De la proletcultism la național-comunism. Publicistica lui George Călinescu între 1950-1965

[From proletkult to national-communism. George Călinescu’s journalism between 1950-1965]

Petre-Florian DRĂGHICI

Abstract: In this study, we analyze the evolution of the cultural scene of the Romanian Popular Republic from 1950 to 1965 as reflected in the journalistic activity of Romanian writer and literary critic George Călinescu. As Romania succumbed to Soviet occupation, its old culture was abolished and the Soviet proletkult was imposed on Romanian intellectuals and journalists, which meant that the esthetic was subordinated to the ideology and all cultural works that did not glorify the communist doctrine were censored and the authors were sent to prison. George Călinescu’s intellectual journey in this hostile climate remains an example of an ideological compromise in order to be able to salvage what could be saved of the Romanian cultural heritage.   

Keywords: proletkult, proletcultism, censorship, intellectuals, ideology, repression, nationalism, communism

Introducere

Pentru George Călinescu frământatul deceniu șase a început sub auspicii nu tocmai favorabile. Îndepărtat de la catedră și oarecum exilat la Institutul de istorie literară și folclor, Călinescu este confruntat în anii 1950-1951 cu o boală nemiloasă, diabet zaharat, care îi va diminua sensibil uriașa sa putere de muncă. Din această cauză abia în ianuarie 1951 se poate ocupa mai îndeaproape de institut. Aici are surpriza (neplăcută) de a-i avea ca adjuncți pe Ion Vitner și, din decembrie 1952, pe Mihai Novicov, ambii însărcinați cu supravegherea oricăror abateri ideologice ale directorului[1]. Într-un articol publicat, după moartea acestuia, în 1966, Mihai Novicov tratează această supraveghere într-un mod extrem de inocent. „Generoși, voiam să-i economisim energiile, timpul. Îl protejam de avalanșa treburilor birocratice. Nu se supăra, în cele mai dese cazuri se făcea chiar că nu observă, însă din când în când ne prevenea, străpungându-ne cu privirea lui pătrunzătoare, dar și mângâindu-ne cu zâmbetul lui cuceritor: ce credeți că nu știu ce faceți voi și cum aranjați cu cei din secție să aplicați ștampila rotundă de acolo? Știu tot, dar vă las, să nu vă apucați însă…De ce anume ne era interzis să ne apucăm nu preciza, trebuia s-o înțelegem singuri…”[2].

Încă de la debutul activității sale la institut George Călinescu coordonează o activitate intensă de recuperare a documentelor de istorie literară din arhivele private în noile condiții când numeroase familii de „reacționari” erau izgonite din casele lor fiind nevoite să renunțe la biblioteci și colecții de documente.

Întregul personal al institutului sub conducerea lui Călinescu a fost mobilizat la anchete dirijate în familiile scriitorilor. S-au întreprins investigații amănunțite, concretizate în rapoarte voluminoase, printre descendenții lui I.L. Caragiale, Vasile Cârlova, Grigore Alexandrescu ş.a. Au fost cercetate de-asemenea și arhivele publice, unde au fost scoase la lumină documente referitoare la biografiile scriitorilor. În câțiva ani au fost adunate numeroase piese istorico-literare, parțial valorificate prin culegerile de documente publicate de institut: manuscrise inedite, volume adnotate, corespondență, acte de stare civilă, portrete, fotografii etc[3].

Se poate afirma că în această perioadă George Călinescu a dus o adevărată activitate de recuperare a memoriei culturale a poporului român, în acele timpuri când se dorea a se face  tabula rasa din tot ce însemna spiritualitate și cultură românească. Așa cum strămoșii noștri își îngropau avutul și se retrăgeau din fața năvălitorilor barbari, Călinescu a adunat în subsolurile institutului semnele avuției culturale naționale pentru ca atunci când conjunctura politică a evoluat spre o cvasi-normalitate să le scoată la iveală, oferindu-le la studiu în biblioteca institutului. Biblioteca punea la dispoziția publicului materialul sistematizat pe autori, „cu planul conjuncturilor” și arbori genealogici la zi și avea rolul de a instrui pe cercetătorii de istorie literară asupra metodelor de a culege informațiile prin anchete, corespondență, călătorii.

În paralel cu activitatea strângerii de documente și manuscrise George Călinescu a conceput și un plan de redactare a unei serii de monografii despre scriitorii români, în fapt o adevărată școală de inițiere în cercetarea literară. Pentru a da tinerilor cercetători un exemplu adecvat, Călinescu și-a asumat responsabilitatea redactării monografiilor despre Nicolae Filimon și Grigore Alexandrescu. În prima dintre ele, după o idee comună în epocă, prezintă la un loc biografia și opera scriitorului, iar în cea de a doua utilizează tehnica propriilor sale monografii. Criticul a cules personal documentația din cărți și periodice, iar colaboratorii au fost îndrumați spre cercetările de arhivă. Într-o etapă ulterioară Călinescu a organizat deplasări cu colaboratorii în locurile ce aveau atingere cu biografiile celor doi scriitori. În acest mod G. Călinescu a reușit să formeze din colaboratorii săi cercetători cu o personalitate științifică distinctă.

