s-a observat, în perioadele comunistă și postcomunistă, o politică edilitară care a promovat activități de întreținere a vechilor clădiri. În acest context, oriunde a fost posibil, s-a menținut cu fidelitate stilul original al clădirilor. De-a lungul anilor, nu au existat încercări de a face schimbări semnificative pentru a elibera aceste clădiri (de o importanță deosebită pentru statul albanez) de memoria regimului fascist. Mai degrabă, acum fac parte din istoria statului albanez și sunt păstrate ca reprezentante demne ai unei perioade istorice.

Este rezonabil să credem că aceste clădiri, dar și multe altele au fost percepute de populație și de elita politică nu doar ca imagine a fascismului, ci și ca primul pilon către dezvoltarea și modernizarea țării, motiv pentru care nu au apărut resentimente care să conducă la respingerea lor, așa cum s-a întâmplat imediat după regimul comunist din 1991, când populația a distrus orice simbol posibil al regimului, considerat în același timp un simbol al sărăciei, fricii și suferinței.

În prezent, clădirile ambelor perioade sunt îngrijite și restaurate ca parte a moștenirii culturale și istorice a statului albanez.

Traducere realizată de Sabin Drăgulin

Bibliografie:

ALIAJ, Besnik, LULO, Keida, MYFTIU, Genc, Tirana, The Challenge of Urban Development, Cetis, Tirane, 2003.

BALDACCI, Antonio. L’Albania, Pubblicazioni dell’Istituto per l’Europa Orientale, Roma, 1929.

BASCIANI, Alberto, „Tra politica culturale e politica di potenza. Alcuni aspetti dei rapporti tra Italia e Albania tra le due guerre mondiali”, în Mondo Contemporaneo, 8, 2/2012, pp. 91-113.

BEJA, Ramazan, Durrësi dhe Italianët, Shtëpia botuese Emar, Durrës, 2012.

BORGOGNI, Massimo, Tra continuità e incertezza. Italia e Albania (1914-1939), La strategia politico-militare dell’Italia in Albania fino all’operazione “Oltre mare Tirana”, FrancoAngeli, Milano, 2007.

CACCIA, Susanna, „Percorsi di Tutela e Valorizzazione in Albania. Verso una collezione di architetture”, în Giusti Maria Adriana (ediție îngrijită de), Architettura Italiana in Albania Conoscenza tutela valorizzazione, ETS, Pisa, 2009, pp. 116-177.

CAROCCI, Giampiero, La politica estera dell’Italia fascista 1925-1928, Bari, 1969.

CEDERNA, Antonio, Mussolini Urbanista. Lo sventramento di Roma negli anni del consenso, Laterza, Roma-Bari, 1979.

CELEGHINI, Riccardo, Storia: Quando l’Italia invase l’Albania, in East Journal, 10 aprile 1019, https://www.eastjournal.net/archives/97395 (consultato il 15 luglio).

CERVI Mario, Storia della guerra di Grecia, Bur, 2013.

CIANO, Gian Galeazzo, I diari di Ciano. Testi originali, RLI classici (Italian Edition), 2019.

CRESTI, Carlo, Gherardo Bosio architetto fiorentino 1903 – 1941, Angelo Pontercoli Editore, Firenze, 1996.

D’ALESSANDRI, Antonio, „La figura di Zog “re degli albanesi” nella storiografia italiana”, în Nuova Rivista Storica, XCIV, 3/2010, pp. 975-984.

DHAMO, Sotir, THOMAI, Gjergj, ALIAJ, Besnik, Tirana qytet i munguar, Polis Press, Tirane, 2016.

DI FAUSTO, Florestano, „Visione mediterranea della mia architettura, Libia”, Rassegna mensile illustrata, nr. 10, dicembre 1937.

ERCOLANI, Antonella, L’Italia in Albania. La conquista italiana nei documenti albanesi (1939), Libera Università degli Studi S. Pio V, Roma, 1999.

FISCHER, Bernd Jurgen, King Zog and the struggle for stability in Albania, New York, 1984.

IDEM, L’Anschluss italiano. La guerra in Albania (1939-1945), Controluce, Nardò, 2019.

