Mişcarea Legionară, între istorie și percepții actuale.

Amestec de fascism și atitudini populiste

[The Legionary Movement, between history and current perceptions.

A combination of fascism and populist attitudes]

Bogdan TEODORESCU & Dan SULTĂNESCU

Abstract: The Legionary Movement (called also the Iron Guard) was a special political phenomenon, which appeared in a special socio-economic and geopolitical context, in interwar Romania. As some of the elements of this context seem to repeat today (the reappearance of regional conflicts, the fear of world wars, multiple economic and social crises, the rise of anti-system populist attitudes and anti-Semitism in social media, multiple feelings of frustration for large social categories), the analysis the phenomenon of the Legionnaire Movement is more actual than ever. And the way in which this political message is perceived, not only in historiography, but also among the voting population nowadays, is becoming more and more relevant. This analysis combines a historical approach, to explain the phenomenon of the Legionary Movement from the interwar period, with a sociological one, to evaluate today’s public perceptions towards this phenomenon, one that is part of the family of Eastern European fascisms, but also of a form of anti-system approach, stimulating populist attitudes, as they are defined today.

Keywords: Fascism, radicalization, Iron Guard, interwar Romania, populism, anti-Semitism, Legionarism Movement, political attitudes, political parties

Mișcarea Legionară a fost un fenomen politic special, dezvoltat într-un context socio-economic și geopolitic special, care a părut unic pentru foarte mult timp. În condiţiile în care unele din elementele acestui context par să se repete în prezent (reapariția de conflicte regionale, teama de războaie mondiale, crize economice și sociale multiple, creșterea atitudinii populiste anti-sistem, sentimente de frustrare multiple pentru largi categorii sociale), analiza fenomenului Mișcarea Legionară este mai actuală decât oricând. Iar modul în care această zonă politică este percepută, nu doar în istoriografie, dar și în rândul populației cu drept de vot în prezent, devine tot mai relevant. Analiza de față combină un demers istoric, de explicare a fenomenului Mișcării Legionare din perioada interbelică, cu unul sociologic, de evaluare a percepțiilor publicului de astăzi față de acest fenomen, unul care face parte atât din familia fascismelor est-europene, dar și dintr-o formă de abordare anti-sistem, stimulatoare de atitudini populiste, așa cum sunt acestea definite în prezent. Mișcarea Legionară poate fi încadrată în categoria mișcărilor fasciste (mai mulți cercetători certifică această etichetă – Ioanid[1], Mosse[2] sau Turda[3]), ca un fenomen specific distinct, care are și câteva caracteristici proprii, iar analiza efectelor acestor fascisme este interesantă, nu doar din perspectivă istorică, dar și din perspectiva efectelor curente.

Context istoric al apariției Mișcării

Izbucnirea Primului Război Mondial a găsit Regatul României prins între obligaţiile tratatelor de alianţă semnate cu Puterile Centrale şi interesul naţional, reprezentat de noua politică iniţiată de premierul Ion I.C. Brătianu. Acesta era tot mai preocupat de soarta populaţiilor româneşti aflate sub dominaţia austro-ungară în Transilvania, Banat şi Bucovina. Soluţia provizorie a neutralităţii a fost abandonată în 1916, când Regatul României a intrat în război alături de Antanta. Entuziasmul popular şi primele victorii din Transilvania au fost urmate de înfrângeri dureroase care au scos la iveala atât slaba pregătire şi înzestrare a armatei, superficiala planificare a operaţiunilor cu partenerii de Alianţă, dar şi nerespectarea de către aceştia a unora dintre obligaţiile asumate. În faţa imposibilităţii continuării operaţiunilor militare, în martie 1918 este semnat Tratatul de pace de la Bucureşti, unul extrem de defavorabil Regatului României, tratat neratificat de Regele Ferdinand şi anulat de evoluţia viitoare a războiului şi de înfrângerea Puterilor Centrale din toamna aceluiaşi an. În decembrie 1918, Regatul României îşi dublează atât populaţia cât şi teritoriul, devenind un jucător semnificativ în zona Balcanilor. Singurele două neîmpliniri româneşti la Conferinţa de pace de la Paris au fost atribuirea Banatului sârbesc Yugoslaviei şi obligaţia semnării unui tratat privind drepturile minorităţilor naţionale, dreptul de vot pentru evrei care puteau deveni cetăţeni români şi acceptarea Ligi Naţiunilor ca supraveghetor al aplicării acestor deziderate[4].

Costurile triumfului şi ale împlinirii proiectului României Mari au fost însă însemnate. Cei doi ani de război au însemnat peste 800 000 de morţi, răniţi şi dispăruţi pe front şi în spatele frontului, aproximativ o zecime din întreaga populaţie a Regatului, o puternică dereglare a economiei şi a comerţului şi distrugeri estimate toate la 72 de miliarde de lei aur. Ţinând seama că valoarea producţiei anuale a Regatului României înainte de război era de 2 miliarde de lei aur, se poate considera că între august 1916 şi noiembrie 1918 s-a consumat echivalentul producţie a 36 de ani de pace[5].