Adaptarea la epoca proletcultismului

Deși marginalizat la începutul anilor ‘50, G. Călinescu a încercat să revină în prim-planul vieții culturale prin publicarea unor articole în care cita ostentativ autori sovietici, încercând astfel să demonstreze conducătorilor țării nu numai adeziunea sa la tezele marxist-leniniste, dar și perfecta însușire a acestora. „Dacă sunt întrebat asupra atitudinii pe care trebuie s-o ia intelectualul în problema păcii, nu ezit o clipă de a răspunde: să lupte din toate puterile pentru ea. Prin urmare trebuie să luptăm pe front intelectual cu toată puterea spre a câștiga pacea, căci ceea ce avem acum e doar o amenințare a nopților de odihnă și a zilelor noastre de lucru. Am citit cu multă atenție luminoasa carte a lui V.I. Lenin, concisă, stringentă, întocmită după toate regulile științei. Propozițiile ei rămân fundamentale și exemplele date atunci când a fost scrisă par împrumutate zilei de azi. Cartea poate fi doar îmbogățită pe margini cu observații complementare pe care istoria le-a pus la îndemână ulterior, cititorului. O mare parte a lumii trăiește încă sub semnul imperialismului câtorva puteri mondiale, imperialism care este stadiul monopolist al capitalismului. Capitalul este o marfă atrofiabilă dacă stă închis în casă, el trebuie să ia aer. De unde emulația de a exporta capitalul în regiuni înapoiate. Globul e studiat cu creionul în mână și secționat în felii. Numai lichidarea imperialismului ar putea desființa pe Marte. Însuși Lenin pomenește de Trustul Internațional al prafului de pușcă în care intrau elemente dintre cele mai antagonice în aparență, întreprinderi germane și franceze, de pildă. Praful de pușcă e făcut să pocnească și numai pentru iepuri nu merită atâta sforțare. Trebuie găsiți amatori de expoziții grandioase. Niciuna din problemele existente nu se poate rezolva călare pe tun. Pacea trainică de care avem nevoie nu se va căpăta decât prin dorința unanimă și adâncă de pace, decât prin lupta hotărâtă pentru pace. A întări deci frontul păcii e unicul  mijloc. Muncitorimea manuală și intelectuală constituie populația covârșitoare a globului. Iar noi, intelectualii, îndeosebi responsabili în orientarea opiniei publice, vom face mai bine dacă asociindu-ne luptei organizate a proletariatului mondial împotriva cursei înarmărilor, vom arăta străduință și disciplină. Ca niște adevărați docheri care lucrăm in porturile unde sosesc ideile, să refuzăm și noi descărcarea strigătelor de război”[4].

În perioada 1950-1952 G. Călinescu a publicat doar câteva articole, în Contemporanul și Flacăra, în care trata diverse aspecte ale propagandei „pentru pace” condamnând militarismul și înarmarea, dar doar în Occident. „Dintr-o parte și alta auzim cuvinte și cuvinte. Peste Atlantic președintele Truman declară: Trebuie să convingem pe ruși că  noi avem curajul să ne folosim de bomba atomică. Alții mai vehemenți vorbesc de război preventiv, de o apărare. Dincolo se spun cuvinte de pace, se fac fapte pacifiste. În țările de democrație populară muncitorii spun: Noi luptăm zilnic pentru pace cu toate puterile noastre. În țara noastră construim Canalul Dunăre-Marea Neagră, pregătim planul cincinal și ca un simbol al efortului cultural socialist ridicăm acel splendid monument clasicist al Casei Scânteii care va fi cea mai grandioasă și cea mai artistică clădire a Capitalei. Dincolo, în Occident se declară că aruncarea bombei atomice ar fi de un efect moral sănătos. Nu cred în emisarul păcii care vine călare pe tun, cred în acela care iese cu mânecile suflecate din fabrica de tractoare. Cred, așa cum spune tovarășul Vîșinschi, în cuvântul și faptele de pace”[5].

Cu toate aceste profesiuni de credință din ce în ce mai lingușitoare față de puterea comunistă, Călinescu va rămâne exilat în mediul academic, unde va susține diverse cuvântări, conferințe etc., iar contactele sale cu presa scrisă ce îl puteau expune unui public mai larg vor fi limitate la susținerea unor mesaje de propagandă ale regimului.

Pentru mesajele de propagandă internă, mai ales cele referitor la viața culturală în curs de sovietizare, vor fi folosiți propagandiști mai tineri, mai bine educați ideologic, Călinescu fiind utilizat doar datorită prestigiului său ca o completare a efortului propagandistic. „Această săptămână a Cărții Sovietice este încă un prilej de a relua caracterul profund educativ al literaturii născute de Revoluția din Octombrie. Dacă te uiți în țara noastră – spunea în 1936 N. Ostrovschi – vezi un furnicar în plină activitate. Cultura sovietică – observă V. Jirnov – joacă un rol uriaș în opera educării continue a disciplinei socialiste conștiente de muncă și a dezvoltării întrecerii socialiste, în opera celei mai stricte desrespectări a intereselor private, în desfășurarea continuă a democratismului socialist, a criticii și autocriticii bolșevice, în stârpirea birocratismului. Și într-adevăr, de la ivirea ei până în prezent, când este în mare înflorire, literatura sovietică răspunde comandamentelor de mai sus. Spre a da numai câteva exemple amintesc că în 1930 Mihail Solohov a scris Pământ desțelenit în scopul de a contribui la transformarea socialistă a agriculturii și a ajuta pe cei 25000 de militanți trimiși de Partidul Bolșevic la sate să promoveze colectivizarea. Alt exemplu: Vasili Ajaev a scris romanul Departe de Moscova distins în anul 1949 cu Premiul Stalin de gradul I. Aici ni se narează un război victorios împotriva naturii, contemporan și în concordanță cu Războiul pentru Apărarea Patriei. Inginerul Grubski a făcut un proiect de a uni în trei ani puțurile de petrol din insula Taisin cu rafinăriile de la Novinsk, pe Adun. Critica sovietică vorbea de necesitatea romantismului revoluționar întru nimic în contrazicere cu realismul, ea decurgând din însăși definiția realismului socialist. Literatura sovietică reflectă și azi și în același timp deschide perspectiva înmuguririi vârstei de aur a comunismului. Opere ca Secerișul a scriitoarei Galina Nicolaeva sau Primăvara în colhozul Pobeda a lui N. Gribaciov, oferă de pe acum cititorului încântat, adieri înmiresmate din acea primăvara a omenirii”[6].

