Gâlceava înțeleptului cu reacțiunea.

George Călinescu și publicistica politică (1946-1949)

Petre-Florian DRĂGHICI

Abstract

In this article, we analyze the relationship between intellectuals and the political factor during the process of the communization of Romania carried out after August 23 1944, through the study of the editorials signed by G. Călinescu, editorial director of the newspaper Națiunea (The Nation). Our research highlights the public discourse used by the „fellow travelers” of that period by highlighting in the public discourse of G. Călinescu the abandonment of „aesthetics” in favor of politics.

Keywords: critical discourse, democracy, intellectuals, political ideology

            Introducere

În cadrul acestui articol voi analiza editorialele scrise de George Călinescu în perioada ianuarie 1946 – februarie 1949 pentru ziarul Naţiunea, organul de presă al Partidului Naţional Popular. Întrucât m-am ocupat de conținutul de idei al unor articole politice, am încercat să observ cum se reflectă evenimentele petrecute în acei ani cruciali pentru istoria României în publicistica criticului literar.

Polemicile apărute în ultimele trei decenii privind rolul unor intelectuali de mare valoare în cauţionarea regimului comunist m-au determinat să realizez o cercetare a cauzelor şi a etapelor acestui proces în cazul lui George Călinescu, anume dacă a existat o convertire bruscă la dogmele marxist-leniniste sau s-a petrecut o alunecare treptată de la condiția de intelectual autonom faţă de puterea politică la cea de propagandist de elită. Din cele peste trei sute de editoriale scrise pentru ziarul Naţiunea, le-am ales pentru analiză pe cele legate de principalele evenimente politice. Aceste articole au fost structurate atât pe criteriul cronologic, cât şi pe cel tematic.

            Ieșirea din pasivitate a intelectualului

Încă din momentul constituirii sale clandestine în 1942, Partidul Național Popular (PNP) a fost destinat atragerii intelectualității românești spre o politică filo-comunistă în lipsa existenţei unei numeroase intelectualități de stânga apropiată de Partidul Comunist din România (PCdR) în perioada interbelică.Această politică de atragere a intelectualităţii spre concepţiile marxist-leniniste a început la nici o lună după reintrarea oficială a PCdR în legalitate, la 24 august 1944. Astfel, la 21 septembrie 1944, Scânteia, organul central de presă al PCdR, publica un apel către intelectuali invitându-i „să-şi pună în slujba naţiuniicunoștințeleşicapacităţile”[1], arătând că locul omului de artă şi cultură nu este „nici în turnul de fildeş, nici în mediul elitelor care dispreţuiesc poporul, ci alături de lupta maselor”[2]. La acest apel a răspuns, printre mulţialţii, şi George Călinescu prin colaborările sale la Tribuna poporului (1944-1945) şi prin conducerea revistei Lumea (1945-1946), revistă ce apărea sub oblăduirea României Libere, oficios al PCdR[3].

În cadrul activităţii sale ca director la Naţiunea, organul de presă al PNP, partid ce dorea să atragă de partea sa „păturile mijlocii” şi „intelectualitatea progresistă”, potenţialeforţe de opoziţiefaţă de procesul de comunizare al României înfăptuit de PCdR cu sprijinul sovieticilor, George Călinescu a publicat multe articole despre rolul intelectualităţii în cadrul „democraţiei populare” pe cale de a se naşte.Un articol programatic este cel publicat în Naţiunea la 1 august 1946, intitulat Intelectualii în democraţie, în care Călinescu expune principalele teze comuniste privind rolul intelectualităţii în noul regim. Autorul începe prin a defini punctele esenţiale ale noului concept de democraţie care ar fi „regimul în care lumea aptă de a munci primeşte o răsplătire potrivită cu zelul şi calitatea muncii. Se înţelege de la sine că executarea dreptului de a munci şi vegherea asupra justei răsplătiri cade sub regim democratic în sarcina poporului însuşişi prin reprezentanţii lui”[4]. În continuare se spune că „democraţia perfectă – şi perfect nu e nimic pe lume – exclude cu desăvârşiresituaţia ca un om normal capabil de muncă să se bucure în virtutea unor privilegii ori condiţii speciale de putinţa de a trăi fără grijă pe spinarea altuia”[5]. În finalul demonstraţiei sale, Călinescu defineştedemocraţia ca fiind „apoteoza poporului muncind şi fiind fericit în chip solidar pentru muncă”[6]. Pentru el, ca şi pentru PCdR, democraţia nu înseamnă separaţia puterilor în stat şi garantarea exercitării drepturilor individuale şi colective, ci doar obligaţia de a munci şi dreptul de a fi retribuit de reprezentanţii poporului pentru munca prestată.

În ceea ce priveşte definirea rolului intelectualului în societate, Călinescu este la fel de tranşant. Nu există în fapt nici o deosebire majoră între muncitori şi intelectuali, cel din urmă fiind tot un fel de muncitor: „În realitate muncitorul cu braţulşi muncitorul cu creierul sunt rude strânse. Un intelectual este, ca să admitem o definiţie provizorie utilă discuţiei, un om care gândeşte, care formulează idei inductiv sau deductiv. Acum vine întrebarea: este oare cu putinţă ca un muncitor, oricât de umil, să facă forţărimuşchiulare fără nici un proces intelectual? Prin urmare şi arhitectul şi zidarul sunt rude prin esenţă, cu singura deosebire că unul apasă mai mult asupra ideii, iar celălalt asupra faptei fizice. Amândoi muncesc şi munca intelectuală este şi ea o sforţare căci şi calculul produce sudori. Nu există de fapt decât un singur soi de muncitor: muncitorul pur şi simplu, care modifică natura şi creează obiecte în scopul subsistării colective”[7].

Dacă în planul conceptelor există o similitudine aproape totală între muncitori şi intelectuali, în planul social-politic muncitorul deţine în viziunea călinesciană un avantaj important prin faptul că este mai aproape de „adevărul suprem” marxist-leninist decât intelectualul.   Una din culpele intelectualuluieste apatia, adică neimplicarea în lupta politică dusă de comuniştişi de apropiaţii lor pentru edificarea democraţiei populare.

