Reflecții ale ideologiei politice în literatura de călătorie. George Călinescu și imaginea URSS, Kiev-Moscova-Leningrad Noiembrie 1946

[Reflections of political ideology in travel literature. George Călinescu and the image of the USSR, Kiev-Moscow-Leningrad November 1946]

Petre Florian DRĂGHICI

Abstract: The aim of this paper is to present and discuss the phenomenon of „travel literature” as propaganda regarding the USSR after World War 2. We focus in our article on the journey in the Soviet Union made by Romanian writer George Călinescu, one of the most famous Romanian intellectuals that became a „fellow traveler” and propagandist of the Romanian Communist Party after 1944.   

Keywords: George Călinescu, travel literature, propaganda, USSR, communism.

Introducere

La sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial, URSS a revitalizat politica „frontului popular”[1] ce avusese un real succes în perioada interbelică, pentru a prelua puterea politică într-un mod discret în statele est-europene ocupate de Armata Roșie.

            În acest scop vor fi folosiți noi „tovarăși de drum”, pentru a crea aparența unui pluralism politic și intelectual, ce va dispărea în mod controlat pe parcursul preluării puterii de către partidele comuniste susținute fățiș de URSS.

            „Călătoria ideologică” în patria muncitorilor și țăranilor este și ea reactivată ca mijloc de propagandă în rândul popoarelor aflate acum în sfera de influență sovietică, pentru a populariza versiunea idealizată și controlată a asupra realității din marele stat socialist, aflat acum în culmea gloriei după victoria asupra Germaniei naziste, dar și la începutul unui război rece cu statele capitaliste.

            „Vizita ideologică” devenea astfel esențială pentru personalități marcante în țările lor de origine, pentru a răspândi la întoarcerea acasă versiunea dorită de autoritățile sovietice asupra traiului din URSS. Deși aceste vizite în URSS își au perioada de glorie în primul deceniu interbelic,  dezvăluirile asupra adevăratei realități din patria sovietelor făcute de importanți scriitori și personalități în anii ’30 nu au avut nici un efect asupra noilor călători în URSS de după 1945, aceștia producând în continuare tomuri de literatură apologetică într-o formă gravă de servitute voluntară[2].

După lovitura de stat de la 23 august 1944 și trecerea României în tabăra Națiunilor Unite, dar mai ales după ocuparea țării noastre de către trupele sovietice, mulți intelectuali de marcă ai epocii și-au descoperit brusc o simpatie pentru URSS și modul de viață sovietic. În ziua de 12 noiembrie 1944 aceștia s-au reunit pentru a înființa „Asociația română pentru strângerea legăturilor cu URSS (ARLUS)”.

            Primul comitet de conducere al asociației era format din C.I. Parhon (ulterior președinte al Prezidiului R.P.R.), Dimitrie Gusti, Simion Stoilov, D. Danielopolu, Al. Rosetti ş.a.

            În decembrie 1944 vede lumina tiparului și organul de presă al ARLUS intitulat Veac Nou din al cărui comitet de redacție făceau parte printre alții: Mihail Sadoveanu, Ion Pas, Gala Galaction. Revista avea menirea de a propaga în rândurile românilor o nouă imagine a URSS, total opusă celei ce se formase în mentalul colectiv românesc în perioada interbelică sau în perioada Campaniei din Est.

            Pe lângă necesitatea de a prezenta într-o lumină cât mai favorabilă publicului românesc realizările comunismului sovietic, inițiatorii din umbră ai acestei mișcări de opinie erau conștienți că trebuie să învingă și puternicul sentiment de rusofobie prezent în opinia publică românească încă de la începutul secolului XIX.

Alături de Mihail Sadoveanu, unul dintre cele mai importante „trofee” adjudecate de comuniști din rândul intelectualilor români recunoscuți printr-o operă proprie extrem de valoroasă a fost George Călinescu.

            Acesta își va pune întregul talent de publicist în slujba noului regim, încă din 15 septembrie 1944, când va prelua conducerea ziarului Tribuna poporului, iar mai apoi va scrie la revista Lumea[3].

            Odată cu constituirea Partidului Național Popular, formațiune satelit a Partidului Comunist din România (PCdR), în ianuarie 1946, în al cărui comitet central a fost ales și George Călinescu, „divinul critic” a fost însărcinat oficial de conducerea partidului cu preluarea conducerii ziarului oficial al acestuia, intitulat Națiunea. Acest partid, prin publicația sa oficială, avea „obligația de a explica păturilor mijlocii ale populației justețea măsurilor revoluționare inițiate de comuniști în structura socială, economică și politică a țării”[4].

