Petre Andrei și sociologia revoluției.

Sau cum arată revoluția ca fenomen social?

Petre Andrei, Sociologia revoluției. Studii de sociologie politică,

Editura Polirom, Iaşi, 1998

Alexandru MURARU

Problematica revoluţiei, ca parte a unui amplu proces de construcţie, reconstrucție şi regândire a întregului eşafodaj politic, a fost dezbătută deopotrivă de politologi şi istorici. Partea interesantă a acestor studii şi analize a fost că una s-a completat pe cealaltă: adică în timp ce politologii au căutat mereu să definească contextul, cauzele şi valorile politice care au determinat declanşarea şi organizarea unui asemenea fenomen, istoricii au venit pe urmă şi au adus argumente în temeiul profesiei lor: prezentarea faptelor în lumina discursului istoric pentru aflarea adevărului.

Dincolo de aceste două abordări – subiective ca spirit, discurs şi esenţă –, fenomenul revoluţiei este mult mai complex şi el cere a fi privit şi din perspectiva relaţiilor de la nivelul societăţii. Comportamentul indivizilor, apetenţa lor pentru schimbare, profilul revoluţionarului, spiritul etic şi politic al revoluţiei, toate acestea pot fi studiate sociologic, prin filtrul şi psihologia analistului care încearcă să observe fenomenul din interiorul societăţii şi nu din afara ei. Cu alte cuvinte, cum arată revoluţia ca fenomen social?

Scrisă în 1920, lucrarea Sociologia revoluției este aproape la fel de actuală ca acum 80 de ani. Petre Andrei, un erudit şi un cărturar autentic al începutului de secol XX, întemeietor al şcolii de sociologie românească, urmaş a lui Dimitrie Gusti, ministru al învăţământului public la sfârşitul anilor ’30, era puternic impresionat de marxism şi de şcoala gândirii socialiste. Aproape şocat de revoluţia rusă de la 1917, Andrei nu privea revoluţia subiectiv (aşa cum au tratat-o istoricii sau politologii Mihai Ralea, Hannah Arendt sau Alexis de Toqueville), ci a tratat-o „ca pe orice fenomen social, în mod obiectiv” (p. 11). Întrebarea de la care a plecat şi care se şi constituie într-o premisă retorică a fost: „se poate schimba societatea de azi prin revoluţie sau nu? […] revoluţia este sau nu un mijloc de transformare socială? […] E admisibilă revoluţia cu grozăviile, ce se comit în numele celor mai frumoase şi ideale principii? Scuză scopul mijloacele sau nu ?” (pp. 11-12).

De asemenea, în construirea studiului despre sociologia revoluţiei, despre modul în care interacţionează acest fenomen cu societatea, despre raporturile care se fundamentează pe reacţia individului faţă de acest proces social, Petre Andrei aduce în discuţie o teză dinspre filosofia dreptului şi a eticii: „O formă veche de drept, care înăbuşă orice pornire şi orice tendinţă de autonomie, este ea morală sau nu? Revoluţia, care distruge această apăsătoare ordine juridică, poate fi condamnată? Idealul moral protestează în contra ordinii învechite de drept, care se menţine numai prin puterea autoritară şi constrângătoare a legilor. Idealul acesta cere o nouă ordine juridică. Dreptul nu e un scop în sine, ci el e un mijloc pentru conservarea şi progresul societăţii, de aceea el e intangibil numai atât timp cât îşi îndeplineşte menirea” (p. 51).

Cu alte cuvinte, sociologul se întreabă până unde poate merge schimbarea, dacă ea afectează şi ordinea juridică sau nu. Discutând strict din punct de vedere al ordinii de drept trebuie să admitem că există întotdeauna, atunci când vorbim de revoluţiile social-politice, cel puţin un caracter ilegitim. Acesta e născut din forţa societăţii, din nevoia de schimbare, de metamorfozare a vechii ordini juridice sau politice.

