Fuga din România anilor ’70 -’80. Fenomenul plecărilor ilegale din R.S. România surprins în articolele periodicului „Securitatea”

[Fleeing Communist Romania. The phenomenon of illegal crossing border during the dictatorship of Nicolae Ceauşescu as it was seen by the Securitate]

Lucica Nicoleta PĂCURAR

Abstract: This article aims to analyze a social phenomenon that took place during the entire communist period, but which increased in intensity in the 1980s and affected the whole society: the illegal emigration in it’s most dangerous form – fraudulent border crossing. Although freedom of movement was constitutionally established by the communist regime and was assumed internationally, by signing the Final Act of the Helsinki Conference, the dictatorship of Nicolae Ceauşescu dramatically restricted this fundamental human right. The complete isolation of romanians from the West was a major goal for the regime in it’s final stage. The method of crossing illegally the border was the most dangerous form of escape, the fugitives often risked their lives. This method was used by ordinary people, without privileges, who did not have the opportunity to obtain a passport. Thousands of Romanian citizens tried to flee to escape the harsh living conditions or the oppression of the political police but most of them were caught and convicted and some of them were even killed. In order to eradicate the phenomenon, a repressive mechanism was conceived and implemented by the force structures of the communist state, led by the Securitate. The methods used by the Nicolae Ceauşescu’s political police to stop the fugitives are revealed in the Securitate’s quarterly magazine. 

Key words: communism, Ceauşescu’s dictatorship, political police, human rights, emigration, illegal crossing border.

Introducere

Libera circulație reprezintă azi un drept fundamental al cetățenilor români, respectat la nivel statal şi chiar suprastatal, în virtutea apartenenței la Uniunea Europeană. Deși, în perioada „democrației populare”, libertatea de a circula în exteriorul țării era asumată în plan internațional, prin semnarea de către R.P. România a Cartei Drepturilor Omului[1] şi reasumată prin semnarea de către R.S. România a Actului Final al Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (Helsinki, 1 august 1975)[2], regimul comunist a restricționat drastic acest drept, iar în anii de final ai dictaturii izolarea totală a românilor față de exterior a devenit un obiectiv major al autorităților. În acest context, s-a dezvoltat un fenomen social care a marcat întreaga perioadă comunistă dar care a cunoscut apogeul în ultimul deceniu al dictaturii, manifestarea sa ascendentă fiind direct proporțională cu accentuarea penuriei generalizate – emigrarea ilegală în Occident. Modalitatea cea mai periculoasă de emigrare era trecerea frauduloasă a frontierei de vest a R.S. România, majoritatea trecerilor înregistrându-se pe sectorul de graniţă româno-iugoslav, însă din 1988, după schimbările politice din Ungaria[3], a început să fie preferată graniţa româno-ungară.

Istoricul Lucian Boia apreciază că „emigrația a constituit vreme de decenii visul unei mari părți a populației” din ţările socialiste. Acest drept a fost refuzat de liderii „democraţiilor populare” deoarece respectarea sa ar fi condus la o depopulare masivă a spaţiilor guvernate de comunism. „Cu frontierele deschise, comunismul nu ar fi avut nicio șansă să supraviețuiască, ar fi rămas fără oameni”.[4] Exemplul edificator este cel al R.D. Germania unde pentru stoparea exodului s-a construit Zidul Berlinului care a concretizat la nivel simbolic demarcaţia dintre două sisteme de guvernare antagonice: totalitarismul vs. democraţia.

Analizând tipologia motivațiilor, a apartenenței subiecților la diferite categorii sociale și modalitățile de realizare a demersurilor migraționiste, putem identifica mai multe etape ale fenomenului:

1. Prima etapă coincide cu anii premergători instaurării definitive a comunismului (1945 – 1948) și cu perioada terorii dejiste (1948 – 1964). Cei care au intuit ireversibilitatea schimbărilor politice de după 1945, au rămas ilegal în Occident sau au trecut fraudulos frontiera pe ultima sută de metri. În etapa pre comunistă (Guvernarea Groza), în care instituţiile de control şi represiune se aflau în faza de formare sub atenta coordonare a Moscovei, fuga încă mai era posibilă şi a reprezentat salvarea de la moarte sau de la ani grei de temniţă pentru membrii categoriilor sociale considerate „exploatatoare”. Schisma titoistă din 1948 și ostilizarea raporturilor româno-iugoslave s-a concretizat și prin întărirea controlului la frontiera comună de către ambele părți, măsurile represive ordonate de Gh. Gheorghiu Dej fiind dramatice pentru populația din zona de frontieră, dizlocată forțat în pustietatea Bărăganului. În condițiile respective orice tentativă de fugă era o formă de curaj extrem, un demers mai degrabă sortit eșecului şi totuşi au existat încercări. În această perioadă, infracţiunea de trecere frauduloasă a frontierei era asimilată infracţiunilor de natură politică, fugarii fiind consideraţi trădători.[5] Acum apare şi termenul de „frontierist” în sistemul penitenciar, unde cei condamnaţi pentru tentativa de fugă din ţară aveau un regim „preferenţial”. Condiţiile inumane de detenţie din penitenciarul de la Gherla, unde peste 100 de condamnaţi pentru încercarea de trecere frauduloasă a frontierei au fost înghesuiţi într-un spaţiu mult prea mic, au generat o revoltă a „frontieriştilor” în august 1958.[6]
2. A doua parte a anilor ’60 (prima etapă a regimului ceauşist) sunt caracterizați prin „dezgheţ ideologic” şi o relativă liberalizare, urmare a consolidării regimului (ulterior anihilării oricăror forțe opozante) și acceptării sale la nivel de mase. În 1968 a fost adoptat un nou Cod Penal potrivit căruia infracţiunea de trecere frauduloasă a frontierei a trecut în rândul infracţiunilor de drept comun, limitele de pedeapsă reducându-se considerabil de la maxim 10 ani la maxim 3 ani de înschisoare.[7] În plan extern, procesul de desovietizare a însemnat şi iniţierea de raporturi economice şi diplomatice cu statele vestice. În acest context au fost simplificate procedurile privind călătoriile în străinătate şi emigrare. În 1965 aproape 5000 de cetăţeni români au călătorit cu vize turistice în ţările occidentale, însă deschiderea semnificativă s-a produs în 1967 când au călătorit în Vest aproximativ 44.000 persoane iar în 1968 s-au înregistrat peste 65.000 de călătorii.[8] Aşadar, este explicabil de ce în această perioadă emigrarea ilegală a românilor s-a produs sub o altă formă, mai puţin periculoasă, aceea a rămânerii ilegale în Occident şi a solicitării ulterioare a azilului politic.

Tot în această perioadă, recunoaşterea în 1967 a statului vest-german de către regimul de la Bucureşti (R.S. România fiind singura ţară din Blocul Socialist care a procedat astfel)[9] şi încheierea de acorduri bilaterale cu acest stat, care au presupus avantaje economice  pentru partea română (credite în regim preferenţial şi import de tehnologie), au condus la o relaxare a politicii în domeniul emigraţiei faţă de etnicii germani din ţara noastră. Acest fapt a dat naştere unei psihoze migraţioniste în rândul acestei minorităţi care va influenţa fenomenul plecărilor ilegale. În contextul creşterii pronunţate a interesului pentru emigrare spre finalul anilor ’70 şi în anii ’80, cererile pentru plecarea definitivă în R.F. Germania înregistrau timpi de aşteptare de câţiva ani, aprobarea fiind condiţionată de multe ori de mituirea funcţionarilor din Ministerul de Interne. Cei care nu reuşeau să obţină aprobarea pentru plecarea definitivă încercau varianta trecerii ilegale a frontierei, pentru ca ulterior stabilirii în R.F. Germania să ceară aprobarea plecării legale a rudelor apropiate în scopul legitim al reîntregirii familiei.