Deşi într-un discurs parlamentar, din decembrie 1946, Călinescu, proaspăt ales deputat de Botoşani pe listele Blocului Partidelor Democratice(BPD), promite că „intelectualii îşi vor face datoria şi nu vor sta impasibili”[8], peste nici un an, în noiembrie 1947, el constată că „intelectualului îi trebuie destulă reflecţiuneşi energie spre a se dezbrăca de superstiţii vechi şi a primi realităţile fără acea surprindere şi neplăcere care ies dintr-o superficială examinare a lucrurilor. Greşeala celor din clasa noastră ar fi de a ne exclude singuri, printr-o atitudine pasivă din diviziunile ce păşesc implacabil înainte”[9].

După lovitura de stat de la 30 decembrie 1947, când Regele Mihai I a fost forţat să abdice şi când România a devenit republică populară, locul şi rolul intelectualului în societatea românească a suferit schimbări majore în viziunea propagandei comuniste, schimbări carese reflectă şi în optica călinesciană. Un summum al noii concepţii călinesciene despre poziţia intelectualului în „noua orânduire” îl găsim în discursul ţinut în ziua de 31 ianuarie 1948 la o adunare electorală a PNP, care a avut loc la cinematograful Scala (ulterior redenumit Republica).

Dacă în publicistica anilor 1944-1947 demonstra egalitatea dintre muncitori şi intelectuali, deja în „noua orânduire” republicană Călinescu punea intelectualitatea la colţşiîi recomanda să depună eforturi (intelectuale, desigur) pentru a ajunge la nivelul de conştiinţă politică al muncitorului: „Unde este locul intelectualului? Mi-am zis la 23 August şi încă şi mai înainte de această dată, când mi-am dat seama că nu se mai cade să stau cu capul în tomurile mele. Multe greşeli se înfăptuiseră înainte şi pentru aceea că intelectualii aveau răul obicei de a sta deoparte şi de a se lăsa mânaţi de partidele oligarhice”[10].

Rolul intelectualului în democrația populară

După momentul trezirii intelectualului la realitate urmează clipa opţiunii. George Călinescu mărturiseşte cum a înţeles „că marele capital şi latifundiul reprezintă forme moderne de feudalitate şi că orice ar fi şi orice s-ar întâmpla cauza muncitorimii este definitiv câştigată. Dar eu sunt muncitor şi am dat mâna cu ceilalţi muncitori”[11].

Deşi conştient de victoria cauzei proletare, Călinescu nu se înscrie în rândurile PCdR. Să vedem cum motivează această decizie: „nu m-am înscris într-un partid al muncitorilor propriu-zis, ci în Partidul Naţional Popular dedicat păturii mijlocii, lămuririi şi democratizării lor. Am făcut aceasta fiindcă nu eram pregătit şi mărturisesc că nu am pătruns chiar de la început doctrina cea adevărată. Eu din viţiul intelectual vreau la toate explicaţii suplimentare. Intuiţia pe care lucrătorul o are acută, la noi s-a uzat uneori din cauza cărţilor”[12]. Iată cum plasează el„intuiţia lucrătorului”, în fapt fanatismul sau obedienţa activistului de partid, provenit din rândurile muncitorimii necalificate, deasupra spiritului critic văzut ca un „viţiu intelectual”.       În continuarea discursului său, marele critic literar descifrează principalele defecte ale intelectualilor contemporani lui: „Într-adevăr două cusururi avem noi, intelectualii: cultul ideii în sine şi sentimentalismul! Cum să vă explic aceasta? Ideea este o abstracţiune, o sublimare a experienţei, aşadar în ultimă analiză este o formă de adaptare prin întârziere. Intelectualul începe pentru a se pasiona pentru întârzierea în sine, făcându-şi ceea ce se numeşte o plăcere gratuită care-l reţineşi îl face rezistent la mişcările vremii. Noi, intelectualii, suntem ca nişte copii. Aceştia, dacă acadeaua are formă de floare sau de pasăre nu se-ndură s-o mănânce şi o gustă cu limba. Domnilor, ceea ce ne poate împiedica pe noi, bieţii intelectuali, să fim sinceri democraţi este fantezia, capacitatea de visare”[13].

În comparaţie cu lucrătorul politic, bietul intelectual este la nivelul copilăriei. Această tendinţă de culpabilizare a intelectualilor pentru capacitatea lor de analiză şi pentru spiritul lor critic va fi o dimensiune propagandistică permanentă a întregii perioade comuniste şi chiar îi va supravieţui acesteia. Este de ajuns să ne amintim că, în iunie 1990, muncitorii de la IMGB „făceau ordine” în PiaţaUniversităţii, în strigătele de „Moarte intelectualilor!”, iar minerii aduşi din Valea Jiului îi vânau pe străzi pe cei ce purtau, în concepţia lor, semnele exterioare ale intelectualului: ochelari, barbă, mapă etc. „Noi muncim, nu gândim!”, scandau ei cu mândrie.

Acest sentiment de superioritate al muncitorului, care „produce la concret”, a fost inoculat vreme de 50 de ani în minţile oamenilor şi, paradoxal dar şi tragic, la acest proces au participat mulţi intelectuali de prim rang. La nici o lună după acest discurs, Călinescu va semna, în Naţiunea din 18 februarie 1948, editorialul Apatia, un adevărat avertisment adresat universitarilor, dar şituturor intelectualilor care încă mai ezitau să accepte noua ordine. El le cerea acestora nu numai să adere la „regimul democrat popular”, dar şi să devină propagandişti ai acestuia.În introducerea articolului, Călinescu constata că „majoritatea indivizilor (din mediile universitare – n.n.) sunt apatici, indiferenţi la orice speculaţie, dorind să nu li se bată capul, amatori de distracţie”[14]. În continuare, în spiritul tezelor lui A. A. Jdanov, el descrie ascuţirea luptei ideologice între cele două lagăre, capitalist şi comunist. Pentru a învinge în această luptă este nevoie de formarea unei armate de „ideologi de profesie”: „O politică a cărei spirală este ideologia are nevoie de un colectiv de oameni, obişnuiţi cu reflexiunea şi lupta de idei.O rea poziţie ideologică periclitează cauza însăşi,aşa cum o rea strategie face sterilă viaţasoldaţilor”[15].

