Impactul marilor catastrofe asupra politicii lui Mihail S. Gorbaciov

[The impact of major catastrophes on the politics of Mikhail S. Gorbachev]

Simion GHEORGHIU

Abstract: In the history of the Soviet Union, there were many natural and man-made catastrophes, which authorities obviously preferred not to talk about. In an attempt to create the illusion of the perfect society, both for Soviet citizens and outsiders, the leadership hid the disasters and thei effects, and when it failed, it tried to drastically censor the information. These were presented in the central press extremely lapidally, and in the local press they were completely absent. Things began to change in the second half of the 1980s, after Mikhail S. Gorbachev came to power. The Kremlin leadership preferred not to hide the catastrophes anymore, censorship was weakened after 1988, and in August 1999 it was removed altogether. In this article we will follow the impact of two catastrophes on the Gorbachev political conception. It is about the man-made disaster an Chernobyl in April 1986, after which Gorbachev came to the conclusion that the policy of transparency (glasnost) must be started in force, and the great earthquake in Armenia in December 1988, which influenced the beliefs and actions of the general secretary of CC of the CPSU in the sense of a wider opening in the external plan.

Keywords: USSR, Mikhail Gorbachev, Nikolay Ryzhkov, Chernobyl nuclear catastrophe, Armenia earthquake.

Introducere

În istoria Uniunii Sovietice au avut loc multe catastrofe naturale şi tehnogene, despre care autorităţile au preferat, evident, să nu vorbească. În încercarea de a crea iluzia societăţii perfecte, atât pentru cetăţenii sovietici, cât şi pentru cei din afară, conducerea a ascuns dezastrele şi efectele acestora, iar atunci când nu a reuşit, s-a străduit să cenzureze drastic informaţiile[1]. Acestea erau prezentate în presa centrală extrem de lapidar, iar în cea locală lipseau cu desăvârşire. Lucrurile au început să se schimbe în a doua jumătate a anilor 1980, după venirea la putere a lui Mihail S. Gorbaciov. Conducerea de la Kremlin a preferat să nu mai ascundă catastrofele, cenzura a fost slăbită după 1988, iar în august 1990 înlăturată cu totul.

În articolul de faţă vom urmări impactul avut de două catastrofe asupra concepţiei politice gorbacioviste. Este vorba de dezastrul tehnogen de la Cernobîl din aprilie 1986, în urma căruia Gorbaciov a ajuns la concluzia că trebuie demarată în forţă politica de transparenţă (glasnost), şi marele seism din Armenia din decembrie 1988, care a influenţat convingerile şi acţiunile secretarului general al CC al PCUS în sensul unei deschideri mai largi în plan extern.

Catastrofa de la Cernobîl şi „reflexul condiţionat” al elitei politice sovietice

Evenimentul s-a produs la 26 aprilie 1986, când reactorul blocului energetic patru al Centralei Atomoelectrice de la Cernobîl a explodat[2]. Incediul consecutiv a ridicat în atmosferă cantităţi enorme de particile radioactive, iar vântul le-a împrăştiat din vestul Uniunii Sovietice, până în nord-estul Europei.

În faţa dezastrului nuclear, autorităţile sovietice locale şi centrale au reacţionat lent, confuz şi, potrivit aprecierilor lui M.S. Gorbaciov, „incredibil de relaxat”. În memoriile sale a consemnat: „Am fost uimiţi (el şi membrii Biroului Politic – n.n.) auzind din partea preşedintelui Academiei de Ştiinţe a URSS, A.P. Aleksandrov[3], şi a ministrului Construcţiilor de Maşini de Calibru Mediu, E.P. Slavski[4], o evaluare în termenii următori: «Nu e nimic grav, aşa ceva s-a mai întâmplat şi în reactoarele industriale şi totul s-a rezolvat. Iar ca să evităm radiaţiile, trebuie să bem, să mâncăm şi să dormim bine…»”[5]. La scurt timp, preşedintele Academiei şi ministrul sredmaş[6]-ului au fost concediaţi.

Se poate spune că iniţial reacţia elitei politice sovietice a fost determinată de „reflexul condiţionat” de a tăinui catastrofa – atât de oamenii „secerii şi ai ciocanului”, cât şi de cei ai „lumii capitaliste” – sau, măcar, de a minimaliza amploarea ei.