FONZI, Paolo, Fame di guerra: l’occupazione italiana della Grecia 1941-43, Cacucci, 2019.

GAMBINO, Amedeo, „Le relazioni economiche tra l’Italia e l’Albania” în Rivista internazionale di scienze sociali, XLVIII (1940), 3, pp. 408-423.

GIACOMELLI, Milva, VOKSHI, Armando (ediție îngrijită de), Architetti e ingeneri italiani in Albania, Edifir, Firenze, 2012.

GIUSTI, Maria Adriana, Albania, Architettura e Città, 1925 – 1945, Maschietto Editore, Firenze, 2006.

GOBETTI, Eric, Alleati del nemico: occupazione italiana della Jugoslavia 1941-1943, Laterza, 2013.

GODOLI, Ezio, „Progetti per la SVEA (Società per lo sviluppo economico dell’Albania): documenti dagli archivi di Luigi Luiggi e Guido Fiorini”, în Godoli Ezio, Tramonti Ulisse (ediție îngrijită de), Architetti e Ingegneri italiani in Albania, Edifir, Firenze, 2012.

GRESLERI, Giugliano, Albania, una dimensione sospesa, tra opere pubbliche e rifondazione della città, in Archittetura italiana d’oltremare, Atlante iconografico, Massaretti, Bologna University Press, Bologna, 2008.

GRESLERI, Giugliano, „La via dell’Est: da Tirana a Lubiana”, în G. Gresleri, P.G. Massaretti, S. Zagnoni, Marsilio (ediție îngrijită de), Architettura italiana d’Oltremare 1870-1940, Venezia, 1993, pp. 323-331.

IKONOMI, Ilir, Pushtimi, Ministri amerikan ne Tirane Hugh Grant, rrefen 7 prillin shqiptar, UetPress, Tirane, 2014.

JACOMONI DI SAN SAVINO, Francesco, La politica dell’Italia in Albania – nelle testimonianze del Luogotenente del Re, Cappelli Editore, 1965.

LAMBERTINI, Ivo, Piano Regolatore di Tirana, Relazione, 1943.

LUARASI, Skender, „Rreth Historisë së Arkitekturës Moderme Shqiptare”, Forum A+P , nr. 3, Afrojdit, Tirane, 2009.

MAURO, Eliana, „L’architettura dei giardini del Ventennio in Albania”, în GODOLI Ezio, TRAMONTI Ulisse (ediție îngrijită de), Architetti e Ingegneri italiani in Albania, Edifir, Firenze: 2012, pp. 129-135.

MENGHINI, Anna Bruna, PASHAKO, Frida, STIGLIANO, Marco, Architettura moderna italiana per le città d’Albania: modelli e interpretazioni, Collana archinauti 40, Dudaj, Tirane, 2012.

MIGLIACCIO, Maria Concetta, „Identità e architettura nell’esperienza albanese di Florestano Di Fausto”, în GODOLI, Ezio, TRAMONTI, Ulisse (ediție îngrijită de), Architetti e Ingegneri italiani in Albania, Edifir, Firenze, 2012.

MONTANARI, Mario (ediție îngrijită de), Le truppe italiane in Albania (anni 1914-20 e 1939), Stato Maggiore dell’Esercito Ufficio Storico, Roma, 1978.

MONTANELLI, Indro, Albania una e mille, G. B. Paravia & C., Milano, 1939.

IDEM, Valigia diplomatica, Garzanti, Milano, 1956.

MONTANELLI, Sestilio, Albania, T.C.I., Milano, 1940.

PALLINI, Cristina, SCACCABAROZZI Annalisa, L’urbanistica corporativa ei piani italiani per le città dell’Albania, Editore Planum, 2014.

PASTORELLI, Pietro, Italia e Albania, 1924-1927: origini diplomatiche del Trattato di Tirana del 22 novembre 1927, Firenze, Poligrafo Toscano, 1967.

PROCIDA, Elisabetta, „I progetti di Armando Brasini architetto onorario del Governo d’Albania” în GODOLI, Ezio, TRAMONTI, Ulisse (ediție îngrijită de), Architetti e Ingegneri italiani in Albania, Edifir, Firenze: 2012, pp. 15-26.