Trecând de la general la particular, autorul constată nevoia superioară de a fi create echipaje de ideologi, în fapt propagandişti ai regimului: „Democratizarea ţăriişi ridicarea nivelului ei cultural cer echipe active cu existenţă intelectuală reală. Dacă intelectualitatea noastră suferă de o oarecare întârziere faţă de muncitorime, acest fenomen se explică prin apatia de care am vorbit. Adâncimea intelectuală nu constă în bogăţia detaliilor, ci în tensiunea interioară. Şi un lucrător poate fi şi este foarte adeseori mai plin de probleme decât un filosof de catedră”[16]. Se poate constata, numai în câţiva ani, schimbarea totală a raporturilor dintre muncitori şi intelectuali.

Dacă în anii 1944-1945 G. Călinescu pleda pentru reconsiderarea muncii fizice şi a statutului lucrătorului în cadrul societăţii, iar într-o a doua etapă, pentru egalitatea pe plan social şi moral între muncitori şi intelectuali, odată cu preluarea întregii puteri politice de către comunişti lucrătorul devine adeseori mai profund, cu o gândire mai problematizată decât a unui profesor de filosofie.Pentru ca universitarii să regăsească „tensiunea ideatică” specifică proletariatului, Călinescu preconizează un program radical: „Ca să avem o bună armată de luptători cu arma ideologică este de neapărată trebuinţă să sporim interesul pentru pregătirea universitară, să distrugem apatia tinzând a se transforma într-un apatism, adică într-un soi de filosofie a inerţiei. Faptele mari ce ne aşteaptănu suferă o asemenea laşitate, dacă sunt la noi, în mediile universitare, 3000 de inşidispuşi să studieze profund problemele timpului. Dacă nu-i avem, să-i creăm”[17].       La ora când scria aceste rânduri, Călinescu nu avea de unde să ştie că numai peste un an, în decembrie 1949, va fi nevoit să părăsească Catedra de istorie a literaturii române moderne de la Facultatea de Litere din Bucureşti, fiind înlocuit de Ion Vitner, unul dintre intelectualii creaţi de PCdR pentru a gândi şi studia profund problemele timpului[18].

După abdicarea forțată Regelui Mihai I şi proclamarea Republicii Populare Române (RPR), PCdR a trecut în forţă la crearea structurilor social-politice şi economice necesare transformării României într-un stat de tip socialist. Pe plan politic, Partidul Social-Democrat a fost absorbit de PCdR în cadrul congresului din 21-23 februarie 1948, când a fost creat Partidul Muncitoresc Român (PMR), „partidul unic al clasei muncitoare”. Celelalte formaţiuni politice apropiate de PCdR (Frontul Plugarilor, Partidul Naţional Popular, Uniunea Maghiară) au fost grupate, alături de nou creatul PMR, în Frontul Democraţiei Populare, coaliţie ce a câştigat 92,3% din voturi la alegerile pentru Marea Adunare Naţională (MAN) din 28 martie 1948, ultima consultare electorală pluripartidă până în 1990.

Sarcina de prim ordin a proaspăt alesei MAN era adoptarea unei constituţii care să legitimeze republica populară, a cărei proclamare avusese loc în condiţii dubioase din punct de vedere al dreptului constituţional[19]. La 13 aprilie 1948, la numai o săptămână de la începerea lucrărilor, MAN adoptă o nouă constituţie cu unanimitate de voturi, o caracteristică a parlamentarismului de tip comunist.        Noul act fundamental al statului român era expresia stării de tranziţie de la capitalism la socialism în care se afla România. De exemplu, se recunoştea proprietatea privată asupra pământului şi a instituţiilor industriale şi comerciale, dar cu amendamentul naţionalizării întreprinderilor, băncilor şi transporturilor dacă „interesul general o cere”[20].

Pe plan economic, principalul scop al conducătorilor comunişti era trecerea la o economie controlată strict de stat. Pentru aceasta, a fost înfiinţat, la 18 iulie 1948, Comitetul de Stat al Planificării a cărui sarcini fundamentale erau elaborarea planului general al economiei naţionaleşi înfăptuirea planificării economice. La 11 iunie 1948, MAN adoptă legea naţionalizării întreprinderilor industriale, de asigurări, miniere şi de transport, o adevărată lovitură de stat pe plan economic şi social. Prin această lege s-a creat baza juridică pentru preluarea, în 1950, a 1060 de întreprinderi (90% din totalul producţiei industriale)[21], burghezia românească pierzând puterea economică şi pregătindu-se astfel desfiinţarea ei ca şi categorie socială.

La 28 martie 1948 a fost creată Direcţia Superioară Politică a Armatei cu rolul de a transforma Armata Regală într-o Armată Populară, care va copia până şi în uniforme modelul sovietic, iar la 28 august 1948 a fost înfiinţată Direcţia Generală a Securităţii Poporului, destinată anihilării oricărei rezistenţe la trecerea României la noua orânduire socialistă.

În a doua jumătate a anului 1948, au avut loc schimbări majore şi în învăţământ, prin aplicarea legii din 3 august 1948 şi a altor acte normative ulterioare care prevedeau excluderea religiei din şcoli, schimbarea manualelor, introducerea de cursuri de limbă rusă şide marxism-leninism la toate nivelurile. Admiterea în facultăţi se făcea pe principii de clasă, copiii de muncitori şiţărani săraci şimijlocaşi având rezervate, teoretic, între 20% şi 30% din numărul de locuri. Se introducea astfel un numerus clausus, dar nu pe criterii rasiale, ci pe criterii sociale. În anii următori, tinerii cu „origine nesănătoasă” au fost practic privaţi de posibilitatea efectuării de studii superioare.