Parcurgând colecția Națiunii din noiembrie 1946 se poate lesne observa cum guvernul Groza utilizează toate mijloacele care îi stau la îndemână pentru a-și asigura succesul în alegeri mizând pe prietenia și generozitatea „Marelui vecin din Răsărit”, ce a susținut fățiș campania electorală a comuniștilor români cu un milion de dolari pe lună[5]. De exemplu, în numărul 194 din 10 noiembrie 1946,  pe prima pagină a Națiunii se anunță sosirea la Constanța a 3000 de lăzi cu lămâi și a 600 de lăzi cu portocale din URSS. Tot în acest număr o altă veste bună pentru populație: cu numai patru zile înainte de alegeri începe distribuirea rațiilor de ulei și zahăr pe ultimele două luni. Pentru ca bucuria să fie cât mai mare în rândurile electoratului, iar succesul în alegeri asigurat, peste câteva zile se anunță distribuirea în avans a rațiilor de zahăr, ulei, marmeladă și orez pe lunile decembrie 1946 și ianuarie 1947[6].

            Dacă până în noiembrie 1946 guvernul era în întârziere cu distribuirea rațiilor de alimente, iată cum deodată este apt să aprovizioneze populația în avans până în ianuarie. În plus, pentru muncitori se prevăd rații suplimentare de la 125 grame până la 500 de grame la zahăr și ulei, în funcție de condițiile de muncă, pe lângă cele 750 de grame distribuite tuturor[7]. De notat faptul că în urmă cu câteva zile rația anunțată era de 500 de grame!

            Pentru cei neîncadrați în economate (deci în primul rând „epurații” și „disponibilizații”) zahărul raționalizat era mai scump, diferența de preț fiind menită de a menține prețul constant în economate.

            Alte vești bune sunt cele privind sosirea a 1 000 de vagoane de porumb din Ungaria pentru regiunile lovite de secetă sau repatrierea a 10 000 de prizonieri de război din URSS[8]. În contrast cu aceste știri se publică și informații despre actele de teroare săvârșite de „manişti” în Banat și nordul Moldovei[9], precum și despre începerea procesului „Sumanelor Negre”[10].

            Putem lesne observa imaginea favorabilă a URSS în cadrul acestor alegeri, generozitatea sa fiind condiționată de un vot favorabil listei Blocului Partidelor Democratice(BPD), formațiune paravan pentru comuniști.

            În Națiunea nr. 198 din 15 noiembrie 1946 este reprodusă o conferință a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej despre „Problemele intelectualității românești și posibilitățile de viitor” în care liderul comunist declară: „Vom crea condiții necesare pentru ca toate capacitățile intelectuale să se desfășoare nestingherite”. O promisiune electorală îndeplinită prin crearea de „condiții” pentru intelectuali la Pitești, Sighet sau Canal.

            A doua zi, în fața unei adunări a preoților din București și Ilfov, Gheorghe Gheorghiu-Dej promite la fel de „sincer”: „nu poate fi vorba de despărțirea Bisericii de Stat”[11] în cazul victoriei în alegeri a BPD. Culmea cinismului și a minciunii este atinsă de ministrul de Interne, Teohari Georgescu, cu trei zile înainte de alegeri, când acesta declară la o conferință de presă : „toate partidele au avut deplină libertate în desfășurarea propagandei lor electorale. În nici o parte a țării întrunirile politice nu au fost interzise”[12].

            Ministrul Comunicațiilor, Gheorghiu-Dej îl invită pe Iuliu Maniu la teatrul Giulești pentru a-și expune programul electoral în fața personalului din Ministerul Comunicațiilor și afirmă că nu a dat nici un ordin de interzicere a afișării manifestelor electorale ale PNŢ în interiorul imobilelor ce aparțin ministerului pe care îl conduce[13]. Ca un ultim avertisment Teohari Georgescu anunță că : „PNŢ a organizat gărzi pentru a provoca incidente serioase în ziua alegerilor”[14].

             În practică însă, România fusese abandonată URSS-ului încă de la Conferința de la Moscova din decembrie 1945. Faptul că „jocurile erau făcute” nu îi absolvă de vină pe cei care, precum G. Călinescu, și-au pus prestigiul moral și intelectual în slujba celor ce urmăreau făurirea „democrației populare” în România.

