Coordonat de Victor SĂMĂRTINEAN
Volum X, Nr. 4 (38), Serie nouă, septembrie-noiembrie 2022
Geografia socială a marginalităților: tipuri, clasificări, definiţii, repere
teoretice și conceptuale
[The social geography of marginalities: types, classifications, definitions, theoretical and conceptual benchmarks]
Dan Mihai ȚĂLNARU
Abstract: Often, the word „marginal”, – with its derivative „marginality” – evokes a world beyond the borders of our daily existence, somewhere else, far from the center of our lives, towards the abstract territories of the geographical, social, or human periphery. But beyond its adjectival meaning, marginality sums up a series of socio-cultural, economic, political, etc. factors, capable of influencing negatively and independently of one’s own will, the life of an individual or a group, from its well-being to the loss of freedom and even suppression of life. We propose an incursion into the social geography of the marginals during Ceausescu`s regime, analyzing, briefly, certain typologies and instances of the everyday man that undermined the cohesion of the socialist life unsynchronized with the imperatives of the „new man”.
Keywords: communism, marginal, marginality, social parasitism, repression.
Introducere
Deseori, cuvântul „marginal”, – cu derivatul său „marginalitate” – ne duce cu gândul la o lume aflată dincolo de frontierele existenței cotidiene, altundeva, departe de centrul vieții noastre, spre teritoriile abstracte ale periferiei geografice, sociale sau umane. Dar dincolo de sensul său adjectival, marginalitatea însumează o serie de factori social-culturali, economici, politici etc., capabili să influențeze negativ și independent de propria voință, viața unui individ sau a unui grup, de la bunăstarea sa, până la pierderea libertății și chiar suprimarea vieții.
Reflecția, dar și consecința unora dintre ideile și credințele lumii, aglutinate în ideologii, fie ele religioase, politice, de gen, de mediu sau ocupaționale, dornice să modifice omul, să reașeze ordinea și mecanismele sociale, marginalitatea s-a definit prin nesiguranță, discriminare, epurări pe criterii politice, religioase, de gen și de rasă, prin violență extremă și deseori prin moarte. Este de ajuns să ne amintim ce a însemnat dominația totalitară a celor două ideologii din secolul trecut, nazismul și comunismul care, sub ochii întregii lumi civilizate, sub aspectul apartenenței de rasă și clasă, în numele sănătății națiunii, a binelui comun, au etichetat, marginalizat, exclus și suprimat fizic milioane de semeni.
Marginal, marginalitate, marginalizare, o scurtă cronologie conceptuală
Mai mult decât oricând astăzi prezentă în epistemologia socială, cu o varietate de definiții generate de abordările sale interdisciplinare, marginalitatea nu s-a regăsit încă sub forma unei teorii general acceptată de întreaga comunitate științifică. Până la înțelesul pe care dicționarele îl oferă astăzi marginalității și marginalului, cel puțin în literatura de specialitate cei doi termeni au generat semnificații multiple, au fost definiți, redefiniți, conceptualizați, au creat confuzie, lăsând totodată suficient spațiu unor reconceptualizări viitoare.
Primele încercări conceptuale se suprapun cu nașterea sociologiei nord-mericane de la începutul secolului al XX-lea. În mod specific, inițiativa se datorează Școlii de la Chicago, metropola, ca de altfel întreg continentul nord-american, cunoscând atunci un avânt industrial fără precedent. Industrializarea, urbanizarea și emigrația au generat fiecare în societate forme de segregare și excluziune socială, disparități economice, noi grupuri sau comunități socio-profesionale sau etnice, conflicte interculturale, izolare, dificultăți psihice, devianță și nu în ultimul rând marginalizare. Pentru comunitatea sociologică și nu numai, toate aceste simptome ale progresului aveau să însemne noi orizonturi în cercetarea științifică, contactul cu abordări teoretice și metodologice ce aveau să apropie știința sociologică de un nou fenomen social din ce în ce mai profund în societate[1].
Migrația umană și omul marginal
În 1928, sociologul american Robert Ezra Park, reprezentant al Școlii de la Chicago și profesor aproape două decenii la renumita universitate americană conceptualiza, în premieră, prin eseul Migrația umană și omul marginal, viziunea sa sociologică asupra marginalității și a omului marginal. Publicată în plin avânt al emigrărilor către SUA, autorul identifica originea marginalității în dificultățile de integrare pe care migranții le resimțeau în procesul de integrare în societatea gazdă, neajunsuri generate de un sentiment pregnant de apartenență duală atât față de vechile lor culturi, valori, norme sociale pe care nu reușesc să le abandoneze, dar și față de cele noi, pe care nu reușesc să le asimileze suficient. R.E. Park asocia marginalitatea cu toate aceste dificultățile rasiale, etnice și culturale pe care emigranții erau nevoiți să le înfrunte în procesul de aculturație, în înțelegerea și acceptarea culturii dominante, necesare pentru o minimă integrare în noile structuri societale.
Marginalul parkian era „un hibrid cultural, un om care trăiește și împărtășește intim viața culturală și tradițiile a două popoare distincte”, era imigrantul plecat în căutarea prosperității, a libertății sau a unei noi patrii, ajuns într-o țară îndepărtată, într-o perpetuă confruntare cu sine, dar și cu rasele, etniile, culturile din noile teritorii. Era mulatrul american, eurasiaticul, evreul medieval supraviețuitor al ghetourilor europene, „niciodată dispus să se rupă în totalitate de trecutul și tradițiile sale”, cu toții străbătând întinderile oceanului pentru un loc în „viața liberă, complexă și cosmopolită a unui oraș american” [2].
Pe scurt, omul marginal trăia veșnic la granița dintre două culturi, victima propriei personalități divizată între cultura sa maternă, deseori primitivă, și una efervescentă, cu seturi de valori și norme diferite, specifică societăților gazdă, metropolitane, sub influența lor simultană, incapabil de a renunța deplin la una pentru asimilarea celeilalte.
R.E. Park[3] mărturisea că teoria sa avea ca inspirație lucrarea Străinul, scrisă cu două decenii în urmă de profesorul german de origine evreiască Georg Simmel[4], ce aborda marginalitatea prin trei idei principale de cercetare: dezvoltarea economică, ca factor al progresului, apariția omului metropolitan și figura străinului. Străinul, așa cum apare în interpretarea teoreticianului german era persoana aflată în același timp aproape și departe de societate, păstrându-și permanent libertatea de a veni și de a pleca, cu prețul unei recunoașteri parțiale a membrilor, prezentă în mijlocul societății gazdă dar neaparținând total ei. Acest tip de relație ambivalentă, dominată de povara unor contraste ce par a fi ireconciliabile: atașament – detașare; apropiere – îndepărtare, precum și de valori și credințe diferite, îl plasau pe străin, în cadrul grupului sau a societății, într-o poziție cu totul marginală[5]. Sociologul sugera că tocmai această distanță socială pe care străinul și-o rezerva pentru sine îi conferă acestuia, prin prezența sa limitată în rețelele sociale, o anumită libertate față de normele sistemului și, în același timp, o doză de marginalitate, asumată.
În eseul său, G. Simmel asocia imaginea străinului cu cea a comerciantului evreu, străinul plecat în depărtări, fără pământ în proprietate, cu un grad mare de mobilitate, aflat conjunctural în contact cu membrii comunității, fără legături organice, intime sau culturale cu aceștia, și care, în ciuda relațiilor constante cu membrii comunității rămânea perceput mai degrabă ca fiind diferit[6]. Fără năzuința acceptării totale în grup, într-o poziție marginală, străinul simmelian ocupa în același timp, prin calitățile sale administrative și comerciale deosebite, și o poziție centrală în rândul comunității[7].
Hibridul rasial și cultural
Un deceniu mai târziu, Everett Stonequist, și el format la prestigioasa universitate din Chicago, discipol al lui R.E. Park, ducea mai departe acest concept, plasându-l în contextul ciocnirii civilizațiilor din perioada colonialismului european al secolului al XIX-lea. Cu o viziune mai largă asupra marginalității, anticipând parcă dimensiunea globalizării de astăzi, E. Stonequist definea marginalitatea ca fiind rezultatul proceselor de inadaptare ale migranților la realitatea din noile societăți gazdă.