Pentru a înfrânge orice posibilitate de rezistenţă, fie şi sub formă religioasă, guvernanţii României au început presiunile asupra Bisericii Greco-Catolice pentru reunificarea cu „Biserica Mamă Ortodoxă” şi întreruperea relaţiilor speciale cu Vaticanul, aflat dincolo de Cortina de Fier. După arestarea tuturor episcopilor greco-catolici, a numeroşipreoţişi laici, la 1 decembrie 1949 (o dată nu întâmplător aleasă) biserica Greco-Catolică a fost desfiinţată. Începând cu 1 ianuarie 1949, s-a trecut la aplicarea planului economic naţional, iar la 15 ianuarie 1949, prin legea înfiinţării consiliilor populare, administraţia locală a fost reorganizată prin suprimarea oricărei autonomii faţă de stat. Totodată, la începutul anului 1949 au fost desfiinţate PNL-Bejan (fost Tătărescu) şi Partidul Naţional Popular, liderii comunişti nemaiavând nevoie acum nici măcar de un pluripartidism de faţadă. Frontul Plugarilor, formaţiunea condusă de Primul ministru Petru Groza, a fost menţinută până în 1953 din motive de propagandă, pentru a nu agrava tulburările din lumea satelor generate de demararea cooperativizării agriculturii în martie 1949[22].

Nu numai societatea românească era bulversată de aceste transformări rapide, dar şi PMR. Acestaa trecut în aceşti primi ani de „democraţie populară” printr-o perioadă de frământări cauzată atât de lupta pentru putere între liderii partidului („căderea” lui Lucreţiu Pătrăşcanu în februarie 1948 şi conturarea conflictului Dej-Pauker), cât şi de procesul de verificare a membrilor de partid început în noiembrie 1948, care a dus la excluderea a 192.000 de membrii PMR până în iunie 1950[23].

Colivia de argint a „tovarășului de drum”

Nici G. Călinescu nu a fost scutit în această perioadă de excesele epocii. Încă din primele luni ale anului 1948 a fost supus „unor critici relativ politicoase, dar suficient de apăsate”[24] în paginile nou-apărutei reviste Flacăra, de către un corifeu al dogmatismului proletcultist, Nicolae Moraru,şi de către o tânără speranţă a genului, Vicu Mândra, student al lui Călinescu la Facultatea de Litere!!! Sub pretextul analizării relaţiei dintre ideologie şi artă, i se cere alinierea la dogmele culturale staliniste, aliniere ce nu-l scuteşte pe Călinescu de o nouă campanie de presă dusă împotriva sa, de data aceasta de către Ion Vitner, adjunctul său la Catedra de literatură modernă, prin articolul serial „Confuzia valorilor în critica noastră literară”apărut înrevista Contemporanul în perioada aprilie-mai 1948. Prin acest rechizitoriu abia deghizat, autorul, care urma să-i ia locul la Universitate, pregătea în realitate debarcarea criticului de la Catedră, reuşită în noiembrie 1949[25].

Pe de altă parte, tot în 1948, Călinescu este ales deputat de Brăila în MAN (va fi deputat până la moarte)şi este primit în rândurile noii Academii a RPR, o recunoaştere a meritelor sale ştiinţifice şi o recompensă a atitudinii sale obediente faţă de conducătorii politici ai României. Această atitudine caracterizează şi publicistica sa politică din coloanele Naţiunii de-a lungul anului 1948 şi începutul anului 1949, până la încetarea apariţiei ziarului. Astfel, după crearea Frontului Democraţiei Populare, în februarie 1948, el s-a simțit dator să explice cititorilor săi rolul PNP în cadrul acestuia: „De aici încolo, nu mai poate fi deci vorba de un pact de echilibru între unităţi adversare, ci de conlucrare ierarhică (s.n.) între forţele muncitoare, fie ele uvriere, agrare sau intelectuale, sub călăuzirea puterii politice cu ideologia cea mai înaintată (s.n.). Noi, păturile mijlocii, nu vom susţine interesele noastre în contra Partidului Unic Muncitoresc ci alături de el, întrucât prin eliminarea factorului exploatator nu mai există decât un singur efort al muncii cu trei aplicaţii deosebite. Noul Front al democraţiei nu e, ca să vorbim mai limpede, decât un contract, o coordonare între trei categorii de muncitori din noua democraţie, urmărind câteştrele laolaltă acelaşi scop final”[26].

Călinescu nu preciza care era scopul final al conlucrării ierarhice, considerând poate că e prematur ca acesta să fie dezvăluit în februarie 1948. Teza specificităţii PNP ca reprezentant al claselor de mijloc este reluată şi într-un editorial din 6 martie 1948, intitulat Drumul Adevărat: „O lungă acţiune de lămurire a clarificat lucrurile şi s-a înţeles că în PNP îşi găsesc expresia păturile mijlocii cu mentalitate înaintată, adică acelea care părăsind cu totul ideea claselor după volumul capitalului, se încadrează sincer în frontul muncii, alături de Partidul Unic Muncitoresc şi Frontul Plugarilor. Interesele categoriilor noastre nu sunt şi nu trebuie să fie discordante cu acelea ale muncitorilor îndeobşte, întrucât existenţa lor se ridică tot pe muncă. Se poate vorbi doar de o formă deosebită de activitate.Tocmai această modalitate deosebită de muncă justifică înviereaşi dăinuirea PNP.Intrarea noastră coordonată şi ierarhică în FDP nu înseamnă desfiinţarea noastră, căci nimeni n-are de gând să prefacă un profesor în sudor şi un negustor în funcţionar”[27].          Este greu de crezut că o „modalitate diferită de muncă” ar putea constitui o bază doctrinară pentru un partid politic, dar în martie 1948, în condiţiile în care PMR nu îşi impusese încă un control strict asupra societăţii, mai era nevoie de un sistem pluripartid formal.

Dacă în articolul sus-menţionat Călinescu vrea să demonstreze raţiunea de existenţă a PNP prin necesitatea reprezentării politice a păturilor mijlocii, peste numai două săptămâni, pe 21 martie 1948, în articolul „Muncitorii şi intelectualii”, directorul Naţiunii crede că „între muncitor şi intelectual nu trebuie să se vadă două clase deosebite, una dotată cu mâini zdravene şi alta cu o minte pătrunzătoare, ci o singură armată a muncii, în care numai gesturile sunt deosebite. În nici un caz nu poate fi prin definiţie vreo separare prin calitatea inteligenţei”[28]. Dacă prin „pături mijlocii” se înţelege mica burghezie şi intelectualitatea, atunci cvasitotala similitudine între muncitori şi intelectuali face problematică însăşiexistenţa PNP.