1953. Călinescu participă alături de toata suflarea lumii comuniste la omagierea personalității lui Stalin, trecut la cele veșnice în martie 1953. „În Cremlinul străjuit de turnuri, I.V. Stalin a închis ochii ca un om care se odihnește după o lungă și măreață trudă. O liniște cutremurată de respect și emoție s-a întins asupra continentelor, pretutindeni unde sunt popoare încrezătoare în cauza socialismului și a păcii. O figură gigantică a trecut pe neașteptate în veșnicie. Stalin însuși a fost un astfel de ocean, o forță grandioasă, temerară, stăruitoare, combativă, mai ales constructivă, dar liniștită și zâmbitoare… În I.V. Stalin au stat laolaltă toate luminile de care au strălucit vreodată cârmuitorii de popoare. Stalin a condus uriașa acțiune de culturalizare a maselor muncitoare. S-au înălțat monumente de artă și palate care depășesc fantezia arhitecților din Renaștere. Stalin a murit. Învățătura lui trăiește”[7].

Liberalizarea culturală cu voie de la partid

În decembrie 1955 în condițiile unei relative liberalizări a vieții culturale (era perioada „dezghețului”) George Călinescu și-a reluat activitatea publicistică regulată de data aceasta în paginile revistei Contemporanul, condusă de mai vechiul său prieten și colaborator George Ivaşcu. Semnificativ pentru climatul epocii este faptul că acesta a fost numit la direcția revistei după ce fusese recent eliberat din închisoare în urma unei amnistii acordate deținuților politici.

Această revenire a lui George Călinescu în prim-planul vieții culturale făcea parte dintr-un vast proces de recuperare a valorilor culturale românești, în cadrul impunerii de către Gheorghe Gheorghiu-Dej a „căii proprii” spre socialism, inspirată din documentul Hrușciov-Tito din 1955 și expusă pe larg în așa-zisa „Declarație de independență din aprilie 1964”[8].

Al doilea Congres al Partidului Muncitoresc Român din 23 decembrie 1955 este reflectat de G. Călinescu în paginile cronicii sale cu o efervescență de metafore grandioase, menite să inducă cititorului o stare de optimism exacerbat față de acești noi idoli ai comunismului românesc. „Redactorul m-a invitat să scriu un articol în cinstea celui de al doilea Congres al Partidului Muncitoresc Român. Nu un articol, ci un imn al muncii vreau să compun în cinstea Congresului. Dar cum vrei să-l fac? Aici, la birou, între cărți de literatură? Vreau să aud sirenele fabricilor, izbirea ciocanelor, pâlpâirea flăcărilor. Toată lumea muncitoare preface materia”[9]. Cum acest Congres important trebuia popularizat, G. Călinescu continuă odele și în revista Viața Românească. „Citind Documentele din istoria Partidului Comunist Român și alte publicații despre luptele eroice ale muncitorimii române, despre care a fost o vreme regretabilă când nu aveam nici o cunoștință sau una cu totul vagă și falsificată, am avut zguduirea unui om… Ca un mic omagiu Congresului al II-lea al Partidului Muncitoresc Român, am extras pe hârtie strigăte, lozinci și icoane care au răsunat și s-au desfășurat în imaginația mea, după ce am închis cărțile cu care am făcut lecția de istoria partidului”[10].

Din păcate „optimismul” afișat de Călinescu în cronicile sale din Contemporanul, începând din decembrie 1955, au prea puțină legătură cu cruda realitate a acelor ani, mai ales după inaugurarea unui nou val de represiuni după revoluția din Ungaria. Pe lângă entuziasmul, mai mult sau mai puțin sincer, afișat față de „noile realități” trebuie semnalată opacitatea lui G. Călinescu la noile curente artistice ale epocii. În decembrie 1956, la deschiderea în București a unei expoziții Constantin Brâncuși, după ce mulți ani sculptorul fusese tratat de oficialii români ca transfug și decadent, George Călinescu scrie în cronica Estetica ambulantă: „Aceste monumente pricinuiesc un sentiment straniu de dezolare. Nu sunt nici măcar arheologice și n-au nici un raport cu geografia locului. Par aduse din Oceania de undeva unde umanitatea lustruiește încă monoliturile ce se apropie de figurile geometrice. Arcul, masa și bizarele scaune sunt opera lui Brâncuși. Orice s-ar spune, astfel de producții, dacă poartă pecetea talentului, nu aparțin totuși artei plastice propriu-zise. (…) Colosala piatră de moară a lui Brâncuși, slujind drept masă, apare prin comparație stranie, sălbatică”[11].

De același tratament se bucură și alți oameni de cultură români din exil. În  cronica Un aliterat: „Dacă Eugen Ionescu minimalizează literatura parodiind-o printr-un teatru de verbigerație pură, E. Cioran face același lucru cu metode filozofice. (…) Adesea simți că fraza e plină de truisme ca un țesut de serozități și nu știi unde să înfigi în pielița fină seringa, ca s-o decongestionezi de banalități”[12].

Izolarea culturală față de Occident, cauzată de circumstanțele politice ale epocii, l-a determinat pe George Călinescu, altădată un adept al modernității (vezi Cartea nunții de exemplu) să se refugieze într-un clasicism îngust ce se confunda adesea cu schematismul. Este adevărat că în multe din cronicile sale Călinescu oferea un adevărat regal de cultură, dar și  acesta împletit cu poncifele propagandei regimului, în timp ce alte articole par scrise de corifeii proletcultismului.

Iată cum privește George Călinescu „victoria socialismului în agricultură”: „Ideea că țăranii colectivizați au devenit proprietarii pământului pe care îl muncesc nu e o vorbă goală. Toate foloasele economice și toate marile emoții câmpenești au trecut de la unul la mai mulți. Fiecare din ei poate urmări linia brazdelor trase de plugul mecanic până în depărtări și să spună: grâul acesta e al nostru. Tânărul și harnicul  președinte al sfatului popular mi-a arătat un fel de grădină persană patrulateră, cu enormi trandafiri verzi. (…) Niciodată o cultură de verze, căci nu erau altceva, nu mi s-a părut mai artistică. Peisagiștii, noul Millet, noul Segantini, vor găsi în câmpul colectivizat subiecte mărețe. Colectivizarea este aici cu totul recentă. Stârnește admirație adaptarea oamenilor la noul fel de muncă, ridicarea în câteva luni a unor construcții care ar face să pălească de uimire un moșier de altădată”[13].

