Naşterea unui mit postcomunist: vizita Regelui Mihai în România, din aprilie 1992[1]

(The birth of a post-Communist myth: visit of King Michael in Romania, on aprilie 1992)

Alexandru MURARU

Abstract: The complicate recent history of Eastern and Central Europe was and continue to be a varriable that must be take into account by every political or socio-economic analysis. The beginnings of democracy in this part of Europe meant, for a lot of nations who’s past was under the rule of Communism, a tough battle with the reconsideration of their own history. To assume and to rewrite a history released by the remains of historiography, in different senses contaminated from the totalitarian regime represented an expedite. The way that the political, academic and cultural elite has treated this problem was not as expected. On the contrary, it gave birth to a factor and events complex that overlapped a political problem over an historical, memory one. The doctrinal ambiguity, the neopopulist trends, the reinforcement and the retirements of the political reforms have often transformed these political confrontations in veritable memory restorations, taken the form of certain reconstructions by the appeal to a continuous present, which is in a full progress. The overlapping levels – historical, political, electoral – arrived that way to generate surprising conotations and progresses, especially because that themselves have subsequent created large expectations, propelling veritable political mythologies. The new created spaces by this mix of recent history, of transition and memory helps us to understand the Post-Communist mythological confrontations.

Keywords: King Michael, Communism, Post-Communism, recent history, memory, transition.

După cum sublinia istoricul Lucian Boia, perioada de după 1989 „se remarcă prin adaptarea mitologiei istorice şi politice, şi, îndeosebi a secţiunii contemporane a panteonului naţional, la pluralismul politic afirmat cu atâta vigoare în urma prăbuşirii comunismului. Conflictele politice se prelungesc în conflicte istorice”[2]. Astfel, istoria recentă complicată din Europa Centrală şi de Est a fost şi continuă să fie o variabilă demnă de luat în calcul pentru orice analiză politică sau socio-economică. Începuturile democraţiei în această parte a Europei au însemnat, pentru multe din naţiunile care s-au aflat sub zodia comunismului, o dură luptă cu reconsiderarea propriului trecut. Asumarea şi rescrierea unei istorii degajate de tarele istoriografiei, în diferite chei contaminate din perioada totalitară, a reprezentat o urgenţă. Tratarea ei de către elita politică, academică sau culturală nu a fost, în schimb, pe măsura aşteptărilor, ci a dat naştere unui complex de factori şi evenimente ce au suprapus peste o problemă a memoriei, istorică, una politică. Ambiguitatea doctrinară, tendinţele neopopuliste, ranforsările şi abandonurile reformelor politice şi economice au transformat deseori aceste confruntări politice, de care vorbea Lucian Boia, în adevărate restauraţii ale memoriei, sub forma unor reconstituiri prin apelul la un prezent continuu, în plină desfăşurare. Planurile suprapuse – istoric – politic – electoral – au ajuns astfel să genereze conotaţii şi desfăşurări surprinzătoare, mai ales că ele însele au creat ulterior largi aşteptări, propulsând întocmai şi adevărate mitologii politice. Spaţiile nou create din acest melanj al istoriei recente, al tranziţiei şi al memoriei ajută la înţelegerea confruntărilor mitologice ale tranziţiei în postcomunism.

Astfel, pentru adepţii monarhiei, simbolistica creată în jurul Regelui Mihai, drept stavilă în calea comunismului şi apărător din exil al românilor, a deschis, după revoluţia din 1989, formula unui mit politic prin eventuala revenire a sa în postura de salvator al naţiunii[3]. Investit imagologic cu menirea reluării firului istoric al revenirii ţării sale la valorile interbelice, regele „a beneficiat”, încă de la început, de avantajul neparticipării la viaţă politică autohtonă. În acelaşi timp, obstrucţionările autorităţilor de la Bucureşti în privinţa persoanei sale au individualizat imaginea unui personaj istoric, greu accesibil publicului larg. Cele două elemente principale adaugă astfel ingredientele necesare naşterii mitului: sensuri simbolice multiple, precum şi un cod de interpretare ce oferă baza de sprijin pentru un asemenea fenomen. Mitul apare, în general, ca o poveste continuă, cu elemente reale şi imaginare, încrustate în structura sa.

Primul pilon al mitului a fost conturat de creaţiile polemice ale intelectualilor de centru-dreapta. Aceştia vedeau în Regele Mihai un continuator al instituţiei monarhice, iar, în al doilea rând, regalitatea era privită ca o metodă de asanare morală a societăţii româneşti, înafara unui program politic articulat. Regele reprezenta astfel, în viziunea acestora, alternativa ca tip de civilizaţie politică (în contrast, de exemplu, cu deciziile noii puteri în problema opoziţiei şi a protestelor), o nostalgie faţă de lumea generaţiei dintre cele două războaie mondiale, o posibilă şansă de a reînnoda firul proiectului paşoptist[4]. Referindu-se la acest fenomen, politologul Daniel Barbu a apreciat că: „Tema morală a adevărului revine şi ea în umbra ideii monarhice: «a spune adevărul» despre trecut şi despre persoana regelui detronat ar fi unica posibilitate de a convinge majoritatea de utilitatea instituţiei monarhice, singura şansă de a ancora valorile în pozitivitatea unei experienţe istorice şi de a le da o «o faţă umană»”[5]. Pe de altă parte, mitul părintelui salvator, al unui lider care nu fusese atins de spiritul României celor patru decenii de comunism, un om care reprezentase singurul reper major al lumii libere româneşti, al emigraţiei politice, era un fenomen în plină expansiune; iată ce declară Barbu în acest sens: „(…) Căci fostul rege părea să întrupeze valorile democraţiei şi libertăţii ce ar fi caracterizat România precomunistă, fiind considerat o figură vie a acestor valori, un martor de neînlocuit al validităţii lor, o instanţă supremă de omologare a speranţei de schimbare. Întoarcerea sa ar fi contribuit deci, în mod spontan şi aproape magic, la reactualizarea originilor, la instaurarea valorilor şi, o dată cu ele, la venirea la putere a elitei intelectuale”[6].