În anii ’70, când regimul intră într-o nouă paradigmă socio-politică – etapa naţional-socialismului – începe să se manifeste preocuparea lui Nicolae Ceauşescu pentru călătoriile românilor în statele capitaliste. Creșterea intensității fenomenului defectărilor[10] și al rămânerilor ilegale în Occident va genera o reacție categorică din partea liderului comunist român care va impune Ministerului de Interne, în speţă Direcţiei paşapoarte, evidenţa străinilor şi controlul trecerii frontierei, să asigure un control strict al deplasărilor în străinătate ale cetățenilor români şi să limiteze acordarea paşapoartelor turistice, chiar şi pentru membrii de partid.[11]

3. Anii ’80, perioada neo-stalinistă, caracterizată prin recluziune, îngheţ ideologic şi izolare externă, în contextul deschiderii restului sistemului socialist în spiritul programului reformator inițiat de Gorbaciov, a fost perioada de apogeu a fenomenului migraționist care a reluat forma din anii ’40-’50, aceea a trecerii frauduloase a frontierei. Însă, în această etapă motivaţia a fost predominant economică, ca urmare a deteriorării accentuate a nivelului de trai şi a necesităţii construirii de către fiecare individ a unui sistem de relaţii în scopul aprovizionării cu bunurile necesare traiului zilnic. Accentuarea supravegherii populaţiei de către structurile poliţiei politice, cu scopul de a preveni orice formă de revoltă care ar fi putut fi determinată de restricţiile impuse, dublată de un control politico-ideologic asigurat de organele de partid, au amplificat nevoia de libertate, mai ales în rândul tinerilor, mult mai dispuşi în a-şi asuma riscul evadării.

Tema plecărilor ilegale din România comunistă nu a fost tratată până în prezent de istoriografia românească. Subiectul a suscitat interesul jurnalismului de investigaţie[12] iar la nivel instituţional, sub egida Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului din România au fost publicate două volume, cu titlul „Mormintele tac. Relatări de la cea mai sângeroasă graniţă a Europei”, în care Johann Steiner şi Doina Magheţi au consemnat o serie de cazuri ale unor persoane care au trecut prin experienţa traumatizantă a fugii peste graniţă, majoritatea relatărilor provenind de la etnici germani.[13] Tematica emigraţiei din R.S. România în perioada ceauşistă a fost abordată doar cu referire la plecările în masă ale etnicilor germani[14] şi ale evreilor[15], ca urmare a înţelegerilor pecuniare încheiate de statul român cu R.F. Germania, respectiv Israel.

Imaginea frontieriştilor în periodicul „Securitatea”

Prin abordarea temei din perspectiva demersurilor derulate de Securitate pentru eradicarea sau măcar limitarea fenomenului, ne propunem să arătăm pericolul pe care l-a reprezentat pentru sistem această formă tacită de respingere a totalitarismului ceaușist. Pericolul rezida nu numai din refuzul curajos al „înregimentării” în sistem al persoanelor care aspirau la libertate, cât mai ales din posibilitatea pe care acestea o aveau, în caz de reușită, de a semnala societăţii civile occidentale realitățile dure ale „epocii de aur”. În etapa finală a dictaturii ceauşiste, „evazioniștii” – în terminologia Securității – sau „frontieriștii” – în terminologia populară – reprezentau una din categoriile de top ale cetăţenilor monitorizaţi de poliţia politică. Activitatea acesteia a fost reglementată prin Ordinul Ministrului de Interne nr. 00129/1980 privind activitatea de prevenire, descoperire și neutralizare a acțiunilor de trecere frauduloasă a frontierei de stat a Republicii Socialiste România sau de rămânere ilegală în străinătate.[16] Prin această reglementare coordonarea activității în problema „Persoane cu intenții de trecere frauduloasă a frontierei de stat” [17] revenea Direcției I – Securitate Internă, considerată a fi principala structură a Securității care a desfășurat activitate de poliție politică. Pe de altă parte, deși a fost nominalizată o structură care conducea ostilitățile, toate componentele operative ale Securității aveau obligația să identifice în mediile pe care le monitorizau persoane cu intenții de evaziune și să adopte măsuri pentru a le opri. În fapt, această activitate devine o responsabilitate a întregului aparat al Securității.

În viziunea ofițerilor de Securitate, persoanele care doreau să „dezerteze” din propria țară erau „elemente declasate”, „descompuse moral”, lipsite de patriotism, „indivizi cu concepții etice și politice incompatibile cu sistemul socialist”, în ultimă înstanță – „trădători de neam și țară”.[18]

Tematica trecerilor ilegale, fiind una din problematicile de bază ale activității Securități în anii ’80, se regăsește constant în articolele Revistei „Securitatea”, publicație cu circuit închis, cu nivel de clasificare „strict secret”, dedicată exclusiv cadrelor operative. Editarea sa a început în 1968, perioada reorganizării instituției în paradigma desovietizării, însă a fost inspirată de modelul sovietic^[19]. KGB-ul a dispus începând cu 1959 de o revistă bilunară internă, cu regim clasificat, numită Magazin KGB (Sbornik KGB). În primii 2 ani au apărut doar 3 numere pe an, sub titulatura „Buletin Intern” iar din 1970 a fost publicată trimestrial, sub titlul „Securitatea”, ultima apariție fiind înregistrată în trimestrul III 1989. Alături de articolele omagiale dedicate lui Nicolae Ceauşescu, în calitate de „mare strateg” şi „comandant suprem al armatei”, și de cele menite să ridice nivelul de pregătire politico-ideologică a cadrelor, o bună parte a rubricilor aveau un scop practic, își propuneau să dezvolte nivelul profesional al cadrelor Securității, aceste rubrici constând în prezentarea unor studii de caz considerate mai deosebite, a unor succese operaționale menite să-i inspire pe lucrătorii Securității. De altfel titlurile lor sunt sugestive în acest sens: „Cadran profesional” sau „Punct ochit, punct lovit”. Totodată prezentarea cazuisticii de succes reprezenta o formă de valorizare a lucrătorilor Securității pentru merite deosebite. Tot în zona practică se regăseau și interviurile luate, în general, cadrelor de comandă, prin care se dădeau indicații asupra modalităților de abordare a situației operative dar se realiza și o critică sau autocritică a activității.