Să reamintim că aceste rânduri au fost scrise în timpul asaltului final asupra țărănimii „necolectivizate”, singura categorie socială ce rămăsese neînregimentată în tiparele societății socialiste.

Dar cel mai deplorabil compromis George Călinescu îl face atunci când reia teza proletcultistă a „luptei de clasă în opera eminesciană”: „Noi extragem din opera eminesciană acele rânduri și versuri ce par mai violent combatante și mai apropiate de concepția noastră de viață de azi, fragmente de critică deschisă a societății burgheze capitaliste și care sunt destul de numeroase. Poetul vorbește despre capital ca uzurpație și despre justiția de clasă. Noi care după dărâmarea capiştei spoielii, construim o lume dreaptă, unde plăcerile egale sunt împărțite și desființând averea nefirească zidim din dărâmături giganticele construcții ale socialismului, găsim în mâhnirile și mustrările poetului genial, îndemnul de a merge înainte…”[14].

De subliniat faptul că aceste rânduri au fost scrise la începutul anilor ‘60 atunci când chiar și unii dintre proletcultiști începuseră să-și nuanțeze atitudinea dogmatică.

Exemplele ar putea continua dar mai importantă ni se pare întrebarea dacă nu ar fi fost mai moral ca George Călinescu să nu revină în publicistică la modul cum a făcut-o. Aici se poate face o comparație cu Lucian Blaga care, de-a lungul acelor cumpliți ani, a fost „mut ca o lebădă”, dar Blaga și Călinescu erau temperamente total diferite, primul introvertit și necomunicativ, al doilea expansiv cu accente histrionice. Ni se va argumenta că oricum aceste „cronici ale optimistului” sunt o componentă insignifiantă a operei călinesciene, totuși ele fac parte din ea, ca un simbol al compromisului și a cauționării unui sistem social-politic opresiv și inuman, iar la judecata de apoi a posterității „divinul critic” va trebui a da socoteală și pentru ele.

Deși țara era condusă de un partid unic iar opoziția contra regimului se pedepsea penal cu ani grei de închisoare, totuși, în România comunistă aveau loc alegeri regulat pentru Marea Adunare Națională. Acest lucru poate părea un paradox, dar procesul electoral era unul privit cu multă seriozitate de către autorități, iar o prezență la vot de peste 99% nu era ceva neobișnuit, astfel în 1961 s-au prezentat la vot 99,78% din alegători, iar candidații Frontului Democrației Populare, au obținut 99,77% din voturi[15].

Cu ocazia acestui „proces electoral” G. Călinescu face un apel către popor să vină la vot, în cronica intitulată „Pentru alegerea celor mai buni”. Ne putem doar întreba care erau opțiunile de vot din care cetățenii puteau alege „pe cei mai buni”. „Sub vechiul regim eu nu am votat niciodată și, nefiind înscris în nici un partid, n-am izbutit să-mi citesc numele pe listele electorale. De altfel, alegerile îmi erau indiferente și nu fiindcă aș fi fost lipsit de simț civic, dar fiindcă știam că votând pentru unii ori pentru alții, nu întăream nici o idee, nu ajutam nici o concepție și nu stimulam nici o faptă. În acești ani ai înscăunării puterii populare mi-a fost dat să văd o altă adunare, să admit și să respect din ce în ce mai mult concepția socialistă. În Marea Adunarea Națională a puterii populare nu se critică de ochii lumii partidele, dar sunt cântărite cu multă seriozitate de către oamenii muncii înșiși izbânzile și rămânerile în urmă. Vechile partide burgheze veneau cu propuneri pe care le uitau îndată ce căpătau puterea, regimul nostru are un plan de construcție a cărui înfăptuire zi de zi e luată în dezbatere de constructorii înșiși”[16].

Ultimii ani ai vieții lui George Călinescu au însemnat o tragică pendulare între satisfacția spirituală de a-și vedea integral recunoscut rolul de prim-rang în cultura românească și suferințele produse de lenta decădere fizică cauzată de boală.

În iunie 1959 a fost sărbătorit cu ocazia împlinirii a 60 de ani de către Academie şi Uniunea Scriitorilor. La celebrarea sa au participat: Mihai Ralea, Tudor Arghezi, Alexandru Rosetti, Tudor Vianu, Al. Graur, Al. Philippide și alții. În Contemporanul din 19 iunie, pagina a treia a fost dedicată integral personalității și operei călinesciene[17].

La 7 martie 1960 Ministerul Învățământului a hotărât numirea lui George Călinescu ca „profesor onorific” la catedra de istorie a literaturii române, unde, se specifica în adresă, urma să țină „cursuri facultative de specialitate, în limita unui număr de ore stabilit de conducerea facultății”. Era o palidă reparație a nedreptății comise în 1949 și un simbol al prudentei liberalizări din epocă.

În peisajul universitar încă împânzit de mulți reprezentanți ai dogmatismului realist-socialist prezența lui G. Călinescu a fost copleșitoare, venind dintr-o altă dimensiune culturală. Amfiteatrul „Odobescu” unde conferenția criticul era arhiplin, mulți studenți fugind de la alte cursuri și participând chiar și la lecțiile ce precedau prelegerea lui Călinescu pentru a-și asigura din vreme un loc. Erau ocupate tot spațiul din jurul catedrei, intervalul dintre bănci, culoarele de-a lungul pereților laterali. Rumoarea mulțimii anunța sosirea profesorului. Un culoar îngust se deschidea prin mulțime, și George Călinescu intra în sală: „de la prag până la catedră rostea o frază care electriza auditoriul”. Cei aflați în imediata apropiere a vorbitorului „simțeau o atât de mare înflăcărare, încât se întrebau dacă trăiesc sau visează și abia își reprimau impulsul să întindă o mână spre șuvițele de păr răsculate, spre fruntea lui”[18].

După hiatusul cultural provocat de „obsedantul deceniu” prezența lui George Călinescu la catedră simboliza reînnodarea legăturilor noii generații cu valorile perene ale culturii românești. Ca și activitatea la Institutul de istorie literară și folclor, prea scurta prezență a lui G. Călinescu în amfiteatrele Universității din București a însemnat o operă de apostolat, de formare a tinerilor studenți în spiritul adevăratei culturi. Din păcate reintegrarea oficială și deplină în mediul universitar are loc prea târziu, la 24 decembrie 1964, când deja G. Călinescu era grav bolnav.