La nivelul populaţiei şi mentalului colectiv au avut loc schimbări semnificative. Ţărănimea, care dăduse majoritatea combatanţilor în războiul de-abia încheiat, a început să revendice drepturi şi să se organizeze. Reforma electorală, reforma agrară, legea învăţământului şi altele din respectiva perioadă au determinat implicarea unor categorii mai largi de cetăţeni în politică. Revoluţia bolşevică din Rusia şi tentativa similară de la Budapesta au condus la o dinamică superioară a mişcărilor de stânga, sindicate şi partide, şi la dezvoltarea unei raportări critice faţă de lumea veche. Dacă înainte de 1918, populaţia Regatului României era relativ omogenă etnic, singura minoritate vizibilă fiind cea evreiască (aceasta fiind discriminată şi aflată periodic în centrul dezbaterilor publice şi politice), după Marea Unire, minorităţile reprezentau 29% din totalul cetăţenilor, în mediul urban procentul urcând la 42%[6]. Marile oraşe din provinciile intrate în componenţa statului român după 1918 erau dominate etnic de alte populaţii decât cea românească şi „nu vădeau un caracter românesc vizibil”[7]. În aceste provincii, noile minorităţi erau cele care ocupaseră, uneori secole de-a rândul, poziţiile dominante la nivel politic, economic, social şi cultural. Tranziţia spre noua realitate nu era uşoară şi, deşi la Bucureşti liderii politici aveau o clară viziune naţională asupra dezvoltării ulterioare a României Mari, presiunea puterilor europene, angajamentele asumate de guvern şi tentaţia apropierii de valorile democratice ale Occidentului încetineau procesul. Ceea ce a condus la o acumulare de frustrări în anumite zone ale populaţiei. Pe lângă acest factor al dificultăţii adaptării majorităţii româneşti la noile condiţii rezultate după cea mai importantă victorie a istoriei naţionale, se adaugă numeroasele eşecuri economice, Marea Criză survenită în 1929, scandalurile de corupţie ce au înconjurat clasa politică şi, de la un moment dat, Palatul, ameninţarea bolşevică şi propaganda internaţionalismului comunist care milita pentru dezmembrarea teritorială a României considerată a fi stat imperialist. Instabilitatea politică este un indicator al turbulenţelor prin care trecea Regatul României în acea perioadă. Între Marea Unire din 1918 şi instaurarea dictaturii regale în 1938 au funcţionat nu mai puţin de 26 de guverne, unele dintre ele durând doar câteva luni[8].

Partidele şi persoanele acuzate că au colaborat cu germanii în anii ocupaţiei au fost eliminate de pe scena politică, statul a luat măsuri pentru fiscalizarea aspră a îmbogăţiţilor de război care nu-şi puteau justifica averea[9], partidele politice au adus oameni noi în prim plan tocmai pentru a marca o despărţire de trecut şi existenţa unui nou proiect de ţară, a unei noi viziuni, dar tensiunea socială era prezentă, mediul cel mai dinamic fiind studenţimea. De aici a pornit Corneliu Zelea Codreanu împreună cu câţiva colaboratori pentru a înfiinţa Mişcarea Legionară, cel mai important vehicul al naţionalismului extremist din România, devenind „singura mişcare studenţească din istoria europeană recentă căreia i-a reuşit trecerea din campusul universitar în popor”[10].

Ascensiunea Mișcării Legionare, și unicitatea discursului său

La alegerile din 1937, scorul oficial al Partidului Totul pentru Ţară este 15.58%, dar conform mai multor cunoscători ai realităţii politice a momentului aceştia ar fi adunat în jurul a 22%. Ziarul „Bunavestire” titra „Am fost cinci – suntem un milion”[11]. În 1938, 1.79% dintre etnicii români erau membri ai Legiunii – semnificativ dacă ţinem seama că nazismul german obţinuse doar 1.3% şi cel italian doar 1% înainte ca partidele respective să acceadă la putere[12]. „Din perspectivă istorică, nimeni n-a mai bulversat vreodată societatea românească aşa cum au făcut-o, la timpul lor, Căpitanul şi adepţii săi. Un asemenea impact al lui Codreanu a fost cu putinţă deoarece el era un produs al societăţii româneşti la trecerea acesteia spre modernitate”[13].

Ce afirma Codreanu nu era neapărat nou, societatea românească fiind marcată de naţionalism şi antisemitism cultivate de la catedrele universităţilor şi de mari voci ale culturii, de un reviriment ortodox şi de o stimă semnificativă acordată armatei şi corpului ofiţeresc după deceniul militar început cu Războiul Balcanic şi terminat cu reprimarea Republicii Sfaturilor de la Budapesta. Metoda de comunicare a lui Codreanu şi a celor din jurul său a fost însă complet nouă pentru România. Ca şi premiza… Cea a atacării sistemului în integralitatea sa.

Pilonii propagandei legionare erau naţionalismul identificat cu antisemitismul, condamnarea clasei politice ca fiind coruptă, ineficientă şi trădătoare, anticomunismul, credinţa ortodoxă, cultul sacrificiului şi al morţii în numele salvgardării neamului, cultul Căpitanului care, după asasinarea acestuia din 1938 din ordinul regelui Carol al II-lea, a căpătat dimensiuni mitice. Explicând modelul de funcţionare a comunicării legionare, Corneliu Zelea Codreanu vorbea de două Legiuni. Una care se vede şi care este formată din membri, şefi, uniforme, programe şi una care nu se vede care este o „stare de spirit ce nu-şi are sediu în raţiune, ci în sufletul mulţimii.”  Existenţa exclusivă a primei forme, cea instituţională, este inutilă – „a crea numai statut, program, uniforme, etc şi a crede că ai făcut este ca şi cum voind să faci un om, i-ai face numai hainele”[14].