(coperta periodicului Securitate, ultimul număr, apărut în iulie 1989) [20]

Referitor la tematica trecerilor frauduloase ale frontierei, se regăsesc o serie de interviuri luate unor „cadre de răspundere” ale Securităţii din judeţele Timiş, Caraş-Severin, Arad, Bihor, precum şi unor şefi din direcţia centrală coordonatoare a problematicii, Direcţia I – Securitate Internă. În expunerile lor, şefii unităţilor judeţene şi-au lăudat activitatea, enumerând o serie de clişee care lămureau vag cititorii cu privire la acţiunile concrete care s-au derulat pentru a-i opri pe fugari. Spre exemplu, gr. mr. Viorel Tăurescu de la Timiş asigura că: „Activitatea informativ-operativă pe această linie (n.n. problematica trecerilor ilegale ale frontierei reprezenta o linie de muncă în limbajul specific Securităţii) este organizată şi se desfăşoară pe baza şi în concordanţă cu ordinele conducerii ministerului, a direcţiilor centrale de linie, având planul de căutare a informaţiilor ce cuprinde obiective şi sarcini pentru toate compartimentele inspectoratului”[21], de parcă ar fi existat alternativa de a acţiona în afara ordinelor venite de la centru. Paradoxal, în ciuda succeselor clamate de către generalii Gheorghe Băleanu (şeful I.J. Bihor), Viorel Tăurescu (şeful I.J. Timiş) sau Ioan Linţu (şeful I.J. Caraş-Severin), aceştia au fost nevoiţi să recunoască o dinamică în creştere a fenomenului, ceea ce însemna că structurile de la graniţa de vest ale Ministerului de Interne erau depăşite de numărul mare de conaţionali care-şi încercau norocul în încercarea de a fugi în Occident. Insuccesele erau puse pe seama altora, cum ar fi unităţi ale Ministerului de Interne din interiorul ţării, dezinteresate în a acţiona preventiv pentru a-i opri pe evazionişti înainte de a pleca spre graniţă, sau care nu furnizau informaţii complete şi la timp cu privire la aceştia. Referitor la lipsa de cooperare dintre organele cu competenţe în „problema evaziunii”, lt. col. Traian Sima de la I.J. Bihor reclama: „Unii consideră că toate actele preparatorii care premerg evaziunilor se desfăşoară în perimetrul celor 10-15 km de frontieră, adică în zona de frontieră. Majoritatea cazurilor dovedesc însă contrariul. Cele mai multe elemente îşi pregătesc „terenul” de trecere ilicită a frontierei departe de zonă, chiar în alte judeţe. Această situaţie ar trebui să atragă după sine existenţa unui sistem informaţional dinamic, operativ, la toate nivelurile. Dar pentru a informa trebuie să desfăşori şi o muncă informativă bine pusă la punct, sistematică, planificată, care să vizeze un scop”.[22] Într-un limbaj prolix, ofiţerul de la Oradea transmitea că structurile judeţene ale Securităţii nu erau bine organizate operaţional şi nu comunicau între ele pe această problematică. Un alt lucrător al Securităţii Arad, mr. Aurel Teodoru îndrăznea să indice câteva judeţe vinovate: „pentru a se pună stavilă unor treceri frauduloase peste frontieră este necesar să se desfăşoare munca de depistare a elementelor cu intenţii de evaziune din ţară de către toate inspectoratele şi în special de Sibiu, Iaşi şi Braşov, judeţe de unde sunt originari o mare parte dintre infractorii reţinuţi la frontieră”.[23]  Menţionarea judeţelor Sibiu şi Braşov trebuie pusă în legătură cu numărul mare de cetăţeni români de etnie germană care fugeau în R.F. Germania dacă nu aveau şansa de a fi trecuţi pe listele persoanelor cărora li se aproba plecarea legală în schimbul sumelor de bani şi a altor avantaje tehnice şi comerciale oferite de statul vest-german regimului ceauşist pentru a permite emigrarea coetnicilor din R.S. România.[24] În legătură cu judeţul Iaşi, nu ne putem explica de ce a fost menţionat de ofiţer, deoarece din datele statistice analizate până în prezent în arhiva CNSAS judeţele din Moldova nu apăreau în prima parte a clasamentului privind locurile de provenienţă ale fugarilor. Majoritatea evazioniştilor înregistraţi în statisticile Securităţii proveneau din vestul, centrul ţării şi din Bucureşti.[25]

Explicaţiile oficiale ale lucrătorilor Securităţii pentru fenomenul emigraţiei ilegale, în creştere începând cu a doua parte a anilor ’70, ocoleau cauzele reale care-i determinau pe românii născuţi şi crescuţi în comunism să-şi încerce norocul la o viaţă mai bună în „statele imperialiste”. Nici măcar în cadrul închis, protejat de nivelul de clasificare al documentelor, cadrele Securităţii nu admiteau cauzele reale, socio-economice sau politice, generatoare ale exodului. Spre exemplu, potrivit col. Ioan Coşer de la I.J. Arad, mobilurile evazioniştilor erau „psihoza emigraţionistă a cetăţenilor români din rândul populaţiei germane” şi „influenţele şi presiunile ce se exercită de către cei rămaşi în R.F.G. asupra celor ce fac vizite în Occident”. Desigur că analiza nu era dusă mai în profunzime pentru a se explica ce ar fi putut determina o astfel de psihoză. În explicaţiile ofiţerilor Securităţii vina era de natură externă, a „oficinelor străine” care urmăreau să compromită imaginea regimului de la Bucureşti prin stimularea migraţiei sub orice formă, chiar şi pe cea ilegală. Cadrele Securităţii susţineau că au obţinut date privind implicarea unor străini, chiar a unor diplomaţi (n.n. fără a se menţiona cazuri concrete) în sprijinirea unor acţiuni evazioniste. Pericolul pe care îl semnalau lucrătorii Securităţii consta în faptul că fugarii deveneau ţinte pentru serviciile de spionaj străine interesate de informaţii privind capacităţile militare sau economice ale ţării. Col. Ioan Tarţa de la I.J. Bihor susţinea că structura sa informativă a obţinut date care indicau că „serviciile de spionaj străine culeg informaţii de la cei fugiţi şi în special se interesează, de la cei ce au făcut armata, despre date cu caracter militar: specificul unităţii, date despre comandanţi, tehnica din dotare, schiţe ale cazărmilor”.[26] Având în vedere că majoritatea celor care fugeau erau oameni simpli, muncitori care au avut contact cu armata doar în calitate de soldaţi în termen, este evidentă exagerarea asupra pericolului reprezentat de aceste persoane.[27]

Mijloacele de acţiune ale Securităţii pentru a preveni comiterea infracţiunii de trecere frauduloasă a frontierei erau diversificate: de la măsurile lejere care formau panoplia preventivă a instituţiei, până la cercetarea penală, urmată de trimiterea în judecată şi orchestrarea unor procese publice în localităţile de domiciliu sau la locurile de muncă ale fugarilor. Facem precizarea că în perioada pe care o avem în atenţie, anii ’70-’80, regimul nu mai avea nevoie de folosirea mijloacelor punitive dure pentru a menţine ordinea. Anchetele brutale şi detenţia au fost înlocuite cu supravegherea informativă a populaţiei care să descurajeze orice încercări de nesupunere, inclusiv nesupunerea sub forma evadării. În perioada regimului ceauşit, cuvântul de ordine pentru Securitate este prevenţia, asigurată printr-un set de măsuri menite să conducă la „influenţarea pozitivă” a cetăţenilor aflaţi în dezacord cu ordinea de partid şi de stat.[28] Influenţarea se putea face „prin reţea”, adică prin implicarea surselor care erau instruite să-i convingă pe potenţialii fugari de pericolele la care se expuneau, cu ajutorul familiei, măsură aplicată în cazul elevilor şi studenţilor, sau „cu spijinul factorilor de conducere sau educaţionali”, adică şefii de serviciu sau profesorii celor care aveau gânduri de plecare în Occident. Tot în categoria măsurilor preventive, adoptate înainte ca persoanele cu intenţii evazioniste să-şi pună planurile în aplicare, se înscriau: avertizarea, demascarea sau destrămarea unor grupuri.[29] Avertizarea consta într-o discuţie pe care ofiţerul de securitate o purta cu persoana vizată, de obicei la sediul instituţiei, în care i se atrăgea atenţia că intenţia de fugă le este cunoscută autorităţilor şi că va suporta consecinţele prevăzute de lege dacă va persista în decizie. În fapt, avertizarea era o formă de ameninţare menită să-i sperie pe cei mai puţin hotărâţi. Demascarea se desfăşura în cadrul colectivului de muncă al suspectului, în prezenţa colegilor şi a şefilor. Era o şedinţă publică menită să discrediteze persoana demascată şi să-i descurajeze şi pe alţi indivizi care ar fi putut avea idei similare. Destrămarea grupurilor formate cu scopul de a fugi din ţară se realiza fie prin intermediul surselor care se infiltrau în aceste grupuri, fie prin racolarea unuia/unora din membrii.