Revenirea regelui în ţără după prăbuşirea comunismului a fost una din cele mai controversate teme ale anilor postdecembrişti, un adevărat „test pentru disponibilitatea autorităţilor române de a repara nedreptăţile trecute faţă de propriii cetăţeni”[7]. Singura reîntoarcere a monarhului până în februarie 1997 s-a petrecut la doi de ani de la evenimentele din decembrie 1989. Considerată deopotrivă o problemă politică şi juridică de autorităţile postcomuniste, permiterea accesului a fost adusă până şi în discuţia Consiliului Europei[8], ca o problemă gravă, ce afecta drepturile omului şi demnitatea persoanei[9]. După cercetările noastre, există numeroase tentative eşuate sau oprite ale regelui Mihai de a intra în România în perioada 1990-1997. În nu mai puţin de 10 cazuri (2 expulzări, 8 respingeri oficiale a cererilor de viză şi diverse alte ocazii, previzibile ca deznodământ şi abandonate de rege)[10], autorităţile române blochează sistematic intrarea regelui în spaţiul românesc, invocând diverse motive: lipsa cetăţeniei române şi calitatea de cetăţean străin, nerecunoaşterea de către Mihai I a ordinii constituţionale (cu toate că monarhul acceptă legea fundamentală la 1 decembrie 1993[11]), nevoia de „linişte” în preajma unor momente electorale sau aniversare, precum şi argumente birocratice, cum a fost cazul încercării de a veni în ţară în noiembrie 1993 sau octombrie 1994. Adrian Niculescu remarcă, de asemenea, că lipsa unei legi care să interzică accesul monarhului în ţară pentru un număr de ani – aşa cum s-a întâmplat în Italia (1948), Grecia (1993), Franţa (1870-1950) – a „servit” decidenţilor politici care au afişat „aere de liberalism şi toleranţă” şi au reuşit să întreţină astfel artificial un subiect instrumentat politic[12].

Toate acestea au creat o emulaţie negativă suplimentară asupra puterii nou instalate la Bucureşti şi au adăugat regelui aura unui personaj aparte, pentru care se desfăşura mereu o întreagă pleiadă de motive, semnificaţii şi forţe (individuale şi/sau instituţionale) pentru a-i bloca accesul. Apărea, astfel, un contrast puternic între mijloacele folosite şi intenţii, dar mai ales între calitatea adversarilor. În acest sens, referindu-se la campania de denigrare dusă împotriva regelui Mihai, Andrei Pleşu sublinia, într-o scrisoare deschisă adresată preşedintelui Ion Iliescu[13], în decembrie 1993, că „bunul gust” şi o „anumită stilistică a conducerii” obligă spre „adversari onorabili (chiar dacă incomozi), unor alianţe dezonorante (chiar dacă, pe termen scurt, liniştitoare)” şi îi atrăgea atenţia preşedintelui asupra anturajului dominat de „oameni care au slujit falsul consens al «epocii de aur»”, precum şi că reconcilierea naţională nu se putea produce înafara unui criteriu şi discernământ moral. De asemenea, Andrei Pleşu face şi o panoplie a personajelor ce populează coridoarele puterii, ce-i transformă pe inamicii politici în subiectul primar al unor „discreditări sistematice”; filosoful conchide că cei care-l denigrau pe monarh nu erau altceva decât slujitorii fostului dictator, cei care transformaseră istoria în „ograda dezmăţată a propriei lor vanităţi”, mai exact „istorici obosiţi în serviciul dezinformării comuniste, agronomi semi-docţi şi ambiţioşi, tineri politicieni desfiguraţi de oportunism, vechi utecişti prost-crescuţi, funcţionari politici mărunţi, inexpresivi, gata să se gudure pe lângă orice şef”[14].

Recursul la considerentul lipsei cetăţeniei române[15] a fost şi suportul juridic pentru care regele, neposedând un paşaport românesc valabil, a fost nevoit să solicite mereu viză. Autorităţile comuniste retrăseseră regelui şi familiei sale dreptul de a reveni în ţară, printr-un decret al Ministrului Justiţiei şi al Consiliului de Miniştri, la 28 mai 1948[16] – în urma dezavuării actului abdicării şi a acuzaţiilor oficiale înaintate de regele Mihai la Londra şi apoi la New York, împotriva puterii de la Bucureşti, în acelaşi an – dar în care se regăsea o gravă eroare de natură juridică. Dincolo de faptul că această decizie a Guvernului condus de Petru Groza nu era însoţită de o motivaţie şi de un raport al ministrului de resort, aşa cum se proceda în baza unei legi organice şi a unui decret-lege[17], „retragerea naţionalităţii” este, înainte de toate, un nonsens juridic, naţionalitatea fiind asumată în chip exclusiv şi în mod voluntar. Decizia politică, arbitrară şi ilegală a autorităţilor comuniste a servit drept temei pentru guvernele postdecembriste care au refuzat primirea regelui în propria ţară. Astfel, Petre Roman[18], Ion Iliescu ş.a. au invocat în repetate rânduri acest argument, iar câteva proiecte iniţiate pentru redobândirea cetăţeniei au fost oprite din motive eminamente politice[19].

Vizita Regelui Mihai din 26-29 aprilie 1992 (sau „vizita de 72 de ore”, cum a fost sugestiv intitulată), întreprinsă în România cu ocazia sărbătorilor pascale, „pune în evidenţă prin proporţiile şi fervoarea manifestaţiei politice, ca şi prin înalta încărcătură simbolică şi religioasă a evenimentului, un grad cu totul remarcabil de mitificare a persoanei, funcţiei şi misiunii sale istorice”[20]. Singura vizită a monarhului român în peste patru decenii de regim totalitar, la care se adaugă alţi şapte ani de oprelişti, interdicţii şi abuzuri, scoate în evidenţă dimensiunea unui fenomen incert, un amestec de euforie socială, emoţie spontană şi curiozitate evenimenţială.

Parcurgerea comentariilor şi polemicilor purtate în presa momentului aduce în discuţie elemente de mit ipostaziate într-o serie de formule pe care le regăsim în majoritatea scrierilor de publicistică. Polemica este numeroasă şi complexă prin simbolistica ei. Există, înainte de conturarea acestora, câteva elemente care dau substanţă construcţiei mitologice şi o plasează în anturajul postcomunismului: momentul evenimentului, actorii, dimensiunea politică şi  atitudinile.

Momentul evenimentului este determinat, într-o mare măsură, de contextul politic. Înaintea alegerilor parlamentare şi prezidenţiale din 1992, după confruntări interne majore (mineriadele din ianuarie, februarie, iunie 1990), „spargerea” Pieţei Universităţii, demolarea Guvernului Roman (mineriada din septembrie 1991), vizita din aprilie 1992 deschide, prin urmare, definitiv şi empiric, pentru perioada tranziţiei, problema monarhiei, cu încărcătura simbolică de rigoare.

Actorii se împart în trei categorii: 1) Familia Regală (ce degajă imaginea unităţii şi a speranţei), iar prin participarea nepotului regelui (Nicolae, fiul Principesei Elena, cea de-a doua fiică a Regelui) apare formula puterii generaţionale); 2) Biserica (prin invitaţia adresată de ÎPS Pimen cuplului Regal şi acordarea unei semnificaţii şi a unei importanţe deosebite pe toată perioada evenimentului); 3) participarea populară (primirea la de la mânăstirea Putna, intrarea în Bucureşti – momentul trecerii simbolice pe sub Arcul de Triumf, momentul salutului mulţimii din Piaţa Universităţii, vizita la mânăstirea de la Curtea de Argeş şi reculegerea la mormintele înaintaşilor, revenirea în Bucureşti şi primirea la  biserica Sf. Gheorghe).