Marginalul lui E. Stonequist, un hibrid rasial și cultural, era cel care „prin migrație, educație, căsătorie sau orice altă influență, părăsește un grup social sau o cultură, fără a se adapta satisfăcător altuia/alteia, aflându-se la marginea fiecăruia, niciodată însă membru al unuia/uneia dintre cele două”[8]. Un produs al lumii moderne, marginalul era consecința directă a neadaptării sociale, subminat de sentimentul îndoielii și al lipsei de apartenenţă, cu un anumit nivel de incertitudine psihologică, generat de rivalitățile dintre culturi, rase, naționalități, clase sociale, sau interconfesionale[9]. Acesta afirma că pentru individ „apartenența la un grup social este mai vitală decât împărtășirea acelei culturi; prima fiind o condiție prealabilă pentru cea de-a doua”[10]. Everett Stonequist a analizat marginalitatea prin mai multe categorii diferite de marginali, fiecare dintre acestea întrunind profiluri sociopsihologice diferite: hibridul rasial – eurasiaticii (anglo-indienii) din India, mulatrii din SUA, sau metișii brazilieni; hibridul cultural – africanii europenizați, europenii deznaționalizați, prima și a doua generație de emigranți ajunși în America, negrii americani și evreii[11].
Împreună, studiile celor doi sociologi americani, pionieri în cercetarea vieții urbane, a ecologiei umane, relațiilor interetnice, rasă, migrație și a dezorganizării sociale[12], surprindeau în același cadru efectele psiho-sociale pe care coliziunea interculturală a unor domenii de valori diferite le producea asupra migranților, generându-le anumite dezechilibre, de la anxietate, depresie, furie până la suprimarea propriei vieți[13]. Confruntați deseori în societățile primitoare cu lipsa unei minimei solidarități sociale, cu manifestări de rasism, xenofobie și alte forme de intoleranță, cu o lipsă totală de resurse, aceștia căpătau, fără posibilitatea de a alege, statutul de marginali. Cu o „dublă conștiință”, marginalii deveneau prizonieri ai unei personalități deviante, stăpânită de hipersensibilitate, complexe de inferioritate sau, în unele cazuri, de superioritate, egocentrism, naționalism exacerbat, agresivitate, toate îndreptate împotriva culturii dominante[14]. Constituiți în grupuri sociale marginale, sub o nouă autoritate dominantă, cu o nouă identitate hibridă, deseori contaminată de sărăcie, de afecțiuni psihice și comportamente deviante, infracționalitate, erau astfel nevoiți să trăiască în condițiile unei evidente marginalități[15].
Sociologul american Milton Goldberg, cu studii în domeniul stratificării sociale și al relațiilor dintre grupuri, susținea că nu este o regulă generală ca toate persoanele care experimentează marginalitatea să dezvolte aceste manifestări psihosociale negative, așa cum sugera E. Stonequist, multe dintre ele putând fi reduse sau chiar evitate. Soluția pe care M. Goldberg o vedea în atenuarea acestora era crearea și dezvoltarea unei proprii „culturi marginale”, o subcultură care să le atenueze suferințele psihologice, oferindu-le o stare de normalitate și o anumită conformitate socială menită să le înlocuiască sentimentul exteriorității și, cel mai important, să le conserve identitatea. Sociologul aducea drept exemplu generația a doua și a treia de emigranți evrei aflată pe pământ american[16]. R. E. Park însuși, în eseul său, exemplificând trăsăturile și calitățile evreului modern, urbanizat – „preeminența sa de comerciant și interesul său intelectual acut, sofisticarea sa, idealismul său și lipsa de simț istoric” -, amintea cum, în epoca modernă, emaniciparea evreilor a constituit calea supraviețuirii și trecerea acestora, deseori, dincolo de barierele marginalității[17].
Dificultățile pe care lumea postbelică avea să le înfrunte în noua ordine mondială, în vechile democrații, în cele nou instalate sau în regimurile autoritare, au adus cu ele noi forme ale marginalității. Șomajul, sărăcia, criza locativă, stigmatizarea, izolarea socială, depresia, entropia urbană și rurală, instalate de industrializare, urbanizare, emigrație, iar peste toate rănile războiului, au fost, fiecare și împreună, un mediu de cultură fertil marginalității. Noile simptome au dus comunitatea științifică la cercetarea și decriptarea acestui fenomen atât de prezent în corpul social.
În 1972, parcurgând revizuirile conceptuale și evoluția teoriei marginalității din ultimii 40 de ani, sociologii americani Roy D. Wright și Susan N. Wright, au prezentat comunității științifice propria lor înțelegere asupra marginalității, propunând trei tipologii distincte ale acesteia. Cei doi defineau marginalitatea drept „starea care există atunci când un grup este situat la periferie, are o interacțiune continuă cu, are o dependență de, și se abate de la anumite tipare normative social ale unui grup mai dominant”. Se naște în relația dintre două grupuri bine definite, și se poate regăsi atât în cadrul grupul dominant, cât și în afara acestuia. Grupul dominant, arătau cei doi sociologi, nu trebuie să dețină de fiecare dată superioritatea numerică față de grupul marginal. Cei doi exemplificau fenomenul prin trei forme distincte de identificare: marginalitatea culturală, văzută nu departe de teoriile clasice; marginalitatea socială; și marginalitatea psihologică[18].
Noi perspective
Și în prezent comunitatea științifică caută formulări, reformulări pentru o definiție monosemantică a marginalității. Plecând de la conceptualizările primare ale marginalității, trasate de fondatorii sociologiei nord-americane, prin Școala de la Chicago, ritmul cercetărilor din domeniul științelor sociale au demonstrat că marginalitatea își depășise cu mult limitele. Dintr-un sindrom cultural, generat de „atitudini și modele comportamentale”, devenise o problemă structurală complexă, un produs al noii ordini sociale, politice, ideologice, prezentă în toate sferele sistemului social, o veritabilă forță demnă de noi perspective teoretice, de analiză și înțelegere[19].
O trecere în revistă a literaturii sociologice ne explică astăzi marginalitatea, sub toate ipostazele sale, ca pe o barieră, o limitare de acces la nivel individual sau de grup, către oportunități, drepturi și libertăți, educație, resurse materiale, culturale, conjugând-o cu dimensiunile unui fenomen social generator de vulnerabilități și dezavantaje. Astăzi, poate mai mult ca oricând, marginalitatea are implicații majore la nivelul tuturor societăților umane, devenind tot mai rapid regulă, și nu excepția.
Marginalitatea culturală
Marginalitatea culturală își are originile și se suprapune teoriei clasice a celor doi sociologi americani R.E. Park (1928) și E. Stonequist (1937), privită, în contextul fenomenului migrațional de la începutul secolului al XX-lea, prin prisma interacțiunii și a conflictului intercultural dintre noii veniți și societățile primitoare. Omniprezentă și astăzi în societățile contemporane, în contextul globalizării și al fenomenului migrațional, marginalizarea culturală este definită de dificultățile de adaptare la tiparele comportamentale ale unei culturi dominante. Asimilarea noilor valori, idei, percepții, norme morale, religioase, familiale etc., în contradicție cu sistemul propriu poate genera marginalitate. Deseori, lipsa acestui proces de aculturație limitează drastic accesul către o zonă de dialog cultural, lăsând loc, ca singure opțiuni, „acceptării sau respingerii, apartenenței sau izolării”[20]. Evaluarea minorității sau majorității exclusiv prin lentila propriilor valori și norme, a rasei, etniei, pot genera, de ambele părți, apariția unui etnocentrism extrem, tradus prin intoleranță, naționalism extrem, bariere insurmontabile pentru construirea unei identități comune de grup. Pe scurt, marginalitatea culturală este o zonă de frontieră, de contact în care sisteme de valori, credințe, experiențe, istorii, comportamente sau moduri de organizare socială, general acceptate de un grup, intră în coliziune cu cele ale altei comunități, generând un conflict intercultural, de cele mai multe ori interiorizat și greu de soluționat. Manifestările cognitive și comportamentale rezultate din poziția, deloc confortabilă, pe care individul o experimentează la granița dintre două culturi discrepante transced uneori, din zona marginalității culturale în cea a cercetărilor psihologice.
Pe scurt, marginalitatea culturală este un teritoriu de conflict dintre două culturi, unde rasa, etnia, religia, prejudecata, sunt cheia acceptării sau a respingerii, aparteneței sau a exluderii, deseori cu efectel psiho-sociale asupra individulul sau grupului (anxietate, depresie, lipsa apartenenței, izolare, comportamente deviante) ce experimentează această confruntare[21].
Marginalitatea socială/sistemică
Marginalitatea socială este privită ca un construct deliberat al puterii politice sau al unei clase sociale dominante, un instrument de putere menit să asigure controlul social prin intermediul unor vulnerabilități economice, sociale, politice sau culturale[22]. Atribuită de cele mai multe ori puterii politice, marginalitatea socială, denumită uneori și sistemică, nu este însă un instrument exclusiv al purtătorilor autorizați de putere, aceasta se poate instala în toate conexiunile dintre persoane sau grupuri din structura socială generând „excluziune, inegalității, nedreptății sociale și segregări spațiale ale oamenilor”[23].