Un alt tip de măsuri preventive erau cele de ordin general, care nu se adresau indivizilor, ci unor grupuri mai largi, fiind cuprinse sub eticheta „prelucrarea contrainformativă a populaţiei”. Acestea constau în şedinţe organizate în obiective economice considerate medii de risc pe problematica evaziunii sau în localităţile rurale de la frontiera de vest, în cadrul cărora populaţia era avertizată asupra pericolelor pe care le reprezentau plecările ilegale la adresa statului comunist. Scopul era de a conştientiza şi instrui populaţia să vină în sprijinul autorităţilor pentru a-i denunţa pe suspecţi. Mr. Aurel Teodoru de la I.J. Arad aprecia ca fiind o obligaţie civică a cetăţenilor din zona de frontieră să colaboreze cu autorităţile pentru a-i depista pe fugari.[30]

Reuşite ale Securităţii în confruntarea cu „fugarii”

Modalităţile prin care cetăţenii români fugeau din propria ţară erau foarte diversificate, în funcţie de posibilităţile, aptitudinile, fondurile şi imaginaţia fiecăruia. Se trecea graniţa pe uscat sau înnot – în zona Clisurii Dunării, individual sau în grup, independent sau cu ajutorul călăuzelor. Cele mai periculoase, din perspectiva autorităţilor, erau aşa-numitele „treceri în forţă”, de la folosirea de arme albe pentru imobilizarea grănicerilor până la trecerea cu mijloace de transport. Acestea erau considerate acte teroriste şi erau lucrate de către sau în colaborare cu structurile antitero. „Trecerile în forţă” cele mai spectaculoase, periculoase şi de temut pentru autorităţi, erau deturnările de nave şi aeronave. În cazul reuşitei unor astfel de evaziuni se puteau înregistra consecinţe grave inclusiv pentru lucrătorii Securităţii. Un astfel de caz, foarte mediatizat în presa vremii dar şi în mass-media contemporană, a fost cel petrecut la 27 mai 1971, la Oradea, unde un grup de şase cetăţeni români de etnie maghiară, condus de Adalbert Moka, a reuşit să deturneze cursa Tarom Oradea-Bucureşti, forţând echipajul să piloteze avionul (model Iliuşin-14) spre Viena. Acest caz a reprezentat un eşec deosebit de grav pentru autorităţi iar pedepsele au fost pe măsură. Ofiţerul de Securitate, Nicolae Olteanu, care asigura protecţia antiteroristă a obiectivului aeroportuar a fost condamnat la 8 ani de închisoare iar ofiţerul de miliţie, Vasile Olar, la 6 ani.[31]

În numărul 4(64)/1983 al Securităţii, la rubrica „Cadran profesional”, sub titlul „Nuntă cu (sic!) cîntec”, se face prezentarea unui caz interesant prin modalitatea spectaculoasă în care protagoniştii şi-au propus să treacă frontiera româno-iugoslavă, prin deturnarea navei Mehedinţi care asigura plimbări de agrement pe Dunăre, între Orşova şi Moldova Veche. Intenţiile grupului au fost aduse la cunoştinţa Securităţii judeţului Caraş-Severin de către un informator aflat în legătura unui ofiţer al serviciului de contrainformaţii economice. Acest element nu este lipsit de importanţă, indicând faptul că toţi ofiţerii operativi îşi instruiau sursele să aducă informaţii despre persoane care intenţioneau să fugă, delaţiunile de acest tip nefiind specifice doar agenţilor din legătura cadrelor de la serviciile de securitate internă. Pentru a gestiona cazul, la nivelul unităţii s-a creat o grupă de lucru, condusă chiar de şeful Securităţii Caraş-Severin. Sursa a fost instruită să simuleze interesul de a se alătura grupului în scopul plecării ilegale din ţară, aflând astfel care era planul de fugă. Evaziunea urma să se producă având ca acoperire desfăşurarea unei nunţi pe nava de agrement „Mehedinţi”, plan ce i-a surprins prin ingeniozitate chiar şi pe lucrătorii Securităţii care ar fi trebuit să fie specialişti în disimulare. Rolurile erau distribuite între membrii grupului, însă mai era nevoie de cooptarea unui tânăr necăsătorit care să joace rolul mirelui. Agentul infiltrat de Securitate şi-a luat angajamentul să găsească persoana potrivită. Astfel a fost introdus în grup un „tânăr şi destoinic ofiţer de securitate din compartimentul antiterorist, care anterior se călise în mai multe misiuni executate atât la inspectorat, cât şi la unitatea centrală de profil[32]”. Acesta s-a ocupat de organizarea nunţii false iar la data stabilită pentru eveniment, 17 iulie 1982, „nuntaşii” care urmau să se îmbarce la Orşova pe nava de agrement au fost aşteptaţi de efectivele Securităţii şi ale Miliţei, neavând nicio şansă de scăpare. Caracterul inedit al speţei este dat de faptul că Securitatea din două judeţe, Caraş-Severin şi Mehedinţi, s-a implicat activ în planul evazionist, asigurând mijloacele pentru a-i ajuta pe făptaşi să simuleze petrecerea de nuntă şi astfel să-şi materializeze intenţia, în loc să-i oprescă în etapa actelor de pregătire. Şefii celor două unităţi de Securitate au gestionat operaţiunea astfel încât să-i prindă în flagrant pe fugari, creând un întreg scenariu şi la un moment dat preluând iniţiativa, fapt menţionat în articol: „mirele (n.n. alias ofiţerul de Securitate) preia iniţiativa, ajungând să comande „naşului” (n.n. liderul informal al grupului şi iniţiatorul evaziunii) şi celorlalţi nuntaşi.” Prin această abordare s-a generat un caz spectaculos, multă birocraţie (ne putem imagina numărul de informări expediate la unităţile centrale, de planuri de măsuri şi analize) şi probabil promovări pentru ofiţerii implicaţi în echipa operativă şi şefii acestora. Relevant pentru modul în care a fost receptat cazul la nivelul central al Direcţiei Securităţii Statului este elogiul adus de redactorii revistei Securitatea: „Prevenirea în cazul ce îl prezentăm nu ar fi fost posibilă fără realizarea unui complex de măsuri, în cadrul cărora determinante s-au dovedit a fi următoarele: exploatarea operativă şi competentă a informaţiei de primă sesizare furnizată de o sursă de valoare, bine pregătită şi corespunzător orientată; preluarea iniţiativei de către organele de securitate şi contracararea planului infractorilor pas cu pas, realizarea unei perfecte cooperări între serviciile şi compartimentele inspectoratului pe raza căruia s-a iniţiat acţiunea, precum şi cu inspectoratul vecin, cuprins în zona operaţională a infractorilor, şi, nu în cele din urmă, discernământul şi competenţa cadrelor de conducere implicate în coordonarea măsurilor, curajul, profesionalismul şi hotărârea dovedite de ofiţerii de securitate în acţiune”.[33]  Desigur că urmările pentru cei implicaţi în tentativa de evaziune au fost grave, membrii grupului fiind trimişi în judecată şi condamnaţi, în cazul lor reţinându-se şi circumstanţele agravante de constituire a unui grup în vederea trecerii frauduloase a frontierei şi intenţia de deturnare a unei nave. Rămâne întrebarea dacă în  condiţiile neimplicării cadrelor Securităţii grupul şi-ar fi dus planul la capăt sau dacă ar fi acţionat în această manieră. Ce s-ar fi întâmplat dacă nu ar fi găsit persoana „potrivită” să joace rolul „mirelui”?