Despre cele petrecute, cetăţenii sovietici au aflat abia în seara zilei de 29 aprilie, dintr-o ştire scurtă. Mai multe informaţii le-au primit pe 30 aprilie[7]. În zilele care au umat, informaţiile au început să apară, dar în condiţiile unei cenzuri severe[8]. Ştirile prezentau mai mult efortul depus de autorităţi pentru a lichida consecinţele accidentului şi mai puţin problemele responsabilităţii, ale neglijenţei şi ale greşelilor de proiectare. Anunţul oficial a lui Mihail S. Gorbaciov, referitor la dezastrul nuclear de la Cernobîl, a venit pe 14 mai. Într-o cuvântare televizată, el a vorbit despre necesitatea lichidării consecinţelor avariei, fără a da detalii despre victime[9]. Întârzierea declaraţiei oficiale, era pusă de secretarul general al CC al PCUS pe seama lipsei informaţiilor despre cele întâmplate: „Încă nu ştiam ce se petrecuse de fapt: o explozie şi emisia în atmosferă a materialului radioactiv sau doar un accident, un incendiu”[10].

Reproşul adus şefului superputerii sovietice de preşedintele Consiliului de Miniştri al URSS, Nikolai Rîjkov, era că Gorbaciov nu a mers personal la faţa locului pentru a constata amploarea dezastrului, deşi era un mare iubitor al „băilor de mulţime”[11]. Un alt reproş întemeiat a fost că nu a anulat manifestaţiile publice prilejuite de 1 Mai. Pregătite şi defăşurate în aer liber, ele au expus la contaminare radioactivă un număr foarte mare de oameni.

Reacţiile internaţionale la dezastrul nuclear

În momentul depistării norului radioactiv, ţările afectate au reacţionat cu promtitudine. În încercarea de a înţelege ce s-a întâmplat, pentru a putea lua măsurile adecvate de protejare a populaţiei, ele au cerut insistent, chiar disperat, informaţii de la conducerea Uniunii Sovietice. „Muţenia” liderului de la Kremlin era, însă, asurzitoare.

Un exemplu, documentat de noi, îl constituie eforturile conducerii de la Bucureşti[12]. Înregistrând anormalitatea celor ce se petreceau, Nicolae Ceauşescu a cerut ca ambasadorul sovietic la Bucureşti, Evgheni Mihailovici Tiajelnikov, să fie convocat imediat şi să i se atragă atenţia în legătură cu situaţia creată. El a fost avertizat că „această cerere vine din partea conducerii PCR şi că ea trebuie să fie comunicată direct, nu prin intermediul specialiştilor, conducerii PCUS”, adică nemijlocit lui Gorbaciov[13]. Răspunsul liderului sovietic nu a mai venit, iar, potrivit stenogramei întîlnirii lui N. Ceauşescu cu M.S. Gorbaciov de la Moscova la 16 mai 1986, atunci când subiectul avariei de la Cernobîl a fost ridicat tangenţial de liderul român, dialogul cu gazda, care încerca să nege consecinţele, s-a transformat într-un „dialog al surzilor”[14]. Extarpolând, putem chiar presupune că felul în care a dialogat partea română cu cea sovietică despre acest subiect, nu a fost unul singular. De altfel,  încercarea autorităţilor locale de a „ascunde” adevărul de Moscova, iar ea, la rândul ei, de restul lumii este notorie. Secretomania dobândită în decursul existenţei URSS era greu de înlăturat.

După dezastru, mai mult glasnost

„Refexul condiţionat” al secretomaniei, încercat de elita conducătoare sovietică, avea să fie abandonat, sau chiar reprimat, treptat, după catastrofa de la Cernobîl. Mihail S. Gorbaciov, în primul rând, şi, pe urmele lui, alţi lideri politici sovietici au avut o revelaţie de-a dreptul mistică.

Secretarul general al CC al PCUS spunea că dezastrul de la Cernobîl „lăsase o amprentă personală asupra sa” şi că „a fost un moment crucial al perestroikăi, care a reprezentat, de fapt, o verificare a glasnostului”[15]. Catastrofa, i-ar fi „deschis ochii” lui Gorbaciov asupra multor lucruri: „Asupra ceea ce se petrecea în ştiinţa noastră, a felului  cum funcţionau regulile de securitate în domeniul producţiei de energie atomică, a competenţei lucrătorilor centralei nucleare”[16].