Manipulând caracteristici identitare fundamentale ale persoanei, marginalitatea socială devine o relație de putere extrem de eficientă între putere și cetățenii săi. Etnia, religia, genul, orientarea sexuală, vârstă, convingerile, profesia, etc. devin astfel veritabile criterii de excludere, de limitare sau anulare a drepturilor, a accesului la resurse, la cunoaștere sau oportunități, o cale de influență și control în viața publică, privată, politică, în întreg spațiul societal[24]. Vulnerabilitățile acestei forme de marginalitate s-au regăsit din plin în regimurile totalitare, colonialiste sau neocolonialiste, unde milioane de oameni s-au aflat sub puterea diverselor întruchipări ale inechității, opresiunii, excluziunii sociale și economice iar altele le experimentează și astăzi.
Dacă din perspectivă istorică putem afirma că cele două forme de marginalitate (culturală și socială) sunt cele mai des întâlnite, succedându-se reciproc, fiecare reprezentând o sursă de presiune și influență asupra celeilalte, în epoca industrială, dar și cea post-fordistă, de o parte și de cealaltă a Cortinei de Fier, marginalitatea, având ca numitor comun cauze și efecte politice, economice, sociale, a luat chipul capitalismului, dar și înfățișarea mefistofelică a autocrației.
Abordări din afara sociologiei
În ultimele decenii, ca urmare a dorinței comunității de cercetare de unificare conceptuală a acestui fenomen social, cercetările s-au regăsit și în afara sociologiei, alte discipline din sfera științelor umaniste și-au asumat metodologii și abordări proprii de cercetare care să determine noi trăsături și condiții de multiplicare ale marginalității, oferind în acest fel o perspectivă mai generală de înțelegere asupra fenomenului.
H.P.M. Winchester și P.E. White, cercetători în domeniul geografiei sociale, condiționau apariția marginalității în comunitățile urbane, de trei elemente de bună funcționare a societății: „standardele economice, normele sociale și codurile juridice”. Cei doi cercetători considerau marginalitatea atât un fenomen social cât și unul spațial, un concept relativ și dinamic, pe care îl prezentau sub trei definiții diferite: marginalitatea economică, socială, și legală – juridică[25].
Marginalitatea economică, așa cum o defineau cei doi, este o deficiență individuală sau de grup manifestată prin incapacitatea asigurării necesităților „pentru un nivel de viață adecvat”. Hrana, îmbrăcămintea, adăpostul, locul de muncă sunt elementele cele mai prezente în acest tip de marginalitate atribuită în special șomerilor, bătrânilor săraci, dependenților de alcool și stupefiante, handicapaților fizic și mental, bolnavilor, a unora dintre studenți și a familiilor monoparentale, în special acolo unde, în urma divorțului sau a văduviei, femeile rămân singurul sau principalul întreținător al familiei. Aflate sub o zonă mai evidentă a marginalității sociale, minoritățile etnice, apatrizii, se pot afla și ei sub puterea marginalității economice, mai ales din rândul migranților[26].
Marginalitatea socială este, și de această dată, definită ca un construct social al unor clase dominante, menit să protejeze normele și standardele „grupurilor politice și economice de elită”, din societate. Priviți cu o anumită doză de îngrijorare, dispreț, suspiciune, refugiații, persoanele cu handicap, bolnavii, minoritățile sexuale și etnice, alături de tot felul de pauperi se încadrează și în această dimensiune a marginalității, mai ales în urma unor atitudini societale, de sorginte rasiale, xenofobe ce țin de factori individuali – vârstă, gen, etnie, religie, și nu atât prin anumite dificultăți de adaptare din zona calificărilor profesionale sau a abilităților de comunicare[27].
Marginalitatea juridică, sau legală, este cea de a treia formă pe care cei doi cercetători britanici au adus-o în dezbaterea științifică. Marginalitatea juridică își găsește resursele într-o categorie largă de indezirabili aflați în contradicție cu normele societale reglementate de legislația în vigoare dar și de anumite interpretări subiective ale legii de către puterea politică a statului. Imigrația ilegală, lumea interlopă, cerșetoria, vagabondajul și zona infracțiunilor și delictelor mărunte, toxicomanii, prostituția, pornografia, homosexualitatea, transgresiunile sexuale, sectarismul religios, aflate toate sub spectrul devianței, se situează în limitele marginalitățile juridice și dar și a celei sociale.
Marginalitatea geografică
Geografia, dincolo de dimensiunea economică și de cea socială, a privit marginalitatea și printr-o altă perspectivă, prin dimensiunea ei spațială, prin relația dintre individ și dispunerea, localizarea spațială, geografică a acestuia în societate. Prin organizarea sa spațială, orașul, de exemplu, poate facilita apariția marginalității, prin instalarea unor procese de segregare, de ghetoizare și, la fel de bine, poate contribui la dispariția acestui fenomen[28]. Geografia socială, sub-disciplină a geografiei umane, s-a preocupat să demonstreze în ce fel poziționarea geografică poate influența marginalizarea, excluderea socială a unei persoane sau grup. Cum anumite caracteristici teritoriale, geografice pot în societate „privilegia unele grupuri și a le marginaliza pe altele”, producând între granițele sale, marcate sau nu, inegalitate, nedreptate, separare, diferențe[29]. Ghetourile, de exemplu, pot reprezenta un tipar pentru felul în care un grup, aflat într-o zonă centrală sau periferică poate experimenta deprivarea, prin lipsa hranei, a locuinței, a accesului la servicii medicale, la educație, și nu în ultimul rând prin stigmatizare. Fără îndoială, localizarea spațială reprezintă, în sine, dar și cumulativ, un factor cel puțin favorizant al marginalității. Accesul anevoios sau lipsa totală a acestuia la serviciile sociale și culturale esențiale, la bunurile de consum, la educație – factori constituenți ai calității vieții -, au influențat și încă influențează nefast colectivitățile umane. Împreună cu sociologii, geografii sociali cercetează încă relațiile dintre societate și spațiu, cartografiind teritoriile marginalității, oferind literaturii științifice noi înțelesuri teoretice, unele dincolo de limitele acestei lucrări.
Într-o analiză multifactorială a marginalității, sociologul american de origine italiană Gino Germani, identifica cinci factori cauzali ai acestui fenomen, cu toții prezenți în societățile moderne, generând, separat sau cumulați, forme izolate sau, după caz, adevărate sindroame ale marginalității. Le rezumăm aici, după cum urmează: factori economici (generați de incapacitatea de absorbţie a pieţei muncii și de ineficiența forțelor productive; economisirea și consumul nesatisfăcător); politico-sociali (limitarea accesului la activități politice și civice);
culturali (dominația culturală a unor grupuri față de altele); demografici (depopulare, suprapopulare, controlul reproducerii (vezi dezechilibrele demografice lăsate de politica pronatalistă a regimului Ceaușescu, cu efecte devastatoare la nivelul societății); psihosociale (deficiențele cognitive acumulate de-a lungul etapelor de învățare socială[30].
Fiind un concept multidimensional, marginalitatea nu poate fi acoperită și explicată exhaustiv prin tipologiile sale prezentate anterior. Mijlocită de guverne sau de alte centre de putere din societăților umane, majorități politice, etnice, rasiale, sau culturale, susținută de teamă, nepăsare sau prejudecată, prezența marginalității a generat, sub toate ipostazele sale, vulnerabilitate, discriminare socială, economică sau politică, excludere, anomie, stigmă și chiar suprimarea fizică. În același timp, cauză și efect, marginalitatea rămâne o formă de impunere și dominație cu prejudicii ireparabile ce oglindesc declinul corpului social, realități veridice la nivel individual sau colectiv.
Sistematizată de literatura sociologică, dar regăsită în mai multe domenii de cercetare, din sfera științelor sociale, privită și uneori înțeleasă diferit, noțiunea de marginal, marginalitate, marginalizare, a însoțit dintotdeauna istoria societăților umane, din preistorie până în contemporaneitate. Dar până ca sociologia, psihologia, antropologia sau alte științe socio-umane să-i acorde marginalității importanța cuvenită, istoria a fost cea care i-a consemnat, sancționat sau i-a compătimit prin mijloacele sale specifice, pe exclușii lumii, pe marginali, pe devianți, oferindu-ne astăzi chipurile lor. Înaintea tuturor, istoricii sunt cei care au deslușit marginalitatea, oferindu-i chip și înțeles, în măsura în care sursele documentare, metodele de cercetare și propria înțelegere le-a permis-o. Consemnările lor au arătat lumii că această deprivare multiplă este, fără dubiu, una ancestrală, în egală măsura în care ea aparține prezentului. Eretici, necredincioși, apostați, convertiți, posedați de diavol, nonconformiști și prădători sexuali, surghiuniți, vagabonzi și interlopi, cu toții mesageri ai marginalității vremurilor lor au primit un loc în paginile istoriei ajungând în acest fel în societatea noastră.