Tot în categoria cazurilor cu miză care se puteau transforma în eşecuri răsunătoare pentru Securitate, cu un impact mediatic puternic în Vest, este speţa „Lemnaru”, prezentată în ultimul număr al revistei Securitatea, 3 (87)/1989, la rubrica „Punct ochit, punct lovit”. Spre deosebire de cazul prezentat anterior, gestionarea sa de către autorităţi a avut într-adevăr un caracter preventiv iar consecinţele asupra protagoniştilor au fost mult mai uşoare. Cazul a fost tratat pe profil antiterorist de către Securitatea judeţului Arad deoarece persoana vizată, căruia i s-a dat numele de cod „Lemnaru”, un muncitor de 50 de ani din Arad, intenţiona să plece ilegal împreună cu familia folosind un avion utilitar. Potrivit Securităţii, acesta şi-a propus să racoleze un pilot nemulţumit, cu intenţii evazioniste sau care putea fi convins să se alăture demersului său. În acest scop, a început să se intereseze de piloţii care efectuau zboruri de agrement sau cu avioane utilitare. Este posibil ca „Lemnaru” să fi fost inspirat de reuşita unui alt caz de evaziune cu un avion utilitar, petrecut tot la Arad, în iulie 1980. Atunci, Aurel Popescu, pilot comandant pe un avion utilitar AN 2, care deservea un IAS din judeţul Arad, a reuşit să scoată din ţară 20 de persoane, membrii propriei familii şi rude ale soţiei, aterizând în Austria. Succesul familiei Popescu, amplu mediatizat în Occident dar cunoscut şi în ţară prin intermediul postului „Europa Liberă”, a rămas în memoria colectivă dar şi în atenţia Securităţii.[34] Fiul lui „Lemnaru”, în vârstă de 20 de ani, factor poştal la Oficiul P.T.T.R. – tranzit Arad, care avea în atribuţii preluarea presei centrale din incinta aeroportului, a fost prea insistent în interesul său faţă de programul aeronavelor sportive şi utilitare şi faţă de echipajele care le deserveau, astfel că a atras atenţia unui angajat al aeroportului care era sursă a Securităţii pe profil antiterorist. Alertată, Securitatea judeţului Arad i-a pus sub urmărire pe membrii familiei lui „Lemnaru”, stabilind că aceştia erau puternic influenţaţi de propaganda externă ostilă, promovată de „Radio Europa Liberă” şi de mass-media din Ungaria. Totuşi lucrătorii Securităţii Arad nu au reuşit să obţină date concrete privind intenţia de fugă a suspecţilor pentru a-i deferi justiţiei, astfel că întreaga operaţiune s-a finalizat doar prin măsura avertizării lui „Lemnaru”, a fiului acestuia, căruia i s-a retras avizul de acces în aerogară, şi a altor două persoane.[35] Relevanţa acestei speţe în a arăta care erau principiile de lucru ale Securităţii, formate sub imperiul unei suspiciuni generalizate, este dată de banalitatea informaţiei de la care a început investigaţia, în aparenţă fără nicio importanţă pentru securitatea statului, şi anume că un tânăr de 20 de ani, care interacţiona cu personalul unui aeroport prin natura serviciului său, s-a arătat interesat de avioanele sportive şi utilitare.

Rămânând în acelaşi registru, ne-a atras atenţia un alt caz, înregistrat în 1985 la I.J. Hunedoara, lucrat de asemenea pe profil antiterorist, în care lucrătorii Securităţii au fost alertaţi tot de un fapt banal: doi tineri, un vagonetar de la mina de fier Teliuc şi un elev al unei şcoli profesionale din Hunedoara au fost „identificaţi cu preocupări de învăţare a limbilor italiană şi engleză”.

(Securitatea, nr. 2 (78) /1987, imagine preluată de pe site-ul CNSAS)

Pentru mediul muncitoresc din Hunedoara astfel de preocupări, corelate cu „elogierea modului de viaţă capitalist” şi exprimarea dorinţei de a călători în Occident, erau suficiente pentru a trezi suspiciunile Securităţii care i-a deschis dosar de urmărire informativă muncitorului de la mina Teliuc, sub numele de cod „Luca”. Dosarul a fost lucrat de către structura antiteroristă deoarece s-a plecat de la premisa că persoana suspectă avea posibilitatea de a-şi procura materiale explozibile folosite în activitatea minieră. Verificările „atente şi operative” desfăşurate la locul de muncă nu au adus însă niciun indiciu că s-ar fi sustras material explozibil. Totuşi, echipa operativă a persistat în căutările sale, obţinând o informaţie care i-a întărit suspiciunile: persoana urmărită îşi ţinea închisă uşa de la camera sa din căminul de nefamilişti şi nu primea vizite. În urma unei percheziţii secrete în locuinţa suspectului s-au găsit: „8 calupuri de dinamită de câte 100 g fiecare, 7 capse electrice de iniţiere cu întârziere, o carcasă de ceas deşteptător în care s-au găsit 250 g dinamită şi o capsă electrică de iniţiere, o sticlă de ½ litru umplută cu 200 încărcătură explozivă şi pământ şi o pungă de material plastic care conţinea, de asemenea, 100 g exploziv”[36]. Întrebarea firească este cum de lipsa unui asemenea arsenal din depozitul de explozibil de la mina Teliuc nu a fost observată de gestionarii acestor materiale care aveau un regim special de păstrare. Asupra lui „Luca” s-a dispus începerea urmăririi penale pentru infracţiunea de „nerespectare a regimului materialelor explozive sau radioactive” prevăzută de art. 280 C.P. şi arestarea preventivă pentru 30 de zile. Securitatea Hunedoara a lucrat în cooperare cu omologii de la Vrancea, judeţul de provenienţă al suspectului, care au identificat patru prieteni ai acestuia alături de care ar fi urmat să treacă fraudulos frontiera. Deşi iniţial nu a recunoscut motivul real pentru care a sustras explozibilul, pe baza „unui plan de cercetare complex”, care a presupus infiltrarea în arest a unor surse ale Securităţii, „Luca a fost determinat, până la urmă, să-şi recunoască faptele şi să facă declaraţii complete privind activitatea sa duşmănoasă”[37].  El a recunoscut că intenţiona să fugă din ţară împreună cu un prieten şi eventual cu alţi tineri care ar mai fi putut fi racolaţi, iar dispozitivele explozibile găsite la percheziţie urmau să fie folosite în caz de necesitate pentru a scăpa de urmărirea grănicerilor. Cazul a fost tratat foarte serios de Securitate, fiind analizat la nivel central, de către şefii direcţiilor cercetări penale, informaţii interne şi contrainformaţii economice. Considerând că „Luca” era „un element tânăr, fără discernământ politic şi exista posibilitatea recuperării sale”[38], s-a hotărât finalizarea cazului prin organele de miliţie, ceea ce însemna un act de clemenţă din partea Securităţii, materializat prin condamnarea la „doar” 2 ani de închisoare pentru infracţiunea de nerespectare a regimului armelor şi muniţiilor, 2 ani de închisoare pentru infracţiunea de asociere în vederea comiterii de infracţiuni şi 1 an de închisoare pentru tentativa de trecere frauduloasă a frontierei, adică infracţiuni de drept comun. Tinerii interogaţi de Securitatea judeţului Vrancea au scăpat doar cu avertizări, poate şi fiindcă au acceptat colaborarea cu autorităţile şi audierea lor ca martori în procesul penal. Securitatea judeţului Hunedoara nu a putut renunţa la un caz atât de ofertant nici după condamnarea lui „Luca”, acesta fiind monitorizat în continuarea în timpul executării pedepsei şi „influenţat pozitiv” prin ofiţerii de contrainformaţii care deserveau penitenciarul Aiud şi reţeaua informativă din mediul carceral. Munca de influenţare a avut „un ecou pozitiv în conştiinţa condamnatului”, care şi-a exprimat regretul pentru faptele comise. În opinia noastră acesta este un caz tipic în care activitatea de poliţie politică a Securităţii, de supraveghere generalizată a cetăţenilor şi de deschidere a unor dosare de urmărire pe baza unor indicii hilare, a fost disimulată prin interpunerea organelor de miliţie şi translatarea cazului în zona infracţiunilor de drept comun.