Dimeniunea politică. Aşa cum remarcă şi Ilie Şerbănescu[21], deşi a fost o condiţie impusă de autorităţile române – ca vizita să aibă un caracter particular –, încărcătura politică a fost dată evenimentului în primul rând de obstrucţionările anterioare (deci sporirea capitalului politic şi simbolic al Regelui) şi de proba contactului cu mulţimea. Retorica indirectă între intelectualii români, majoritatea susţinători de conjunctură ai restauraţiei monarhice, frica autorităţilor (zvonul refugiului reprezentanţilor Guvernului în afara Bucureştiului), replicile lui Ion Iliescu la adresa Regelui în urma vizitei (negarea soluţiei monarhice) au degajat o încărcătură politică semnificativă.

Atitudinile. Formatori de opinie consacraţi, oameni de televiziune, istorici, publicişti au dezvăluit, la unison, o consternare şi o emoţie puternică. Scrise sub autoritatea momentului (numeroase texte fiind triumfaliste, cu tentă propagandistă sau patetică[22]), materialele semnate de Gabriel Liiceanu, Alexandru Paleologu, Octavian Paler, Cornel Nistorescu, Emil Hurezeanu, Andrei Pippidi, Ion Cristoiu, Tia Şerbănescu, Vartan Arachelian, Tudor Octavian, Ştefan Augustin Doinaş, Horia Bernea, Mihai Şora ş.a. au introdus registre de interpretare imagologice diferite şi au făcut apel la teme spirituale, istorice, politice sau sociale[23].

Formulele care dezvoltă naşterea mitului postcomunist transpun, printre altele, imaginea Regelui într-un purtător absolut de legitimitate sau a regăsirii acesteia: „MS Mihai I rămâne Suveranul legitim al României, îndepărtat de pe tron printr-un abuz major şi împiedicat după 22 Decembrie 1989, de asemenea, într-un mod abuziv, să-şi reia prerogativele printr-o firească reînnodare a firului legalităţii.” [24]; „Acest prefix (ex) nenorocit care minte despre un rege ce nu a încetat niciodată să fie Rege, pentru simplul fapt că a fost forţat să plece, fără consultarea poporului, de către actualii noştri ex-comunişti”[25]; „reacţia unui popor când îşi recunoaşte adevăratul conducător”[26]. Formula miraculoasă a salvatorului, a omului providenţial apare, cu aceeaşi ocazie, în textele lui  Alexandru Paleologu[27], Sanda Aronescu[28], Tia Şerbănescu[29] ş.a.: „învierea chinuitului neam românesc dintre vechile hotare”[30]. De asemenea, ipostaze asemănătoare putem identifica în articole semnate de Nicolae Stroescu Stănişoara[31], Dan Pavel[32], Sorin Mărculescu[33], Tudor Artenie, Constantin Severin şi Vasile Iancu[34]. Formula purtătorului de speranţă  – „Majestatea Sa a fost în toţi anii de teroare o speranţă şi o candelă”[35] a fost îmbrăţişată şi utilizată de Tia Şerbănescu[36], Apostol Stan[37], Barbu Cioculescu[38] şi Sorana Coroamă Stanca[39].

Au existat, de asemenea, cel puţin două formule mitice suplimentare adiacente celor enunţate mai sus şi care au conexat euforia momentului cu trecutul şi viitorul. Teza legitimităţii regelui este construită astfel pe dimensiunea instituţională şi actuală a regimului monarhic. În acest sens, prima – alternativa monarhiei constituţionale – apare în mod frecvent cu enumerarea avantajelor şi mai ales în contrast cu republica postrevoluţionară. Aceasta din urmă a fost ipostaziată, în materialele publicate în preajma  vizitei din 1992, prin delegitimare istorică şi ambiguitate constituţională[40]. Odată cu ideea revenirii la forma de guvernământ care a consacrat România modernă, publiciştii au adus în discuţie cel de-al doilea supliment al formulei de legitimizare, şi anume continuitatea dinastică, formula urmaşului la tron.

Prezenţa viitorului Principe Nicolae la manifestările de la Putna şi Bucureşti ne face să intuim că acest detaliu nu a fost întâmplător. Emoţia întâlnirii cu nepotul Regelui, aşa cum afirmă Tia Şerbănescu, „ca o prelungire subtilă a speranţelor”[41], întăreşte ideea continuităţii familiei regale, neglijând astfel detaliul legii salice. Scriitorul optzecist Liviu Ioan Stoiciu a comparat chiar destinul fiului Principesei Elena cu cel al Regelui Mihai, aducând în discuţie prima domnie a monarhului, la numai şase ani[42]. Chestiunea legitimităţii a fost abordată nu numai în cazul persoanei regelui şi a reprezentărilor instituţiei regale, ci şi prin semnificaţiile evenimentului în sine. Apostol Stan a opinat că evenimentul din 1992 a verificat tocmai măsura în care monarhia, ca instituţie, îşi putea regăsi legitimitatea în noua societate românească[43].

Valoarea mitologică a vizitei regale a fost susţinută puternic de prezenţa Bisericii. Ritualizarea sărbătorii de la Putna a reuşit, prin prezenţa unor amănunte noi, să dea o aură de miracol[44] întregului itinerariu. Generarea vizitei, pelerinajul la mormântul lui Ştefan cel Mare (elogiat de istoriografia proletcultistă, el devine astfel un mit istorico-politic), asistenţa instituţiei creştine pe toată durata evenimentelor (Putna, Bucureşti, Curtea de Argeş), smerenia asumată şi afişată a regelui, precum şi elemntele ritualizante din momentul întâmpinării la Putna (cu primire voievodală), întăresc o relaţie sacralizată de dimensiunile religioase ale regalităţii. Sorin Dumitrescu a evidenţiat chiar că Regele a intrat în Bucureşti însoţit de un călugăr[45], trimitere directă la tradiţia descălecatului în istoria legendară a românilor. Toate acestea au contribuit, în perspectiva construcţiei mitologice postcomuniste, la naşterea imaginii joncţionale dintre monarh şi popor[46]. Mai mult, metafora monarhului pribeag, alături de monahul pelerin[47],  a reluat în profunzime tema dublei misiuni a regelui – de uns a lui Dumnezeu şi de întâistătător al poporului, ipostaziată de celebrul enunţ „prin graţie divină şi voinţă naţională”.