Fiecare din aceste linii erau diseminate prin toţi vectorii de comunicare aflaţi la dispoziţie (presă proprie, literatură, muzică, tipărituri, piese de teatru, marşuri şi mitinguri), alături de acestea dezvoltându-se o foarte puternică şi consistentă comunicare interpersonală atât în interiorul organizaţiilor, cât şi în exteriorul lor, în vederea atragerii de noi adepţi. Orice acţiune legionară  este repovestită pe tot cuprinsul ţării de activişti dedicaţi acestui scop. Propaganda legionară trebuia să fie neîntreruptă şi consta deopotrivă într-un mod de viaţă care să genereze respect şi admiraţie din partea concetăţenilor, dar şi în promovarea continuă a viziunii şi valorilor mişcării. În numeroase pagini Corneliu Zelea Codreanu conturează portretul ideal al legionarului, obligaţiile şi interdicţiile acestuia, raportarea pe care acesta ar trebui să o aibă faţă de camarazii săi, faţă de oamenii obişnuiţi, faţă de ceea ce este definit ca duşman. Nimic din existenţa legionarului nu este lăsat la voia întâmplării, fiindcă imaginea sa bună va duce la o imagine bună pentru Mişcare şi imaginea sa proastă va îndepărta oamenii de Mişcare, unul din scopurile finale ale propagandei legionare fiind însăşi schimbarea naturii societăţii româneşti. „Din această mare luptă legionară va ieşi o nouă aristocraţie românească. În cariera ei nu va pune bază nici pe bani, nici pe avere, nici pe haine, ci pe calităţile sufleteşti, pe virtute; va fi o aristocraţie a virtuţii”[15]. Se regăseşte obsesia întâlnită la toate mişcările de tip totalitar de a inventa un Om Nou, produs al ideologiei integratoare generată de respectiva mişcare care să înghită şi să uniformizeze societatea.

S-a insistat foarte mult pe componenta tinerească a Legiunii care a pornit ca o organizaţie studenţească din Iaşi ce a căpătat apoi dimensiune naţională, depăşind rapid doar componenta universitară, dar folosind masiv studenţii ca masă operaţională. Solicitarea introducerii numerus clausus care să limiteze accesul evreilor în universităţi a fost extinsă la celelalte sectoare ale vieţii publice, devenind un leitmotiv al comunicării lui Codreanu. „Dacă elevii de astăzi sunt 50%, 60%, 70% străini, mâine în mod logic vom avea 50%, 60%, 70% conducători străini ai acestui Neam Românesc/…/ Rămâne un adevăr bine stabilit: România trebuie să fie condusă de români”[16]. Se considera că tinerii puteau deveni cel mai uşor Oameni Noi, deoarece erau necontaminaţi de păcatele lumii vechi care trebuia curăţată şi de sistemul politic contemporan care trebuia înlocuit. Tinerii deci, nu au fost doar o ţintă a propagandei legionare, ci un vector al acesteia. De altfel, imnul Mişcării, compus de Radu Gyr, este „Sfântă tinereţe legionară”.

Comunicarea legionară s-a diversificat funcţie de publicul pe care îl viza şi s-a adaptat nevoilor şi specificului acelui public atât la nivelul temelor alese cât şi la cel al metodelor. Influentul politician Constantin Argetoianu, un adversar constant al Legiunii, descria în jurnalul său propaganda legionară la sate: „Grupurile de studenţi se răspândeau prin sate, îi ajutau pe furiş pe ţărani la treburile lor, reparau drumuri şi poduri, săpau canale în zonele cu apă multă şi făceau fântâni în cele secetoase, apoi plecau, anunţând că în zilele ce vor urma . Într-adevăr, Căpitanul venea: pe un cal alb, însoţit de câţiva băietani, obişnuia să poposească în centrul satului, să se dea jos de pe cal, să sărute pământul şi apoi să plece fără un cuvânt. Oamenii se uitau cu ochii cât cepele, dădeau din cap şi şopteau: <Ăsta era Sfântul?>. Câţiva agenţi legionari se răspândeau apoi prin satele vizitate şi, ascunzându-şi adevărata identitate cu tot felul de pretexte, încheiau acţiunea cuceririi sufletelor”[17]. În imaginarul folosit de legionari îşi făceau loc figura haiducului, personaj popular în satul românesc, împărţitorul dreptăţii pentru cei slabi şi apărătorul acestora în faţa nedreptăţilor, preotul, dar şi veteranul de război sau intelectualul întors la sat să primească de acolo inspiraţie şi legitimitate. La fel ca în comunicarea apostolică de la începuturile creştinismului, pe care nu de puţine ori o evocau, propagandiştii legiunii se întâlneau cu grupuri mici de ţărani cărora le răspundeau la întrebări şi cu care purtau dialoguri personalizate. Aceasta spre deosebire de restul comunicatorilor partidelor clasice, inclusiv cei ai Partidului Naţional Ţărănesc, care, îmbrăcaţi în costum şi coborând din maşini, foloseau mesaje împietrite şi neadaptate grupului din faţa lor[18]. Legionarii, dădeau de suficiente ori impresia că discută cu oamenii, nu că le transmit un text. Şi de aceea reuşeau să le împrăştie reticenţa şi rezistenţa la manipularea politică.