În calitatea sa de personalitate marcantă a culturii române, dar mai ales în calitate de militant politic activ, George Călinescu se va afla într-o delegație de jurnaliști chemați să cunoască în mod direct „paradisul sovietic”.

O nouă etapă a „prieteniei româno-sovietice”

            Călătoria în URSS va avea loc în luna noiembrie 1946, aceasta fiind legată direct de alegerile ce aveau loc în România în aceeași lună și va fi pregătită moral în paginile ziarului Națiunea, încă din octombrie 1946, prin articolul semnat de G. Călinescu, intitulat „Prietenia româno-sovietică”[15], unde autorul își face o severă auto-critică privind lipsurile sale referitor la cunoașterea culturii sovietice. „Orice s-ar spune, adevăratul mijloc de a pătrunde în inima unei culturi este a cunoaște limba respectivă. Intelectualul român, în a cărui limbă sunt numeroase elemente slave, posedă mai multă înlesnire în învățarea limbii ruse și se află în situația de a trage totdeodată un deosebit profit de ordin filologic. Pot spune că normal ar fi ca intelectualul român, prin poziția geografică pe care o are, să facă legătura de unire între Răsărit și Apus”[16].

Animat de ideea dialogului dintre Est și Vest, ce la momentul respectiv era într-o criză profundă, G. Călinescu pleacă în ziua de 4 noiembrie 1946 împreună cu o delegație de scriitorii și ziariști la Moscova într-un fel de pelerinaj la „Mecca socialismului”.

 „Călătoria inițiatică” va crea o serie de transformări intelectuale profunde în conștiința lui G. Călinescu, astfel că în ziarul Națiunea din 20 noiembrie 1946 apare o corespondență despre declarațiile făcute de acesta „Biroului sovietic de informațiuni” (structură de propagandă pentru străinătate a URSS): „Mărturisesc sincer că până la venirea mea în URSS, eu nu înțelesesem unele aspecte ale vieții sovietice. Acum privesc totul cu alți ochi. Noi, românii întotdeauna am iubit poporul sovietic și astăzi există o strânsă legătură”[17].

De remarcat faptul că în ciuda „iubirii veșnice” a poporului român pentru cel sovietic, cu nici trei ani în urmă cele două popoare se aflau încleștate într-un conflict militar sângeros. Dar stagiul în URSS îl determină pe G. Călinescu să spună și alte enormități: „Ca istoric literar eu n-aș fi putut scrie istoria literaturii mele fără să fi studiat literatura rusă (!!!). Am început să învăț limba rusă. Faptul acesta mă va ajuta să urmăresc orice carte nouă a scriitorilor sovietici”[18]. Arta sovietică este descrisă în următorii termeni: „Ca om strâns legat de artă, m-a impresionat mult exteriorul orașelor sovietice, în special arhitectura edificiilor noi. Maeștrii sculpturii sovietice folosesc, după părerea mea, arta Greciei clasice, unind-o în mod reușit cu stilul său propriu, creat în URSS”[19].

            La întoarcerea din URSS, Călinescu va descrie în coloanele „Națiunii” impresiile sale de călătorie, nu înainte de a adresa un salut delegației de ziariști sovietici veniți în România cu ocazia alegerilor din 19 noiembrie 1946. Proaspăt întors din pelerinajul la „Cetatea Sfântă” a comunismului mondial, Călinescu se simte dator să destăinuiască și cititorilor din „revelațiile” sale: „Am profitat mult de această călătorie și unele lucruri care nu mi se arătau limpezi și pe care le înțelegeam numai irațional au devenit pentru mine realități perfect palpabile și profitabile”[20]. În mod bizar o preocupare a cetățenilor sovietici cu care a luat contact G. Călinescu este rezultatul alegerilor din România, ce se desfășurau fix în perioada vizitei sale în URSS, iar G. Călinescu candida cu succes pentru un post de deputat de Botoșani. „Cu o politicoasă discreție am fost întrebați asupra alegerilor din România. Era firesc ca cetățenii sovietici să se întrebe dacă la noi va stărui un regim de prietenie leală față de ei. Eu am răspuns că victoria Blocului Partidelor Democratice e sigură, temeiul meu fiind că poporul știe să judece cuminte. Faptele mi-au dat dreptate și e o plăcere pentru noi să întâmpinăm delegația sovietică nu numai cu semne de prietenie generală, dar și din partea unui parlament care cimentează legăturile de amiciție dintre Uniunea Sovietică și România”[21].