Odată febra electorală trecută, Călinescu îşi îndreaptă atenţia spre noile teme ale propagandei comuniste, cum ar fi lupta pentru pace sau munca voluntară. În editorialul Setea de pace, din 5 aprilie 1948, este prezentat un pensionar „cu preocuparea binelui public”, care propune plantarea de pomi fructiferi pe aleile Capitalei pentru îmbinarea plăcutului cu utilul. Dar nu ideea în sine îl interesează pe Călinescu, ci „semnificaţia politică a visurilor unui cetăţean. În vreme ce o anume lume agită ideea războiului, făcând demonstraţii cu avioane şicrucişătoare, în timp ce se votează în Occident sporuri pentru cheltuielile de război, în România noastră paşnică, legată de vecini prin tratate defensive, un cetăţean, care defapt e un simbol, e plin de nerăbdare de a i se publica articolele despre înfrăţireanaţiunilor printr-un grai comun şiînfrumuseţarea Capitalei cu flori de piersic şi măr. Ce înseamnă aceasta? Că lumea noastră crede în mult dorita linişte, că lumea are sete de pace”[29].

Tema păcii e prezentă şi în cadrul unui elogiu adus muncii voluntare, într-un articol din 22 aprilie: „În munca voluntară eu văd o semnificaţieşi mai înaltă. Ea absoarbe şiconverteşte instinctul războinic. Lupta voluntară este o manifestaţie pentru pace. Mult mai frumoasă mi se pare salopeta şi mult mai demn târnăcopul decât tunica şipuşca. Războiul distruge, munca construieşte. Însă vai, urând războiul trebuie să ne gândim totuşi la apărare, sunt sigur că cu mult mai multă hotărâre îşi apără pacea acela care a gustat bucuriile construcţiei”[30].

Deja integrat în mecanismul propagandei de tip comunist, Călinescu participă la campania de presă premergătoare şi pregătitoare „naţionalizării mijloacelor de producţie” de la 11 iunie 1948, prin articolul Planificare, din 7 mai 1948, în care sunt descrise avantajele unei economii dirijate de stat: „Noi n-am intrat încă în faza socialistă şiConstituţia prevede proprietari particulari ai mijloacelor de producţie. Însă aceeaşi Constituţie hotărăşte dirijarea de către Stat a producţiei. Între concepţia burgheză şi aceea socialistă, timpul a verificat deci o fază intermediară: planificarea. Producătorul se bucură mai departe de dreptul de a lua iniţiative de producţie pe bază capitalistă, totuşiproducţiaînsăşi nu poate fi lăsată de capul ei. Industriaşul care lucrează de capul lui, în scopul unui cât mai mare profit, se iluzionează când crede că e liberal, pentru că, pierzând din vedere folosul colectiv, vulnerează propria sa clasă mai devreme sau mai târziu. Însă un stat cum este al nostru, abia ieşit dintr-un război, nu putea să stea cu mâinile în sân şi să aşteptedisoluţia unei clase în dauna cetăţenilor în general”[31].

După cum poate fi remarcat deja, pentru Călinescu tranziţia nu se mai face de la capitalism spre democraţie populară, ci direct spre socialism. În cuprinsul articolului nu se face nici o referire la o eventuală naţionalizare, ci, dimpotrivă, se dau asigurări că „producătorul se bucură mai departe de dreptul de a lua iniţiative de producţie pe bază capitalistă”. După cum se ştie, actul naţionalizării de la11 iunie 1948 a fost pregătit în deplin secret pentru a-i împiedica pe proprietari să saboteze fabricile sau să-şi însuşească fondurile. În unele judeţe, PMR crease comitete de naţionalizare, membrilor acestora comunicându-li-se abia pe 10 iunie scopul pentru care fuseseră convocaţi.

Odată înfăptuit actul naţionalizării, optica lui Călinescu asupra economiei româneşti se schimbă total. În articolul Naţionalizarea şi păturile mijlocii, eldovedeşte perfecta însuşire a vocabularului regimului: „În ziua de 11 iunie 1948, MAN a RPR a votat o lege care schimbă radical structura burgheză a Statului român şi reprezintă un pas mare către idealul socialist. Adunarea Naţională a votat naţionalizarea principalelor întreprinderi industriale, punând mijloacele de producţie la îndemâna celor ce muncesc şi înlăturând exploatarea acestora din urmă de către cei care trăgeau foloase din munca altora. De la împărţirea moşiilor la ţăranii fără pământ sau cu pământ puţin, este cel mai însemnat eveniment social”[32].

Să vedem în continuare cum justifică G. Călinescu actul naţionalizării: „Întreprindere industrială şi comercială de stat noi am mai avut, dar astăzi e vorba de cu totul altceva. De astă dată, administraţia întreprinderilor naţionalizate intră în grija unor oameni conştienţi că roadele muncii lor sunt sortite să ridice bunăstarea tuturora. Nu s-a schimbat nimic care să dezorienteze raporturile sufleteşti canonice, s-a petrecut doar atât că acţiunile (întreprinderilor – n.n.) au trecut în mâinile Statului, respectiv ale muncitorimii, care le anulează ca valori producătoare de rentă fără muncă, păstrând controlul uneltelor de producţieşi folosindu-le în scopul producţiei în sine ca factor de fericire economică obştească. Capitalistul avea interes să câştige, ceea ce îl determină să scumpească produsul şi să micşoreze salariile. Avea interes să câştige mult prin producţie limitată. Interesul capitalului particular era în contrazicere cu acela colectiv. Capitalistul român nu a aspirat niciodată la îmbunătăţireaproducţiei ci la rentabilitatea acţiunilor. Nu poate fi îndoială că, scăpată de inerţia capitalismului, industria noastră îşi va îndrepta sforţările spre îmbunătăţireaproducţiei în folosul cetăţenilor”[33].