În mediul urban, dincolo de propaganda propriu-zisă care califica etnic sursa crizei economice considerând-o un complot al evreimii internaţionale, cuiburile legionare sprijineau activ muncitorii rămaşi fără lucru, forţau boicoturi împotriva companiilor care aveau angajaţi din minorităţile naţionale şi făceau campanii pentru cumpărarea exclusiv a produselor româneşti. Fiind în competiţie cu partidele socialiste şi comuniste pentru câştigarea muncitorului român, legionarii le acuzau pe acestea că „sunt o doctrină evreiască/…/ Comunismul se ridică împotriva tradiţiei noastre, împotriva Regelui nostru, împotriva statului nostru, împotriva bisericii şi şcolii noastre, împotriva armatei noastre, împotriva a tot ce avem mai sfânt şi mai bun ca popor. Ce interes au muncitorii români să dărâme bisericile creştine, zidite din credinţa strămoşilor lor?”[19].

Existenţa legionarului era gândită ca o polemică permanentă cu realitatea socio-politică din România. În locul României guralive, lipsită de principii şi dominată de interese personale, ei propuneau o „Românie serioasă, gravă, tăcută”[20]. Legionarii au afirmat de la început că sunt altfel şi au căutat tot timpul să fie altfel prin respingerea manifestă a unor valori şi a unor comportamente deja încetăţenite la nivelul elitelor politice. Inspirate din rigorile vieţii monahale, regulile după care trebuie să trăiască un legionar erau menite să îl transforme într-un model pentru o populaţie definită ca fiind dezorientată şi frustrată, abandonată de clasa politică tradiţională. „Poporul român în aceste zile nu are nevoie de un mare om politic, aşa cum greşit se crede, ci de un mare educator şi conducător care să biruiască puterile răului şi să zdrobească tagma celor răi/…/ Un nou partid politic, fie el chiar cuzist nu poate să dea decât cel mult un nou guvern şi o nouă guvernare; o şcoală legionară însă, poate să dea ţării acesteia un nou tip de Român/…/ Vom crea un mediu sufletesc; un mediu moral în care să se nască, din care să se hrănească şi din care să crească omul erou.”[21]

Refuzarea modelului existent este completă şi se manifestă în toate domeniile. Democraţia liberală este rejectată ca fiind depăşită şi ineficientă –„înlăturăm cu dispreţ stârvul statului demo-liberal pentru ca să proclamăm în locul lui un stat fecundat de principiul autorităţii morale înlăuntrul căruia să se realizeze maxima dezvoltare a naţiunii întregi”[22]. Din această perspectivă, putem suprapune discursul Mișcării Legionare cu cel al unui partid anti-sistem din prezent, care stimulează atitudini populiste, așa cum sunt ele definite în sociologie[23].

Identitatea naţională este condiţionată de apartenenţa la ortodoxie, ajungându-se la ciudăţenia nerecunoaşterii românităţii catolicilor sau greco-catolicilor români. Nae Ionescu, în mai multe texte publicate în foileton în „Cuvântul” marchează o diferenţă între , adică aceia care fac un bine naţiunii române şi , adică aceia care sunt născuţi din părinţi români şi ortodocşi. Un catolic, de exemplu, şi aici este evocat cazul lui Samuel Micu, unul dintre ctitorii conştiinţei româneşti, poate face lucruri extraordinare pentru naţiunea română ceea ce îl defineşte ca fiind un , dar realitatea confesiunii îl descalifică din starea naturală de a fi român – „a fi român însemnează a avea o anumită plămadă, din care decurg cu necesitate anumite atitudini şi gesturi”. În altă parte, afirmaţia devine şi mai tranşantă: „Suntem, ca atare, ortodocşi pentru că suntem români şi suntem români pentru că suntem ortodocşi.”[24]. Este importat de precizat că, în acel moment istoric, exista un consens cvasiunanim în spaţiul public naţional, conform căruia românii erau singura naţiune autohtonă de pe teritoriul României Mari spre deosebire de celelalte grupuri etnice care îşi aveau patriile în altă parte. Minorităţile naţionale erau, mai degrabă, rezultatul unor acte de ostilitate îndreptate împotriva majorităţii româneşti, scopul acestora fiind, de multe ori, subminarea interesului naţional legitim al românilor[25]. Ioanid amintește de dimensiunea ortodoxă a Mișcării, precum și de presiunea de a canoniza martiri legionari, ca parte construirii propriilor mituri. Însă Ioanid argumentează că Mișcarea nu s-a transformat într-o mișcare creștină, ci a folosit teologia ortodoxă ca instrument politic în definirea propriei mișcări fasciste[26].

Rejectată este şi apartenenţa României la Europa căreia îi sunt respinse şi valorile culturale şi cele politice şi cele economice în numele autohtonismului şi al tradiţiei. „Tradiţionalismul are un sens dinamic, de actualitate, fiindcă are un sens de permanenţă. Sângele însuşi e tradiţie, tradiţie biologică/…/ Asemeni cu tradiţia sângelui e tradiţia limbii. Există un paralelism între istoria sângelui nostru şi istoria graiului nostru. Un paralelism de natură psihologică întrucât sângele transmite viaţa iar graiul transmite gândul, sufletul. Precum trăim în tradiţia sângelui românesc tot astfel trăim în tradiţia sufletului românesc”[27]. Pentru români este bun doar ceea ce este românesc, doar ce este făcut de români. „Credeţi că noi nu putem seca mlaştini? Nu putem capta energiile din munţi şi electrifica ţara? Nu putem înălţa oraşe româneşti? Nu putem pe pământul nostru bogat să asigurăm pâinea fiecărui român? Nu putem face legi care să asigure o bună funcţionare a unui mecanism de stat apropiat timpului şi specificului nostru naţional? Noi nu vom putea ridica, aici, în creştetul Carpaţilor, o patrie care să strălucească ca un far în mijlocul Europei? Şi care să fie expresia geniului românesc? Putem”[28].