            Desigur, urmează și momentul penitenței, recunoașterea faptului că „noi în definitiv am păcătuit față de URSS”[22]. Articolul se încheie printr-un omagiu adus ospitalității sovietice: „excesele de atenții diplomatice nu se pot explica decât prin firea ospitalieră a poporului sovietic, printr-o stimă de om, indiferent de dimensiunea poporului căruia îi aparține”[23].

            Pe aceeași pagină cu articolul lui G. Călinescu este publicată și o scrisoare trimisă ARLUS-ului de către Bujor Almăşan, student care descrie „cum trăiesc și învață studenții români în URSS”. Tânărul ne informează că acolo primește „rechizite gratuite de la creion până la cel mai complicat tratat”. Se poate observa că „sentimentul fericirii de a învăța în URSS”, cum va spune mai târziu un alt învățăcel român devenit celebru, începuse deja să-și facă loc în inima unor studenți români.

            Înainte de a ne descrie peripețiile sale în URSS, G. Călinescu găsește timp pentru a aduce un omagiu lui dr. Petru Groza, primul ministru al României, proaspăt „câștigător” cu aproape 70% a alegerilor fraudate din 1946. Personajul este omagiat sincer de Călinescu, dar într-un mod ce va stârni reacții de amuzament în ziarele opoziției politice. „Primului-ministru îi place a se declara dac. Nu greșește. Capul angulos, umerii lați, pieptul umflat, toate par scoase de pe Columna Traian. E un Decebal imberb. Până la un punct are înfățișarea unui țăran ardelean voinic și chiabur, cu torsul susținut într-un chimir lat, invizibil. Dar observi apoi că dl. Groza e un domn. Degetele sale se strecoară cu multă îndemânare printre furculițele de gală, aparatul protocolar îi este familiar”[24]. Marele merit al lui Petru Groza este, în opinia lui G. Călinescu, o formă avansată de „revoluționarism”, tipic pentru o anumită parte a boierimii române. „Îi place să insiste că a fost înainte om cu stare, bancher, moșier etc. și că a evoluat încet către înțelegerea poporului. A repetat deci gestul vechii noastre boierii, care a făcut ea însăși revoluția spre a o scuti de zguduiri”[25].

Civilizația sovietică în plină „desfășurare creatoare”

Descrierea propriu-zisă a călătoriei în URSS va apare în ziarul Națiunea într-un număr de 15 foiletoane începând cu data de 29 noiembrie 1946, publicate ulterior în volumul Kiev, Moscova, Leningrad[26] editat cu mici modificări[27] ale textului din ziar în anul 1949.

Într-un articol ce constituie o prefață la aceste foiletoane, intitulat „Călătoria în URSS”, G. Călinescu mărturisește: „Am călătorit prin Uniunea Sovietică (Kiev, Moscova, Leningrad) prea puțin timp spre a fi în stare să dau judecăți decisive, dar suficient spre a pipăi aerul (subliniere G.C.). Ba chiar pot să zic că pentru a surprinde specificul unei civilizații o vedere în goană e mai profitabilă. O ședere lungă obișnuiește ochiul și lipsește de acuitatea primei percepții”[28].

            Tot în această prefață la descrierea călătoriei sale, G. Călinescu subliniază legătura organică a regimului comunist cu cel de dinainte de 1917, bineînțeles numai pe planul civilizației și al culturii. E lesne de presupus că un om de inteligența lui G. Călinescu nu a sesizat și continuitatea pe planul politicii externe și a represiunii interne între imperiul țarilor și cel al lui Stalin: „Tot mai stăruie la noi obișnuința de a privi fenomenul sovietic ca izolat de momentele care îl preced, ca scos din geografie și timp, deși nimeni nu s-a gândit vreodată să distingă două Franțe; aceea dinainte și aceea de după Revoluție. Știrea că poporul sovietic cultivă trecutul apare ca un paradox, dar când intri în Uniunea Sovietică îți dai seama cât de organic înaintează noul regim în continuarea celui vechi, sub raportul civilizației și culturii”[29].