Cele întâmplate la Cernobîl şi-au pus amprenta şi asupra şefului Statului Major al URSS, mareşalul Serghei Fiodorovici Ahromeev. După implicarea directă a forţele militare sovietice în înlăturarea consecinţelor avariei, el îşi amintea că „după Cernobîl, pericolul nuclear a încetat să mai fie un concept abstract. El devenise o realitate palpabilă”[17]. Aşa cum a observat corect istoricul Vladislav M. Zubok, catastrofa de la Cernobîl a avut o pondere mult mai mare în schimbările dramatice ale mentalităţii înalţilor oficiali sovietici, decât precedenţii ani de presiune americană. Catastrofa impunea schimbări majore, precum renunţarea la secretomanie şi reevaluarea întregii politici de securitate a Uniunii Sovietice în era nucleară. În plan intern, M. Gorbaciov a forţat Biroul Politic să introducă transparenţa, iar în plan extern, a schimbat abordarea negocierilor cu Statele Unite, a poziţiilor privind controlul armelor nucleare şi a doctrinei militare. Gorbaciov le atrăgea atenţia membrilor Biroului Politic: „Munca noastră este acum transparentă pentru întregulul popor, pentru întreaga lume. Nu există interese care ne-ar putea forţa să ascundem adevărul”[18].

Liderul de la Kremlin şi-a însuşit „lecţia Cernobîl” şi  greşelile săvârşite în 1986 nu au mai fost repete. Doi ani mai târziu, când a avut loc dezastru natural de această dată, reacţia lui a fost fundamental diferită.

Cutremurul din Armenia şi reacţiile sovietice

Pentru Mihail S. Gorbaciov, un alt „drum al Damascului” a  fost seismul din Armenia din 7 decembrie 1988. Potrivit datelor prezentate oficial de preşedintele Consiliului de Miniştri al URSS, Nikolai I. Rîjkov, în şedinţa Biroului Politic din 27-28 decembrie, acelaşi an, cutremurul provocase pagube imense: muriseră peste 25.000 de persoane, 15.200 fuseseră scoase vii de sub ruine şi, se estima că sub dărâmături se mai aflau între 500 şi 700 de victime[19]. Alţi peste 500.000 de cetăţeni rămăseseră fără adăpost[20]. Frigul iernii şi lipsa echipamentelor de salvare au sporit numărul sinistraţilor.

În momentul producerii cutremurului, Mihail S. Gorbaciov se afla în Statele Unite, unde a ţinut un discurs la Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite, gândit ca „o alternativă la cuvântarea cu caracter confruntaţional a lui Churchil, care marcase începutul Războiului Rece”[21], şi ca o pledoarie pentru reducerea cursei înarmărilor şi pentru trecerea de la confruntare la colaborare. Informat despre catastrofă, liderul sovietic a părăsit imediat SUA şi s-a îndreptat spre Armenia. Ajuns la faţa locului, Gorbaciov şi soţia sa, Raisa, au simţit „pe pielea lor” disperarea localnicilor, şi problemele cu care se confruntau. În jurnalul său, Anatoli Sergheevici Cerneaev, fostul colaborator al secretarului CC al PCUS nota că, după întoarecerea la Moscova, Gorbaciov a lipsit de la şedinţele Comitetul Central mai bine de o săptămână, întrucât se înbolnăvise în perioada şederii în Armenia[22].

Cutremurul scosese la suprafaţă tarele perioadei „stagnării” brejneviste[23]. Experţii în construcţii care au făcut o investigaţie în perioada decembrie 1988 – ianuarie 1989 au remarcat greşelile de proiectare şi deficienţele grave ale multor construcţii. Deşi legislaţia Uniunii referitoare la normele de construcţie a clădirilor a fost schimbată cu mult înainte şi lega rezistenţa clădirilor de riscul seismic, multe clădiri nu au fost pregătite pentru a rezista unui seism cu o magnitudine de 7 grade pe scara Richter.

În perioada următoare, oficialii şi presa sovietică au început să vorbească despre  motivele care au dus la distrugerea unui număr atât de mare de clădiri. M.S. Gorbaciov însuşi a spus la câteva săptămâni după cutremur, într-un interviu acordat televiziunii, că betonul din care au fost construite clădirile conţinea prea mult nisip şi prea puţin ciment, lăsând să se înţeleagă că betonul fusese furat. Iar  vicepreşedintele gosstroi[24]-ului, Leonid Alekseevici Bibin, a declarat că a început o investigaţie şi că au fost deschise mai multe dosare penale.