În argumentaţia sa,Călinescu foloseşte jumătăţi de adevăr,aşa cum îi stă bine unui propagandist al drumului spre socialism. Din cauza crizei economice postbelice, dar şi a probabilităţii exproprierii întreprinderilor, după preluarea puterii supreme în stat de către comunişti la 30 decembrie 1947, burghezia românească nu mai era dispusă să investească în dezvoltarea unor întreprinderi care mai devreme sau mai târziu aveau să fie naţionalizate. Într-un climat politic normal şi nu într-o epocă anunţată deja ca o tranziţie spre socialism, desigur că marii şi micii industriaşi români n-ar mai fi fost acuzaţi de „somnolenţa voită a producţiei”[34].În încheierea acestui articol, el recomandă intelectualilor şi micilor producători atitudinea justă pe care trebuie s-o ia faţă de evenimentele de la 11 iunie 1948: „Păturile mijlocii vor privi nu numai cu linişte ci şi cu încredere noile prefaceri sociale. Intelectualitatea care alcătuieşte o bună parte din aceste categorii, reprezentând o muncitorime calificată pentru lucrări spirituale, nu are nici un motiv să jelească în mod retrograd o lume care n-a ocrotit-o niciodată. Cât priveşte pe meseriaşi, pe micii producători, ei se vor afla acum în condiţii mai bune de activitate, pentru că statul nu-i concurează, ca marele capital privat, ci îi îndrumează, dimpotrivă, într-o operă de construcţie căreia acest stat se devotează exclusiv. Statul nu e rentier, ci un protector”[35].

Este evident faptul că mica burghezie nu putea crede în protecţia statului democrat-popular care desfiinţase într-o singură noapte puterea economică a marii burghezii. Dacă existase posibilitatea preluării rapide de către stat a unor mari fabrici ca Malaxa sau Lemaître, cine i-ar fi impiedicat pe comunişti să naţionalizezeşi micile ateliere?          Pentru români era clar că se încerca transformarea societăţii într-una de tip sovietic şi acest lucru nu era în stare să determine păturile mijlocii să privească „nu numai cu linişte, ci şi cu încredere, noile prefaceri sociale”.

Articolele lui Călinescu din vara anului 1948 sunt din ce în ce mai mult „pe linie”. Ceea ce era numai sugerat în februarie-martie 1948 în paginile Naţiunii, adică transformarea României într-un stat socialist, este proclamat acum cu toată convingerea, ca, de exemplu, în articolul Reflecţii după 23 august: „Odată bătălia pierdută, vechile partide burgheze au trecut la o guerilă economică, bazată pe sabotaj, speculaţie asupra monedei şi îndemn la ajutor financiar occidental. Epoca crispantă pentru salariat nu va fi uşor uitată. A venit atunci stabilizarea şi coşmarul a fost risipit. Producţia rămânea încă insuficientă, stingherită. Statul trebuia să intre în posesia esenţialelor instrumente de producţie spre a le pune la dispoziţia lucrătorilor plin de zel. Însă Constituţia veche, susţinută de un parlament compromis constituia o piedică. A urmat dizolvarea Parlamentului, alegerea unei Constituante din sânul însuşi al partidelor democrate şi în fine, legea de naţionalizare a principalelor industrii. Astfel suntem azi în drum spre socialism. Ceea ce s-ar fi părut o utopie pentru noi, educaţi ostentativ într-o anume viziune statică, a devenit azi o realitate palpabilă. Mâncăm la restaurante de Stat, intrăm în magazine de Stat, cumpărăm produse ale industriilor de Stat, ne ducem la munte ori la mare cu mijloace oferite de Stat. Protuberanţele clasei exploatatoare au dispărut şi în marea sa majoritate poporul român a rămas un popor de muncitori, fiind scutit de prezenţa spectatorilor interesaţi ai muncii”[36].

Câteva observaţii se pot face pe marginea acestui articol. În primul rând „îndemnul la ajutor economic occidental” (referire la Planul Marshall – n.n.) este privit de Călinescu ca o parte a „gherilei economice” a burgheziei, care a justificat naţionalizarea. În al doilea rând, parlamentul ales în noiembrie 1946, în care PCdRşialiaţii săi deţineau peste 75% din mandate, îi pare un parlament compromis.

În toamna anului 1948, Călinescu va vorbi tot mai puţin despre „spiritul progresist” în favoare promovării marxism-leninismului. Tezele staliniste privind raportul dintre mediu şi ereditate sau ascuţirea luptei împotriva chiaburimii sunt aprobate prin articole cum ar fi Ereditate şi mediu sau Lupta cu moşierii – lupta cu natura.

            Capitularea morală a lui Călinescu în faţa ofensivei dogmatismului stalinist o găsim pe deplin în articolul Mihai Eminescu, membru al Academiei RPR, scris la 15 ianuarie 1949 cu ocazia aniversării zilei de naştere a poetului. Aici, el încearcă să demonstreze cum „în foarte multe privinţe, Eminescu e mai în sensul materialismului istoric decât unii poeţi socialişti, deprimaţi sau decadenţi. Eminescu repudiază metafizica şi în filozofie precum o înlătură în politică”[37]. Poemul Luceafărul nu mai este un poem filozofic, ci exprimă doar contradicţia dintre poetşi societatea contemporană lui: „De pildă Luceafărul. Aici e vorba de incomprehensibilitatea geniului de către oamenii obtuzi. De nicăieri nu rezultă că geniul e o fiinţă metafizică dacă nu forţăm figurile poetice. Aşadar în Luceafărul poetul se simte rece în mijlocul unei societăţi aculturale, fără atenţie pentru eroii poeziei şi ai ştiinţei. Poetul a voit în orice caz să se coboare în mijlocul vremii lui însă a fost respins”[38].

A nega orice conotaţie metafizică a operei eminesciene, după ce în anii 1930-1940 Călinescu analizase în mod strălucit în Opera lui Mihai Eminescu legăturile dintre gândirea eminesciană şi filozofiile germanăşi indiană, însemna într-un fel chiar negarea propriei sale opere de până atunci. Această negare a propriului sistem de valori va atinge o nouă culme prin discursul ţinut de Călinescu la Academia RPR, în februarie 1950, cu ocazia sărbătoririi poetului A. Toma, când, dezorientat de elogiile ditirambice aduse poetului oficial al epocii, auditoriul se întreba dacă nu cumva oratorul nu îşi bătuse joc de sărbătorit[39].