Teoretizarea unicităţii absolute a României şi a neamului românesc în context european şi universal are ca miză nevoia unei soluţii pur româneşti pentru mersul înainte. Străinul, indiferent care este el, nu poate fi binevenit aici. Evident, consistent cu mesajul antisemit central al comunicării legionare, cel mai puţin binevenit era evreul, prezentat în aceeaşi stereotipie care se impunea şi în Germania nazistă: „Nu admitem nimănui ca să caute şi să ridice pe pământul românesc alt steag decât acela al istoriei noastre naţionale/…/Nu va admite nimeni ca pentru pâinea ta să pustieşti şi să dai pe mâna unei naţii străine de bancheri şi cămătari tot ce a agonist truda de două ori milenară a unui neam de muncitori şi de viteji”[29].

Pentru o cât mai clară orientare ideologică, legionarii şi adepţii lor sunt sfătuiţi imperativ ce anume să citească: „Tinere, la toate colţurile de stradă te aşteaptă duşmanul cu îmbietoare cărţi şi reviste, ca să te otrăvească. Fii tare. Respinge otrava. Cumpără numai literatura şi foile naţionaliste şi creştine”[30]. Prin toate publicaţiile proprii sunt atacaţi agresiv toţi cei care nu se raliază valorilor promovate de Mişcarea legionară, victime campaniilor de denigrare ajungând Tudor Arghezi, Mihai Sadoveanu, Eugen Lovinescu, George Călinescu şi alte mari nume ale epocii. Este solicitată o recalibrare a culturii naţionale care să fie conformă cu Omul Nou legionar, sunt programe care vizează curăţarea bibliotecilor de cărţile nefolositoare şi sunt trasate sarcini precise referitoare la ce trebuie şi ce nu trebuie creat. „Noi, românii, nu suntem deloc sentimentali. E treaba ruşilor, a ţiganilor şi a ungurilor. Românii sunt un neam al bărbăţiei absolute, neam de asceză şi încercări grele. De aceea nu vom realiza niciodată un roman de amor/…/Au ştiut totdeauna ce înseamnă sabia bine ascuţită şi vor şti de acum înainte ce înseamnă un bun român de vitejie.”[31]. Violenţa scrisului are ecou de-a lungul întregii perioade în violenţa fizică. Începând cu asasinarea premeditată de către Corneliu Zelea Codreanu a prefectului de Iaşi Constantin Manciu şi terminând cu crimele din timpul scurtei guvernări legionare, Mişcarea a recurs la violenţă nu doar pentru a rezolva anumite conflicte ci şi pentru a se singulariza din nou pe scena politică naţională. Referirile la violență (ca soluție de salvare, alături de sacrificiul personal), apropie Mișcarea de fascismele clasice[32]. Victimă a acestui tip de violență a căzut chiar și unul dintre cei care au inspirat mișcarea, din zona intelectualilor, Nicolae Iorga[33].

Şi în acest domeniu, al violenței, ei erau cei care mergeau până la capăt. Slăbiciunea statului şi complicitatea unor lideri politici (Corneliu Zelea Codreanu este achitat în mai 1925 în ovaţiile sălii de judecată susţinut fiind de figuri importante ale spaţiului public românesc) au condus la legitimarea violenţei ca metodă de lucru sau chiar, şi mai mult, ca mijloc de asanare a societăţii româneşti. Eşecul global al elitelor se găsea pus în contrapondere cu intransigenţa austeră a Căpitanului care milita pentru corectitudine şi morală în politică. Îmbogăţirea celor conectaţi cu cercurile puterii contrasta vizibil cu sărăcia personală evidentă a Căpitanului şi a liderilor Mişcării. „Mulţi oameni disperaţi îi atribuiau calităţile care le lipseau celor mai mulţi politicieni: credibilitatea şi verticalitatea. De aceea, i-au acceptat şi fanatismul”[34].

În prima jumătate a anului 1938, Codreanu este arestat şi condamnat alături de mulţi alţi lideri ai Mişcării, care este scoasă în afara legii. Moartea Căpitanului în noiembrie 1938 a dus la o apoteoză a acestuia, legionarii şi susţinătorii lor plasându-l între martirii neamului, alături de nume ilustre ale istoriei naţionale şi de nume nou adăugate ale istoriei legionare. La naşterea Statului Naţional Legionar în toamna lui 1940, jurămintele conducătorilor României, generalul Ion Antonescu şi Horia Sima, au fost făcute în faţa uriaşului portret al lui Corneliu Zelea Codreanu. Rămăşiţele pământeşti ale acestuia au fost reînhumate într-o amplă procesiune religioasă. După o lungă perioadă de opoziţie şi de confruntări cu sistemul, legionarii ajunseseră la guvernare. Pe care au părăsit-o după numai şase luni definite de violenţe şi de crime care au marcat definitiv imaginea acestei mişcări politice.