Atunci când analizează revoluţia din perspectiva filosofiei istoriei, Andrei opinează că „revoluţia se bazează pe ideea că ordinea actuală poate fi complet răsturnată sau întreruptă prin forţa idealului.” (p. 15). Altfel spus, acest fenomen, din punctul de vedere al căutărilor resorturilor istorice, al filosofiei istoriei, „nu e altceva decât încercarea de a realiza mai repede anumite valori” (idem). Ca mijloc al acestor valori, revoluţia e, fără discuţie, o manifestare activă a unor contradicţii, a unor principii contrare celor existente, oficiale şi împământenite de autoritate.

Petre Andrei extrage patru caracteristici fundamentale ale revoluţiei, referindu-se la raporturile acesteia cu filosofia istoriei:

• reprezintă tendinţa de autonomie a spiritului: „revoluţia este astfel radicalistă, liberală. Ea nu vrea să ştie de legile existente, de ordine etc., ea vrea numai să realizeze o valoare nouă, o creaţie a spiritului” (p. 17);
• e caracterizată de criticismul absolut faţă de realitatea existentă: întotdeauna, pentru o revoluţie, realitatea este o monstruozitate;
• istoria explică fenomenele sociale şi transformarea lor treptată prin necesitate: revoluţia vrea să schimbe cursul fenomenelor istorice, trecând peste graniţele timpului şi consideră libertatea ca o forţă activă, reală, în opoziţie permanentă cu necesitatea;
• orice revoluţie e însoţită de raţionalism, ceea ce înseamnă că are idealuri, porneşte de le o teorie şi e bazată pe ideologie.

Definiţia şi caracterele revoluţiei sunt dezbătute pe larg de Petre Andrei într-o secţiune distinctă. El aduce, cu această ocazie, în discuţie faptul că, de-a lungul timpului, s-au avut în vedere doar formele ei de manifestare. Aceasta a însemnat că revoluţia s-a definit după caracterul ei violent, tragic, distructiv, non-etic; revoluţia a fost caracterizată ca „o întrupare violentă a ordinii actuale de drept” (K. Kautsky, Die Soziale Revolution) sau ca „distrugerea unei organizaţii politice” (A. Labriola, Essai sur la conception matérialiste de l’histoire). Explicaţia pentru care autorul asociază caracterul violent al revoluţiei cu definirea fenomenului însăşi poate fi tradusă de apropierea (în viaţa de zi cu zi, la nivelul întregii societăţi) idealurilor şi ideilor sale cu instinctele şi dorinţele omeneşti. Petre Andrei spune că „Noi legăm întotdeauna de gândurile noastre sentimente personale, aşa că obiectivitatea rece a gândirii e numai un ideal logic, nu o realitate. Gândirea omenească este esenţialmente emoţională” (p. 19).

De fapt, autorul ajunge la ideea că revoluţiile nu sunt altceva decât rezultatul unor evoluţii treptate, fiind pregătite şi dezvoltate oarecum fiziologic într-un organism social. Pregătit evolutiv, fenomenul revoluţionar e produsul raţiunii, ocazionat de contextul istoric. Andrei subliniază faptul că doar schimbarea organelor care execută anumite funcţii e bruscă, în schimb revoluţia în sine e evolutivă, constantă, creatoare.

Alchimia unei revoluţii cuprinde două arii largi de caracterizare: conţinut şi formă. În opinia sociologului interbelic, conţinutul fenomenului revoluţionar cuprinde 3 paliere principale:

• o luptă subiectivă contra normelor oficiale, contra autorităţii (autonomie, deci, faţă de valorile istorice existente): nici o revoluţie nu poate fi pro-autoritate!;
• exteriorizarea, obiectivarea activă a acestei lupte – răsurnarea ordinii existente, prin schimbarea valorilor stabilite în mod autoritar: nici o revoluţie nu poate fi făcută în surdină, pe ascuns, departe de mulţime! Orice revoluţie trebuie şi are un carcater voluntar, activ;
• ea trebuie să fie reformatoare: Revoluţia care nu aduce nimic nou societăţii e un fenomen patologic, condamnabil.