Fiind unul din pilonii mitului vizitei regale, formula ritualizantă a relaţiei rege – biserică – popor a fost introdusă de unii comentatori prin redobândirea menirii creştine a instituţiei religioase. În acelaşi sens, aceştia[48] au vorbit despre începutul unei revoluţii paşnice înfăptuită de Biserică, în fruntea căreia s-ar fi aflat un nou lider de conştiinţă, în speţă ÎPS Pimen, Mitropolitul Sucevei şi Rădăuţilor. Prezenţa instituţiei de cult în centrul vizitei regelui a născut metafore interesante pentru un asemenea moment: „învierea României crucificate”[49], „cea mai mare mântuire morală şi spirituală”, „revelaţie şi sărbătoare naţională”[50]. De asemenea, ideea dublei reîntoarceri – a credinţei confiscate de comunişti şi a lui Dumnezeu[51], culminând cu aprecierea din editorialele lui Gabriel Liiceanu referitoare la sacralizarea imaginii Regelui şi a poporului – „Un domn, un rege, un monarh există pentru a garanta că un popor poartă în el ceva sfânt”[52] –, toate acestea au atribuit simbolic, Bisericii, un rol istoric[53]. Politologul Dan Pavel a vorbit în aceeaşi cheie despre recăpătarea prestigiului Bisericii Ortodoxe Române după comunism. Potrivit acestuia, instituţia religioasă, prin contribuţia sa la desfăşurarea vizitei lui Mihai I, a refăcut unitatea dintre „simbolic” şi „concretul istoric”[54].

Dinamismul construcţiei mitologice a fost dat şi de amplificarea disputei dintre monarhişti şi antimonarhişti, mai ales că, aşa cum au apreciat unii comentatori, înainte de acest eveniment, polemica dintre cele două categorii antitetice era inexistentă. Mai mult, momentul vizitei a dezvăluit şi absenţa unui filon republican: „Un curent de opinie contrar nici nu există, de fapt. Antimonarhiştii sunt extrem de puţini în România şi nu reuşesc să determine ceea ce s-ar putea numi o convingere fermă, larg răspândită”[55]. Vartan Arachelian a observat că tocmai oprirea accesului în ţară a lui Mihai I, imediat după revoluţie, a sporit popularitatea acestuia – „La început puţini au fost cei care au îmbrăţişat această idee, uriaşă e azi mulţimea care au conştiinţa acestui fapt” –, completând în acelaşi timp că obstrucţionările şi propaganda din trecut „au revelat mulţimilor importanţa regalităţii în cauţionarea democraţiei”[56]. În acelaşi registru al confruntării simbolice dintre adepţii şi contestatarii regalităţii, Cornel Nistorescu a subliniat lipsa cadrului adecvat luării unei decizii în cunoştinţă de cauză de către români şi a adus, totodată, în discuţie crearea „Ligii Antimonarhice” de către „oameni preocupaţi de putere ce au scornit patimi şi minciuni”[57]. În urma vizitei familiei regale în ţară, jurnalistul Horaţiu Pepine a sesizat că, datorită unei dedublări a societăţii româneşti, Mihai I a devenit, dintr-o dată, un lider de conştiinţă a unei părţi semnificative din societate[58].

Naşterea mitului postcomunist a presupus şi ideea unei confruntări – directe sau indirecte – între istorie şi prezent. Declaraţiile lui Ion Iliescu dinainte şi de după vizita regală au încărcat această construcţie mitologică cu ideea duelului. În opinia celor mai mulţi comentatori a fost vorba de o dispută imagologică, dintre o idee şi realitatea obiectivă. Şeful statului s-a arătat foarte deranjat nu doar de ecoul creat în jurul vizitei monarhului, dar mai ales de diferitele speranţe pe care le-a născut acest eveniment. Preşedintele a ţinut să precizeze că „nu regele va rezolva problemele românilor”, insistând în acelaşi timp şi pe diferenţa modului în care este percepută suveranitatea într-o republică, respectiv monarhie[59]. Dacă, în concepţia lui Ion Iliescu, regele apare ca un „purtător de cuvânt întârziat al unui ideal şi a unei instituţii care nu e decât «o relicvă a trecutului, nefuncţională şi anacronică»”, aventura regală a fost comparată de martorii prezenţi la eveniment cu un flux de comunicare şi speranţă[60], cu un act al reluării istoriei de la 30 decembrie 1947[61], cu o continuare firească a ceea ce s-a început în 1989 sau chiar cu o concretizare a speranţelor revoluţiei române[62].

Această atribuire a obiectivelor şi idealurilor revoluţionare momentului din 1992 a fost împărtăşită de mulţi publicişti. În plus, avansarea comparaţiei şi a continuităţii în relaţia simbolică Revoluţie – Fenomenul Piaţa Universităţii – Vizita regală poate fi astăzi  înţeleasă prin nevoia unor repere mitologice în construcţia unei opoziţii, dacă nu durabile şi autentice, cel puţin imagologice. Remarcăm, de asemenea, o idee restantă a constituţionaliştilor şi liderilor politici români avansată în presa vremii. Lipsa unui referendum asupra formei de guvernământ a perpetuat această discuţie. Evenimentul din 1992 a fost calificat drept un referendum „spontan” / ”veritabil” asupra monarhiei. Andrei Pippidi a dezvoltat această idee şi a ajuns la concluzia că ea poate fi privită drept „regăsirea onoarei”. Mai mult, evenimentul a fost calificat de Marin Bucur şi Horaţiu Pepine ca o confirmare neaşteptată a popularităţii[63].

Secvenţa trecerii pe sub Arcul de Triumf a amplificat tensiunea mitologică şi a sporit imaginea revenirii triumfale din istorie a regelui. Doina Uricariu a observat atunci că această imagine era un „semn al suvernităţii”[64], în timp ce Ilie Şerbănescu[65] a vorbit despre o simbolistică aparte, ce a deschis apetitul oamenilor simpli pentru legitimarea istorică a personajelor politice. De asemenea, Carmen Dumitrescu[66] a văzut în momentul de la Curtea de Argeş reînnoirea jurământului faţă de români al familiei regale.

Cifra participanţilor la vizita regelui a fost un mit în sine. De la evaluări care anunţau câteva zeci de mii de persoane (France Press), la sute de mii (Reuter şi Associated Press – „o sută de mii de români”) şi până la cifra dată de CNN – un milion de participanţi, majoritatea aprecierilor au întărit ideea unei explozii de curiozitate. A existat, totodată, şi o zvonistică adiacentă a momentului, care specula că,  în cazul în care un candidat de dreapta ar câştiga proximele alegeri prezidenţiale, s-ar produce o imediată predare a puterii în favoarea Regelui Mihai[67].