            G. Călinescu setează tonul întregii călătorii în URSS, aruncând în derizoriu orice îndoială asupra celor relatate, tratându-le drept „naivități”, iar „Omul serios care a fost în URSS răspunde acestei naivități cu un hohot de râs”[30]. Bineînțeles urmează și o săgeată critică în direcția scepticilor care nu credeau în „civilizația sovietică”: „Cetățeanul nostru, hrănit încă și acum cu teorii puerile, se îndoiește încă și azi de posibilitatea (sublinierile aparțin autorului) unei forme de civilizații în URSS, admițând un echilibru artificial contra naturii. De curând un ziar de opoziție vorbea de generalizarea mizeriei. Oricare ar fi concepțiile noastre, motivate de factori istorici și geografici, e o datorie a lua cunoștință de o civilizație nu numai posibilă, dar după toate semnele în plină desfășurare creatoare. Progresistul nostru însuși poate trage profit, studiind un proces organic, perfect dialectic și constructiv, de o dimensiune ce uimește gândirea noastră din păcate prea leneșă”[31].

            Primele trei foiletoane sunt destinate de a-l familiariza pe cititor cu spațiul geografic rus, copleșitor în imensitatea lui, precum și cu psihologia poporului rus. Este descris și Kremlinul, punându-se accent pe inestimabilele opere de artă aflate sub acoperișul acestuia, un alt argument în sprijinul legăturii culturale între vechiul și noul regim.

            Un întreg foileton este dedicat metroului moscovit, punct obligatoriu de vizitat pentru orice străin aflat la Moscova, alături de Kremlin și de un colhoz model. Lui G. Călinescu metroul sovietic îi reamintește de termele romane:

„Ca și romanii care făceau monumente populare: colisee, teatre, circuri, terme, satisfăcând sentimentul estetic al mulțimilor, Uniunea Sovietică întreprinde mari lucrări de uz public de natură a stimula mândria colectivă. Stilul termelor romane este de altminteri direct copiat în cutare stație, iar un hall reface bolta Pantheonului lui Agrippa; în general clasicismul metroului continuă spiritul Kremlinului”[32].

Fin psiholog, călătorul român observă cum: „publicul moscovit folosește metroul nu numai din necesitate, ci și dintr-un sentiment de satisfacție morală internă din admirație și aș zice chiar din cucernicie”[33].

            Metroul este prezentat ca un templu al unei zeități grecești cu tot cu preoți slujitori, „Locțiitoarea directorului general, o femeie zdravănă, în uniformă neagră de aspect militar, e supusă de colegii mei unui interogator strâns, la care ea răspunde înduioșată. Îmi pare mai mult o preoteasă de templu, explicând minunile zeului, decât o tehniciană, ex-mecanică, precum zice”[34].

            E posibil ca sentimentul de mândrie întrevăzut de G. Călinescu să fi fost real întrucât metroul din Moscova era unul din punctele forte ale propagandei sovietice, atât pe plan intern, cât și extern. Despre interiorul stațiilor de metrou scrie: „O adevărată gloată de statui (sic!) sprijină, puțin îndoite, tavanul luminoasei subterane. De departe, din cauza tehnicii sumare și viguroase, bronzurile par a reprezenta imagini de barbari antici. În realitate sunt figuri reprezentative ale categoriilor societății sovietice, muncitori, sportivi, femei. Metoda aceasta, contemplând lucrurile de aproape, de a copia toate elementele aspectului civil, bocanci, ciorapi, costum de baie nu e poate cea mai nimerită din punct de vedere al economiei artistice. Niște nuduri oneste, alegorizând sumar ar fi fost poate mai sugestive. Dar desigur că concepția generală educativă a voit să ofere privirilor toate mijloacele de identificare, să nareze fără posibilitatea de confuzie”[35].

            Pentru estetul Călinescu, pasionat de arta Renașterii italiene, întâlnirea cu creațiile sculpturale realist-socialiste a fost probabil destul de șocantă, dar, după cum se poate observa, șocul cultural este disimulat cu mare măiestrie.

            Într-un alt foileton, G. Călinescu trece de la descrierea unei icoane „bizantinizate” de la Kremlin la elogierea presupusei libertăți religioase existente în URSS: „Cunoșteam înainte un popor rus extrem de smerit și pravoslavnic. Am zărit și acum o babă, în poarta unei biserici făcând o cruce majusculă de la ombilic și de la umăr la umăr, totul rar și punctat, cu brațele întârziate prin aer. Guvernul sovietic dă o libertate deplină tuturor cultelor și am semnalat biserici deschise, iluminate și cu sacramentalele babe în ușă. Mi s-a spus că cei mai mulți tineri căsătoriți se supun după formalitățile civile și unei cununii religioase. Am văzut din goana trenului cimitire proaspete de soldați cu cruci, am văzut, în fine, preoți pe stradă. Guvernul nu stânjenește credințele, se poartă însă obiectiv, fără a accepta demonstrațiile clericale în viața pozitivă a statului”[36].