Tot în acești ani de luptă cu boala nemiloasă, criticul are satisfacția de a-și vedea în mod constant editate și reeditate operele. În 1961 apare Enigma Otiliei în ediție definitivă, iar în anul următor monografia Gr. M. Alexandrescu. În 1963 ies de sub tipar volumul de versuri Lauda lucrurilor și a doua ediție a romanului Scrinul negru, iar în 1964 sunt reeditate Viața lui Mihai Eminescu și Bietul Ioanide.  O situație specială a avut-o Istoria literaturii române… care a fost reeditată abia în 1982, datorită planurilor unor rivali ai lui G. Călinescu din cadrul Academiei Române ce doreau editarea unui Tratat despre istoria literaturii române ce ar fi concurat cu opera criticului[19]. La 20 august 1964 George Călinescu primea Premiul de Stat ca o recunoaștere generală a activității sale.

„Cazul Titu Maiorescu” și trecerea de la proletcultism la național-comunism

În procesul de „recuperare și revalorificare critică” a moștenirii culturale, proces început în ultimii ani ai deceniului șase „cazul Titu Maiorescu” a fost simptomatic pentru prudența cu care s-a acționat pentru reintegrarea valorilor culturale românești în circuitul public, precum și opoziția pe care a întâmpinat-o acest proces din partea unor reprezentanți ai realismului socialist, incapabili să realizeze că perioada lor de glorie se sfârșise în cultura românească.

Pentru dogmaticii marxiști Titu Maiorescu reprezenta o chintesență a nocivității „culturii burgheze”. Orice încercare de a aduce în discuție o opinie vag diferită de proletcultismul oficial era aspru denunțată de „dulăii de pază ai literelor”. Atacul contra lui Maiorescu a început calculat încă din 1947, când Ion Vitner scria despre acesta și alte personalități ale culturii române următoarele: „Ei nu au făcut numai critică literară, ci au căutat să facă, prin critica literară, o adevărată politică a culturii. Și au făcut în sensul cel mai reacționar al cuvântului. Ei au predicat împăciuirea între clase…pentru a acoperi vuietul luptei de clasă, pentru a narcotiza conștiința maselor, pentru a abate masele de la aspirațiile lor legitime”[20].

În 1955 apare un articol ce dorea să proclame despărțirea culturii României populare de opera maioresciană, intitulat „Adio, domnule Maiorescu!”, scris de Georgeta Horodincă, în care autoarea își imaginează un dialog cu Titu Maiorescu și este „surprinsă” de faptul că acesta nu apreciază versurile proletcultistului Mihai Beniuc și în final dă sentința „Degeaba, am izbucnit eu, nu sunteți recuperabil! Eram din nou enervată. Mi-am luat cartea sub braț și am dat să ies. În prag m-am oprit ca să-i spun numai atât: Adio, domnule Maiorescu! Dar el dispăruse”[21].

Pe lângă activitatea politică în rândurile Partidului Conservator, lui Maiorescu i se imputau vehement concepțiile literare și filozofice și în mod special teoria „autonomiei esteticului”, total opusă dogmei marxist-leniniste după care arta și implicit cultura sunt niște „suprastructuri” generate și condiționate de coordonatele social-economice ale fiecărei epoci[22].

Tot în 1955 atacul este continuat de academicianul C.I. Giulian, într-un articol de un proletcultism fanatic. „Regimul burghezo-moșieresc a conferit figurii lui Maiorescu proporții legendare, fiindcă în poziția lui ideologică s-a cristalizat cel mai limpede poziția reacționară a claselor exploatatoare în această epocă”. Maiorescu este gratulat apoi cu epitete de tipul „a fost un lacheu al Curții”, „agentul capitalismului prusac”, „agentul militarismului și al obscurantismului”, „un vrednic precursor al fascismului”. Maiorescu lupta „împotriva răspândirii culturii în mase, s-a opus răspândirii științei în popor, a atacat literatura cu conținut politic și patriotic, a încurajat și a practicat cosmopolitismul, a atacat și depreciat critica literară aflată sub influența democraților ruși. Maiorescu a fost unul dintre acei tipici ideologi reacționari pătrunși de ură față de popor, care a vrut să reducă cultura la un apanaj aristocratic, să împiedice ca libertatea și lumina să pătrundă în popor”[23].

Pentru a înțelege și mai bine atmosfera irespirabilă a acelor ani reproducem mai jos un fragment din seria de articole intitulate Fantoma lui Maiorescu apărute în numerele din iunie și iulie 1958 ale revistei Gazeta literară sub semnătura lui Savin Bratu: „Nu numai arta pentru artă cu jocul ei fals ci și naționalismul veninos și deloc senin, ba chiar și modernismul pe care magistrul de altădată îl repudiase pur și simplu. Nenorocită, protestând grandilocvent, cu gesturi studiate, fantoma lui Maiorescu mai însoțește din când în când pe unii din cei care în înaltele instituții de învățământ și în academii, acostându-i și pe unii studenți ingenui și vanitoși, slab pregătiți cultural și ideologic. […] Astăzi când, în perspectiva istorică, direcția maioresciană pare definitiv învinsă, în fața aceleia a ideologiei revoluționare, biruitoare a marxism-leninismului, fantoma lui Maiorescu se zbuciumă inutil, gata să renunțe la seninătatea aparentă. Sub pulpana ei zdrențuită, neputincioasă să mai apară în togă, se adăpostesc tendințele biruite din literatură și artă. (…) Toate confuziile, răspândite cu voie sau fără voie, toate șovăielile ideologice în problemele esteticii, toate urile împotriva artei realist-socialiste își caută patron spiritual și fantoma lui Maiorescu, zgribulită și fără glas, se pomenește din când în când umflată și reacordată”[24]. Să remarcăm faptul că un astfel de pamflet apărea într-o gazetă ce se voia literară.