Imaginea legionarilor, peste timp & percepțiile din prezent

Regimul Antonescu şi apoi regimurile politice comuniste i-au considerat pe legionari ca fiind duşmanii prin excelenţă deşi, de la un moment dat, numărul lor era tot mai mic. Dacă în epoca Ceauşescu, Ion Antonescu a fost uneori cosmetizat în  numele naţional-comunismului, fiind utilizat în zona mesajelor anti sovietice, periodic admise, legionarii nu au existat decât ca personaje profund negative. În primăvara anului 1990, preşedintele Ion Iliescu a vorbit în mai multe rânduri despre „legionari”, „rebeliune de tip legionar” sau „elemente legionare” cu referire la manifestaţiile din Piaţa Universităţii justificând astfel intervenţia minerilor din 14 şi 15 iunie. În fapt, după Revoluţia din 1989, tentativele de renaştere a Mişcării legionare nu au avut succes, deşi iniţiatorii acestor demersuri au încercat să utilizeze suferinţele legionarilor din sistemul penitenciar comunist ca vehicul de imagine.

Elemente din ideologia legionară s-au regăsit la toate partidele populiste antisistem care au acces în Parlament, metode şi practici de comunicare legionare au fost folosite în campaniile politice sau electorale, numele lui Corneliu Zelea Codreanu a mai fost evocat sporadic generând de fiecare dată polemici intense, dar de scurtă durată.

Mişcarea Legionară nu este o prezenţă în spaţiul public românesc actual, unde pot fi regăsite însă ecouri ale mesajelor antisistem ale acesteia. Iar, pe fondul demonstrat al creșterii atitudinilor populiste în timpul perioadei pandemice[35] se fac noi comparații între condițiile care au permis apariția acestei formațiuni politice și condițiile care accentuează discursul anti-sistem în prezent. O primă astfel de evaluare am putut-o face analizând profilul publicului care are atitudini favorabile Mișcării legionare, în prezent.

Datele analizate provin dintr-un sondaj național pe teme referitoare la evoluția discursului extremist în România, precum și percepții despre fenomenul antisemite, realizat la comanda Institutului Național pentru Studierea Holocaustului în România „Elie Wiesel”[36]. Eșantionul conține 1064 de răspunsuri valide, reprezentative pentru populația adultă, neinstituționalizată a României. Datele au fost culese folosind metoda CATI (interviuri telefonice asistate de computer), în perioada 22 noiembrie – 2 decembrie 2021, cu selecția random a numerelor de telefon. Eroare tolerată 3%, la un nivel de probabilitate de 95%. Pentru a reduce discrepanțele dintre eșantion și populația studiată, a fost aplicată o ponderare iterativ proporțională, ținând cont de următoarele caracteristici: gen, vârstă, educație, ocupație, mediu de rezidență, regiune.

Dintre concluziile generale ale acestui studiu, reținem că cei mai mulți dintre respondenți se raportează mai degrabă neutru față de minoritățile etnice, iar cele mai multe/ puternice raportări negative sunt față de romi. Chestionarul surprinde aspecte complexe legate de definirea Holocaustului (eveniment definit de respondenți în termeni negativi, dar puțin asociat cu România), de părerile față de Ion Antonescu (perceput atât ca mare strateg, cât și ca dictator și responsabil de crime împotriva romilor), dar și de părerile despre Mișcarea Legionară.

Cei mai mulți dintre respondenți consideră că Mișcarea Legionară a fost fascistă, teroristă, responsabilă pentru crimele împotriva evreilor, dar și patriotică. În contextul dovedit al creșterii atitudinii populiste în România ultimilor ani, mai ales în perioada post-pandemică[37]  consemnarea atitudinilor din prezent față de Mișcarea Legionară reprezintă un aspect interesant, care merită explorat. Studiul din 2012 reflectă cât de complicată este atitudinea românilor față de această mișcare politică în prezent, una care nu este percepută unanim sau dominant în termeni negativi. Dominant, cei mai mulți dintre respondenți consideră că Mișcarea Legionară a fost fascistă, teroristă, responsabilă pentru crimele împotriva evreilor, dar și a unor lideri politici români. Există însă 47% dintre români care consideră Mișcarea drept  patriotică, 38% o consideră creștină, iar aproape 30% o consideră chiar democratică.

Tabelul 1. Afirmații și ponderea răspunsurilor

O analiză factorială care ia în calcul răspunsul la aceste 8 afirmații conduce la o distribuție a răspunsurilor în două dimensiuni, distribuite destul de logic, în jurul celor care au atitudini negative despre Mişcarea Legionară, respectiv atitudini pozitive. În ce privește afirmațiile negative, cea mai puternică influență o are afirmația despre responsabilitatea crimelor față de evrei, dar și eticheta de fascism. În ce privește afirmațiile cu ton pozitiv, cea mai influentă este cea care definește mișcarea drept patriotică.

Figura 1. Analiză factorială realizată pe baza de date a sondajului din 2021

Graficul de mai jos ne ilustrează și o distribuție spațială a acestor răspunsuri, pentru a vedea între ce afirmații este cea mai mare distanță. Cei care consideră Mişcarea Legionară drept patriotică sau creștină este foarte probabil să nu o considere fascistă sau responsabilă de crime împotriva evreilor, și invers.

Caracteristicile socio-demografice ale respondenților din aceste două grupuri sunt destul de clare – pe de o parte, cei care laudă Mișcarea Legionară sunt mai degrabă tineri inactivi (fără loc de muncă, fără studii superioare), de vârste cuprinse între 18 și 29 de ani, care nu folosesc surse media pentru știri zilnic, și care au în mare măsură atitudini populiste (conform definiției folosite de Sultănescu). Pe de altă parte, cei care sunt predispuși să ofere etichete negative Mișcării Legionare, sunt mai mult decât media oameni în vârstă (peste 45, sau chiar peste 60 de ani), cu studii medii și superioare, care se informează constant (mai ales de la TV, dar și din surse online), și care au atitudini non-populiste.