Și tot istoria ne-a arătat cum, pentru propria supraviețuire, regimurile totalitare au generat în mod deliberat marginalitate, rescriind, prin instituțiile sale, nenumărate biografii individuale dar și colective, pentru a le alunga la marginea corpului social, anulându-le în acest fel existența. De la instaurarea sa regimul comunist și-a demonizat oponenții atribuindu-le trăsături negative, peiorative, abstracte, atât psihice cât și fizice, creând minorități dar și majorități indezirabile, lipsite de drepturi, libertăți, opinii, speranță și prosperitate.
Ne propunem o incursiune în geografia socială a marginalităților regimului Ceaușescu, aducând în atenție, pe scurt, câteva dintre tipologiile și ipostazele omului cotidian ce subminau coeziunea traiului socialist nesincronizate cu imperativele omului nou.
Exilatul, dușmanul poporului
Arestările abuzive, deportările și confiscările proprietății au făcut parte din metodele represive, de anihilare a oponenților politici folosite de toate regimurilor totalitare. O formă de exil, dar și de deținere abuzivă îndreptată împotriva indezirabililor politici a constituit-o domiciliul obligatoriu, și ea, o modalitate predilectă de marginalizare a celor vizați. Menținută prin decrete succesive, Decretul nr. 243/1950, HCM nr. 1554/1952, măsura era aplicată deținuților contrarevoluționari care, în urma ispășirii pedepsei nu puteau fi redați societății „rămânând elemente periculoase regimului de stat al R.P.R.” și, în egală măsură, celor aflați în libertate dovedediți a fi un pericol pentru orânduirea socialistă[31]. Îndepărtarea din societate în numele binelui general, cât mai departe de familie, prieteni, accesul anevoios sau lipsa totală a acestuia la serviciile sociale și culturale esențiale, la bunurile de consum, la educație a constituit o formă de detenție camuflată, întrebuințată de puterea comunistă până la căderea regimului.
Lipsa de considerație pentru drepturile și libertățile fundamentale ale omului nu a oprit regimul de la București să întrebuințeze această formă de excluziune socială inclusiv după semnarea la Helsinki, în 1975, a Actului Final. Cum regimul Ceaușescu se legitima în lumea liberă cu lipsa opoziției și a opozanților politici, orice acte de disidență, protestele, de orice fel, erau deturnate în acte individuale de devianță socială, huliganism, parazitism social. Un astfel de caz este cel al muncitorilor brașoveni de la Întreprinderea de Autocamioane Brașov, care în noaptea zilei de 14 – 15 noiembrie 1987, încetau lucru în semn de protest pentru întârzierile și diminuările repetate ale salariilor, pentru condițiile din ce în ce mai grele de muncă. Transformată, prin alăturarea a mii de brașoveni, într-un adevărat protest social anticomunist, revolta muncitorilor avea să fie anihilată a doua zi prin intervenția cu brutalitate a trupelor de securitate din întregul județ, alături de cele ale miliției și pompierilor. Urmările acelui protest, redus la câteva acte individuale de huliganism ale unor „elemente turbulente certate cu legea și consumatoare frecvent de băuturi alcoolice” au însemnat, dincolo de bătăile și anchetele repetate, condamnări la locul de muncă, cât mai departe de granița județului, între 6 și 36 de luni, pentru infracțiunea de „ultraj contra bunelor moravuri” și pentru „tulburarea liniștii publice”. Cu domiciliul obligatoriu cât mai la marginea geografică a societății, muncitorii și ceilalți protestatari brașoveni sunt doar o parte din marginalii societății socialiste.
Nu doar dușmanii politici ai regimului puteau fi anihilați prin această formă de moarte civilă. Miliția economică și judiciară putea dispune exilarea din mijlocul societății și internarea în batalioane speciale de muncă a speculanților, traficanților de valută și metale prețioase, a criminalilor, tâlharilor, hoţilor, a escrocilor, proxeneţilor și homosexualilor[32]. Astfel, instituțiile de forță puteau dispune, prin decizie, „mutarea din centrele aglomerate a oricăror persoane ce nu-și justifică prezența în aceste centre”, și să stabilească domiciliu obligatoriu pentru toate aceste „elemente dușmănoase și suspecte din orașe și centre muncitorești”[33].
Feminitate și feminism în comunism: false strategii integratoare
Statutul și rolul pe care regimul comunist l-a atribuit femeii nu era nici pe departe cel declarat de retorica feministă prezentă tot mai des în discursul politic. Femeia nu era nici pe departe chemată să-și „valorifice deplin depozitul de gândire“[34], noua sa identitate politică, economică şi socială se construia prin munca ne-productivă și prin reproducere. Politicile de gen ale regimului comunist de la mijlocul anilor ’70, în esență un alai ideologic menit să însoțească ascensiunea Elenei Ceaușescu către structurile de vârf ale puterii, aveau să însemne de fapt o devalorizare a identității feminine pe mai multe planuri. Mascarea deficienței forței de muncă prin deturnarea femeilor către profesiile neocupate din economie, în special din zona nomenclatorului de meserii specifice bărbaților, ce implicau un efort fizic crescut, lipsa bunurilor electrocasnice, raționalizarea produselor alimentare și în special a celor destinate copiilor, scumpirea tarifelor și reducerea consumurilor de energie electrică și gaz, pe fondul presiunii politicii pro-nataliste defineau condiția socială a femeii în societatea multilateral dezvoltată[35]. Încadrarea femeilor, majoritar în învăţamant, cultură, sănătate, servicii, administrație, industria ușoară, agricultură, domenii mai puțin productive, cărora statul le acorda o importanță tot mai marginală, în raport cu cele din industria grea, productivă, genera diferențe considerabile de venituri între bărbați și femei., Chiar dacă vârsta de pensionare era una mai favorabilă pentru femei, multe dintre ele nu beneficiau de acest drept. Muncitoarele din sectorul cooperatist, casnicele, cele din activitățile independente fie nu beneficiau de pensie fie acestea erau derizorii, o zecime din pensia primită de celelalte categorii socio-ocupaţionale[36].
Studii științifice incriminau solitudinea, celibatul, în special în rândul femeilor, asociindu-l unor serioase dezechilibre psihice, hormonale și sociale. Mariajul fără copii, și el, generator de nevroze și dereglări, constituia o adevărată barieră pentru împlinirea spirituală și materială a femeii[37]. Reducerea drastică a tuturor mijloacelor de contracepție, examinări ginecologice periodice și obligatorii a tuturor femeilor cu vârsta cuprinsă între 16 și 45 de ani, pentru creșterea natalității prin depistarea cât mai timpurie a sarcinii, pedepse dintre cele mai severe împotriva întreruperilor ilegale de sarcină au invadat viața privată a femeii[38].
Programul politic comunist a clădit identitatea femeii și evoluția sa în societate în jurul căsătoriei, a maternității și a muncii. Egalitatea de gen, în concepția socialistă egalitatea de șanse dintre femei și bărbați, o pretinsă axiomă a „vieții economice și social – politice”, avea să contribuie doar la legitimarea regimului și la îndeplinirea obiectivelor economice.
„Cei din lume fără nume“: Casele de copii
Un adevărat fenomen în societatea comunistă generat de controlul nestăvilit al natalității ca soluție a independenței economice, vizibil mai ales după căderea regimului comunist, a fost prezent prin numărul mare de copii nedoriți și abandonați de familii, ajunși în instituțiile statului.
Numărul mare al copiilor nedoriți, abandonați, ajunși în instituțiile de ocrotire ale statului comunist era o altă consecință a îndeplinirii obiectivelor pronataliste, ca soluție salvatoare a independenței economice, o dovadă în plus a falimentului ideologic a României anilor ’80. Regimul comunist a gestionat fenomenul copiilor instituționalizați prin trei dintre ministerele sale: Ministerului Sănătăţii, Ministerul Învăţămîntului, şi Ministerul Muncii, criteriile de repartizare a acestor minori fiind vârsta, starea fizică și starea mentală. „Leaganele pentru copii în vârstă de până la 3 ani; casele de copii pentru preşcolari şi şcolari; grădiniţele, precum şi şcolile generale şi liceele de cultură generală pentru deficienți recuperabili; şcolile profesionale şi liceele de specialitate pentru deficienți recuperabili; căminele şcoală şi căminele atelier pentru deficienți, parţial recuperabili; cămine pentru deficienți, nerecuperabili” erau instituțiile prin care statul se obliga să se îngrijească de minorii rămași în afara familiilor[39].