O categorie aparte vizată de activitatea Securităţii în problematica trecerilor frauduloase ale frontierei a fost aceea a călăuzelor. Una din modalităţile frecvent utilizate de frontieriştii proveniţi din judeţele din interiorul ţării, care nu cunoşteau zona de frontieră, era să angajeze, contra unor sume substanţiale (de ordinul zecilor de mii de lei), persoane din localităţile de graniţă care să-i ghideze până la fâşie sau care să-i ajute să treacă Dunărea. Succesele repurtate de ofiţerii Securităţii asupra persoanelor angajate în această activitate ilicită au fost, de asemenea, mediatizate la nivelul instituţiei, prin articolele periodicului Securitatea. Aceste cazuri aveau o complexitate deosebită, deoarece organele Ministerului de Interne se confruntau cu „profesionişti” care cunoşteau foarte bine zona de frontieră, ştiau să speculeze slăbiciunile sistemului de pază a graniţei şi să-şi conspire activităţile prim metode similare celor ale autorităţilor. Un astfel de articol, cu un titlu dramatic: „Călăuze – uneori la moarte sigură …”, semnat de lt.col. Gavril Oniceag şi mr. Marinache Şerban, a fost publicat în nr. 4 (72)/1985 al „Securităţii”. Cazul prezentat este cel al unui grup format din 12 persoane, majoritatea rude, din judeţele Mehedinţi şi Caraş-Severin. Spre deosebire de majoritatea articolelor pe tematica frontieriştilor, în care sunt date doar numele de cod ale persoanelor lucrate de Securitate, în acest articol se dezvăluie identitatea acestora. Iniţiatorul şi liderul grupului a fost Anghelescu Gheorghe, un tehnician topometrist, de 35 de ani, din Drobeta Turnu-Severin, condamnat de două ori pentru furt. Menţiunea privind dubla condamnare nu era întâmplătoare, autorii articolului dorind să sublinieze nivelul scăzut de moralitate al individului. De altfel, cauzele psihologice identificate de lucrătorii Securităţii pentru a explica activitatea infracţională a grupului erau obişnuitele „influenţe negative ale propagandei Occidentului” şi „tarele morale rezultate ca urmare a unei educaţii necorespunzătoare”[39]. Se înţelege că era vorba de lipsa educaţiei politice. Deşi articolul este laudativ la adresa activităţii cadrelor Securităţii din judeţele Timiş, Caraş-Severin şi Mehedinţi, grupul lui Gheorghe Anghelescu a reuşit să opereze vreme de 4 ani, între 1981 şi 1985, când a fost destructurat definitiv. În decursul acestor ani, o parte a membrilor grupului, inclusiv liderul lui, au fost prinşi în flagrant şi condamnaţi la pedepse modice, pentru complicitate la infracţiunea de trecere frauduloasă a frontierei. Semnificativ pentru eşecul Securităţii este faptul că deşi Gheorghe Anghelescu şi complicii săi s-au aflat permanent în monitorizare, fiind „lucraţi în forme organizate, cu un complex de mijloace”, inclusiv în perioadele de detenţie, după ce au ieşit din închisoare aceştia au reuşit să-şi reia activităţile şi să asigure fuga în R.S.F. Iugoslavia a altor „clienţi”. Grupul acţiona într-o manieră organizată şi conspirată, membrii săi având clar delimitate atribuţiile. O parte dintre ei racolau persoane dornice să fugă în Occident şi dispuse să le plătească sume consistente, care puteau ajunge până la 40.000 – 50.000 lei de persoană.[40] Aria de căutare a „clienţilor” s-a limitat iniţial la judeţele Timiş, Caraş-Severin şi Mehedinţi, ulterior grupul extinzându-şi racolările în judeţele din centrul ţării (Sibiu, Cluj, Târgu-Mureş), zonă din care proveneau mulţi fugari, şi în Capitală. Aspiranţii la libertate se deplasau până la Tismana sau Băile Herculane, de unde erau preluaţi de călăuze care le transportau prin zona de frontieră.[41] Traversarea Dunării era asigurată de către Gheorghe Anghelescu şi se făcea într-un sector pe care acesta îl cunoştea foarte bine, mai puţin utilizat de alţi frontierişti şi, drept urmare, mai prost păzit. Lucrătorii Securităţii au stabilit că în decembrie 1984, Gheorghe Anghelescu şi doi dintre complicii săi, Bufanu Vasile şi Dovlete Constantin, au organizat evaziunea a patru persoane din Bucureşti. Încercarea a avut un final tragic pentru două dintre acestea care şi-au pierdut viaţa în încercarea de a trece Dunărea cu colaci de salvare în condiţiile unei ierni aspre. Informaţiile obţinute au fost suficiente pentru trimiterea în judecată şi condamnarea călăuzelor. Un ultim membru al grupului, Stanciu Ion, a fost prins în flagrant în iulie 1985, în timp ce încercase să treacă fraudulos frontiera împreună cu alte 5 persoane. Acest articol a avut o dublă intenţie, practică – informarea cadrelor asupra modalităţilor de acţiune ale infractorilor, şi preventivă –

cazul dramatic al frontieriştilor călăuziţi de grupul Anghelescu, care au sfârşit înecaţi în Dunăre, putând fi folosit de ofiţerii Securităţii pentru a-i speria pe alţi temerari, în cadrul activităţilor de influenţare pozitivă.