Figura 2. Vizualizare a rezultatului analizei factoriale, într-un spațiu bidimensional, pentru ilustrarea distanței dintre variabilele măsurate

Un caz special merită menționat în rândul celor care definesc Mişcarea Legionară drept anti-comunistă. Deși acești respondenți sunt mai degrabă asociați cu publicul care dă etichete pozitive acestei zone politice, ei nu seamănă neapărat cu aceștia în toate caracteristicile. Sunt mai puțini tineri inactivi aici, și ceva mai mulți oameni de vârste cuprinse între 45 și 59 de ani. De asemenea, aici regăsim peste medie public care se informează zilnic din TV și online, spre deosebire de publicul tânăr, populist și neinformat care are atitudini pozitive față de legionari. Doar cei care nu au atitudini populiste nu împărtășesc ideea că Mişcarea Legionară a fost anti-comunistă, semn că subiectul este mai degrabă perceput diferit.

Opinia noastră este aceea că eticheta de anti-comunism este puternic politizată și folosită prin raportare la modul în care aceasta este utilizată în prezent (ca etichetă împotriva unora din partidele actuale), și nu ca explicație/scuză pentru atitudinile fasciste și antisemite din trecut. Creșterea atitudinilor populiste, în prezent, corelează însă cu o creștere a atitudinilor anti-semite, cu creșterea violenței verbale în rețele sociale, precum și cu o stimulare a unui tip de radicalism care a părut că reprezintă doar o excepție în istoria României. Mai multe cercetări merită aprofundate pentru a vedea măsura în care noile tendințe populiste din prezent își au originea în factori similari care au contribuit la apariția Mișcării Legionare, secolul trecut, iar noi studii sociologice pot lua în calcul astfel de obiective.

Bibliografie:

*** , România în anii Primului Război Mondial, vol 2, Editura Militară, Bucureşti, 1987.

CLARK. Roland, Sfântă tinereţe legionară. Activismul fascist în România interbelică, Polirom, Iaşi, 2015.

CODREANU, Corneliu Zelea, Doctrina Mişcării Legionare, Editura Lucman, Bucureşti, 2003.

HERSENI, Traian, Mişcarea Legionară şi Muncitorimea, Bucureşti, 1937.

IOANID, Radu, „Nicolae Iorga and Fascism”, în Journal of Contemporary History, Volume: 27 issue: 3, 1992, page(s): 467-492, https://doi.org/10.1177/002200949202700305.

IDEM, „The sacralised politics of the Romanian Iron Guard”, în Totalitarian Movements and Political Religions, Volume 5, 2006 – Issue 3, pp. 419-453.

NEAGOE, Stelian, Istoria Guvernelor României, Editura Machiavelli, Bucureşti, 1999.

ORNEA, Zigu, Anii Treizeci. Extrema dreaptă românească, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1995.

SCHMITT, Oliver Jens, Corneliu Zelea Codreanu. Ascensiunea şi căderea „Căpitanului”, Humanitas, Bucureşti, 2017.

SCURTU Ioan, (coord.), Otu, Petre, Istoria Românilor, vol VIII, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003.

SOLONARI, Vladimir, Purificarea naţiunii. Dislocări forţate de populaţie şi epurări etnice în România lui Ion Antonescu, Polirom, Iaşi, 2015.

SULTĂNESCU, D., TEODORESCU, B, SULTĂNESCU D.C. “Atitudini și discursuri populiste în România. Dinamici în 2019-2021 și posibile explicații ale impactului AUR”, în Polis, Volum IX, Nr. 4 (34), septembrie-noiembrie 2021, 2021, pp 233-253.

Resurse on.line

*** Opinii contradictorii și prejudecăți stabile despre evrei și Holocaustul din România. Sondaj de opinie 2021. INSH-EW, 2021. Comunicat de presă publicat pe https://www.inshr-ew.ro/sondaj-de-opinie-holocaust-2021/. Raportul de cercetare a fost preluat de pe următorul link https://www.inshr-ew.ro/wp-content/uploads/2018/01/Sondaj-INSHR_2021.pdf.

IORDACHI, Constantin, ‘Fascism and Terrorism: The Iron Guard in Interwar Romania’, in Carola Dietze, and Claudia Verhoeven (eds), The Oxford Handbook of the History of Terrorism, Oxford Handbooks (2022; online edn, Oxford Academic, 13 Jan. 2014), https://doi.org/10.1093/oxfordhb/9780199858569.013.40, accessed 2 Aug. 2022.

MOSSE, l. George, „Introduction: The Genesis of Fascism”, în Journal of Contemporary History, Volume: 1 issue: 1, 1966, page(s): 14-26, https://doi.org/10.1177/002200946600100103 .

SULTANESCU, D. „Populism in Eastern Europe–New types of libertarian populism vs classic authoritarian populism: The Romanian case”, 2022. Mossavar-Rahmani Center for Business and Government, at Harvard University https://www.hks.harvard.edu/centers/mrcbg/students/sg/petrescu.2022.spring.