Amploarea reală a fenomenului nu poate fi niciodată cunoscută, fiind cu siguranță mai mare decât dimensiunea consemnată în evidențele statului. O altă cauză în evoluției acestuia a fost precaritatea traiului cotidian, diferențele considerabile dintre urban și rural, vizibile inclusiv prin ponderea copiilor instituționalizați în raport cu mediul social de proveniență. La nivelul anului 1988, minorii din „leaganele pentru copii” proveniți din mediul urban reprezentau 44,1% din total, în timp ce 55,8% din procente erau revendicate de cei din satele și comunelor suburbane. Dacă în rândul celor cu vârsta de până la 3 ani procentele erau aproape egale, în „Casele de copii pentru preşcolari şi şcolari” ponderea celor sosiți din mediul rural ajungea la 77,2%, față de 22,8%, cât revenea celor din mediul urban, explicația fiind pauperitatea din satele și comunele României, afectate de măsurile austere și interdicțiile tot mai aberante asupra gospodăriilor țărănești. Șansa acestor tineri vulnerabili de a trăi o viață normală, de a-și găsi rostul în societate și, deseori de a evita alunecarea, după majorat, în universul infracțional reprezenta adopția. Lipsa voinței politice, tradusă prin proceduri încâlcite, de lungă durată, împiedicau de cele mai multe ori recuperarea acestor tineri, prin alăturarea lor unor familii adoptive autohtone sau internaționale[40]. Din nefericire, mare parte dintre copiii plasați în aceste centre de îngrijire ale statului se nășteau cu anumite handicapuri fizice sau mintale. Exceptând nevăzătorii sau pe cei cu deficiențe locomotorii, incapacitatea de a se forma profesional și a munci însemna rămânerea lor pe viață sau pentru o perioadă mai lungă în aceste instituții, ceea ce le aducea un stigmat și o marginalizare în societate[41].
Morala socială în pericol: minoritățile sexuale
Prin ostilitatea împotriva sexualității homosexuale, masculină sau feminină, statul comunist nu s-a dezis de autoritarismul și rigiditatea specific medievală în tratamentul membrilor minorităților sexuale. Consemnați și sancționați în Codul Penal comunist ca „infractori de drept împotriva persoanei”[42], aceștia erau considerați de la sine un adversar al statului, un dușman de clasă antagonizat de morala comunistă, împotriva căreia erau acuzați de uneltire, atât de autoritățile comunist, dar și de cea mai mare parte din societate. Statutul socio-profesional, nivelul de erudiție, calitatea morală sau implicarea civică a acelor declasați rămânea fără valoare în fața legislației represive și a prejudecăților din societate. Intelectuali de primă mărime, artiști renumiți, prelați sau simpli cetățeni din afara vieții publice au fost supuși persecuțiilor homofobe ale regimului comunist. Sub presiuni și constrângeri mult peste puterea lor de suportabilitate, cunoscând inclusiv experiența spațiului carceral și cel al azilurilor psihiatrice, deseori membrii comunității homosexuale deveneau colaboratori ai instituțiilor de forță, denunțându-și semenii sau participând la înscenări și flagranturi, refuzul acestui compromis echivalând cu o marginalizare socială greu reversibilă. Homosexualitatea, ca de altfel nuditatea, sexualitatea mai ales cea feminină era interzisă nu doar în relațiile dintre oameni, această reminiscență burgheză trebuia evacuată inclusiv în plan cultural, literatura, filmul, artele plastice erau atent cenzurate pentru a nu altera morala socialistă.
De asemenea, de neconceput în afara căsătoriei, actul sexual consumat altfel, fie din dragoste, fie contra cost, reprezenta o dovadă de devianță, un act de prostituţie și nicidecum o necesitate fiziologică firească.
Tribunalele inchizitoriale ale regimului aveau nevoie permanent de un dușman închipuit, inclusiv al moralității sale, sexualitatea non-procreativă, sub toate formele sale, constituind un pericol suficient și îndestulător pentru instituțiile de represiune ale statului.
Vagabondaj, parazitismul social, nonconformism
Noul program ideologic de formare a „omului nou”, materia primă a proiectelor industriale începute la debutul anilor ’70, se sprijinea pe mobilizarea în totalitate a forței de muncă disponibilă în societate, clasa muncitoare încorporând inclusiv elevii și studenții, o resursă umană neremunerată, folosită pentru îndeplinirea planurilor de dezvoltare economică. Regimului comunist dezavua parazitismul social, incriminându-l atât penal dar mai ales ideologic, prin toate mijloacele sale de propagandă[43]. „Cultul muncii”, o normă socială cu înaltă îndatorire civică și morală trebuia asumat, cu orice preț, în rândul tinerei generații. O lege specială în acest sens avea să sancționeze penal pe toți cei care „duc o viață parazitară, tulbură ordinea și liniștea publică, încalcă cele mai elementare norme de conviețuire socială”. Dincolo de refuzul de a munci, legiuitorul asocia parazitismului vagabondajul, cerșeoria, comerțul ilicit, prostituția, alcoolismul, abandonul familial, violența domestică, jocurile de noroc, huliganismul, răspândirea de zvonuri alarmiste și ofensa la adresa autorității, toate sancționate de lege cu amenzi între 1000 și 5000 de lei, sau cu închisoare contravențională între o lună și șase luni[44].
Dacă ne mărginim la tineret, „factor al muncii productive”, arhivele ne arată astăzi cum „relația complexă dintre partid, tineret și muncă” devenise oarecum viciată, ca urmare a relaxării ideologice de la finele anilor ’60, începutul anilor ’70, resimțită de societate prin noi drepturi și libertăți, prin satisfacerea unor nevoi economice, culturale, prin creșterea consumerismului, printr-un confort apropiat modului de viață occidental. Numărul tot mai mare al șomerilor socialiști genera îngrijorare și reacții tot mai vehemente inclusiv de la nivelul cel mai de sus al aparatului de stat şi de partid. „Toți sunt obligați să muncească!”, își începea Nicolae Ceaușescu, diatriba într-o ședință a C.C. al P.C.R. „Cei care nu lucrează sunt trimiși 6 luni de zile să lucreze?. Câți au fost trimiși?”, întreba emfatic liderul partidului. „Pe toți ăștia îi lăsăm pe bulevard, dar ia să-i trimitem la muncă, să vedeți cum i-am disciplina”!. „Cea mai bună educație este să se aplice legea. Acum nu se aplică sever și consecvent!”, conchidea liderul de la București[45]. Înăsprirea controlului evidenței populației, în special asupra celor care locuiau fără forme legale în București, trimiterea forțată în „detașamente de lucru” a celor neîncadrați în muncă, constituiau soluțiile oferite de secretarul general.
Mulți dintre tinerii care parazitau societatea socialistă erau victimele industrializării învățământului de toate gradele. Dirijarea activității educaționale și de instruire, până la subordonare, către producția industrială – soluția politică pentru profesionalizarea și vitalizarea economiei, dusese sistemul național de educație într-un ireversibil declin. Scăderea generală a numărului de locuri din învățământul superior, mutarea unui număr considerabil din totalul celor rămase, în zona universităților cu profil industrial sau agroindustrial – silvic, în detrimentului specializărilor vocaționale, arte plastice, muzică, teatru, dar și a altora din sfera umanistă, au creat o concurență extrem de ridicată pentru accederea la aceste discipline, unde numărul de candidați se situa ușor la peste 20 de doritori pe loc. Dacă pentru tinerele fete, ratarea admiterii în învățământul superior, în ciuda obligativității încadrării în câmpul muncii imediat după terminarea studiilor liceale, se putea recupera prin repetarea examenului în sesiunea anului viitor, nu aceeași șansă le revenea băieților. În cazul lor, ratarea promovării examenului de admitere în învățământul superior era urmată de satisfacerea serviciului militar obligatoriu cu o durată de 16 sau 24 de luni, ceea ce însemna o desprindere totală de mediul educațional, minimizarea considerabilă a șanselor de admitere viitoare și urmarea unei profesii, de cele mai multe ori, total nepotrivită[46]. Riscul unei profesii total nepotrivită sau retribuită nesatisfăcător au îndepărtat o parte din tineri de momentul încadrării în câmpul muncii, alegând fie să se pregătească pentru accederea în învățământul superior, fie să-și asigure existența prin diferite activități, din postura de zilier, sau prin mici învârteli din zona speculei, a economiei subterane, o postură extrem de profitabilă în contextul cererii tot mai mari de produse și servicii prohibite dorite de populației. O altă parte dintre tineri alunecau ușor spre lumea interlopă, o realitate a societății comuniste, prezentă în special în marile aglomerări urbane, dar și în zonele rurale ale țării. Înșelătoriile, furtul, specula, prostituția, cerșetoria, precum și coruperea autorităților, activități infracționale generatoare de venituri imediate și uneori consistente, sancționate de stat prin legea parazitismului social, acaparau o parte din tinerii marginalizați, printr-o formă sau alta, de autoritățile statului.