QUARONI, Pietro, „Ritratto di re Zogu”, în Corriere della Sera, 20.03.1954.

QUARTARANO, Rosaria, Roma tra Londra e Berlino, La politica estera fascista dal 1939 al 1940, Roma, 1981.

QYQJA, Araldo, „Tirana, La nuova capitale da Brasini a Morpurgo”, în Forum A+P, Periodico scientifico per l’architettura e la pianificazione urbana, Afrojdir, Tirane, gennaio 2009.

RENZI, Riccardo, „La Casa del Fascio di Tirana”, în GODOLI, Ezio, TRAMONTI, Ulisse (ediție îngrijită de), Architetti e Ingegneri italiani in Albania, Edifir, Firenze: 2012, pp. 79-85.

IDEM, Tirana, „Casa del Fascio”, în TRAMONTI Ulisse (ediție îngrijită de), Architettura e urbanistica nelle Terre d’Oltremare, Dodecanneso, Etiopia, Albania (1924-1943), Bononia University Press, 2017.

ROSELLI, Alessandro, Italia e Albania: relazioni finanziarie nel ventennio fascista, Bologna, Il Mulino, 1986.

IDEM, Italy and Albania financial relations in the fascist period, New Tork, 2006.

SHKRELI, Artan, „Gli albori di Tirana capitale e Armando Brasini”, în GODOLI, Enzo, TRAMONTI, Ulisse (ediție îngrijită de), Architetti e Ingegneri italiani in Albania, Edifir, Firenze: 2012.

SWIRE, Joseph, King Zog’s Albania, Robert Hale, London, 1937.

TAJANI, Filippo, L’avvenire dell’Albania, Ulrico Hoepli, Milano, 1932.

THOMO, Pirro, Korça Urbanistika dhe Arkitektura, Akademia e Shkencave e Shqipërisë, Tiranë, 2012.

TRAGLIA, Gustavo, L’Albania di re Zog, Edizioni Tiber, Roma, 1930.

TRAMONTI, Ulisse (ediție îngrijită de), Architettura e urbanistica nelle Terre d’Oltremare, Dodecaneso, Etiopia, Albania (1924-1943), Bononia University Press, 2017.

IDEM, „Florestano Di Fausto Dal Dodecaneso all’Albania attraverso Predappio”, în GODOLI, Ezio, TRAMONTI, Ulisse (ediție îngrijită de), Architetti e Ingegneri italiani in Albania, Edifir, Firenze, 2012.

TRANI, Silvia (ediție îngrijită de), L’unione fra l’Albania e l’Italia, Censimento delle fonti (1939-1945) conservate negli archivi pubblici e privati di Roma, Pubblicazioni degli archivi di Stato strumenti CLXXIII, Ministero per i Beni e le Attività Culturali Direzione Generale per gli Archivi, 2007.

VILLARI, Giovanni, „Il sistema di occupazione fascista in Albania”, în BRAZZO, Laura e SARFATTI, Michele (ediție îngrijită de), Gli ebrei in Albania sotto il fascismo. Una storia da ricostruire, Giuntina, Milano 2010, pp. 93-94.

IDEM, Italia in Albania 1939-1943, Novalogos, 2020.

VOKSHI, Armand, „Gherardo Bosio: le opere in Albania” în GODOLI, Enzo, TRAMONTI, Ulisse (ediție îngrijită de), Architetti e Ingegneri italiani in Albania, Edifir, Firenze: 2012.

IDEM, Tracce dell’architettura italiana in Albania 1925 – 1943, DNA, Firenze, 2014.

Documenti

Archivio Centrale dello Stato, Fondo Archivio della Banca d’Albania, sub fondo SVEA.

Camera di Commercio Italo-Orientale di Bari, L’Albania economica, Bari, settembre, 1927.

Convenzione per il Prestito per i Lavori Pubblici dell’Albania, S.V.E.A. – Relazione sul Bilancio al 31 dicembre 1926 presentata all’Assembla Generale degli Azionisti del 27 aprile 1927, Allegato 1.

Convenzione tra S.V.E.A. e il Governo albanese, ratificata dal Parlamento albanese e pubblicata nella „Gazzetta Ufficiale albanese”, n.36 del 12.07.1925 e n.40 del 31.07.1925.