Ajutorul internaţional

Faţă de dezastrul armean, autorităţile de la Moscova s-au dovedit complet depăşite, şi, pentru prima dată încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, secretarul general al CC al PCUS s-a adresat în mod oficial guvernului SUA, solicitând ajutor umanitar. Totodată, Gorbaciov a declarat că este doritor să primească ajutor extern de pretutindeni[25].

În sprijinul victimelor cutremurului din Armenia, zeci de ţări şi organizaţii internaţionale au trimis ajutoare. Până la finele lunii decembrie 1988, ele erau evaluate la 4-5 milioane de ruble bani lichizi şi 5,5 milioane de ruble ajutor material[26].

Uniunea Sovietică a obţinut asistenţă de la peste 100 de ţări. Ele au trimis ajutor umanitar, sub formă de echipe de căutare, echipamente de salvare şi echipament medical. Cea mai mare parte a asistenţei a venit din Europa, sub formă de echipamente de salvare de urgenţă, echipamente medicale, personal instruit pentru a ajuta la salvarea victimelor. Nici America Latină, nici Orientul Îndepărtat nu au rămas insensibili faţă de catastrofa armeană. De asemenea, donaţii substanţiale au fost făcute şi de persoane private şi organizaţii neguvernamentale.

În sprijinul victimilor cutremurului au venit şi numeroşi artişti din diferite ţări, care au susţinut concerte caritabile, iar banii strânşi au fost trimişi în zonele afectate din Armenia. Un ajutor substanţial a fost oferit şi de artistul francez cu origin armene, Charles Aznavour, care, a înfiinţat Fundaţia „Aznavour pentru Armenia”, pentru strângerea de fonduri.

Până în iunie 1989, au fost trimise aproximativ 500 milioane de dolari, sub formă de ajutor umanitar, din 113 ţări. Fondurile au mers în mare parte pentru construcţia de locuinţe temporare. La întâlnirea cu preşedintele american George Bush de la Malta din 4-5 decembrie 1989 Mihail Gorbaciov a mai solicitat un împrumut de la Statele Unite pentru înlăturarea consecinţelor cutermurului.

Reflecţii şi constatări sovietice după cutremurul din Armenia

În zilele de 27-28 decembrie 1988, a avut loc o şedinţă „de bilanţ” a Biroului Politic al CC al PCUS. Printre numeroasele probleme discutate a fost şi catastrofa armeană.

M.S. Gorbaciov, care conducea şedinţa, a remarcat „singularitatea momentului” creat după catastrofa din RSS Armeană: „Schimbările care se produc în relaţiile noastre, faţă de noi şi politica noastră […] lumea nu le-a mai văzut până acum. În general, lumea nu a mai cunoscut ceva asemănător până acum”[27].

Schimbarea atitudinii internaţionale faţă de URSS, M.S. Gorbaciov o punea pe seama deplasării atenţiei dinspre elitele conducătoare spre masele largi ale populaţiei. „Toată lumea înţelege că trăim în aceeaşi civilizaţie, chiar daca împărtăşim convingeri diferite şi construim sisteme politice diferite. Toţi suntem interconectaţi”. Secretarul general al PCUS le mai atrăgea atenţia tovarăşilor din Politbirou că „toţi simt acest lucru” şi că „poporul este obosit”[28].

După observaţiile generale făcute de Gorbaciov, a luat cuvântul prim-ministrul Nikolai I. Rîjkov. Acesta a făcut o paralelă între catastrofa din Armenia şi cea de la Cernobîl şi a reliefat reacţiile internaţionale diferite, opuse chiar: „Noi ţinem minte care a fost atiudinea faţă de ţara noastră atunci. Niciun cuvânt de bine nu am primit. […] Nicio kopeikă pentru cei care au avut de suferit, iar nouă (adică conducerii URSS – n.n.), nici măcar un cuvânt de compasiune nu ne-a fost exprimat. Ne biciuiau în stânga, ne biciuiau în dreapta, şi pe unde mai puteau”[29].

Nu putem şti dacă a omis cu intenţie motivul real al atitudinilor diferite ale comunităţii internaţionale faţă de cele două catastrofe, dar îi asigura pe participanţii la şedinţă că nu „ascunderea informaţiilor a fost cauza principală”, ci, mai degrabă, că în timpul exploziei de la Cernobîl „au existat prea multe nebuloase”[30].