Nonconformismul era o altă atitudine situată în afara tiparelor societății, o trăsătură a stilului de viață parazitar întreținută mai ales de genurile și curentele muzicale ale culturii occidentale. Cu mare popularitate printre tineri, acestea aveau să pătrundă în spațiul românesc în contextul relativei relaxări de la începutul anilor ’70. Percepute ca o formă de „poluare morală” specifică „contra-culturii” capitaliste, aceste stiluri muzicale înglobate într-un mod de comportament propriu, exprimat prin norme și credințe, aspirații, vestimentație, dar mai ales prin atitudini contestatare și-au găsit rezonanța într-o parte însemnată a tineretului român. Fie că ne referim la mișcarea „hippies”, pletoșii îndrăgostiți care la Woodstock redau prin muzică vuietul războiului din Vietnam, sau la „Mods and Rockers” – două grupuri britanice de tineret din zona rock-ului, sau a altora din zona punk-ului britanic, toate au avut ca numitor comun protestul, reformismul, contestarea ordinii publice, valori sociale cu totul incompatibile modului de viață socialist. Intrate în contact cu generația celor tineri, mai ales prin intermediul emisiunilor postului „Radio Europa Liberă”, dar și prin presa scrisă, prin emisiuni de televiziune, prin contactul cu turiștii occidentali, cu studenții străini, aceste noi stiluri anti-sistem aveau curând să adune în jurul lor adevărate comunități. Tolerate inițial, după apariția legii Parazitismului social, din debutul anilor ’70, simpla apartenență la aceste grupuri te putea transforma lesne într-un indezirabil, un contravenient al regulilor de conviețuire socială. Vestimentația, lungimea părului contrastau serios cu sobrietatea societății socialiste, cu imaginea tânărului comunist[47]. Regimul de la București vedea în aceste mici comunități nu atât o formă de opoziție culturală, cât mai ales una politică, veritabile „curente de evaziune în rândul tinerilor” aflate în totală contradicție cu morala societatății socialiste, o formă de „înlocuire a muncii cu spiritul ludic”[48], de subminare a echilibrului societal, sancționată sever, inclusiv prin legislația penală a statului. În efortul de destrămare a acestor anturaje nonconformiste, autoritățile au alternat metodele coercitive, cu efecte imediate, cu cele pașnice, cu rezultate pe termen lung, bazate în special pe propaganda naționalistă. Cele opresive, în sarcina Securității și a Miliției, dincolo de ajustarea forțată a ținutei, a părului, confiscarea accesoriilor vestimentare, inclusiv aplicarea unor amenzi contravenționale, însemnau, în multe din cazuri, arestarea și condamnarea penală a acestor devianți subculturali. Metodele pașnice, de coerciție ideologică, acționau printr-o deturnare imperceptibilă, subtilă a acestor tineri nonconformiști[49]. Cum „influențarea obștească” nu-și dovedea aproape deloc eficiența în contracararea acestor percepte occidentale, soluția era asimilarea lor prin fabricarea și punerea la dispoziția tinerilor a unei subculturi muzicale, naționale, surogat, o alternativă dirijată, un vehicul eficient menit să pună umărul la procesul de modelare ideologică a societății pe tărâm cultural[50]. Se năștea astfel, la mijlocul anilor 70, „Festivalul național al educației politice și culturii socialiste <
Un alt laborator eficient de formare a „trăsăturilor omului nou” obținând, prin repertoriul său racordat la cerințele „politico-educative și cultural-artistice” ale statului, exclusivitate în organizarea manifestărilor culturale ale tineretului revoluționar, a fost „Cenaclul Flacăra“, o tribună ideologică apărută în toamna anului 1973, legată indisolubil de creatorul ei, poetul Adrian Păunescu și de numele săptămânalului „Flacăra“. O portavoce a festivismului național-comunist, dar și o linie de comunicare directă între puterea politică și tineret acesta a constituit, pe durata unui întreg deceniu, singura formă de naționalizare și cosmetizare a curentelor muzicale occidentale. Glorificarea liderului comunist, mesajul naționalist, anti-război, cântate și recitate de pe scena „Cenaclului Flacăra“ au însemnat un bilet de voie pentru formațiile autohtone și pentru micile sau mai numeroasele lor comunități de fani.
Prin încercările sale repetate de anihilare a acestor subculturi muzicale, îndeosebi prin asocierea tinerilor cu parazitismul, cu acte de huliganism, fanatism sectar, stupefiante, extremism, iredentism iar mai apoi, prin expunerea lor publică, sub o nouă fizionomie, total irecognoscibilă și cu o repudiabilă conotație negativă, poliția politică a generat o oarecare opoziție și marginalizare fabricată, din partea populației față de aceste grupuri[53]. Securitatea cunoștea foarte bine absența oricărui substrat politic în activitățile și preocupările rockerilor, cum, la fel de bine, cunoștea necesitatea și eficiența dușmanului inexistent, dușmanul prin excelență, plăsmuirea unei amenințări imaginare, psihotice în societate, care să ascundă eșecul ideologic și pe care, umăr la umăr cu cetățenii săi să o anihileze. Peste motivația intrinsecă, întreținută de impactul muzical al stilurilor flower-power, punk, sau hardrock, aceste mici comunități de tineri, hăituite, purtând chipul dușmanului imaginar și exilate la periferia societății, și-au găsit în această formă de marginalitate o motivație în sine și astfel propria supraviețuire. În cele din urmă, demantelarea acestor eșafodaje culturale ridicate și susținute de preferințele muzicale și vestimentare ale unor tineri, mulți de vârstă școlară, a eșuat. Excluși ai unui proiect politic, nu peste multă vreme toți acești nonconformiști aveau să contribuie, unii cu propria viață, la înlăturarea regimului.
În mod apodictic, timp de patru decenii și mai bine, socialismul de stat a predat românilor o pedagogie a alienării, a exproprierii totale a normalității din societate. Viața într-o iluzorie lume a bunăstării, prizonieratul între propria conștiință și venerația colectivă a tiraniei anilor optzeci, a determinat o parte din populație să găsească în anumite devianțe umane, singurul spațiu al normalității. Raționalizarea generalizată a resurselor și dirijarea acestora dinspre populație spre industrie și export, instituția penuriei, sistematizarea și uniformizarea orașelor și a satelor românești, politica pro-natalistă de la mijlocul anilor 60, șomajul – ca o consecință directă a controlului reproducerii -, corupția generalizată, integrarea învățământului cu producția, au făcut din edificiul socialismului de stat un eșafodaj al subdezvoltării, al excluziunii și marginalizării sociale. Toate aceste neajunsuri din plan economic, suprapuse de limitările drepturilor și libertăților, controlul vieții private, omniprezența fricii, au fisurat, rapid, din temelii și până la vârf, întregul bastion ideologic, lăsând loc marginalității și disimulării ca singură formă de subzistență dar și de pietate către putere.
Note:
[1] Mauro Giardiello, Marginality and modernity, New Jersey, Transaction Publishers, 2016, p. 2.
[2] Robert E. Park, Human Migration and the Marginal Man, în „American Journal of Sociology”, vol. 33, nr. 6, 1928, p. 892, https://www.jstor.org/stable/2765982?read-now=1&refreqid=excelsior%3A6c27c82f562df546a168d4d6da3bbe19&seq=1#page_scan_tab_contents, (accesat la 5 mai 2021).
[3] Influențat de viziunea lui Georg Simmel cu privire la statutul minoritățile rasiale și a condițiilor dificile pe care aceste minorități erau nevoite să le experimenteze în metropolele americane, Robert E. Park avea să-și contureze imaginea omului marginal într-o serie de eseuri sociologice: Human Migration and The Marginal Man, 1928); eseul Mentality of Racial Hybrids, 1929; Personality and Cultural Conflict, 1930, și Cultural Conflict and the Marginal Man, publicat ca introducere a cărții The Marginal Man, 1937, scrisă de discipolul său, Everett Stonequist.