1. Călinescu se implică în această „dezbatere” reproșându-i post-mortem lui Titu Maiorescu faptul că nu s-ar fi îngrijit de poetul Mihai Eminescu: „În anul morții lui Eminescu, el se plimba de Crăciun pe ruta Pesta, Udine, Veneția, de Paști pe linia Peste-Bologna, Arezzo, Roma, Viena, Pesta, iar vara pe traiectul Pesta, Viena, Nürnberg, Bayreuth, Kissingen”[25].

Anul următor, G. Călinescu dedică un întreg articol „criticii realiste” a vieții și operei lui Titu Maiorescu, făcându-și în același timp o „mea culpa” pentru propriile sale păreri din 1939: „În fond, cum am spus și altădată, schopenhauerismul predomină, și aceasta e latura prin care Titu Maiorescu nu poate fi pus pe linia esteticii și criticii cât de cât științifice și progresiste. Pentru noi o asemenea estetică este fundamental greșită, pentru că noi, considerând lupta drept inimă a literaturii, socotim lipsită de viață o operă care nu iese dintr-o atitudine preocupată de destinul omului liber și muncitor și care la rândui nu îndeamnă pe cititori să îmbrățișeze cauza progresului către acest ideal. Chiar din 1939 bănuiam eroarea impasibilă a lui Maiorescu, atunci când scriam: Oamenii adevărați nu sunt obiectivi și prin urmare nu trebuie să cădem la absurditatea de a cere autorului să ne înfățișeze oameni sterilizați. Condiția este ca viața să se subordoneze creațiunii. Poziția mea de atunci era foarte confuză și astăzi nu o mai îmbrățișez și n-o mai recomand. […] este hotărât că nu viața trebuie să se subordoneze creațiunii, ci creațiunea trebuie să se subordoneze vieții, adică să fie o expresie a ei. Abstrăgând de la eroarea capitală ce stă la baza esteticii lui Titu Maiorescu neted antiprogresistă, este evident că putem să-i recunoaștem meritele de ordin secundar”[26].

Paradoxal, în 1948, G. Călinescu fusese el însuși învinuit de „maiorescianism” de N. Moraru, unul din corifeii proletcultismului. „Linia T. Maiorescu, a lui Lovinescu apoi, este azi continuată (în esență) de d-nii G. Călinescu și Perpessicius. Evident nu este o problemă de persoane ci de sistem, de viziune. Nouă ne este clar că criticul trebuie să fie în primul rând filozof, să aibă o precisă concepție asupra lumii, să-și întemeieze deci lucrările pe această concepție. Altfel vom pluti în aceeași amalgamare de idei confuze, de principii. Problema criticii literare îndeosebi, a criticii în general, rămâne o sarcină acută pentru anul care vine. Apare însă tot mai limpede că fără însușirea învățăturii marxist-leniniste, nici scriitorii, dar mai cu seamă criticii, nu vor putea ține pasul cu vremea”[27].

În primăvara lui 1963 debutează în presa culturală o nouă dezbatere asupra rolului lui Titu Maiorescu în cultura română în cadrul mai larg al „preluării critice a moștenirii culturale”. Dezbaterea este declanșată de articolul Însemnări despre Titu Maiorescu, apărut în mai 1963 în Viața Românească. În acest articol profesorul clujean Liviu Rusu demontează, folosindu-se de largi citate din opera maioresciană, acuzațiile de cosmopolitism, de dispreț față de popor și puterea lui de creație de îndemn la imitație și plagiat etc., acuzații ce i se aduseseră timp de aproape două decenii[28]. Pentru prima dată de la începerea procesului de demolare a culturii române cineva are curajul să-l apere în mod public pe Titu Maiorescu de stigmatizarea proletcultistă, într-un limbaj ferm, deschis, cu numirea principalilor detractori, fapt ce-i face autorului o deosebită onoare[29].

Trebuie amintit faptul că acest articol a apărut în urma unui memoriu de 75 de pagini adresat de Liviu Rusu Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român, în care se arăta lipsa de temei a campaniei de incriminări dusă împotriva lui Titu Maiorescu și cerea o discuție liberă în presa literară asupra acestei probleme. Controlul structurilor politice asupra vieții culturale era încă foarte puternic și orice acțiune de reabilitare a unor personalități trecute la index în perioada stalinistă trebuia aprobată de factorul politic. Liberalizarea culturală din anii 1960 era strict supravegheată de sus, nefiind decât o manevră politică inspirată, care atunci când și-a atins scopul, anume, captarea adeziunii națiunii la politica partidului comunist, să fie brutal abandonată, nu fără concursul mai mult sau mai puțin benevol al unor oameni de cultură.

Chiar și cu aprobarea forurilor politice superioare, reabilitarea lui Titu Maiorescu nu a fost scutită de atacurile din partea dogmaticilor ce își vedeau subminate pozițiile. Pe lângă Savin Bratu care scria tot în spiritul articolului citat mai sus, într-o primă fază a polemicii mai participă pe baricadele dogmatismului Paul Cornea și academicianul C.I. Gulian, iar de cealaltă parte Tudor Vianu și Paul Georgescu.