Lettera di Pietro Maria Bardi a G. Ciano, în R. Mariani, Razionalismo e architettura moderna, ed. Comunità, Milano, 1989.

Lettera n. 681, da A. Zogu a B. Mussolini, 22 gennaio 1925, în «I documenti diplomatici italiani», Settima Serie, 1922-1935, Roma 1959, vol. III.

Lettera n. 687 da B. Mussolini ad A. Zogu, 26 gennaio 1925, in «I documenti diplomatici italiani», Settima Serie, 1922-1935, Roma 1959, vol. III.

Ministero degli Affari Esteri, Trattati e convenzioni fra il Regno d’Italia e gli altri stati, XXXI, Roma, 1928.

Opere del Fascismo în Tomorri, „Quotidiano Fascista d’Albania”, Anno II, n. 258, 28 ottobre 1942.

Suisa, Archivi di architettura, Gherardo Bosio, https://siusa.archivi.beniculturali.it/cgi-bin/pagina.pl?TipoPag=prodpersona&Chiave=51438&RicProgetto=architetti.

SVEA, Un decennio di vita della SVEA. Relazione presentata all’Assemblea generale degli azionisti il 15 maggio 1936-XIV, Libreria di Stato, Roma, 1936;

 

[1] Despre ocupație a se vedea: G. Villari, Italia in Albania 1939-1943, Novalogos, 2020; M. Montanari (ediție îngrijită de), Le truppe italiane in Albania (anni 1914-20 e 1939), Stato Maggiore dell’Esercito Ufficio Storico, Roma, 1978, pp. 254-278; I. Ikonomi, Pushtimi, Ministri amerikan ne Tirane Hugh Grant, rrefen 7 prillin shqiptar, UetPress, Tirane, 2014; M. Borgogni, Tra continuità e incertezza. Italia e Albania (1914-1939), La strategia politico-militare dell’Italia in Albania fino all’operazione “Oltre mare Tirana”, FrancoAngeli, Milano, 2007, pp. 310 și următoarele; A. Ercolani, L’Italia in Albania. La conquista italiana nei documenti albanesi (1939), Libera Università degli Studi S. Pio V, Roma, 1999; B.J. Fisher, L’Anschluss italiano. La guerra in Albania (1939-1945), Controluce, Nardò, 2019.

[2] Despre interesul demonstrat de Italia în Albania recomand: P. Pastorelli, Italia e Albania, 1924-1927: origini diplomatiche del Trattato di Tirana del 22 novembre 1927, Firenze, Poligrafo Toscano, 1967; A. Basciani, „Tra politica culturale e politica di potenza. Alcuni aspetti dei rapporti tra Italia e Albania tra le due guerre mondiali”, în Mondo Contemporaneo, 8, 2/2012, pp. 91-113; A. D’Alessandri, „La figura di Zog “re degli albanesi” nella storiografia italiana”, în Nuova Rivista Storica, XCIV, 3/2010, pp. 975-984.

[3] În ceea ce privește interesele pe care Italia fascistă le-a manifestat în Albania recomand: G.G. Ciano, I diari di Ciano. Testi originali, RLI classici (Italian Edition), 2019; A. Roselli, Italia e Albania: relazioni finanziarie nel ventennio fascista, Bologna, Il Mulino, 1986.

[4] G. Villari, „Il sistema di occupazione fascista in Albania”, în L. Brazzo și M. Sarfatti (ediție îngrijită de), Gli ebrei in Albania sotto il fascismo. Una storia da ricostruire, Giuntina, Milano 2010, pp. 93-94; R. Quartarano, Roma tra Londra e Berlino, La politica estera fascista dal 1939 al 1940, Roma, 1981, p. 445.

[5] R. Celeghini, „Storia: Quando l’Italia invase l’Albania”, în East Journal, 10 aprile 1019, https://www.eastjournal.net/archives/97395 (15.07.2022).

[6] Zog I (1895 – 1961) a fost liderul Albaniei până la ocuparea țării de către Italia Fascistă. Între anii 1922 – 1924 a fost prim-ministru, președinte 1925 – 1928 și în cele din urmă Rege între 1928 – 1939.