[4] Georg Simmel a fost un filosof, sociolog și scriitor german de origine evreiască, pionier al științei sociologice alături de Emile Durkheim și Max Weber.
[5] Laura Desfor Edles, Scott Appelrouth, Sociological Theory in the Classical Era: Text and Readings, 3rd Edition, New York, SAGE Publications, 2014, p. 322.
[6] Ibidem, p. 323.
[7] Everett M. Rogers, Georg Simmel’s Concept of the Stranger and Intercultural Communication Research, în „Communication Theory”, vol. 9, nr. 1, 1999, p. 60.
[8] Everett V. Stonequist, The Marginal man. A study in personality and culture conflict, New York, Russell & Russell, 1961, p. 3.
[9] Ibidem, p. 8.
[10] Ibidem, p. 214.
[11] Ibidem, pp. 1-119.
[12] Chad Alan Goldberg, Robert Park’s marginal man: the career of a concept in American sociology, în „Laboratorium”, vol. 4, nr. 2, 2012, p. 199.
[13] Janet Mancini Billson, No owner of soil: redefining the concept of marginality, în „Marginality, Power and Social Structure: Issues in Race, Class and Gender Analysis”, Rutledge M. Dennis (editor), Oxford, Elsevier Ltd., 2005, p. 30.
[14] Ilie Bădescu, Ozana Cucu Oancea, Gheorghe Şişeştean (coord.), Tratat de sociologie rurală, București, Editura Mica Valahie, 2009, p. 299.
[15] Sorin M. Rădulescu, Homo sociologicus. Raţionalitate şi iraţionalitate în acţiunea umană, Bucureşti, Casa de Editură şi Presă „Şansa” SRL, 1994, p. 214.
[16] Chad Alan Goldberg, op.cit., p. 206.
[17] Robert E. Park, op.cit., p. 892.
[18] Wright, Roy Dean, and Susan N. Wright. A Plea for a Further Refinement of the Marginal Man Theory, în „Phylon”, vol. 33, no. 4, 1972, pp. 365, 366. JSTOR, www.jstor.org/stable/273681. (accesat la 24 iulie 2021).
[19] Mauro Giardiello, op.cit., p. 56.
[20] Janet Mancini Billson, op. cit., p. 30.
[21] Ibidem, p. 31.
[22] Assefa Mehretu, Bruce Pigozzi, Lawrence M. Sommers, Concepts in Social and Spatial Marginality, în „Geografiska Annaler”. Series B, Human Geography, nr. 2, 2000, p. 92. http://www.jstor.org/stable/491067, (accesat la 10 mai 2021).
[23] Franz W. Gatzweiler and Heike Baumüller, Marginality, A Framework for Analyzing Causal Complexities of Poverty, în Marginality: Addressing the Nexus of Poverty, Exclusion and Ecology, J. von Braun, F. W. Gatzweiler (editori), New York, Springer, 2014, p. 39.
[24] Bradley T. Cullen, Michael Pretes, The Meaning of Marginality: Interpretations and Perceptions in Social Science, în „The Social Science Journal”, vol 37, nr. 2, 2000, p. 217.
[25] Ibidem, p. 217.
[26] H. P. M. Winchester and P. E. White, The Location of Marginalised Groups in the Inner City, în „Environment and Planning D: Society and Space”, vol 6, 1988, p. 38.
[27] Ibidem, p. 38.
[28] Stanko Pelc and Etienne Nel, Social Innovation and Geographical Marginality, Responses to Geographical Marginality and Marginalization. From Social Innovation to Regional Development, în Raghubir Chand, Etienne Nel, Stanko Pelc (ed.), Springer, 2017, p. 11.
[29] Dan Trudeau and Chris McMorran, The Geographies of Marginalization, în A Companion to Social and Cultural Geography, Vincent Del Casino (ed.), Blackwell Publishing, 2011, p. 437.
[30] Mauro Giardiello, op.cit., p. 154.
[31] Nicoleta Ionescu-Gură, Munca forțată din România în regimul comunist. Internările administrative din perioada Gheorghe Gheorghiu-Dej (1948-1965), București, Editura Corint, 2017, p. 225.
[32] Nicoleta Ionescu‑Gură, II. Internarea persoanelor în coloniile de muncă și batalioanele de muncă. Studiu de caz: Internarea în coloniile de muncă a persoanelor care au deținut diferite funcții în „fostele partide burgheze” în baza ordinului DGSS nr. 490 Cabinet din 9 august 1952, „Caietele CNSAS”, anul VIII, nr. 1 (15)/2015, pp. 100, 101.
[33] ACNSAS, Fond Documentar, dosar nr. 55, vol. 53, f. 188.
[34] Conferința Națională a Partidului Comunist Român, 19-21 iulie 1972, București, Editura politică, 1972, p. 188.
[35] Cosmin Popa, Elena Ceaușescu sau anatomia unei dictaturi de familie, București, Editura Litera, 2021, p. 76.
[36] Georgeta Ghebrea, Contextul de acțiune al egalității de gen înainte de 1989, în Alina Hurubean (coord.), „Statutul femeii în România comunistă. Politici publice și viață privată, Institutul European”, Iași, 2015, p. 45.
[37] Mioara Anton, Să umplem casele de copiii! Campaniile pronataliste și scrisorile invitație (1966-1974), în „Polis“, nr. 5/2014, p. 22.
[38] Luciana M. Jinga, Florin S. Soare (coord.), Corina Doboș, Cristina Roman, Politica pronatalistă a regimului
Ceauşescu, vol. II, Instituţii şi practici, cuvânt înainte de Mihaela Miroiu, Iași, Editura Polirom, 2011, p. 121.
[39] Legea nr. 3 din 26 martie 1970, privind regimul ocrotirii unor categorii de minori, Vezi textul legii în http://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocumentAfis/245, (accesat la 10 septembrie 2021).
[40] Luciana M. Jinga, Florin S. Soare (coord.), op. cit, pp. 213, 214.
[41] Gail Kligman, Politica duplicității. Controlul reproducerii în România lui Ceauşescu, traducere din engleză de Marilena Dumitrescu, Bucureşti, Editura Humanitas, 2000, p. 246.
[42] Legea nr. 15 din 21 iunie 1968. Vezi textul legii în http://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocumentAfis/144628, (accesat la 5 septembrie 2021).
[43] Vezi: Mioara Anton, Cotidianul comunist în anchetele ziarului „Scânteia”. Lipsuri mărunte şi fapte diverse, în „Studii și materiale de istorie contemporană”, București, 2017, pp. 130-143.
[44] Decretul nr. 153 din 24 martie 1970, pentru stabilirea și sancționarea unor contravenții privind regulile de conviețuire socială, ordinea și liniștea publică, Apud Mioara Anton, „Ceaușescu și poporul!”. Scrisori către iubitul conducător”, Târgoviște, Editura Cetatea de Scaun, 2016, p. 192, 193.
[45] ANIC, Fond CC al PCR, Secția Cancelarie, dosar nr. 50/1981, „Stenograma ședinței Secretariatului CC al PCR din 22 iunie 1981”, f. 26.
[46] Vlad Pașca, Educația în România comunistă: un joc cu sumă nulă? O analiză a stocurilor de educație, în Marginalități, periferii, frontiere simbolice. Societatea comunistă și dilemele sale identitare, în „Anuarul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc”, vol. IX, 2014, p. 187.
[47] Mioara Anton, op. cit., p. 190.
[48] Dan Mihai Bârliba, Gheorghe Prisăcaru, Tineretul și problemele lumii contemporane, București, Editura Politică, 1982, p. 211.
[49] Cristina Anisescu, Daniela Apostol, Florin Dumitrescu, Călin Hentea, Cosmin Nasui, Oana Năsui, Cristian Vasile, Cultura de masă în „Epoca de Aur: Cîntarea României & Cenaclul Flacăra”, PostModernism Museum, 2019, p. 243.
[50] Ibidem, p. 261.
[51] Epoca Nicolae Ceaușescu. Partidul Comunist Român Centrul Vital al Întregii Națiuni. Documente ale plenarelor Comitetului Central și ale Comitetului Politic Executiv al Comitetului Central al Partidului Comunist Român 1965 – 1985, volumul 2, Editura Politică, București, 1986, p. 391.
[52] Cristian Vasile, Viața intelectuală și artistică în timpul primului deceniu al Regimului Ceaușescu, 1965-1974, prefață de Vladimir Tismăneanu, Editura Humanitas, București, 2014, pp. 84, 85.
[53] Manuela Marin, Securitatea și panica morală: contraculturile muzicale ale tineretului în România comunistă a anilor ’80, în Marginalități, periferii, frontiere simbolice. Societatea comunistă și dilemele sale identitare, „Anuarul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc”, vol. IX, 2014, p. 289.