De altfel, orice revoluţie adevărată constă în două etape: una distructivă, care se face încetul cu încetul, care se pregăteşte treptat în sânul organizaţiei autoritare vechi, şi alta constructivă, care e noua ordine socială, stabilirea noilor valori.

Pentru cealălaltă arie de caracterizare – forma unei revoluţii, conform lui Andrei, principala sa trăsătură este socialitatea. Asta înseamnă că dacă la început e o mişcare, o luptă subiectivă contra unei autorităţi „nu devine revoluţie decât atunci când e obiectivată şi adoptată de (întreaga – n.n.) societate. Nu putem numi revoluţie o indignare a unui om izolat” (p. 24).

Un alt capitol important al Sociologiei revoluţiei este constituit de cauzele revoluţiilor. În opinia sociologului ieşean, există două categorii majore: cauze materiale (în special cele economice) şi cauze ideale (juridice, politice, istorice, religioase şi psihologice). Pe lângă aceste categorii de factori, mai apare un element deloc de neglijat, inspirat probabil de la Montesqueu: factorul cosmic – „Totuşi, nu trebuie neglijat nici faptul că mediul geografic determină o anumită stare sufletească diferită după regiuni. Astfel, a devenit o cunoştinţă banală faptul că oamenii de la sud sunt mai iritabili şi mai pasionaţi decât cei de la nord, care, sub influenţa vitregiei naturii, s-au închis mai mult în ei, s-au analizat, dobândind o mare putere de idealizare şi de critică. Tot aşa şi în ceea ce priveşte revoluţia, mediul fizic predispune şi ajută asemenea mişcări” (p. 25). Petre Andrei atrage atenţia că nu e întâmplător anotimpul şi spaţiul în care izbucnesc aceste fenomene sociale. Astfel, se ştie că „popoarele din stepe sunt mai ascultătoare şi mai răbdătoare ca cele de la munte după cum popoarele sudice sunt mai impulsive şi mai predispuse la revoluţie ca cele nordice” (p. 26). Un exemplu edificator în acest sens este revoluţia rusă – la care se raportează, de altfel, frecvent sociologul – unde clima continentală cu iernile sale lungi, aspre şi cu verile scurte şi arzătoare şi-a pus semnificativ amprenta pe carcaterul slav: a dat naştere unei firi fataliste, moale, care într-un anumit moment (iarna lui 1917) a generat acel caracter radical şi revoluţionar.

Poate cea mai importantă cauză, aşa cum lasă să se înţeleagă studiul, este cea economică. Parafrazîndu-l pe isoricul Tine (Les origines de la France contemporaine), Andrei admite că foamea e de cele mai multe ori cauza principală a acestor fenomene de neoprit: „«ea e o pasiune care nu e nici istorică, nici locală, ci naturală şi universală, cea mai neîmblânzită, cea mai imperioasă, cea mai de temut din toate – teama de foame –, căci ea nu ştie nici să aştepte, nici să vadă dincolo de ea insăşi»”. Aceste cauze pot lua, în particular, mai multe forme: creşterea valorii muncii, lupta dintre capital şi muncă, repartiţia proprietăţii şi crizele economice. Totodată, cauzele juridice sunt de cele mai multe ori reprezentate de inegalitatea în faţa legii, lipsa unui drept social, care să apere pe cei slabi de exploatare, existenţa a două feluri de dreptate după clasele sociale, dar şi privilegiile legale ale unora faţă de majoritate. Din perspectivă politică, motivele unei revoluţii pot fi întemeiate pe tendinţa democratică, ideea de stat naţional şi aspiraţia către libertate şi autodeterminare a popoarelor. Cauzele istorice ale fenomenului central pe care-l dezbate Petre Andrei pot fi sintetizate sub câteva coordonate principale, cu precizarea importantă (la care ajunge sociologul) că la un moment dat puterea revoluţiilor tinde să se transforme în dogmă care fascinează spiritele; acolo unde acest proces se repetă, se stabileşte un fel de tradiţie revoluţionară. Astfel, tradiţia, evenimentele şi revendicările istorice (revoluţia din 1919 din Germania sau revoluţia rusă din 1905, după războiul cu japonezii) ajută sau împotmoleşte declanşarea unei revoluţii.