[7] Singura posibilitate de dezvoltare pentru Albania erau investițiile străine. SUA și Anglia nu erau înclinate să investească în Albania din cauza instabilității sale politice, Grecia și Iugoslavia în schimb, cu toate că aveau capacitatea economică de a investi în străinătate se confruntau cu mari probleme interne, de aceea, cea mai sigură opțiune a fost Italia, în ciuda conștientizării riscului pe care îl impune intererferențele cu regimul fascist. Pentru mai multe informații recomand I. Ikonomi, Pushtimi, op. cit., p. 15.

[8] A. Baldacci, L’Albania, Pubblicazioni dell’Istituto per l’Europa Orientale, Roma, 1929, pp. 114-222; C. Pallini, A.R. Scaccabarozzi, L’urbanistica corporativa ei piani italiani per le città dell’Albania, Editore Planum, 2014, pp. 2-3.

[9] A. Qyqja, Tirana, „La nuova capitale da Brasini a Morpurgo”, în Forum A+P, Periodico scientifico per l’architettura e la pianificazione urbana, Afrojdir, Tirane, gennaio 2009, pp.92-97.

[10] Despre Regele Zog recomand a se consulta: B.J. Fischer, King Zog and the struggle for stability in Albania, New York, 1984; J. Swire, King Zog’s Albania, Robert Hale, London,1937; G. Traglia, L’Albania di re Zog, Edizioni Tiber, Roma, 1930; P. Quaroni, Ritratto di re Zogu, în „Corriere della sera”, 20.03.1954; ID., Valigia diplomatica, Garzanti, Milano, 1956, pp. 85-112.

[11] Pentru mai multe informații asupra corespondenței dintre cei doi lideri a se vedea: Scrisoarea nr 681,  a lui A. Zogu către B. Mussolini, din 22 ianuarie 1925, în I documenti diplomatici italiani, Settima Serie, 1922-1935, Roma, 1959, vol. III, p. 418; Ibidem, p. 422. Scrisoarea nr 687 lui B. Mussolini către A. Zogu, 26 ianuarie 1925.

[12] Vezi G. Carocci, La politica estera dell’Italia fascista 1925-1928, Bari, 1969; G.G. Ciano, I diari di Ciano, op. cit.; despre Albania recomand: F. Jacomoni Di San Savino, La politica dell’Italia in Albania – nelle testimonianze del Luogotenente del Re, Cappelli Editore, 1965.

[13] Tratatul a consacrat libertatea deplină a comerțului între cele două țări, scutirea de la drepturile de tranzit pentru mărfuri și obligația de a nu acorda monopoluri comerciale terților. A se vedea: Camera di Commercio Italo-Orientale di Bari, L’Albania economica, Bari, settembre, 1927, pp. 132-149; Ministero degli Affari Esteri, Trattati e convenzioni fra il Regno d’Italia e gli altri stati, XXXI, Roma, 1928; M. Borgogni, Tra continuità e incertezza. Italia e Albania (1914-1939), La strategia politico-militare dell’Italia in Albania fino all’operazione “Oltre mare Tirana”, op cit., p. 88; S. Trani (ediție îngrijită de), L’unione fra l’Albania e l’Italia, Censimento delle fonti (1939-1945) conservate negli archivi pubblici e privati di Roma, Pubblicazioni degli archivi di Stato strumenti CLXXIII, Ministero per i Beni e le Attività Culturali Direzione Generale per gli Archivi, 2007, p. 24.

[14] Despre  S.V.E.A a se vedea: A. Raselli, Italy and Albania financial relations in the fascist period, New York, 2006, pp. 33-45; Convenția între S.V.E.A. și Guvernul din Albania, ratificată de Parlamentul albanez și publicată în Gazzetta Ufficiale albanese nr.36 din 12.07.1925 și nr. 40 din 31.07.1925; F. TajanI, L’avvenire dell’Albania, Ulrico Hoepli, Milano, 1932, pp. 123-144; A. Gambino, „Le relazioni economiche tra l’Italia e l’Albania”, în Rivista internazionale di scienze sociali, XLVIII (1940), 3, pp. 408-423; I. Montanelli, Albania una e mille, G. B. Paravia & C., Milano, 1939, pp. 93, 135; SVEA, Un decennio di vita della SVEA. Relazione presentata all’Assemblea generale degli azionisti il 15 maggio 1936-XIV, Libreria di Stato, Roma, 1936; E. Godoli, „Progetti per la SVEA (Società per lo sviluppo economico dell’Albania): documenti dagli archivi di Luigi Luiggi e Guido Fiorini”, în E. Godoli, U. Tramonti (ediție îngrijită de), Architetti e Ingegneri italiani in Albania, Edifir, Firenze: 2012.