Concluzii

În volumul biografic Patria mea era un sâmbure de măr, laureata Premiului Nobel pentru Literatură din 2009, Herta Muller caracteriza astfel atmosfera socială din perioada de final a dictaturii ceauşiste: „Cu excepţia sărăciei, dorinţa de a fugi reprezenta a doua cea mai cuprinzătoare însuşire comună din ţară. Oamenii erau literalmente bolnavi de fugă. Nimeni nu cunoaşte numărul celor morţi în timpul fugii peste graniţă. Sunt mii, dar despre acest subiect nu se vorbeşte nici acum în România. Fuga devenise o obsesie.”[42] Raportul Final al Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste în România îi plasează pe cetăţenii români care au încercat să fugă din ţară în categoria victimelor „crimelor indirecte”, cu un caracter social.[43] Potrivit aceluiaşi document ar fi existat în România comunistă trei forme de neacceptare a înregimentării în sistem, de respingere a cooptării: disidența, rezistența prin cultură și emigrarea.[44] În anii ’70 dar mai ales ’80, când societatea românească era închistată în supunerea generală față de totalitarismul ceaușist, fuga românilor în Occident a reprezentat singura formă de respingere a regimului care s-a manifestat tacit şi a avut o amplitudine de fenomen. Importanța fenomenului prin implicațiile sale politice, în plan extern (afectarea imaginii regimului), dar și ca potențial mobilizator la nivel de mase, este reliefată de reculul categoric și violent al establishmentului, ”frontieriştii” fiind o tipologie diabolizată de către propagandă și reprezentanții structurilor de forță, asimilată trădătorilor de țară.

Bibliografie:

ARMANCA, Brândușa, Frontieriștii – istoria recentă în mass-media, București, Curtea Veche, 2011.

BAIER, Hannelore, MEINHARDT, Ernst, Cumpărarea libertăţii. Dr. Heinz-Günther Hüsch în interviuri cu Hannelore Baier şi Ernst Meinhardt, Sibiu, Honterus, 2014.

BERINDEI, Mihnea, DOBRINCU, Dorin şi GOȘU, Armand (eds.), Istoria comunismului din România. Documente Nicolae Ceauşescu (1965-1971), vol. II, Polirom, Iaşi, 2012.

BOIA, Lucian, Cum s-a românizat România, Humanitas, Bucureşti, 2015;

BURAKOVSKI, Adam, Dictatura lui Nicolae Ceauşescu (1965-1989). Geniul Carpaţilor, ed. a II-a, trad. Vasile Moga, Polirom, Iaşi, 2016.

CULICIU, Cristian, „Fuga din ţară: calea aerului. Uncaz de deturnare reuşită la Oradea (1971)”, în Lucrările Conferinţei Naţionale „Historia magistra vitae. Noi teme pe agenda de cercetare”, Cluj-Napoca, 8-9 aprilie 2016, ed. Argonaut/Mega, Cluj-Napoca, 2017.

DOBRE, Florica, BANU, Florian, BANU, Luminiţa şi STANCU, Laura, Acţiunea „Recuperarea”. Securitatea şi emigrarea germanilor din România (1962-1989), Bucureşti, Editura  Enciclopedică, 2011.

DOBRE, Florica (coord.), Securitatea. Structuri – cadre. Obiective și metode, vol. II (1967-1989), Editura Enciclopedică, București, 2006.

HERBSTRITT, Georg, „Fuga din România în perioada 1968-1989. O privire în dosarele Securităţii şi examinări comparative cu situaţia din R.D.G.”, în Caietele CNSAS, an VIII, nr. 1(15), 2015.

MULLER, Herta, Patria mea era un sâmbure de măr, trad.: Alexandru Al. Şahighian, Bucureşti, Humanitas, 2016.

STEINER, Johann, Magheți, Doina, Mormintele tac. Relatări de la cea mai sângeroasă graniță a Europei, vol. I, Iași, Polirom, 2009.

STEINER, Johann, Magheți, Doina, Mormintele tac. Relatări de la cea mai sângeroasă graniță a Europei, vol. II, Iași, Polirom, 2017.

TISMĂNEANU, Vladimir (coord.), Raport final al Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste în România, București, Humanitas, 2007.

Surse arhivistice:

Arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (în continuare ACNSAS), Fond Documentar , Dosar nr. 10421, vol. 2.

ACNSAS, Fond Documentar, Dosar nr. 10825, vol. 92.

ACNSAS, Fond Documentar, Dosar nr. 5164, vol.1.

ACNSAS, Fond Documentar, Dosar nr. 10790.

ACNSAS, Fond Informativ, Dosar nr. 2995, vol. I.

Periodice:

Securitatea, 1975-1989.

Surse electronice:

http://www.cnsas.ro/documente/periodicul_securitatea/Securitatea%201989-3-87.pdf

[1] Republica Populară România a semnat Declaraţia Universală a Drepturilor Omului la 14 decembrie 1955, când, prin Rezoluţia nr. 955 (X) a Adunării Generale a ONU, a devenit stat membru al organizaţiei. Articolul 13 al Declaraţiei prevede dreptul la circulaţie şi la alegerea reşedinţei în interiorul unui stat, precum şi dreptul fiecărei persoane de a părăsi orice ţară, inclusiv ţara sa şi de a reveni în ţara de origine.

^[2] Unul din punctele de negociere, care a fost impus de statele occidendale, s-a referit la respectarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale ale cetăţeanului, între acestea făcându-se referire explicită la dreptul de emigraţie în vederea întregirii familiei sau al căsătoriei cu cetăţeni străini, respectiv la libertatea de deplasare pentru motive personale sau profesionale (literele  a, b, c şi d din partea a III -a a Actului – „Cooperarea în domeniul umanitar şi în alte domenii”, punctul 1 – „Contacte umane”).

[3] Demisia lui Janos Kadar  din funcția de secretar general al PSMU și înlocuirea sa cu Karoly Grosz.

[4] Lucian Boia, Cum s-a românizat România, Humanitas, Bucureşti, 2015, p.112.

[5] Art. 267 Cod Penal, publicat în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 48 din 2 februarie 1948.

[6] Ovidiu Vasilescu (participant la revoltă), „Rebeliunea de la Gherla /14 -16 iunie 1958”, în Memoria, revista gândirii arestate, nr. 44-45/2003. Vezi şi mărturia lui Peter Schuster în Johann Steiner şi Doina Magheţi, Mormintele tac. Relatări de la cea mai sîngeroasă graniţă a Europei, vol. II, Polirom, Iaşi, 2017, pp.105-109.

[7] Art. 245 din Codul Penal, publicat în Buletinul Oficial nr. 79-79 bis din 21 iunie 1968.

[8] Adam Burakowski, Dictatura lui Nicolae Ceauşescu (1965-1989). Geniul Carpaţilor, ed. a II-a, trad. Vasile Moga, Polirom, Iaşi, 2016, pp.85-86.

[9] Ibidem, pp.110-111.

[10] Care a atins apogeul prin dezertarea în 1978 a lui Ion Mihai Pacepa, adjunctul structurii de spionaj a Securităţii.

[11] Mihnea Berindei, Dorin Dobrincu şi Armand Goşu (editori), Istoria comunismului din România. Documente Nicolae Ceauşescu (1965-1971), vol. II, Polirom, Iaşi, 2012, p. 539.

[12] Vezi cercetările făcute de Brânduşa Armanca, director al TVR Timişoara, concretizate într-un documentar tv „Li se spunea frontieriştii”, produs de televiziunea naţională în 2005, respectiv în cartea „Frontieriştii. Istoria recentă în mass-media, București, Curtea Veche, 2011.