În februarie 1949, la desfiinţarea PNP, Călinescu exclama satisfăcut: „Ne-am făcut datoria! Cea mai grea sarcină a noastră a fost de a convinge păturile mijlocii că nu sunt altceva decât pături muncitoare (subliniere G.C.). Când am ajuns la acest rezultat ne-am găsit în faţa unei noi probleme. Cei care şi-au dat seama de propria lor definiţieşi au înţeles că politica noastră actuală se dezvoltă sub semnul socialismului şi, prin urmare, sub călăuza PMR, au rămas totuşi cu un sentiment de categorie politică separată, născut, ce-i drept dintr-o convieţuire prietenească de câţiva ani. Sforţarea noastră în ultima vreme a fost în sensul ruperii rândurilor particulare pentru a înlesni participarea muncitorilor neproletari la efortul socialist, solidar al tuturor celor din câmpul muncii. Prin desfăşurarea firească a evenimentelor, majoritatea prietenilor din păturile mijlocii s-au încadrat frontului comun, dar nu încape îndoială că vor fi existând elemente izolate, păstrând mentalitatea mic-burgheză. Asta e stânjenitor. Muncitorul poate privi cu neîncredere un membru al PNP, din cauză că transpune asupra celor buni observaţii asupra celor răi, iar membrul PNP se vede pe nedrept izolat, calificat mediocru, faţă de poporul muncitor din care se simte a face parte”[40]. Într-adevăr,prezenţa unui pluripartidism chiar şi de faţadă era stânjenitoare pentru comuniştii români în lupta lor pentru uniformizarea societăţii.

Rolul politic al „tovarăşului de drum” se încheiase, Călinescu fiind acum un proaspăt convertit la ideile socialismului marxist-leninist. Simţindu-se pe deplin integrat în lupta pentru „făurirea orânduirii socialiste”, directorul Naţiunii le promitea cititorilor săi la despărţire că „ne vom reîntâlni în etapa a doua, totul reprezintă în definitiv o redistribuire a forţelor. Luptătorii de aici vor fi regăsiţi executându-şi misiunile lor de pe o poziţie mai înaintată de acei care au profitat de sfatul lor. Dispariţia Partidului Naţional Popular şi a ziarului Naţiunea nu este o negaţie decât dacă privim lucrurile printr-o filozofie de abstracţiune. Dizolvându-ne am câştigat o gradaţie în atitudine. Acest articol nu are deci caracter de concluzie absolut, ci numai de salut la un popas în drumul nostru continuu, un prilej cel puţin de a ne mărturisi că, în măsura puterilor noastre, ne-am făcut datoria”[41].

Da, GeorgeCălinescu îşi făcuse datoria, dar nu faţă de cititorii ziarului Naţiunea, nu faţă de cei care îl preţuiau pentru opera sa ştiinţificăşi literară, ci faţă de cei care doreau transformarea rapidă a României într-un stat totalitar de tip comunist. G. Călinescu îşi proclama sentimentul datoriei împlinite în timp ce închisorile începeau să se umple de cei care refuzau idealul socialist, în timp ce în munţi avea loc o confruntare sângeroasă între trupele de Securitate şi grupurile de partizani care se opuneau cu arma în mână comunizării ţării. Să amintim faptul că, tot în acel an, 1949, pe 6 decembrie, va începe la închisoarea de la Piteşti groaznicul „proces de reeducare” a studenţilor închişi acolo. Dar pentru Călinescu nimic din toate acestea nu exista. În anii următori, el îşi va menţine, alături de Mihail Sadoveanu, Camil Petrescu ş.a., statutul de „intelectual de vitrină” cauționând cu prestigiul său regimul comunist.

            Concluzii

Am analizat prezenţa politică şi raporturile cu puterea politică ale intelectualului George Călinescu în perioada 1946-1949 prin prisma editorialelor scrise pentru ziarul Naţiunea.          Aceşti ani n-au reprezentat decât o etapă în procesul de apropiere a criticului faţă de politica PCR. Dacă în perioada interbelică au predominat preocupările pentru critica şi analiza literară şi nu cele legate de o eventuală angajare politică, conjunctura specială a anului 1944 i-a oferit lui G. Călinescu prilejul de a se implica în spaţiul politic.

Între anii 1944-1948, poziţia sa a evoluat (sau a involuat) de la cea de „intelectual progresist”, adept al unei „democraţii populare” definită foarte vag ca un fel de social-democraţie, la integrarea, nu fără probleme, în elita intelectuală comunistă. După o relativă marginalizare între anii 1949-1955, politica liderilor PMR (PCR) de edificare a unui comunism naţional prin promovarea valorilor culturale autohtone a dus, în anii 1955-1965, la transformarea „divinului critic” într-unul din simbolurile culturii româneşti.

După dizolvarea structurilor politice comuniste în decembrie 1989, a apărut necesitatea de redefinire a valorilor culturale româneşti. Dezbaterile privind raportul dintre etic şi estetic, dintre atitudinea social-politică şi valoarea operei au afectat şi piedestalul pe care fusese ridicat G. Călinescu în epoca comunistă.

Actualmente se pot detecta trei direcţii de receptare a istoricului literar. O primă direcţie, formată din foştii apropiaţi sau discipoli ai lui G. Călinescu, dar şi din foştii ideologi ai naţional-comunismului, îl consideră pe G. Călinescu doar o victimă a unui regim totalitar, care i-a impus un compromis pentru a-şi edifica opera. O a doua este cea a celor care găsesc activitatea politică separată de cea literară şiştiinţifică şi care îi dă scriitorului şi istoricului literar locul cuvenit. Pentru aceştia, publicistica politică trebuie cunoscută numai pentru a înţelege contextul biografic al operei călinesciene, ei pledând pentru autonomia dintre operă şi publicistica politică. În sfârşit, a treia direcţie este cea a demitizării totale: nu numai politic, dar şi literar G. Călinescu este depăşit.

Este dificil acum, chiar şi la 30 de ani de la prăbuşirea unui regim ce părea să dăinuiască veşnic, regim ce-şi construise propria ierarhie axiologică şi a cărui dispariție bruscă a dus la reintroducerea în circuitul cultural a unor nume în jurul cărora fusese impusă tăcere timp de 45 de ani, să se facă o evaluare obiectivă a locului lui G. Călinescu şi a operei sale într-un nou sistem de valori. Trecerea timpului şi aprofundarea cercetărilor privind istoria culturală a perioadei comuniste, a definirii realizărilor şi a pierderilor pe plan cultural cauzate de aceast perioadă va duce şi la așezarea definitivă a lui G. Călinescu pe locul ce i se cuvinte în istoria culturii românești.