            G. Călinescu amintește ca pe un fapt firesc de bisericile cu valoare deosebită din punct de vedere artistic care au fost transformate în muzee, fără a pomeni însă de cele ce au devenit magazii, săli de sport ş.a. Această transformare este pusă pe seama „cultului arheologic”, al atracției pentru obiectele vechi specifică rușilor. Acestui „spirit anticăresc” și nu penuriei generale de bunuri de consum atât de caracteristică regimurilor comuniste îi atribuie G. Călinescu și lipsa de mobilă modernă din magazine, deși mărturisește ironic impresia „N-am văzut prin magazine mobile și am impresia că deocamdată producția nu insista asupra acestui capitol. Nu însă lipsa mobilelor noi poate explica prezența unde nu te aștepți a celor vechi. Dimpotrivă, socotesc că e vorba de un spirit anticăresc. Pe săli de spital, la un cerc militar, la hotele îți ies în cale, pe lângă mobilele mai recente, mobile centenare, scrinuri, console, vitrine”[37].

            Foiletonul se încheie prin evocarea unei scene de un comic involuntar: „Într-o sală cu daruri pentru mareșalul Stalin, călăuza pune în mișcare un tren în miniatural. Copii, femei, se strâng precipitat în jurul jucăriei”[38]. Bieții ruși, cuceriseră jumătate din Europa și încă mai erau fascinați de un trenuleț electric de jucărie.

Voit sau nu, G. Călinescu ironizează și problema obsesiei pentru ceasuri a armatei sovietice, bine-cunoscută și românilor după 23 august 1944. „În Ermitaj este o colecție voluminoasă de ceasuri rotunde ca niște mandarine brodate, în frunte cu ceasul lui Petru cel Mare. Poate că timpul rusesc avea nevoie să fie măsurat cu mai multe orologii deodată, poate că obiectele slujeau ca simple giuvaieruri, e posibil totuși ca măruntul lor tic-tac să fi inspirat și o anume admirație. Ni se spune că unii ofițeri purtau la brâu câte cinci”[39].

            După ce a făcut elogiul libertății religioase sovietice, urmează un foileton dedicat societății comuniste. G. Călinescu amintește despre mobilitatea socială în comunism, dar accentuează necesitatea studiului sau a talentului pentru a parveni în ierarhia socială și dă asigurări că „Uniunea Sovietică a izbutit a da tuturor formelor de muncă respectabilitatea și o justă recompensă, lucru pe care societatea occidentală l-a obținut teoretic după o evoluție lungă, n-a încercat să modifice eternul uman. Lucrătoarea poate deveni baletistă, dacă are talent și școală (se remarcă un mare zel de instrucție din partea muncitorilor), un lucrător poate de asemenea ajunge inginer dacă studiază, un erou poate ajunge general, dându-și totuși examenele, însă nimeni nu se gândește să încredințeze mecanicului, pentru că e mecanic, o catedră de filozofie, nici măturătoarei ca atare conducerea unei clinici. De unde diferențierea fiziognomică”[40]. De asemenea, descriind aspectul bulevardelor moscovite îl atacă pe scriitorul francez André Gide pentru a fi lansat mitul uniformității vestimentare a cetățenilor sovietici.

În a doua parte a editorialului, G. Călinescu descrie un colhoz sovietic, etapă obligatorie a pelerinajului oricărui străin venit să cunoască realitățile țării: „Am fost la un colhoz de lângă Moscova. Cancelaria colhozului, instalată la etajul unei vechi case de lemn cu aspect de percepție, dovedea că proprietarii în colectiv puneau producția pe planul întâi și lăsau pentru mai târziu superfluitățile arătoase. Într-adevăr, grajdul era vrednic de laudă și porcii cu siluete de hiene obeze, din altul, se bucurau de o mare proprietate. Instituția aceasta nu are nimic neinteligibil pentru noi. Câțiva inși se asociază a exploata în comun un teren agricol și își împart roadele după capacitatea de muncă a fiecăruia. Revenind la colhozul nostru, ni s-a împărtășit că o familie care lucra cu patru persoane, cumulând deci zile de lucru, zise și norme, căpătase în bani 30.000 de ruble și 16 jumătate tone de cartofi și legume. Suma pentru o persoană era onorabilă. Mirat de cantitatea de cartofi, nu m-am putut reține a nu întreba ce poate face o familie cu atâtea provizii. Ni s-a lămurit că întrucât colhozul produce legume dar puține cereale, colhoznicii sunt în situația de a-și procura cu bani ceea ce le lipsește, e drept, în condiții avantajante. Fundamental este că fac comerț”[41].