[15] F. Jacomoni Di San Savino, La politica dell’Italia in Albania – nelle testimonianze del Luogotenente del Re, Cappelli Editore, 1965, pp. 195-196.

[16] Convenzione per il Prestito per i Lavori Pubblici dell’Albania, S.V.E.A. – Relazione sul Bilancio al 31 dicembre 1926 presentata all’Assembla Generale degli Azionisti del 27 aprile 1927, Allegato 1, pp. 26-37; Archivio Centrale dello Stato, Fondo Archivio della Banca d’Albania, sub fondo SVEA; M.A. Giusti, Albania, Architettura e Città, 1925 – 1945, Maschietto Editore, Firenze, 2006, p. 14; Cfr. S. Montanelli, Albania, T.C.I., Milano, 1940, p. 18.

[17] M.C. Migliaccio, „Identità e architettura nell’esperienza albanese di Florestano Di Fausto”, în E. Godoli e U. Tramonti, Architetti e ingegneri italiani in Albania, Edifir, Firenze, 2012, p. 33.

[18] În ceea ce privește intențiile italiene asupra Iugoslaviei recomand: G.G. Ciano, I diari di Ciano, op.cit.; E. Gobetti, Alleati del nemico: occupazione italiana della Jugoslavia 1941-1943, Laterza, 2013. În ceea ce privește intențiile italiene în Grecia recomand: P. Fonzi, Fame di guerra: l’occupazione italiana della Grecia 1941-43, Cacucci, 2019; M. Cervi, Storia della guerra di Grecia, Bur, 2013.

[19] Așa se mai numește Albania.

[20] În Albania au lucrat mulți arhitecți italieni și albanezi care au contribuit la construirea marilor lucrări publice. Dintre aceștia menționăm: G. Bertè, V. B. Morpurgo, F. Poggi, I. Lambertini (italieni) și S. Luarasi, A. Lufi, Q. Butka, K. Sotiri, Dh. Dhespoti, O. Fortuzi (albanezi). Datorită limitărilor impuse de spațiu vom analiza trei arhitecți: A. Brasini, F. Di Fauso și G. Bosio. În plus, analiza se va concentra în principal pe clădirile guvernamentale situate în capitală. În epoca fascistă, multe clădiri proiectate și construite de forța de muncă venită din Italia au schimbat imaginea orașelor precum Durres, Shkodra, Korca, Vlore Sarande etc prin construirea de vile, palate, biserici, grădini, școli, spitale și clădiri pentru instituții. Pentru mai multe informații vezi: A.B Menghini, F. Pashako, M. Stigliano, Architettura moderna italiana per le città d’Albania: modelli e interpretazioni, Collana archinauti 40, Dudaj, Tirane, 2012; S. Luarasi, „Rreth Historisë së Arkitekturës Moderme Shqiptare”, Forum A+P , nr.3, Afrojdit, Tirane, 2009; R. Beja, Durrësi dhe Italianët, Shtëpia botuese Emar, Durrës, 2012; P. Thomo, Korça Urbanistika dhe Arkitektura, Akademia e Shkencave e Shqipërisë, Tiranë, 2012.

[21] M.A. Giusti, Albania, Architettura e Città, 1925 – 1945, op. cit., p. 16.

[22] A. Shkreli, „Gli albori di Tirana capitale e Armando Brasini”, în E. Godoli și U. Tramonti, Architetti e ingegneri italiani in Albania, op. cit., p. 12; A. Cederna Mussolini Urbanista. Lo sventramento di Roma negli anni del consenso, Laterza, Roma-Bari, 1979.