Naşterea mitului postcomunist a fost anticipată de o parte a comentatorilor, care au intuit, prin formule diverse, crearea, pentru istoria recentă, a unei legende evenimenţiale. Astfel, Carmen Dumitrescu s-a referit la o „dată pentru viitorime”[68], Nicolae Prelipceanu a reţinut „zvonurile din mulţime”[69], iar Barbu Cioculescu a vorbit despre rămânerea datei în calendarul istoric ca o reluare a legăturii dintre monarhie şi popor[70]. În acelaşi registru, Raluca Stroe Brumariu a subliniat revelaţia adevăratului drum pe care ar trebui să-l urmăm[71], în timp ce jurnalistul Ion Cristoiu a arătat că erodarea personalităţilor politice va duce la nevoia unei autorităţi marcante pe care românii s-o mitizeze[72]. Tot Ion Cristoiu a fost cel care a înaintat două teze interesante[73]. El a luat în considerare o posibilă autogenerare a vizitei de către autorităţile române şi a evidenţiat că s-ar produce astfel un succes dublu în favoarea lui Iliescu: acesta ar apărea în faţa Occidentului ca un democrat convins, iar guvernarea condusă de Petre Roman ar fi fost atacată într-un punct vital pentru că s-ar crea o antiteză cu obstrucţionările repetate ale perioadei 1990-1992. În acelaşi registru, Cristoiu a reuşit să anticipeze forţa proiectului candidaturii Regelui la Preşedinţie. Peste nu mai puţin de două luni, Partidul Naţional Liberal a lansat această propunere, generând unul din cele mai viu disputate proiecte politice din perioada postdecembristă.

Aşadar, memoria colectivă a reţinut vizita Regelui Mihai drept un eveniment major, tratat într-o cheie postcomunistă: încărcat de o euforie şi o energie inimaginabilă, acesta nu şi-a găsit nici astăzi finalitatea. Istoricul Andrei Pippidi a remarcat că, între evoluţiile privind chestiunea regalităţii desfăşurate după 1990, acesta a rămas ca „una din acele împrejurări care se ivesc foarte rar în viaţa unei generaţii”[74]. Problema monarhică a rămas un conglomerat de ipoteze, speculaţii şi interpretări, în care vizita din aprilie 1992 ocupă un loc distinct. Evaluarea sa indică o victorie temporară şi incertă[75] a aspiraţiilor monarhiste, a dezvăluirii personalităţii Regelui sau a reconsiderării legitimităţii pierdute în urma abdicării forţate. Dacă integrăm şi desfăşurarea ulterioară a relaţiilor dintre regalitate şi autorităţile române, prin prisma polemicilor din societate, ajungem să considerăm pe de-a-ntregul evenimentul pus în discuţie, drept mit postcomunist, caracterizat prin normalizare dubioasă, evoluţie sinusoidală şi resemnare generalizată[76].

Vizita Regelui Mihai din aprilie 1992 se prezintă astfel ca o construcţie mitologică, deoarece înglobează o structură cu elemente de adevăr şi / sau fictive în acelaşi timp, dispuse potrivit logicii imaginarului (istorice şi politice). Evenimentul de la începutul anilor `90 a presupus sensuri simbolice multiple şi a dispus de numeroase sisteme de interpretare. Alături de afişarea unui „cod” etic, se degajă astăzi un model de comportament, o logică a explicaţiei lucrurilor, ce destăinuie un adevăr concret, real, care rămâne circumscris în societatea românească postcomunistă drept principiu călăuzitor, simplificat şi integrator[77].

Bibliografie:

ANDREESCU, Gabriel, „Scrisori” în Revista 22, Anul III, Nr. 23 (124), 12-18 iunie 1992, p. 2.

ARACHELIAN, Vartan, „Repararea unei despărţiri dintre Rege şi Patrie”, în Cotidianul, Anul II, Numărul 82 (247), 29 aprilie 1992, p. 2.

ARONESCU, Sanda, „Regii sunt oglinda alcătuirii sufletului”, în Ibidem, Anul II, Nr. 81(246), 25 aprilie 1992, p. 2.

ARTENIE, Tudor, SEVERIN, Constantin, IANCU, Vasile, „«Să ne trăieşti, Măria Ta!»”, în România Liberă, Anul L, Nr. 14674, Serie nouă, nr. 640, 29 aprilie 1992, p. 3.

BARBU, Daniel, Republica absentă: Politică şi societate în România postcomunistă, Editura Nemira, Bucureşti, 1999.

BOIA, Lucian, Istorie şi mit în conştiinţa românească, Bucureşti, editura Humanitas, 1997.

BRĂTESCU, Liviu, CIUBOTARU, Ştefania (Coord.), Monarhia în România – o evaluare: politică, memorie şi patrimoniu, Prefaţă de Adrian-Silvian Ionescu, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2012

BUCUR, Marin, „Încoronarea României”, în Cotidianul, Anul II, Numărul 82 (247), 29 aprilie 1992, p. 2.

BUDUCA, Ioan, „Situaţie poloneză, soluţie spaniolă”, în Cuvântul, aprilie-mai 1992.

CIOCULESCU, Barbu, „Speranţa întrupată”, în Dreptatea, 30 aprilie 1992.

CIOROIANU, Adrian, „Dezbateri de formă, indiferenţă de fond”, în Sfera Politcii, anul VIII (2000), nr. 81.

COMAN, Mihai, „La Ritualisation de la visite du Roi Mihai I à l`occasion des Pâques”, în Analele Universităţii Bucureşti, istorie 1993-1994, pp. 79-89 apud Lucian Boia, Istorie şi mit în conştiinţa românească, Bucureşti, editura Humanitas, 1997.

CORNEA, Andrei, „Delir monarhic”, în Revista 22, Anul III, Nr. 19 (120), 15-21 mai 1992, p. 4.

COROAMĂ STANCA, Sorana, „Lacrimile Micului Prinţ”, în România Liberă, Anul L, Nr. 14675, Serie nouă – nr. 641, 30 aprilie 1992, p. 5.

CRISTOIU, Ion, „Un candidat la preşedinţie: Regele Mihai”, în Expres Magazin, 23 aprilie-7 mai 1992.

DUMITRESCU, Carmen, „Majestate, sunteţi aşteptat de 45 de ani”, în Cotidianul, Anul II, Numărul 81 (246), 25 aprilie 1992, p. 2.

DUMITRESCU, Carmen, „Mihai I nu şi-a încălcat jurământul de credinţă şi iubire pentru ţara sa”, în Cotidianul, Anul II, Numărul 82 (247), 29 aprilie 1992, p. 6.

DUMITRESCU, Sorin, „Monarhul şi monahul”, în Ibidem, Anul L, Nr. 14676, Serie nouă, nr. 642, 1 mai 1992, p. 1.

FOCȘENEANU, Eleodor, „Cetăţenia Regelui Mihai I”, în România Liberă, Anul XLIX, Serie nouă, nr. 558, 31 decembrie 1991, pp. 1, 3.

GALLAGHER, Tom Gallagher, Democraţie şi naţionalism în România: 1989-1988, trad. de Simona Ceauşu, Editura All Educational, Bucureşti, 1999.

GRIGURCU, Gheorghe, „Regele şi Învierea”, în Dreptatea, 30 aprilie 1992.

LIICEANU, Gabriel, „Câteva precizări despre logica lui «ex-»”, în România Liberă, Anul L, Nr. 14674, Serie nouă, nr. 640, 29 aprilie 1992, pp. 1,2.

MANCHEV, Boyan, Postcomunismul ca simptom, în „Dilema Veche”, Anul IV, nr.198, 25 noiembrie 2007.