TURDA, M, „New perspectives on Romanian fascism: themes and options” în Totalitarian Movements and Political Religions, Volume 6, 2005 – Issue 1, Pages 143-150 | Published online: 25 Jan 2007, https://doi.org/10.1080/14690760500103028

[1] Radu Ioanid, „The sacralised politics of the Romanian Iron Guard”, în Totalitarian Movements and Political Religions, Volume 5, 2004 – Issue 3, pp. 419-453.

[2] George L. Mosse, „Introduction: The Genesis of Fascism”, în Journal of Contemporary History, Volume: 1 issue: 1, 1966, pp. 14-26, https://doi.org/10.1177/002200946600100103

[3] M. Turda, „New perspectives on Romanian fascism: themes and options”, în Totalitarian Movements and Political Religions, Volume 6, 2005 – Issue 1, pp. 143-150.

[4] Vladimir Solonari, Purificarea naţiunii. Dislocări forţate de populaţie şi epurări etnice în România lui Ion Antonescu, Polirom, Iaşi, 2015, p 33

[5] Dumitru Țuțu,  Costică Prodan, „Marele efort uman şi material făcut de poporul român în anii primului război mondial”, în România în anii primului război mondial, volumul 2, Editura militară, Bucureşti, 1987, p. 697.

[6] Ion Agrigoroaiei, Ioan Scurtu, „Teritoriul, populaţia, starea de spirit”, în  Ioan scurtu, Petre Otu (coord.), Istoria Românilor, vol VIII, p. 56.

[7] Irina Livezeanu, „Cultural politics in Greater Romania”, apud Solonari, Vladimir, op.cit, p. 37.

[8] Neagoe Stelian, Istoria Guvernelor României, Editura Machiavelli, Bucureşti, 1999.

[9] Ion Agrigoroaiei, Ioan Scurtu,  op.cit, p 51.

[10] Oliver Jens Schmitt,, Corneliu Zelea Codreanu, Ascensiunea şi căderea „Căpitanulu, Humanitas, Bucureşti, 2017, p. 260.

[11] Ibidem, p 280.

[12] Roland Clark, Sfântă tinereţe legionară. Activismul fascist în România interbelică, Polirom, Iaşi, 2015, p. 18.

[13] Oliver Jens Schmitt, op.cit., p. 337.

[14] Corneliu Zelea Codreanu, Doctrina Mişcării Legionare, Editura Lucman, Bucureşti, 2003, p. 36.

[15] Ibidem, p. 66.

[16] Ibidem, p. 177.

[17] Constantin Argetoianu, apud Roland Clark, op.cit, p. 92.

[18] Roland Clark, op.cit, p. 93.

[19] Traian Herseni, Mişcarea Legionară şi Muncitorimea, Bucureşti, 1937, pp. 7-8.

[20] Corneliu Zelea Codreanu, „Din programul legiunii Arhanghelului Mihail. Principii călăuzitoare”, apud. Schmitt, Oliver Jens, op.cit, p. 145.

[21] Corneliu Zelea Codreanu, op.cit, pp. 34-35.

[22] Vasile Marin, „Între democraţie şi statul totalitar”, apud Ornea, Zigu, Anii Treizeci. Extrema dreaptă românească, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1995, p. 57.

[23] D. Sultanescu, „Populism in Eastern Europe–New types of libertarian populism vs classic authoritarian populism: The Romanian case”. Presented at Mossavar-Rahmani Center for Business and Government, at Harvard University, 2022, https://www.hks.harvard.edu/centers/mrcbg/students/sg/petrescu.2022.spring.

[24] Nae Ionescu, „A fi bun român”, apud Zigu Ornea, op.cit, pp. 91-93.

[25] Vladimir Solonari, op.cit., pp. 35-36.

[26] Radu Ioanid, op cit., p 421.

[27] Nichifor Crainic, Sensul tradiţiei, apud Zigu Ornea, op. cit., p. 102.

[28] C.Z. Codreanu, op.cit., p 31.

[29] Traian Herseni, op.cit., p. 5.

[30] C.Z. Codreanu, op.cit., p. 183.

[31] Horia Stamatu, „Sentimentalism”, apud Zigu Ornea, op.cit., p. 433.

[32] Constantin Iordachi, ‘Fascism and Terrorism: The Iron Guard in Interwar Romania’, în Carola Dietze and Claudia Verhoeven (eds), The Oxford Handbook of the History of Terrorism, Oxford Handbooks (2022; online ed., Oxford Academic, 13 Jan. 2014), https://doi.org/10.1093/oxfordhb/9780199858569.013.40 , (accessed 2.08.2022).

[33] Radu Ioanid, „Nicolae Iorga and Fascism”, în Journal of Contemporary History, Volume: 27 issue: 3, 1992, page(s): 467-492, https://doi.org/10.1177/002200949202700305

[34] Oliver Jens Schmitt, op.cit., p. 129.

[35] Sultănescu et all, op cit, p. 245.

[36] Opinii contradictorii și prejudecăți stabile despre evrei și Holocaustul din România. INSHR-EW. Sondaj de opinie 2021. Comunicat de presă publicat pe https://www.inshr-ew.ro/sondaj-de-opinie-holocaust-2021/. Raportul de cercetare a fost preluat de pe următorul link https://www.inshr-ew.ro/wp-content/uploads/2018/01/Sondaj-INSHR_2021.pdf.

[37] D. Sultănescu,  B. Teodorescu, „Atitudini și discursuri populiste în România. Dinamici în 2019-2021 și posibile explicații ale impactului AUR”, în Polis, Volum IX, Nr. 4 (34), septembrie-noiembrie 2021, pp. 233-235.