[23] G. Gresleri, „La via dell’Est: da Tirana a Lubiana”, în G. Gresleri, P.G. Massaretti, S. Zagnoni, Marsilio (ediție îngrijită de), Architettura italiana d’Oltremare 1870-1940, Venezia, 1993, pp. 323-331; M. Concetta, „Identità e architettura nell’esperienza albanese di Florestano Di Fausto”, în E. Godoli și U. Tramonti, Architetti e ingegneri italiani in Albania, op. cit, pp. 35-36; I. Lambertini, Piano Regolatore di Tirana, Relazione, 1943, pp. 1-5.

[24] S. Dhamo, Gj. Thomai, B. Aliaj, Tirana qytet i munguar, Polis Press, Tirane, pp. 15-16.

[25] M.A. Giusti, Albania, Architettura e Città, 1925 – 1945, op. cit., p. 19.

[26] E. Procida, „I progetti di Armando Brasini architetto onorario del Governo d’Albania”, în E. Godoli și U. Tramonti, op. cit., pp. 15-26.

[27] A. Shkreli, Gli albori di Tirana capitale e Armando Brasini, în E. Godoli și U. Tramonti, op. cit., p. 12.

[28] A. Qyqja, Tirana, La nuova capitale da Brasini a Morpurgo, op. cit, pp. 92-97; pentru mai multe informații despre proiectele care au fost prezentate pentru Piazza dei Ministeri a se vedea: B. Aliaj, K. Lulo, G. Myftiu, Tirana, The Challenge of Urban Development, Cetis, Tirane, 2003.

[29] M. Giacomelli, A Vokshi (ediție îngrijită de), Architetti e ingeneri italiani in Albania, Edifir, Firenze, pp. 29-35; U. Tramonti, „Florestano Di Fausto Dal Dodecaneso all’Albania attraverso Predappio”, în E. Godoli și U. Tramonti, op. cit., pp.27-32.

[30] F. Di Fausto, „Visione mediterranea della mia architettura, Libia”, Rassegna mensile illustrata, nr. 10, dicembre 1937, p. 16.

[31] Pe parcursul anilor, o parte din aceste edificii au fost mărite cu unul sau două etaje: S. Dhamo, Gj. Thomai, B. Aliaj, Tirana qytet i munguar, op. cit., p. 44; A Vokshi, Tracce dell’architettura italiana in Albania 1925 – 1943, DNA, Firenze, 2014.

[32] M.A. Giusti, Albania architettura e città. 1925-1943, op. cit., pp. 19-35; U. Tramonti, „Florestano Di Fausto Dal Dodecaneso all’Albania attraverso Predappio”, în E. Godoli e U. Tramonti, Architetti e ingegneri italiani in Albania, op. cit., pp. 27-32.

[33] M.C. Migliaccio, „Identità e architettura nell’esperienza albanese di Florestano Di Fausto” în E. Godoli și U. Tramonti, op. cit, pp. 33-53; S. Caccia, „Percorsi di Tutela e Valorizzazione in Albania. Verso una collezione di architetture”, în M.A. Giusti (ediție îngrijită de), Architettura Italiana in Albania Conoscenza tutela valorizzazione, ETS, Pisa, 2009, pp. 116-177.

[34] M.C. Migliaccio, „Identità e architettura nell’esperienza albanese di Florestano Di Fausto”, în E. Godoli și U. Tramonti, op. cit., p. 47.

[35] E. Mauro, „L’architettura dei giardini del Ventennio in Albania”, în E. Godoli e U. Tramonti, op. cit., pp. 129-135.

[36] A Vokshi, op. cit.

[37] Su Gherardo Bosio: C. Cresti, Gherardo Bosio architetto fiorentino 1903 – 1941, Angelo Pontercoli, Editore, Firenze, 1996; Suisa, Archivi di architettura, Gherardo Bosio, https://siusa.archivi.beniculturali.it/cgi-bin/pagina.pl?TipoPag=prodpersona&Chiave=51438&RicProgetto=architetti (accesta 10.07.2022).

[38] M.C. Migliaccio, „Identità e architettura nell’esperienza albanese di Florestano Di Fausto”, în E. Godoli și U. Tramonti, op. cit, pp. 33-53.