            În concluzie, colhozul cu care „reacționarii” din România îi speriau pe țărani în campania electorală din 1946 nu are nimic înfricoșător în sine și G. Călinescu sugerează că acest model ar putea fi aplicat și în agricultura românească. „Colhozurile au gherete de vânzare în oraș, țăranii pot vinde și singuri și am întâlnit o femeie cu cartofi, una cu fructe și așa mai departe. Nimic nou sub soare. Asta înseamnă că există un mic comerț ambulant și nici nu s-ar putea altfel. O țărancă vindea lângă coloanele Operei plase de piață pentru doamne, un băiat vindea scatii, unul săpunuri. Se întâmplă acest lucru că unii n-au nevoie de cotele de produse pe care le primesc pe cartelă și le vând pe stradă ieftin. Un copil oferea pastă de dinți. E de la sine înțeles că nu poate fi nimeni împiedicat să se lipsească de anumite obiecte în favoarea altora. De aceea s-au înființat (ca și la noi), dar de către stat, prăvălii în consignație unde se găsesc fel de fel de lucruri: bijuterii, tacâmuri, blănuri etc. vândute în contul posesorilor contra unui comision”[42]. Rezultatul acestei aplicații, țărani venind să cumpere pâinea cu sacii de la oraș, nu avea cum să fie întrezărit de G. Călinescu, care a vizitat probabil același colhoz de tip potemkinian de lângă Moscova pe care îl vizitaseră toți călătorii străini.

            Și dacă agricultura sovietică este înfloritoare, de ce nu ar fi la fel și comerțul sovietic, care îi apare lui G. Călinescu în două ipostaze: închis (adică achiziționarea mărfurilor pe bază de cartelă) și deschis. În cadrul comerțului deschis, călătorul descoperă în marile magazine din Moscova o varietate și o multitudine de mărfuri de calitate, unele sortimente, cum ar fi rujul, fiind aparent mai bun decât cel din România. Moscoviții fac dovadă de un adevărat „entuziasm achizitiv”[43], în fața fiecărui raion G. Călinescu constatând „o înghesuială de cumpărători”. Acest „entuziasm achizitiv” nu era în fapt decât eterna coadă la „ce se dă”, dimensiune permanentă a stilului de viață comunist ce avea să fie cunoscută și de români timp de aproape o jumătate de veac datorită „grijii față de popor” a aliaților politici din 1946 ai lui George Călinescu.

            Spre sfârșitul călătoriei, directorul Națiunii ține să-și asigure cititorii că: „Schimbarea mecanismului economic n-a atins forma umanității (…). Fiți liniștiți, în Rusia s-a schimbat Constituția și condițiunile de viață materiale; oamenii au rămas ca toți oamenii”[44].

            Dar tot ce a văzut călătorul până acum nu au fost decât trepte de inițiere spre revelația supremă. G. Călinescu se îndreaptă spre Sfânta Sfintelor comunismului mondial, mausoleul unde zace mumia lui Lenin.

În timp ce așteaptă să intre în mausoleu, Lenin îi apare lui Călinescu ca un „om de bibliotecă ce a schimbat fața unei întregi lumi, făcând posibil ceea ce părea imposibil. El nu e un simplu om de stat, ci un descoperitor de universuri noi”[45], iar o eventuală comparație cu Napoleon I pare derizorie deoarece împăratul francez, după un șir întreg de bătălii, a lăsat lumea așa cum era, în timp ce Lenin a schimbat-o numai cu forța cuvântului său: „Acest om genial a ținut o cuvântare și milioane de oameni i-au primit rânduiala. Astfel de cugetări treceau prin mintea mea pe când dădeam ocol sicriului de sticlă. Și mi s-a părut atunci, printr-o asociație de imagini sublime, că sună tocsinul (clopotul – n.n.) cel de două sute de mii de kilograme, că tunul gigantic trage o salvă și că lustrul de câteva tone din Kremlin se învârtește asupră-mi într-o explozie de lumini” [46].