MĂRCULESCU, Sorin, „Regele vindecător”, în România Liberă, Anul L, Nr. 14674, Serie nouă, nr. 640, 29 aprilie 1992, p. 3.

MURARU, Alexandru, Cum supraviețuiește monarhia într-o republică? Regele Mihai, românii și regalitatea după 1989, Prefață de Emil Hurezeanu, Curtea Veche Publishing, București, 2015.

NICULESCU, Adrian, „Dacă s-ar întoarce Coroana la Bucureşti”, în Revista 22, Anul III, Nr. 17 (118), 1-7 mai 1992, p. 6.

NICULESCU, Adrian, „Şi dacă ei nu se tem?”, în Dilema, Anul II, Nr. 100, 9-15 decembrie 1994, pp. 14-15.

NISTORESCU, Cornel, „Veniţi acasă, oameni buni!”, în Expres, 28 aprilie-4 mai 1992.

NIȚELEA, Victor, „Republicanism şi cooperativism”, în Adevărul, Serie nouă – anul III, nr. 642, 30 aprilie 1992, p. 3.

PALEOLOGU, Alexandru, „Adevărat a înviat”, în Cotidianul, Anul II, Nr. 81(246), 25 aprilie 1992, p. 2.

PAVEL, Dan, „Mai mult decât referendum”, Revista 22, Anul III, Nr. 17 (118), 1-7 mai 1992, p. 3.

PĂUNESCU, Ilie, „De Paştele acesta”, în Dreptatea, 24 aprilie 1992.

PĂUNESCU, Ilie, „Agenţia France Press şi adevărul”, în Dreptatea, 30 aprilie 1992.

PEPINE, Horaţiu, „Unde vor duce limitările constituţionale”, în Revista 22, Anul III, Nr. 17 (118), 1-7 mai 1992, p. 3.

PRELIPCEANU, Nicoale, „Anul acesta Paştele a fost sărbătoare naţională”, în Dreptatea, 30 aprilie 1992.

SPANILY, Dan, „Neacordarea vizei MS Regelui – în atenţia Consiliului Europei”, în Cotidianul, Anul V, Nr. 149 (1194), 29 iunie 1995.

STAN, Apostol, „Ne-am regăsit legitimitatea”, în Cotidianul, Anul II, Numărul 82 (247), 29 aprilie 1992, p. 2.

STOICIU, Liviu Ioan, „Prinţul moştenitor la tronul României a înviat din basmele românilor”, în Cotidianul, Anul II, Numărul 83 (248), 30 aprilie 1992, p. 2.

STROE BRUMARIU, Raluca, „Adevăratul drum”, în România Liberă, Anul L, Nr. 14677, Serie nouă – nr. 643, 5 mai 1992, p. 1.

STROESCU STĂNIȘOARA, Nicoale, „În loc de prefaţă”, în Majestate, nu pleca!, Editura Anastasia, Bucureşti, 1992, pp. 1-3.

SUCIU, Arthur Suciu, „Prefaţă”, în Alexandru Muraru, Republica monarhică. Aportul familiei regale la integrarea euro-atlantică a României, Editura Junimea, Iaşi, 2009.

ȘERBĂNESCU, Ilie, „Pe sub Arcul de Triumf”, în Expres, 28 aprilie – 4 mai 1992.

ȘERBĂNESCU, Tia, „Onoarea salvată”, în România Liberă, Anul L, Nr. 14675, Serie nouă, nr. 641, 30 aprilie 1992, p. 1.

ȘERBĂNESCU, Tia, „Contravizita”, în România Liberă, Anul L, Nr. 14676, Serie nouă, nr. 642, 1 mai 1992, p. 1.

UNCU, Daniel, „Mircea Ionescu Quintus: «Am înaintat de două ori proiectul de retrocedare a cetăţeniei române, Regelui Mihai»”, în România Liberă, Anul LI, Nr. 14961, Serie nouă, nr. 927, 22 aprilie 1993, p. 3.

URICARIU, Doina, „Despre Suveranitate”, în Dreptatea, 6 mai 1992.

 

Majestate, nu pleca!, Editura Anastasia, Bucureşti, 1992.

„Majestatea Sa va veni oricum în ţară”, în România Liberă, Serie nouă ,nr. 1378, 6 octombrie 1994, p. 3.

„Andrei Pleşu ia poziţie faţă de refuzul autorităţilor române de a permite Regelui Mihai accesul în propria ţară”, în România Liberă, Serie nouă – nr. 1126, 10 decembrie 1993, p. 1.

„Republică sau Monarhie – o problemă de seriozitate civică”, dezbatere moderată de Dr. Andrei Pleşu şi consemnată de Elena Ştefoi, la care au luat parte Dr. Andrei Pippidi, conferenţiar universitar şi cercetător principal, Dr. Răzvan Theodorescu, profesor universitar, Dan Berindei, membru al Academiei Române şi preşedinte al secţiei de ştiinţe istorice, şi Dr. Nicolae Şerban Tanaşoca, conferenţiar universitar, în Dilema, Anul I, Nr. 50, 24-30 decembrie 1993, pp. 6-7.

Monitorul Oficial nr. 122 din 29 mai 1948.

Legea privind dobândirea şi pierderea cetăţeniei române publicată în Monitorul Oficial nr. 16 din 19 ianuarie 1939.

Decretul-lege privind retragerea naţionalităţii române a celora care aveau, peste hotare, purtări care încălcau fidelitatea faţă de propria ţară, Monitorul oficial nr. 290 din 9 decembrie 1940.

[1] Acest studiu a fost publicat inițial în volumul Liviu Brătescu, Ştefania Ciubotaru (Coord.), Monarhia în România – o evaluare: politică, memorie şi patrimoniu, Prefaţă de Adrian-Silvian Ionescu, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2012, pp. 229-239, iar ulterior a devenit un subcapitol din Alexandru Muraru, Cum supraviețuiește monarhia într-o republică? Regele Mihai, românii și regalitatea după 1989, Prefață de Emil Hurezeanu, Curtea Veche Publishing, București, 2015.

[2] Lucian Boia, Istorie şi mit în conştiinţa românească, Bucureşti, editura Humanitas, 1997, p. 276.

[3] Ibidem.

[4] Arthur Suciu, „Prefaţă”, în Alexandru Muraru, Republica monarhică. Aportul familiei regale la integrarea euro-atlantică a României, Editura Junimea, Iaşi, 2009, p. 11.

[5] Daniel Barbu, Republica absentă: Politică şi societate în România postcomunistă, Editura Nemira, Bucureşti, 1999, p. 193.

[6] Ibidem.

[7] Tom Gallagher, Democraţie şi naţionalism în România: 1989-1988, trad. de Simona Ceauşu, Editura All Educational, Bucureşti, 1999, p. 139.