[39] M.A. Giusti, op. cit., p.37; A. Vokshi, „Gherardo Bosio: le opere in Albania”, în E. Godoli și U. Tramonti, op. cit, pp. 71-77.

[40] Au fost chemați de Bosio să lucreze împreună în cadrul Biroului Central pentru Construcții și Urbanistică inginerii Paladini și Poggi, arhitecții Orzali, Lambertini și Carmignani. A se vedea R. Renzi, „La Casa del Fascio di Tirana”, în E. Godoli și U. Tramonti, op. cit., pp. 79-85.

[41] C. Pallini, A.R. Scaccabarozzi, L’urbanistica corporativa ei piani italiani per le città dell’Albania, Editore Planum, 2014, pp. 1-8.

[42] M.C. Migliaccio, „Identità e architettura nell’esperienza albanese di Florestano Di Fausto”, în E. Godoli și U. Tramonti, op. cit, pp. 33-53; C. Pallini, A.R. Scaccabarozzi, L’urbanistica corporativa ei piani italiani per le città dell’Albania, Editore Planum, 2014, p. 6; U. Tramonti (ediție îngrijită de), Architettura e urbanistica nelle Terre d’Oltremare, Dodecaneso, Etiopia, Albania (1924-1943), Bononia University Press, 2017, p. 208.

[43] Lucrările au fost continuate de arhitecții Poggi, Orzali, Lambertini ca și de mulți alți colaboratori ai lui Bosio.

[44] Pentru un catalog cu fotografii a construcțiilor lui Gherardo Bosio în Albania și afară recomand: http://www.artefascista.it/bosio_gherardo__arte__italiana__del.htm (accesat 26.07.2022).

[45] În colaborare cu Ferrante Orzali, a se vedea: R. Renzi, Tirana, Casa del Fascio, în U. Tramonti (ediție îngrijită de), Architettura e urbanistica nelle Terre d’Oltremare, Dodecanneso, Etiopia, Albania (1924-1943), op. cit., pp. 222-227; G. Gresleri, Albania, una dimensione sospesa, tra opere pubbliche e rifondazione della città, în Archittetura italiana d’oltremare, Atlante iconografico, Massaretti, Bologna University Press, Bologna, 2008, pp. 433-468.

[46] A. Vokshi, „Gherardo Bosio: le opere in Albania”, în E. Godoli și U. Tramonti, op. cit., pp. 74-75; C. Cresti, Gherardo Bosio architetto fiorentino 1903 – 1941, op. cit., p. 12;

[47] A Vokshi, Tracce dell’architettura italiana in Albania 1925 – 1943, op. cit.; R. Renzi, „La Casa del Fascio di Tirana”, în E. Godoli și U. Tramonti, op. cit., pp. 79-85.

[48] În colaborare cu Orzali și Poggi.

[49] Ibidem.

[50] În scopuri propagandistice, regimul fascist a făcut publicitate construcției acestor clădiri, sporind atât structura arhitecturală, cât și rolul lor în societatea albaneză. Ziarul „Tomorri” a prezentat Casa del Fascio astfel: „Aspectul auster al Torre Littoria a Casei del Fascio din capitală: aici își vor găsi căminul tinerii generației Littorio, de aici vor pleca spre organizarea efortului care va trebui să întărească din ce în ce mai mult patria  mare realizată de voința lui Mussolini, fondatorul marii Albanii”,  „Opere del Fascismo” în Tomorri, Quotidiano Fascista d’Albania, Anno II, n. 258, 28 ottobre 1942.

[51] M.A. Giusti, op. cit., pp. 145-156.

[52] M.C. Migliaccio, „Identità e architettura nell’esperienza albanese di Florestano Di Fausto”, în E. Godoli și U. Tramonti, op. cit., p. 49.

[53] M.A. Giusti, op. cit.

[54] Scrisoarea lui Pietro Maria Bardi către G. Ciano, în R. Mariani, Razionalismo e architettura moderna, ed. Comunità, Milano, 1989, p. 213, publicat și în M.A. Giusti, Albania, Architettura e Città, 1925 – 1945, op. cit., p. 167.