Într-adevăr spectacolul extazului cvasi-mistic care îl transfigurează pe „divinul critic” în fața rămășițelor pământești ale lui V.I. Lenin e sublim, mai ales cunoscând faptul că G. Călinescu nu era predispus prin structura sa sufletească la accese de misticism. Din mărturiile celor ce l-au cunoscut, G. Călinescu este descris ca un având un caracter și comportament adesea histrionic, teatrul constituind de altfel una din pasiunile sale, mai ales în ultima perioadă a vieții. Această capacitate de simulare a unor sentimente credem că se întrevăd și în aceste ultime însemnări de călătorie. Se pare că foarte inteligentul G. Călinescu înțelesese foarte bine ce îi cereau să scrie acei care-i facilitaseră călătoria în URSS.

În toate foiletoanele sale din acest ciclu, criticul caută să evidențieze „normalitatea” societății sovietice și punctele ei comune cu societatea de tip european. Personalitatea lui Stalin aproape că nu este amintită, deși în 1946 „cultul personalității” era la apogeu, iar G. Călinescu trebuie să fi fost surprins, cel puțin de numărul de portrete ale „genialului conducător” aflate în spațiile publice.

Ca și alți iluștrii călători în „patria muncitorilor” precum Henri Barbusse, Romain Rolland, Édouard Herriot etc., G. Călinescu vede în vizita sa în URSS numai ceea ce trebuie să vadă, instituții ca NKVD sau Gulag fiind inexistente în mărturiile sale sau ale predecesorilor săi.

Bibliografie

Lucrări generale

BĂLU, Ion, Viața lui George Călinescu, Editura Libra, București, 1994.

BOIA, Lucian, Miturile comunismului românesc, Editura Universității București, 1997.

CĂLINESCU, George, Texte social-politice (1944-1965), Editura politică, București, 1971.

IDEM, Publicistica, vol. 6, București, Fundația Națională pentru Știința și Artă, 2008.

CONSTANTINESCU, Codruț, Mirajul utopiei, Editura Vremea, București, 2013.

FOCŞĂNEANU, Eleodor, Istoria constituțională a României (1866-1991), Editura Humanitas, București, 1997.

GALAȚI, Stephen Fischer, România în secolul al XX lea, Institutul European, București, 1998.

IONESCU, Ghiță, Comunismul în România, Editura Litera, București, 1994.

NIȚESCU, Marin, Sub zodia proletcultismului Dialectica puterii, Editura Humanitas, București, 1995.

ONIȘORU, Gheorghe, Alianțe și confruntări între partidele politice din România ( 1944-1947),    Fundația Academia Civică, București, 1996.

PREDA, Cristian, Rumânii fericiți. Vot și putere de la 1831 până în prezent, Editura Polirom, Iași, 2011.

TERIAN, Andrei, A cincea esență, Editura Cartea Românească, București, 2009.

ȚUGUI, Pavel, Amurgul demiurgilor, Editura Floarea Darurilor, București, 1998.

Presă

CĂLINESCU, George, „Călătoria în U.R.S.S.”, în Națiunea, anul I, nr. 209/1946.

IDEM, „Dr. P. Groza”, în Națiunea, anul I, nr. 207.

IDEM, „Kiev, Moscova, Leningrad (IV)”, în Națiunea, anul I, nr. 213/1946.

IDEM, „Kiev, Moscova, Leningrad (V)”, în Națiunea, anul I, nr. 214/1946.

IDEM, „Kiev, Moscova, Leningrad (VI)”, în Națiunea, anul I, nr. 213/1946.

IDEM, „Kiev, Moscova, Leningrad (XII)”, în Națiunea, anul I, nr. 221/1946.

IDEM, „Kiev, Moscova, Leningrad (XIII)”, în Națiunea, anul I, nr. 221/1946.

IDEM, „Kiev, Moscova, Leningrad (XIV)”, în Națiunea, anul I, nr. 223/1946.

IDEM, „Kiev, Moscova, Leningrad (XV)”, în Națiunea, anul I, nr. 224/1946.

IDEM, „Prietenia popoarelor noastre se va dezvolta și mai mult de aici înainte”, în Națiunea, anul I, nr. 202/1946.

IDEM, „Prietenia româno-sovietică”, în Națiunea, anul I, nr. 177/1946.

IDEM, „Un salut”, în Națiunea, anul I, nr. 205/1946.