Bibliografie:
Arhive:
Arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (ACNSAS):
Fond Documentar, dosar nr. 0055, vol. 53, f. 188.
Arhivele Naţionale Istorice Centrale (ANIC, Bucureşti):
Fond CC al PCR – Secţia Cancelarie, dosarele nr. 50/1981
Documente publicate:
Legea nr. 3 din 26 martie 1970, privind regimul ocrotirii unor categorii de minori, Vezi textul legii în http://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocumentAfis/245, (accesat la 10 septembrie 2021).
Legea nr. 15 din 21 iunie 1968. Vezi textul legii în http://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocumentAfis/144628, (accesat la 5 septembrie 2021).
Cronologii, Dicționare, Enciclopedii
ZAMFIR, Cătălin, VLĂSCEANU, Lazăr (coordonatori), Dicționar de sociologie, București, Babel, 1998.
BOUDON, Raymond (coordonator), Tratat de sociologie, traducere din franceză: Delia Vasiliu și Anca Ene, București, Editura Humanitas, 1992.
Lucrări, articole și studii:
ANISESCU, Cristina, APOSTOL, Daniela, DUMITRESCU, Florin, HENTEA, Călin, NASUI, Cosmin, NĂSUI, Oana, VASILE, Cristian, Cultura de masă în „Epoca de Aur: Cîntarea României & Cenaclul Flacăra”, PostModernism Museum, 2019.
ANTON, Mioara, „Ceaușescu și poporul!”. Scrisori către iubitul conducător, Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2016.
ANTON, Mioara, Să umplem casele de copiii! Campaniile pronataliste și scrisorile invitație (1966-1974), în „Polis“, nr. 5/2014.
BĂDESCU, Ilie, OANCEA, Ozana Cucu, ŞIȘEȘTEAN, Gheorghe (coord.), Tratat de sociologie rurală, București, Editura Mica Valahie, 2009.
BILLSON, Janet Mancini, No owner of soil: redefining the concept of marginality, in Marginality, Power and Social Structure: Issues in Race, Class and Gender Analysis, Rutledge M. Dennis (editor), Oxford, Elsevier Ltd., 2005.
BOSWELL, John, Christianity, Social Tolerance and Homosexuality: Gay People in Western Europe from the Beginning of the Christian Era to the Fourteenth Century, Chicago, University of Chicago Press, 1980.
BÂRLIBA, Dan Mihai, PRISĂCARU, Gheorghe, Tineretul și problemele lumii contemporane, Editura politică, București, 1982.
CULLEN, Bradley T., PRETES, Michael, The Meaning of Marginality: Interpretations and Perceptions in Social Science, în „The Social Science Journal”, vol 37, nr. 2, 2000.
EDLES, Laura Desfor, APPELROUTH, Scott, Sociological Theory in the Classical Era: Text and Readings, 3rd Edition, New York, SAGE Publications, 2014.
EVERETT, M. Rogers, Georg Simmel’s Concept of the Stranger and Intercultural Communication Research, în „Communication Theory”, vol. 9, nr. 1, 1999.
GAIL, Kligman, Politica duplicității. Controlul reproducerii în România lui Ceauşescu, Traducere din engleză de Marilena Dumitrescu, Bucureşti, Editura Humanitas, 2000.
GATZWEILER, Franz W. and BAUMÜLLER, Heike, Marginality, A Framework for Analyzing Causal Complexities of Poverty, în Marginality: Addressing the Nexus of Poverty, Exclusion and Ecology, J. von Braun, F. W. Gatzweiler (editori), New York, Springer, 2014.
GHEBREA, Georgeta, Contextul de acțiune al egalității de gen înainte de 1989, în Alina Hurubean (coord.), „Statutul femeii în România comunistă. Politici publice și viață privată, Institutul European”, Iași, 2015.
GEREMEK, Bronislaw, „Marginalul”, în Jacques Le Goff (coordonator), Omul medieval, traducere de Ingrid Ilinca şi Dragoş Cojocaru, Postfaţă de Alexandru-Florin Platon, Editura Polirom, Iași, 1999.
GIARDIELLO, Mauro, Marginality and modernity, New Jersey, Transaction Publishers, 2016.
GOLDBERG, Chad Alan, Robert Park’s marginal man: the career of a concept in American sociology, în „Laboratorium”, vol. 4, nr. 2, 2012.
GRIFFITHS, Paul, Lost Londons. Change, Crime and Control in the Capital City (1550-1660), Cambridge, Cambridge University Press, 2008.
IONESCU-GURĂ, Nicoleta, Munca forțată din România în regimul comunist. Internările administrative din perioada Gheorghe Gheorghiu-Dej (1948-1965), București, Editura Corint, 2017.
IONESCU-GURĂ, Nicoleta, „II. Internarea persoanelor în coloniile de muncă și batalioanele de muncă. Studiu de caz: Internarea în coloniile de muncă a persoanelor care au deținut diferite funcții în „fostele partide burgheze” în baza ordinului DGSS nr. 490 Cabinet din 9 august 1952”, „Caietele CNSAS”, anul VIII, nr. 1 (15)/2015, pp. 100, 101.
JINGA, Luciana M., SOARE, Florin S., (coord.), Dobos, Corina, Roman, Cristina, Politica pronatalistă a regimului Ceauşescu, vol. II, Instituţii şi practici, Cuvânt înainte de Mihaela Miroiu, Iași, Editura Polirom, 2011.
MARIN, Manuela, Securitatea și panica morală: contraculturile muzicale ale tineretului în România comunistă a anilor ’80, în Marginalități, periferii, frontiere simbolice. Societatea comunistă și dilemele sale identitare, „Anuarul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc”, vol. IX, 2014.
MEHRETU, Assefa, PIGOZZI, Bruce, SOMMERS, Lawrence M., Concepts in Social and Spatial Marginality, în „Geografiska Annaler”. Series B, Human Geography, nr. 2, 2000.
WINCHESTER, H. P. M. and WHITE, P. E., The Location of Marginalised Groups in the Inner City, în „Environment and Planning D: Society and Space”, vol 6, 1988.
PARK, E. Robert, Human Migration and the Marginal Man, în „American Journal of Sociology”, vol. 33, nr. 6, 1928.
PAȘCA, Vlad, Educația în România comunistă: un joc cu sumă nulă?O analiză a stocurilor de educație, în Marginalități, periferii, frontiere simbolice. Societatea comunistă și dilemele sale identitare, „Anuarul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc”, vol. IX, 2014.
PELC, Stanko and NEL, Etienne, Social Innovation and Geographical Marginality, Responses to Geographical Marginality and Marginalization. From Social Innovation to Regional Development, în Raghubir Chand, Etienne Nel, Stanko Pelc (ed.), Springer, 2017.
POPA, Cosmin, Elena Ceaușescu sau anatomia unei dictaturi de familie, București, Litera, 2021.
RĂDULESCU, Sorin M., Homo sociologicus. Raţionalitate şi iraţionalitate în acţiunea umană, Bucureşti, Casa de Editură şi Presă „Şansa” SRL, 1994, p. 214.
RĂDUȚIU, Aurel, Concepte şi terminologie, Unele consideraţii privind majoritate, minoritate, elite şi marginali de-a lungul istoriei, în „Anuarul Institutului de Istorie din Cluj-Napoca”, Cluj-Napoca, nr. 32, 1993.
STONEQUIST, Everett V., The Marginal man. A study in personality and culture conflict, New York, Russell & Russell, 1961.
TRUDEAU, Dan and McMORRAN, Chris, The Geographies of Marginalization, în A Companion to Social and Cultural Geography, Vincent Del Casino (ed.), Blackwell Publishing, 2011.
TURLIUC, Maria Nicoleta, Psihologia comportamentului deviant, Iași, Institutul European, 2007.
VASILE, Cristian, Viața intelectuală și artistică în timpul primului deceniu al Regimului Ceaușescu, 1965-1974, prefață de Vladimir Tismăneanu, Editura Humanitas, București, 2014.
WIEHN, Erhard Roy, Grupurile sociale marginale. Mecanismele separării, în Neculau, Adrian, Ferréol, Gilles (coordonatori), Minoritari, marginali, excluşi, Iaşi, Polirom, 1996.
WING, Derald Sue (editor), Microaggressions and Marginality: Manifestation, Dynamics and Impact, New Jersey, John Wiley & Sons, 2010.
WRIGHT, Roy Dean, and WRIGHT, Susan N., ”A Plea for a Further Refinement of the Marginal Man Theory”, Phylon, vol. 33, no. 4, 1972.