Încercarea de a atrage atenţia şefului său, M.S. Gorbaciov, prin sublinierea importanţei perestroikăi care schimbase chipul Uniunii Sovietice, este evidentă şi răzbate şi din alte formulări ale intervenţiei sale. După câteva fraze laudative la adresa transformărilor din URSS, Rîjkov a îndemnat la o privire „realistă” a lucrurilor. El a amintit faptul că s-a întâlnit la Erevan cu mai mulţi reprezentanţi străini, de la secretarul general al ONU până la maica Tereza, şi că toţi revărsau valuri de „sensibilităţi morale”.

Nikolai I. Rîjkov i-a transmis lui Gorbaciov cuvintele „spuse pe şleau” de oaspeţii străini: faptul că secretarul general al CC al PCUS a părăsit Adunarea Generala ONU şi a revenit imediat în ţară, pentru a fi acasă alături de cei loviţi de tragedie, a dat o „faţă umană” URSS-ului.

Inspirat de modul în care reacţionase comunitatea internaţională, N.I. Rîjkov l-a îndemnat pe liderul de la Kremlin, ca, atunci când valul de emoţie va trece, să ia în calcul schimbarea atitudinii faţă de o serie de organizaţii internaţionale, înclusiv faţă de Crucea Roşie. De asemenea, prim-ministrul îl îndemna pe Gorbaciov sa nu-şi facă griji legate de criticile, potrivit cărora, „se îndepărtează de socialism”, „întrucât ele au fost şi vor apărea mereu”, şi să-l însărcineze pe consilierul său, Vadim Andreevici Medvedev, să desfăşoare în organele mass-media o propagandă mai intensă, ca oamenii să înţeleagă că ei nu de „socialism se îndepărtează”, ci de „pervertirea lui”[31].

La rândul său, Vadim A. Medvedev a recunoscut ca tragedia armeană a umbrit anunţurile făcute de Gorbaciov de la tribuna ONU, dar, partea bună era că „reacţia sovietică la cutremurul din Armenia” a schimbat „reacţia lumii” faţă de URSS şi că, în fond, era exact ceea ce îşi doreau: „O colaborare internaţională pe multiple planuri”. V.A. Medvedev era de părere că trebuie demarată o campanie propagandistică de forţă care să reflecte temele abordate de M.S. Gorbaciov în discursul său de la New York şi să le explice conţinutul[32].

Punctul II al stenogramei Biroului Politic al CC al PCUS din data de 27-28 decembrie 1988, vorbeşte despre Mersul lucrărilor de lichidare a consecinţelor cutremurului din RSS Armeană. Din păcate, nu am avut acces la întreaga informaţie, ci doar la frânturi din ea. Cu toate acestea putem spicui informaţii valoroase.

Mai întâi, Nikolai I. Rîjkov a vorbit de amploarea şi consecinţele cutremurului şi a propus ca în aceeaşi şedinţă să fie aprobate trei proiecte de măsuri propuse de Consiliul de Miniştri al URSS: despre măsurile de ajutorare a republicii Armene de restabilire a potenţialului socio-economic în raioanele sinistrate, şi al complexului agro-industrial, unde mai mult de 130 de intreprinderi au avut de suferit.

N.I. Rîjkov a adus şi câteva precizări cunoscute la acea dată: magnitudinea cutremurului a fost fără precedent în Armenia, iar numărul exact al morţilor nu era încă stabilit. Estimările erau că vor depăşi 30 de mii. De o cifră erau siguri în acel moment: 24.300 de persoane au fost recuperate de sub dărâmături, dar 415 persoane salvate de sub ruine au murit în spitale. Din acest inventar sinistru lipsesc cei care fuseseră înmormântaţi în primele două-trei zile de haos absolut în cimitirele săteşti.

Distrugerile au fost totale în unele localităţi, precum în oraşul Spitak. Populaţia din raioanele sinistrate se afla în stare de şoc şi nu putea fi controlată de autorităţile locale. În lipsa unui ajutor imediat, oamenii cădeau în depresii profunde. Acţiunile de salvare erau dificile, întrucât zonele erau extrem de dens populate, în fiecare casă existau membri decedaţi, iar rudele îşi „strigau durerea” şi cereau ca lucrările de salvare să capete un ritm mai intens, fapt ce crea o stare psihologică nefavorabilă în rândul salvatorilor. Era nevoie de un efort material şi logistic enorm, mult peste resursele nu numai ale Armeniei, ci şi peste cele ale întregii Uniuni[33].