George Călinescu se implică în dispută încă din primele momente o dată cu apariția articolului Eminescu și contemporanii săi în Contemporanul  din 21 iunie 1963: „O eroare mi se pare aceea de a desprinde istoricește pe Eminescu de cercul Convorbirilor literare și de Titu Maiorescu. Acest cerc nu este identic cu Junimea, deși junimiștii precumpănesc. Orice adevărat istoric literar când pomenește de Eminescu îl pune alături de I. Creangă, I.L. Caragiale, Titu Maiorescu, și pare absurd a-i opune pe cei dintâi celui din urmă considerat ca inamic și neînțelegător al lor, pentru că Eminescu, Creangă, Caragiale (în ciuda unor maliții sau supărări trecătoare) admiră pe Titu Maiorescu iar cel dintâi îl apără public în două rânduri. Fapt este că mulți, chiar și înainte, s-au situat dintr-un punct de vedere greșit, considerând pe Titu Maiorescu un simplu cultural sau un „critic” ca atare un intelectual și un profesor. Însă ceea ce încântă pe cititorii cu sentimentul frumosului este tocmai latura artistică. Criticului i s-au adus  și înainte și-i aducem și azi grave reproșuri, deși nu-l putem dezbrăca de orice merit…Dacă cineva (…) ar încerca să tragă o concluzie în sensul că, după ce am negat valoarea lui Titu Maiorescu, îl reabilităm, am răspunde că nu i-am tăgăduit-o niciodată acolo unde este, dar că, având în vedere acel aspect idealist pe care nu-l poate prelua realismul nostru, filozofia sa schopenhauerian-evazionistă (…), o analiză justă a poziției sale cerea un timp mai lung, spre a evita eroarea săritului peste cal, care face din Titu Maiorescu – exponentul ideilor partidului conservator – un pionier al socialismului, lăcrimând de viața de sudori a proletariatului (vezi articolul prof. Liviu Rusu din Viața Românească, 5/1963), cât și stângismul care l-ar reduce la neant. Analiză pe care ne propunem s-o facem cu alt prilej”[30].

Poziția lui George Călinescu este vădit duplicitară, recunoscând pe de o parte meritele lui Maiorescu și importanța lui în cultura română, iar pe de altă parte opinând că nu trebuie „sărit peste cal” în reabilitarea acestuia, deși la data scrierii articolului, Liviu Rusu fusese deja atacat violent în presă de C.I. Gulian și o cât de mică susținere din partea lui Călinescu ar fi fost salutară.

Peste o săptămână, în următorul număr al Contemporanului, G. Călinescu revine în aceeași manieră: „Fiindcă a venit vorba de Titu Maiorescu, asupra căruia toți admit azi, în măsuri felurite, că nu poate fi înlăturat fără pagubă pentru noi din patrimoniul artistic, e cazul de a se declara fără ezitare: Titu Maiorescu n-a fost socialist, nici pe departe, n-a admis lupta de clasă și a fost fără schimbare conservator în înțelesul parlamentarismului englez. Ca să admiți acest lucru nu e nevoie să fi socialist. […] un transfug anonim trage concluzia că Maiorescu a folosit anticipat chiar jargonul comuniștilor și că n-a fost reacționar. E clar ce susține Titu Maiorescu: unde începe lupta de clasă, dispare cultura. Evident, Maiorescu nu premerge oricât de șovăitor socialismului și nu e un progresist. Și ce-i cu asta? – răspund unui glas care a jubilat la Europa Liberă. Pentru ce falsificăm adevărul? E drept la un poet ca Eminescu aceleași idei sugerează contradicțiile, în timp ce sentimentul denunță amarnic relele societății burghezo-moşiereşti. Titu Maiorescu oglindește rece și adesea elegant timpul său și cuvântarea din care am citat este discutabilă, în dezacord flagrant într-o porțiune cu concepția noastră. În problemele de limbă, folclor, estetică Titu Maiorescu a adus, cu confuzii ce urmează a fi semnalate și reprobate, contribuții strălucite, care au contribuit la progresul culturii române. Cu metodă și respect al adevărului putem separa binele de rău”[31].

Aparent, atitudinea lui Călinescu pare echilibrată, deși „socialismul” lui Maiorescu este o falsă problemă menită să abată atenția de la adevărata miză a polemicii: atacarea dogmatismului din cultura română, iar Călinescu se folosește de ea pentru a evita o angajare prea evidentă.

Concluzii

Publicistica călinesciană din ultimele decenii de viață rămâne marcată de articolele scrise cu ocazia diverselor aniversări de stat și de partid ce conțin un patos și o exacerbare demne de o cauză mai bună. Ultimul articol de acest gen este scris cu ocazia aniversării a 20 de ani de la lovitura de stat de la 23 august 1944.

Călinescu simțise noua direcție ideologică „naționalistă” și „uită” să menționeze rolul „Armatei Sovietice eliberatoare” în eveniment cum se scria până atunci, insistând numai pe „meritele” comuniștilor autohtoni. „Numai un orb la suflet n-ar putea să vadă, căci orbul obișnuit simte cu palmele marmora care a înlocuit lutul bordeielor și aude pretutindeni ecourile flăcărilor din cuptoare… Fericit acela care se naște în acest an. Căci el va vedea, pregătită de oamenii muncii de azi, o Românie frumoasă ca Partheonul, grandioasă ca piramidele Egiptului, bogată în miere și lapte ca străvechiul Canaan, o Românie socialistă care a topit spada și a frânt arcul… Și vor saluta Partidul Muncitoresc Român și pe conducătorii lui de azi care din lanțul suferințelor lor au turnat pluguri și au apăsat cu dârzenie suveranitatea patriei, în frunte cu acela (Gheorghe Gheorghiu-Dej nota-n.n.) care merită bronzuri de Donatello sau Michelangelo”[32].

Se poate presupune că G. Călinescu a socotit mai nimerită o atitudine prudentă, moderată după ce în ultimele decenii asistase la multe răsturnări de situații, când ceea ce era aplaudat azi era blamat mâine. Din nefericire criticul nu s-a situat acolo unde îi era locul adică în fruntea celor ce luptau, nu atât pentru reabilitarea unei personalități sau a alteia ci pentru scoaterea culturii române de sub călcâiul de fier al dogmatismului proletcultist. Poate a fost ultima șansă pentru George Călinescu de a se putea prezenta în fața posterității nu numai ca un mare critic și istoric literar ci și ca un mare caracter.

Bibliografie:

BRATU, Savin, „Fantoma lui Maiorescu”, în Gazeta Literară, nr. 25/1958.

CĂLINESCU, George, „Docherii ideilor” în Contemporanul, nr. 183/1950.

CĂLINESCU, „Cuvinte și cuvinte” în Flacăra, nr. 40/1950.

CĂLINESCU, „Literatura vieții noi” în Contemporanul, nr. 264/1951.

CĂLINESCU, „O figură gigantică a istoriei” în Viața Românească, nr. 3/1953.

CĂLINESCU, „Un imn în cinstea Congresului”, în Contemporanul, nr. 51/1955.