BIBLIOGRAFIE

1. Publicistica

CĂLINESCU, George, „Apatia”, în Naţiunea, anul III, nr. 567/1948, p. 1.

„, „Dezvoltarea culturii naţionaleşi reorganizarea şcoalei (discursul rostit de d. prof. G. Călinescu la Cameră)”, în Naţiunea, anul I, nr. 224/1946, p. 3.

„ , „Discursul d . prof G. Călinescu”, în Naţiunea, anul III, nr. 555/1948, p. 1.

„ , „Drumul adevărat”,în Naţiunea, Anul III, nr. 592/1948, p. 1.

„ , „Frontul Democraţiei Populare”, în Naţiunea, Anul III, nr. 582/1948, p. 1.

„ , „Intelectualii în democraţie”, în Naţiunea, Anul I, nr. 108/1946, p. 1.

„ , „Mihai Eminescu, membru al Academiei R.P.R.”, în Naţiunea, Anul IV, nr. 2/1949, p. 1.

„ , „Munca voluntară”, în Naţiunea, Anul III, nr. 622/1948, p. 1.

„ , „Muncitori şi intelectuali”, în Naţiunea, Anul III, nr. 595/1948, p. 1.

„ , „Naţionalizareaşi păturile mijlocii”, în Naţiunea, Anul III, nr. 622/1948, p. 1.

„ , „Ne-am făcut datoria”, în Naţiunea, Anul IV, nr. 368/1949, p. 1.

„ , „Pături mijlocii”, în Naţiunea, anul II, nr. 493/1947, p. 1.

„ , „Planificare”, în Naţiunea, Anul III, nr. 630/1948, p. 1.

„ , „Reflecţii după 23 august”, în Naţiunea, Anul III, nr. 723/1948, p. 1.

„ , „Setea de pace”, în Naţiunea, Anul III, nr. 608/1948, p. 1.

2. Lucrări

BOIA, Lucian, Miturile comunismului românesc, Editura UniversităţiiBucureşti, 1997.

CĂLINESCU, George, Texte social-politice (1944-1965), Editura politică, Bucureşti, 1971.

FOCȘĂNEANU, Eleodor, Istoria constituţională a României (1866-1991), Editura Humanitas, Bucureşti, 1997.

FISCHER GALAȚI, Stephen, România în secolul al XX lea,Institutul European, Bucureşti, 1998.

IONESCU,Ghiţă, Comunismul în România, Editura Litera, Bucureşti, 1994.

NIȚESCU, Marin, Sub zodia proletcultismului Dialectica puterii, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995.

ONIȘORU, Gheorghe, Alianţe şi confruntări între partidele politice din România ( 1944-1947), Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 1996.

TERIAN, Andrei, A cincea esență, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2009.

ȚUGUI, Pavel, Amurgul demiurgilor, Editura Floarea Darurilor, Bucureşti, 1998.

[1] George Călinescu, Texte social-politice (1944-1965), Editura Politică, Bucureşti, 1971, p. 7.

[2] Ibidem, p. 8.

[3] Andrei Terian, A cincea esență, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2009, p. 370.

[4] „Intelectualii în democraţie”, în Naţiunea, Anul I, nr. 108/1946, p. 1.

[5] Idem.

[6] Idem.

[7] Idem.

[8] „Dezvoltarea culturii naţionaleşi reorganizarea şcoalei (discursul rostit de d. prof. G. Călinescu la Cameră), în Naţiunea, anul I, nr. 224/1946, p. 3.

[9] „Pături mijlocii”, în Naţiunea, anul II, nr. 493/1947, p. 1.

[10] „Discursul d . prof G. Călinescu”, în Naţiunea, anul III, nr. 555/1948, p. 1.

[11] Idem.

[12] Idem.

[13] Idem.

[14] „Apatia”, în Naţiunea, anul III, nr. 567/1948, p. 1.

[15] Idem.

[16] Idem.

[17] Idem.

[18] Pavel Țugui, Amurgul demiurgilor, Editura Floarea Darurilor, Bucureşti, 1998, p. 219.

[19] Eleodor Focşăneanu, Istoria constituţională a României (1866-1991), Editura Humanitas, Bucureşti, 1997, pp. 91-93.

[20] Ghiţă Ionescu, Comunismul în România, Editura Litera, Bucureşti, 1994, pp. 188-189.

[21] Idem.

[22] Gheorghe Onişoru, Alianţeşi confruntări între partidele politice din România ( 1944-1947), Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 1996, pp. 75-78.

[23] Stephen Fischer-Galaţi, România în secolul al XX-lea,Bucureşti, Institutul European, 1998, p. 144.

[24] Marin Niţescu, Sub zodia proletcultismului. Dialectica puterii, Bucureşti, Editura Humanitas, 1995, p. 194.

[25] Ibidem, p. 198.

[26] „Frontul Democraţiei Populare”,în Naţiunea, Anul III, nr. 582/1948, p. 1.

[27] „Drumul adevărat”,înNaţiunea, Anul III, nr. 592/1948, p. 1.

[28] „Muncitori şi intelectuali”, în Naţiunea, Anul III, nr. 595/1948, p. 1.

[29] „Setea de pace”, în Naţiunea, Anul III, nr. 608/1948, p. 1.

[30] „Munca voluntară”, în Naţiunea, Anul III, nr. 622/1948, p. 1.

[31] „Planificare”, în Naţiunea, Anul III, nr. 630/1948, p. 1.

[32] „Naţionalizareaşi păturile mijlocii”, în Naţiunea, Anul III, nr. 622/1948, p. 1.

[33] Idem.

[34] Idem.

[35] Idem.

[36] „Reflecţii după 23 august”, în Naţiunea, Anul III, nr. 723/1948, p. 1.

[37] „Mihai Eminescu, membru al Academiei R.P.R.”, în Naţiunea, Anul IV, nr. 2/1949, p. 1.

[38] Idem.

[39] David Prodan, Memorii, Editura Enciclopedică, București, 1993, p. 98, apud Lucian Boia, Un nou Eminescu: A. Toma în miturile comunismului românesc, Editura Universităţii Bucureşti, 1995, p. 45.

[40] „Ne-am făcut datoria”, în Naţiunea, Anul IV, nr. 368/1949, p. 1.

[41] Ibidem.