[8] Dan Spanily, „Neacordarea vizei MS Regelui – în atenţia Consiliului Europei”, în Cotidianul, Anul V, Nr. 149 (1194), 29 iunie 1995, p. 1.

[9] Adrian Cioroianu, „Dezbateri de formă, indiferenţă de fond”, în Sfera Politcii, anul VIII (2000), nr. 81, p. 3.

[10] Luăm în considerare următoarele tentative şi momente: (11-18) aprilie 1990 – Intenţia Regelui de a reveni în ţară este blocată; iniţial, monarhului i se acordă viza, după care Guvernul României declară vizita inoportună; (25) decembrie 1990 – cunoscutul moment în care Regele reuşeşte să treacă graniţa în România, dar numai după câteva ore este întors de pe autostrada Bucureşti-Piteşti şi somat să părăsească România la bordul unui avion militar; (10-12 august) 1992 – Regele este invitat la Timişoara, Iaşi şi Braşov, însă secretarul de stat din Ministerul Afacerilor Externe, Teodor Meleşcanu, merge la Versoix pentru a explica familiei regale motivele neacordării vizei; (15-20) octombrie 1992 – vizită amânată prin refuzul autorităţilor române de a acorda viza regelui de şedere în România pentru trei luni; (24) decembrie 1992 – regele Mihai intenţionează să vină în România (la Timişoara şi Bucureşti), dar vizita e anulată, monarhul anunţând ulterior că autorităţile române au impus „condiţii de neacceptat”; (7-23) aprilie 1993 – în urma invitaţiei Sfântului Sinod de a fi în România cu ocazia sărbătorilor pascale, regele Mihai şi regina Ana depun cererile de viză la Ambasada României de la Berna, acestea fiind respinse la 23 aprilie; (6-18) noiembrie 1993 – la invitaţia Consiliului municipal Timişoara, Regele este invitat pentru sărbătorirea zilei naţionale, acceptă invitaţia, însă autorităţile române refuză acordarea vizei, motivând inadvertenţa numelui din paşaport; (8-28) aprilie 1994 – după acelaşi scenariu, regele Mihai şi regina Ana depun cererile pentru viză, în vederea sărbătoririi Paştelui în România, însă refuzul autorităţilor de a permite accesul îl determină pe monarh să anunţe la 28 aprilie anularea vizitei programate; (10) august- (7) octombrie 1994 – regele este invitat la simpozionul internaţional „23 august în istoria României”, prilejuit de semicentenarul actului de la 23 august 1944, ce urma să aibă loc la 8-9 octombrie 1994. La 13 septembrie 1994, Ministerul Afacerilor Externe anunţă oficial că refuză acordarea vizei regelui, monarhul soseşte totuşi, fiind însă expulzat după o oră petrecută pe aeroportul Otopeni. Motivul oficial al autorităţilor a fost că „vinerea nu se acordă vize de intrare în ţară”; (13) noiembrie 1995 – Guvernul României nu îi permite Regelui să participe la funeraliile liderului PNŢCD, Corneliu Coposu, refuzându-i, din nou, acordarea unei vize turistice.

[11] „Majestatea Sa va veni oricum în ţară”, în România Liberă, Serie nouă ,nr. 1378, 6 octombrie 1994, p. 3.

[12] Adrian Niculescu, „Şi dacă ei nu se tem?”, în Dilema, Anul II, Nr. 100, 9-15 decembrie 1994, pp. 14-15.

[13] „Andrei Pleşu ia poziţie faţă de refuzul autorităţilor române de a permite Regelui Mihai accesul în propria ţară”, în România Liberă, Serie nouă – nr. 1126, 10 decembrie 1993, p. 1.

[14] Ibidem.

[15] Pentru o analiză detaliată a acestei chestiuni vezi Eleodor Focşeneanu, „Cetăţenia Regelui Mihai I”, în România Liberă, Anul XLIX, Serie nouă, nr. 558, 31 decembrie 1991, pp. 1, 3.

[16] Vezi Monitorul Oficial nr. 122 din 29 mai 1948.

[17] Se face referire la Legea privind dobândirea şi pierderea cetăţeniei române publicată în Monitorul Oficial nr. 16 din 19 ianuarie 1939 şi a decretului-lege privind retragerea naţionalităţii române a celora care aveau, peste hotare, purtări care încălcau fidelitatea faţă de propria ţară – Monitorul oficial nr. 290 din 9 Decembrie 1940.

[18] Eleodor Focşeneanu, „Cetăţenia Regelui Mihai I”, art. cit.

[19] Daniel Uncu, „Mircea Ionescu Quintus: «Am înaintat de două ori proiectul de retrocedare a cetăţeniei române, Regelui Mihai»”, în România Liberă, Anul LI, Nr. 14961, Serie nouă, nr. 927, 22 aprilie 1993, p. 3.

[20] Mihai Coman, „La Ritualisation de la visite du Roi Mihai I à l`occasion des Pâques”, în Analele Universităţii Bucureşti, istorie 1993-1994, pp. 79-89 apud Lucian Boia, op. cit., p. 276.

[21] Ilie Şerbănescu, „Pe sub Arcul de Triumf”, în Expres, 28 aprilie – 4 mai 1992.

[22] Vezi în acest sens conflictul creat în interiorul Grupului de Dialog Social, evidenţiat de editorialele-protest ale lui Andrei Cornea şi Gabriel Andreescu – Andrei Cornea, „Delir monarhic”, în Revista 22, Anul III, Nr. 19 (120), 15-21 mai 1992, p. 4; Gabriel Andreescu, „Scrisori” în Revista 22, Anul III, Nr. 23 (124), 12-18 iunie 1992, p. 2.

[23] Pentru o colecţie de articole/simboluri şi coduri de interpretare reflectate în presa vremii, în urma vizitei regelui Mihai din aprilie 1992, vezi lucrarea Majestate, nu pleca!, Editura Anastasia, Bucureşti, 1992, passim.

[24] Ilie Păunescu, „De Paştele acesta”, în Dreptatea, 24 aprilie 1992.

[25] Gabriel Liiceanu, „Câteva precizări despre logica lui «ex-»”, în România Liberă, Anul L, Nr. 14674, Serie nouă, nr. 640, 29 aprilie 1992, pp. 1,2.

[26] Sorin Dumitrescu, „Monarhul şi monahul”, în Ibidem, Anul L, Nr. 14676, Serie nouă, nr. 642, 1 mai 1992, p. 1.

[27] Alexandru Paleologu, „Adevărat a înviat”, în Cotidianul, Anul II, Nr. 81(246), 25 aprilie 1992, p. 2.

[28] Sanda Aronescu, „Regii sunt oglinda alcătuirii sufletului”, în Ibidem, Anul II, Nr. 81(246), 25 aprilie 1992, p. 2.

[29] Tia Şerbănescu, „Contravizita”, în România Liberă, Anul L, Nr. 14676, Serie nouă, nr. 642, 1 mai 1992, p. 1.