Organizarea puterii spirituale religioase, aşa cum o defineşte Andrei, este o altă cauză care poate determină o asemenea mişcare socială. Fie că sunt cu caracter conservator, favorbaile religiei (Revoluţia engleză din 1641 – lupta contra încercării de a aduce catolicismul), fie că sunt antireligioase (revoluţia rusă, în opinia lui Andrei, care a fost şi un protest împotriva bisericii „puse în serviciul tiraniei absolutiste”), acestea nu provoacă direct revoluţia, ci organizaţia bisericească.

Atunci când vorbeşte despre cauzele psihologice ale fenomenului revoluţionar, Petre Andrei face o remarcă teribil de interesantă, ce se constituie într-un argument al întregii lucrări: acela că revoluţia e un fenomen colectiv, născut din psihologia colectivă, din psihologia societăţii. Această idee e de fapt esenţa sociologiei revoluţiei. „Omul nu devine revoluţionar propriu-zis decât atunci când e înglobat într-o mulţime, unde dispare timiditatea şi raționamentul obiectiv şi clar” (p. 38). De aici se naşte un portret foarte bine conturat, pe care am putea să-l numim „profilul revoluţionarului”: lucrează sub idei şi sentimente străine, impuse de alţii, aderă la mesajul şi valorile promovate de câţiva indivizi. Cei mai mulţi revoluţionari sunt tineri, recrutaţi din oraşe, ţăranii sunt mai liniştiţi, mai legaţi de pământul lor. Revoluţionarii devin uşor impulsivi, lucrează sub impresia unor idei şi sentimente puţine, dar fixe, am putea spune. De multe ori, raţiunea acestora e nedeliberativă, fiind contopită în ceea ce numim psihologia mulţimii. În conştiinţa sa, nu există o armonizare între ideile noi şi cele vechi, ele devin foarte simplu ireconciliabile, planurile lor devin repede fantastice, iar de cele mai multe ori ei concretizează răul social în anumite persoane, generând un adevărat antropomorfism politic. De multe ori, ei sunt gata la orice jertfe, sacrifică totul pentru reuşita revoluţiei – plăcerea, iubirea, familia. Există şi o categorie extremă, a fanaticilor, a celor care fac din revoluţie un scop în sine şi nu un mijloc pentru realizarea unor obiective şi promovarea unor noi valori. „Revoluţionarii extremişti” (Câte tipuri de revoluţionari există? Extremiştii, masele, îndrumătorii, profitorii de profesie, victimele revoluţiei) fac orice pentru îndeplinirea planului lor: mint, fac spionaj, omoară.

Dar ce anume mută de fapt societatea către o revoluţie? Dincolo de cauze, care-i sunt instrumentele, mijloacele? Petre Andrei defineşte aceste lucruri „factorii executivi ai revoluţiei”. El arată că, începând de la mitul social – reprezentare în imagini a succesului prin luptă –, revoluţia se desfăşoară şi se extinde prin mulţime, grupul organizat care o propagă şi o instrumentează, personalitatea conducătoare şi imitaţie sau puterea exemplului. Ea poate depăşi şi graniţele unei ţări şi trece de la o ţară la alta.