[13] Johann Steiner, Doina Magheţi, Mormintele tac. Relatări de la cea mai sângeroasă graniţă a Europei, Polirom, Iaşi, 2009 (vol. I) şi 2017 (vol. II).

^[14] Despre emigrarea contra-cost a germanilor din România, vezi Florica Dobre, Florian Banu, Luminita Banu şi Laura Stancu, Acţiunea „Recuperarea”. Securitatea şi emigrarea germanilor din România (1962-1989), Bucureşti, Editura  Enciclopedică, 2011 şi Baier Hannelore, Ernst Meinhardt, Cumpărarea libertăţii. Dr. Heinz-Günther Hüsch în interviuri cu Hannelore Baier şi Ernst Meinhardt, Sibiu, Honterus, 2014.

[15] Vezi Radu Ioanid, Răscumpărarea evreilor. Istoria acordurilor secrete dintre România şi Israel, Polirom, Iaşi, 2005, carte reeditată şi îmbogăţită cu un bogat fond de 341 documente sub titlul: Securitatea și vînzarea evreilor. Istoria acordurilor secrete dintre România și Israel, Polirom, Iaşi, 2015.

[16] ACNSAS, Dos. D 10825, vol. 92.

[17] În terminologia Securității, ”problema” sau ”dosarul de problemă” se referea la un anumit tip de risc care putea afecta stabilitatea regimului comunist, care se manifesta la nivelul întregii țări și trebuia controlat printr-un set de măsuri dispuse la nivel central, valabile pentru toate structurile teritoriale ale instituției.

[18] Vasile Mihăilă, „Se impune ridicarea calităţii şi eficienţei muncii de securitate pe linia combaterii infracţiunilor de frontieră”, revista Securitatea, nr. 1 (29), 1975, p. 19;

[19] Herbstritt, Georg, „Fuga din România în perioada 1968-1989. O privire în dosarele Securităţii şi examinări comparative cu situaţia din R.D.G.”, în Caietele CNSAS, an VIII, nr. 1(15), 2015, p. 428.

^[20] Imagine preluată de http://www.cnsas.ro/documente/periodicul_securitatea/Securitatea%201989-3-87.pdf, la data de 20.11.2020.

[21] Vasile Mihăilă, art.cit., p.22.

[22] Ibidem, p.17.

[23] Ibidem, p.19.

[24] Pentru mai multe detalii vezi Baier Hannelore, Ernst Meinhardt, op.cit.

[25] Spre exemplu, statistica realizată de Securitate la nivel naţional pentru anul 1980, arăta că 65% dintre persoanele care au acţionat la frontieră proveneau de pe raza judeţelor Timiş (1112 persoane), Arad (243) şi Caraş-Severin (222). Arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (în continuare ACNSAS), dos. D-10421, vol. 2, f. 36.

[26] Vasile Mihăilă, art.cit., p.18.

[27] O serie de date statistice întocmite de Centrul de Informatică şi Documentare, structură centrală a Direcţiei Securităţii Statului cu atribuţii de arhivare şi centralizare a datelor, referitoare la evoluţia problematicii plecărilor ilegale în anii ’80 evidenţiază că după profesie, categoria cea mai numeroasă a fugarilor era aceea a muncitorilor. ACNSAS, Dos. D – 5164, vol.1, f.1 şi Dos. D – 10790, f.10.

[28] Liviu Pleşa, „Studiu introductiv”, Securitatea, structuri, cadre obiective şi metode (1967-1989), Vol. II,  Editura Enciclopedică, Bucureşti ,2006, p. XVIII.

[29] Dănilă Goga şi Vasile Mihăilă, „Prevenirea evenimentelor de frontieră – sarcină cu semnificaţii majore a întregului aparat – convorbiri realizate la I.J. Timiş, I.J. Caraş-Severin şi Direcţia I”, Securitatea, nr.2 (38), 1977, p.11.

[30] Vasile Mihăilă, art.cit., p. 21.

[31] Pentru mai multe detalii vezi Cristian Culiciu, „Fuga din ţară: calea aerului. Uncaz de deturnare reuşită la Oradea (1971)”, în Lucrările Conferinţei Naţionale „Historia magistra vitae. Noi teme pe agenda de cercetare”, Cluj-Napoca, 8-9 aprilie 2016, ed. Argonaut/Mega, Cluj-Napoca, 2017, pp. 369-378.

[32] Unitatea Specială de Luptă Antiteroristă – USLA, înfiinţată în anul 1977.

[33] Nicolae Toma, Ioan Baiaş, „Nuntă cu (sic) cîntec”, în Securitatea nr.4/1983, pp.38-40.

[34] Securitatea a deschis două dosare de urmărire care i-au vizat pe membrii familiei Popescu, unul intern lucrat de Direcţia I, nume de cod „Pescăruşul”, prin care au fost montorizate legăturile fugarilor cu rudele rămase în ţară, în vederea identificării unor posibilităţi de a-i aduce înapoi, respectiv un dosar deschis de către Centrul de Informaţii Externe, nume de cod „Piratul”, prin care familia de fugari a fost urmărită vreme de 6 ani atât în ţara de tranzit, Austria, cât şi în ţara în care s-au stabilit, Australia, cazul fiind închis în decembrie 1986, după moartea suspectă a lui Aurel Popescu. Având în vedere împrejurările în care s-a petrecut moartea lui Aurel Popescu, într-un accident aviatic cu un avion utilitar performant pe care l-a pilotat în condiţii excelente de zbor, familia pilotului este convinsă că spionii Securităţii au avut o implicare în provocarea accidentului. ACNSAS, Dos. I. nr. 2995, vol. I.

[35] Alexandru Bochiş, Vasile Gheorghe, „ „Chimiştii” şi „Lemnaru” – două cazuri de prevenire pe profil antiterorist soluţionate de Securitatea judeţului Arad”, Securitatea, nr.3 (87)/1989, pp.57-59.

[36] Nicolae Popescu, „Un caz cu multe învăţăminte”, în Securitatea nr. 2 (78)/1987, p.67.

[37] Ibidem, p.70.

[38] Ibidem.

[39] Gavril Oniceag, Marinache Şerban, „Călăuze – uneori la moarte sigură …”, în Securitatea, nr. 4 (72)/1985, p.57.

[40] În 1985, salariul mediu net lunar, conform datelor INS, era de 2827 lei. Sursa: https://www.analizeeconomice.ro/2015/12, accesată la 10.01.2021.

[41] Zona de frontieră, formată din unităţile administrativ-teritoriale care aveau limită comună cu frontiera de stat, avea un regim special, potrivit Decretul Consiliului de Stat nr. 678/07.10.1969 privind regimul de pază al frontierei de stat a Republicii Socialiste România. Persoanele care nu domiciliau aici aveau obligaţia să-şi anunţe şi să-şi justifice prezenţa în „zona de frontieră”, în maxim de 24 de ore, la organele locale ale Miliţiei.

[42] Herta Muller, Mein Vaterland war ein Apfelkern, Berlin, Hanser, 2014, p.131-132 (tr. rom. de Alexandru Al. Şahighian, Patria mea era un sâmbure de măr, Bucureşti, Humanitas, 2016).

[43] Comisia Prezidențială pentru Analiza Dictaturii Comuniste în România, Raport final, editori: Vladimir Tismăneanu, Dorin Dobrincu, Cristian Vasile, Humanitas, București, 2007, p. 207;

[44] Idem, p. 363.