[30] Sanda Aronescu, „Regii sunt oglinda alcătuirii sufletului”, art. cit.

[31] Nicoale Stroescu Stănişoara, „În loc de prefaţă”, în Majestate, nu pleca!, ed. cit., pp. 1-3.

[32] Dan Pavel, „Mai mult decât referendum”, Revista 22, Anul III, Nr. 17 (118), 1-7 mai 1992, p. 3.

[33] Sorin Mărculescu, „Regele vindecător”, în România Liberă, Anul L, Nr. 14674, Serie nouă, nr. 640, 29 aprilie 1992, p. 3.

[34] Tudor Artenie, Constantin Severin, Vasile Iancu, „«Să ne trăieşti, Măria Ta!»”, în Ibidem, Anul L, Nr. 14674, Serie nouă, nr. 640, 29 aprilie 1992, p. 3.

[35] Carmen Dumitrescu, „Majestate, sunteţi aşteptat de 45 de ani”, în Cotidianul, Anul II, Numărul 81 (246), 25 aprilie 1992, p. 2.

[36] Tia Şerbănescu, „Contravizita”, art. cit.

[37] Apostol Stan, „Ne-am regăsit legitimitatea”, în Cotidianul, Anul II, Numărul 82 (247), 29 aprilie 1992, p. 2.

[38] Barbu Cioculescu, „Speranţa întrupată”, în Dreptatea, 30 aprilie 1992.

[39] Sorana Coroamă Stanca, „Lacrimile Micului Prinţ”, în România Liberă, Anul L, Nr. 14675, Serie nouă – nr. 641, 30 aprilie 1992, p. 5.

[40] Sanda Aronescu, „Regii sunt oglinda alcătuirii sufletului”, art. cit.; Apostol Stan, „Ne-am regăsit legitimitatea”, art. cit.; Ioan Buduca, „Situaţie poloneză, soluţie spaniolă”, în Cuvântul, aprilie-mai 1992; Vartan Arachelian, „Repararea unei despărţiri dintre Rege şi Patrie”, în Cotidianul, Anul II, Numărul 82 (247), 29 aprilie 1992, p. 2; Adrian Niculescu, „Dacă s-ar întoarce Coroana la Bucureşti”, în Revista 22, Anul III, Nr. 17 (118), 1-7 mai 1992, p. 6.

[41] Tia Şerbănescu, „Onoarea salvată”, în România Liberă, Anul L, Nr. 14675, Serie nouă – nr. 641, 30 aprilie 1992, p. 1.

[42] Liviu Ioan Stoiciu, „Prinţul moştenitor la tronul României a înviat din basmele românilor”, în Cotidianul, Anul II, Numărul 83 (248), 30 aprilie 1992, p. 2.

[43] Apostol Stan, „Ne-am regăsit legitimitatea”, art. cit.

[44] Tia Şerbănescu, „Onoarea salvată”, art. cit.

[45] Sorin Dumitrescu, „Monarhul şi monahul”, în România Liberă, Anul L, Nr. 14676, Serie nouă – nr. 642, 1 mai 1992, p. 1.

[46] Ibidem.

[47] Ibidem.

[48] Tudor Artenie, Constantin Severin, Vasile Iancu, „Să ne trăieşti Măria Ta!”, art. cit.

[49] Gheorghe Grigurcu, „Regele şi Învierea”, în Dreptatea, 30 aprilie 1992.

[50] Nicoale Prelipceanu, „Anul acesta Paştele a fost sărbătoare naţională”, în Ibidem, 30 aprilie 1992.

[51] Ibidem.

[52] Gabriel Liiceanu, „De ce regi?”, art. cit.

[53] Ibidem.

[54] Ibidem.

[55] Ilie Păunescu, „De paştele acesta”, art. cit.

[56] Vartan Arachelian, „Repararea unei despărţiri dintre Rege şi Patrie”, art. cit.

[57] Cornel Nistorescu, „Veniţi acasă, oameni buni!”, în Expres, 28 aprilie-4 mai 1992.

[58] Horaţiu Pepine, „Unde vor duce limitările constituţionale”, în Revista 22, Anul III, Nr. 17 (118), 1-7 mai 1992, p. 3.

[59] Victor Niţelea, „Republicanism şi cooperativism”, în Adevărul, Serie nouă – anul III, nr. 642, 30 aprilie 1992, p. 3.

[60] Nicoale Stroescu Stănişoara, „În loc de prefaţă”, în Majestate, nu pleca!, ed. cit., pp. 1-3.

[61] Marin Bucur, „Încoronarea României”, în Cotidianul, Anul II, Numărul 82 (247), 29 aprilie 1992, p. 2

[62] Ibidem.

[63]  Ibidem; Horaţiu Pepine, „Unde vor duce limitările constituţionale”, art. cit.

[64] Doina Uricariu, „Despre Suveranitate”, în Dreptatea, 6 mai 1992.

[65] Ilie Şerbănescu, „Pe sub Arcul de Triumf”, art. cit.

[66] Carmen Dumitrescu, „Mihai I nu şi-a încălcat jurământul de credinţă şi iubire pentru ţara sa”, în Cotidianul, Anul II, Numărul 82 (247), 29 aprilie 1992, p. 6.

[67] Ilie Păunescu, „Agenţia France Press şi adevărul”, în Dreptatea, 30 aprilie 1992.

[68] Carmen Dumitrescu, „Majestate, sunteţi aşteptat de 45 de ani”, art. cit.

[69] Nicoale Prelipceanu, „Anul acesta Paştele a fost sărbătoare naţională”, art. cit.

[70] Barbu Cioculescu, „Speranţa întrupată”, art. cit.

[71] Raluca Stroe Brumariu, „Adevăratul drum”, în România Liberă, Anul L, Nr. 14677, Serie nouă – nr. 643, 5 mai 1992, p. 1.

[72] Ion Cristioiu, „Un candidat la preşedinţie: Regele Mihai”, în Expres Magazin, 23 aprilie-7 mai 1992.

[73] Ibidem.

[74] „Republică sau Monarhie – o problemă de seriozitate civică” (Dezbatere moderată de Dr. Andrei Pleşu şi consemnată de Elena Ştefoi, la care au luat parte Dr. Andrei Pippidi, conferenţiar universitar şi cercetător principal, Dr. Răzvan Theodorescu, profesor universitar, Dan Berindei, membru al Academiei Române şi preşedinte al secţiei de ştiinţe istorice, şi Dr. Nicolae Şerban Tanaşoca, conferenţiar universitar), în Dilema, Anul I, Nr. 50, 24-30 decembrie 1993, pp. 6-7.

[75] Boyan Manchev, Postcomunismul ca simptom, în „Dilema Veche”, Anul IV, nr.198 – 25 noiembrie 2007.

[76] Ibidem.

[77] Lucian Boia, op. cit., pp. 7-8.

Apasă aici pentru a adăuga propriul text