Investigarea felurilor revoluţiei îl provoacă pe autor să facă o diferenţiere clară între celelalte tipologii enunţate de diverşi sociologi, istorici sau politologi. Pentru universitarul ieşean, există două categorii principale de revoluţii: pur ideologice – şi aici intră revoluţiile ştiinţifice, estetice, religioase, filosofice şi cele sociale, care cuprind revoluţiile politice, economice, juridice şi istorice. Primele, adică cele ideologice, sunt mai mult intelectuale, teoretice şi lipsite, în general, de violenţă şi cruzime, pe când cele sociale sunt mult mai practice. De asemenea, revoluţiile sociale pot lua forma revoltelor, răscoalelor, războaielor sau contrarevoluţiilor. Dacă războaiele sunt mai bogate în consecinţe sociale prin natura lor (pot genera schimbarea formelor de stat şi a regimurilor de conducere), contrarevoluţia este „o mişcare politică-socială menită să scadă şi să distrugă forţa unei revoluţii izbucnite sau încă pregătite. În genere, e o mişcare reacţionară, care încearcă să se opună noilor tendinţe, noilor valori, care vor să se realizeze“ (p. 45).

Diagnosticarea etică a unei revoluţii îl pune pe Petre Andrei în ipostaza de a privi lucrurile din perspectiva apropiată, a revoluţiei marxiste. Invocând ideea că în cazul oricărei revoluţii, conceptual vorbind, ideologia ei este morală, sociologul se întreabă totuşi despre idealurile unui asemenea proces. „Idealul suprem, care poate justifica o revoluţie, e de natură etică-socială, şi anume: găsirea unei forme de societate, în care să se poată dezvolta personalitatea umană, sub diverse aspecte: moral, cultural în toată plinătatea sa. […] Valoarea morală a unei acţiuni depinde de alegerea scopurilor şi mijloacelor. Revoluţia e un fenomen voluntar, determinat de raţiune şi sentimente, care sunt supuse aprecierii. În revoluţie e o luptă între valoare nouă, care caută să se realizeze şi o structură socială existentă, inadecvată timpului” (p. 50). Andrei este de părere că într-o revoluţie nu este scuzabilă violenţa dacă nu se realizează scopul iniţial. Mai mult, crede sociologul ieşean, valoarea etică supremă a fenomenului revoluţionar e realizarea umanităţii, adică  a raţiunii, a moralităţii, a frumosului. În plus, ordinea şi continuitatea trebuie să însoţească valoarea etică a unei revoluţii.

Atunci când discută despre revoluţia socială (văzută ca acea cucerire a puterii politice de către o clasă oprimată, care nu a mai avut până acum această putere (concepţia socialistă) sau repartizarea dreaptă a tuturor puterilor între clasele sociale sau, indiferent de clase, între indivizi (concepţia filosofică-juridică)), autorul vede implicit două faze ale sale: faza spirituală, platonică, în care se pregăteşte revoluţia şi faza activă, când se produce efectiv revoluţia. În schimb, revoluţia socială se poate dezvolta definitiv fie prin reformă socială, fie prin revoluţie politică. „Ca exemplu de revoluţie politică putem cita revoluţia franceză, care a avut ca scop distrugerea prăpastiei dintre privilegiile politice ale nobilimii şi clerului faţă de lipsa totală de drepturi politice ale clasei a treia” (p. 57). Pentru a exemplifica modul în care (strict teoretic) revoluţia politică poate acţiona pentru schimbarea ordinii sociale, la nivelul perioadei interbelice, profesorul Petre Andrei face o trecere în revistă a curentelor socialiste de sorginte utopică: blanquismul, anarhismul, nihilismul şi bolşevismul contemporan.

În concluzie, lucrarea lui Petre Andrei este – pentru timpul său – una de referinţă. Marcată puternic de curentul marxist, studiile cuprinse aici au roldul unei filosofii politice aparte. Analitică, riguroasă, construită pe un tipar paradigmatic excelent şi apropiat unei teze de filosofia istoriei sau a unui scurt tratat de psihologie despre fenomenul revoluţionar, cartea are meritul de a nu scăpa din vedere nici un amănunt important. Tratând forma şi conţinutul revoluţiei, cauzele şi aspectele sociale ale ei, felurile şi modul de desfăşurare, Petre Andrei reuşeşte să aducă un proces neclar în lumina cercetărilor socio-istorice. Cartea răspunde profund la întrebarea cum arată revoluţia ca fenomen social.