CĂLINESCU, „Scurt scenariu”, în Viața Românească, nr. 12/1955.

CĂLINESCU, „Estetica ambulantă”, în Contemporanul, nr. 52/1956.

CĂLINESCU, „Un aliterat”, în Contemporanul, nr. 39/1958.

CĂLINESCU, „Eminescu” în Contemporanul, nr. 23/1959.

CĂLINESCU, „Realismul”,  în Contemporanul, nr. 31/1960, p. 1

CĂLINESCU, „Pentru alegerea celor mai buni” în Contemporanul, nr. 2/1961.

CĂLINESCU, „Prin construcție la pace”, în Contemporanul, nr. 40/1961.

CĂLINESCU, „Eminescu și contemporanii săi”,  în Contemporanul, nr. 25/1963.

CĂLINESCU, „Titu Maiorescu socialist?”, în Contemporanul, nr 26/1963.

CĂLINESCU, „La a XX-a aniversare”, în Contemporanul, nr. 34/1964.

GIULIAN, C.I., „Titu Maiorescu – exponent al regimului burghezo-moșieresc”, în Din istoria filosofiei în România, vol. I, București, Editura Academiei RPR, 1955.

HORODINCĂ, Georgeta, „Adio, d-le Maiorescu”, în Gazeta Literară, nr. 49/1955.

MORARU, N., „În prag de an nou”, în Flacăra, nr. 1/1948.

VITNER, Ion, „Critica pseudoștiințifică”, în Contemporanul, nr. 65/1947.

BĂLU, Ion, Viața lui George Călinescu, Editura Libra, București, 1994.

BURLACU, Doru George, Revenirea la Maiorescu 1963 – 1993, Editura Dacia, Cluj, 1997.

IONESCU, Ghiță, Comunismul în România, Editura Litera, București, 1994.

NIȚESCU, Marin, Sub zodia proletcultismului Dialectica puterii, Editura Humanitas, București, 1995.

NUȚĂ, Ion, Amintiri despre George Călinescu, Editura Junimea, Iași, 1979.

PREDA, Cristian, Rumânii fericiți. Vot și putere de la 1831 până în prezent, Editura Polirom, Iași, 2011.

SELEJAN, Ana, Literatura în totalitarism 1955-1956, Editura Cartea Românească, București, 1998.

SELEJAN, Ana, Literatura în totalitarism 1957-1958, ediția a II-a, Editura Cartea Românească, București, 2013.

TĂNASE, Stelian, Elite și societate. Guvernarea Gheorghiu-Dej1948-1965, Editura Humanitas, București, 1998.

TERIAN, Andrei, A cincea esență, Editura Cartea Românească, București, 2009.

ȚUGUI, Pavel, Amurgul demiurgilor. Arghezi, Blaga, Călinescu (dosare literare), Editura Floarea darurilor, București, 1998.

[1] Ion Bălu, Viața lui G. Călinescu, Editura Libra, București, 1994, p. 332.

[2] Ion Nuță, Amintiri despre George Călinescu, Editura Junimea, Iași, 1979, p. 16.

[3] Ion Bălu, op. cit., p. 333.

[4] „Docherii ideilor” în Contemporanul, nr. 183/1950, p. 1.

[5] „Cuvinte și cuvinte” în Flacăra, nr. 40/1950, p. 1.

[6] „Literatura vieții noi” în Contemporanul, nr. 264/1951, p. 1.

[7] „O figură gigantică a istoriei” în Viața Românească, nr. 3/1953, p. 1.

[8] Stelian Tănase, Elite și societate, București, Editura Humanitas, 1998, p. 108.

[9] „Un imn în cinstea Congresului”, în Contemporanul, nr. 51/1955, p. 1.

[10] „Scurt scenariu”, în Viața Românească, nr. 12/1955, p. 1.

[11] „Estetica ambulantă”, în Contemporanul, nr. 52/1956, p. 1.

[12] „Un aliterat”, în Contemporanul, nr. 39/1958, p. 1.

[13] „Prin construcție la pace”, în Contemporanul, nr. 40/1961, p. 1.

[14] „Eminescu” în Contemporanul, nr. 23/1959, p. 1.

[15] Cristian Preda, Rumânii fericiți, Vot și putere de la 1831 până în prezent, Iași, Editura Polirom, 2011, p. 252.

[16] „Pentru alegerea celor mai buni” în Contemporanul, nr. 2/1961, p. 1.

[17] Ion Bălu, op. cit., p. 392.

[18] Ibidem, p. 410.

[19] Pavel Țugui, Amurgul idolilor, București, Editura Floarea Darurilor, 1998, pp. 265-270.

[20] Ion Vitner, „Critica pseudoștiințifică”, în Contemporanul, nr. 65/1947, p. 1.

[21] Georgeta Horodincă, „Adio, d-le Maiorescu”, în Gazeta Literară, nr. 49/1955, p. 1.

[22] Doru George Burlacu, Revenirea la Maiorescu 1963 – 1993, Cluj, Editura Dacia, 1997, pp. 13-14.

[23] C.I. Giulian, „Titu Maiorescu – exponent al regimului burghezo-moșieresc”, în Din istoria filosofiei în România, vol. I, București, Editura Academiei RPR, 1955, pp. 71-92.

[24] Savin Bratu, „Fantoma lui Maiorescu”, în Gazeta Literară, nr. 25/1958, p. 2.

[25] „Eminescu”, în Contemporanul, nr. 23/1959, p. 1

[26] „Realismul”, în Contemporanul, nr. 31/1960, p. 1

[27] N. Moraru, „În prag de an nou”, în Flacăra, nr. 1/1948, p. 1.

[28] Doru George Burlacu, op. cit., pp. 25-30.

[29] Ibidem, p 302.

[30] „Eminescu și contemporanii săi”,  în Contemporanul, nr. 25/1963, p. 1.

[31] „Titu Maiorescu socialist?”, în Contemporanul, nr 26/1963, p. 1.

[32]„La a XX-a aniversare”, în Contemporanul, nr. 34/1964, p. 1.