Concluzii

Cele două catastrofe din 1986 şi 1988 au dus la modificarea politicii şi atitudinii liderului sovietic. Prima, cea de la Cernobîl, i-a arătat lui Mihail S. Gorbaciov prin forţa s-a distructivă ce dezastru poate provoca un război nuclear. Prin urmare, şi-a înteţit efortul de a ajunge la o reglementare a arsenalului nuclear cu rivalii americani. A două, cea din Armenia, a acutizat necesitatea transformărilor de substanţă. Devenise limpede că URSS, confruntată cu multiple provocări sociale şi economice îşi epuizase resursele. Gorbaciov a fost obligat să facă un gest nemaiîntâlnit în perioada Războiului Rece: acela de a solicita ajutor Statelor Unite. Arătându-şi „faţa umană”, a apelat în mod deschis la ajutorului comunităţii internaţionale, iar aceasta a răspuns cu promtitudine şi empatie.

Bibliografie

CERNEAEV, A.S., Sovmestnîi ishod. Dnevnik dvuh epoh. 1972-1991 godî, Izdatelstvo «Rossiiskaia politiceskaia enţiklopediia», Moskva, 2008.

GHEORGHIU, Simion, „Catastrofa de la Cernobîl din 1986 reflectată în documentele Partidului Comunist Român”, în Studii şi materiale de Istorie Contemporană, vol. 18, nr. 19, pp. 210-219.

Măsuri în sprijinul regiunilor calamitate din Armenia. Ultimile date privind proporţiile catastrofei naturale: 40-45 mii morţi, aproximativ 12 mii de răniţi, peste 500 mii persoane rămase fără adăpost, în „Scînteia”, duminică 11 decembrie 1988, p. 6.

MEDVEDEV, Grigori, Adevărul despre Cernobîl, traducere de Sergiu Tumanov, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992.

MEDVEDEV, Roi, Sovetskii Soiuz. Poslednie godî jizni. Koneţ sovetskoi imperii, Izdatelstvo «Actrel», «Poligrafizdat», Moskva, 2010.

Ot Soveta Ministrov SSSR, în „Pravda”, nr. 120, 30 aprilie 1986, p. 2.

PIHOIA, Rudolf, Sovetskii Soiuz. Istoriia vlasti. 1945-1991, «Sibirskii hronograf», Novosibirsk, 2000.

RÎJKOV, Nikolai , Deceat let velikih potreasenii, Moskva, 1995.

Rossiiskii Gosudarstvennîi Arhiv Noveişei Istorii, Fond 89, Opis 42, Delo 24.

TAUBMAN, William, Gorbaciov. Viaţa şi epoca lui, traducere din limba engleză de Mihai-Dan Pavelescu, Editura Meteor Publishing, [Bucureşti],  [2018].

V Politbiuro ŢK KPSS… Po zapisiam Anatoliia Cerneaeva, Vadima Medvedeva, Gheorghiia Şahnazarova (1985-1991), Izdatelstvo «Alpina Biznes Buks», Moskva, 2006.

Vîstuplenie M.S. Gorbaciova po sovetskomu televideniiu, în „Pravda”, nr. 135, 15 mai 1986, p. 1.

ZUBOK, Vladislav, Neudavşaesea imperiia. Sovetskii Soiuz v holodnoi voine ot Stalina do Gorbaciova, Izdatelstvo «Rossiiskaia politiceskaia enţiklopediia», Moskva, 2011.

[1] Vezi Grigori Medvedev, Adevărul despre Cernobîl, traducere de Sergiu Tumanov, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992.

[2] Pentru detalii, vezi Rudolf Pihoia, Sovetskii Soiuz. Istoriia vlasti. 1945-1991, «Sibirskii hronograf», Novosibirsk, 2000, pp. 429-445.

[3] Anatoli Petrovici Aleksandrov (1903-1994), academician. Între 1960-1988 a fost director al Institutului de Energie Atomică „I.V. Kurciatov”. În 1975-1986 preşedinte al Academiei de Ştiinţe a URSS.

[4] Efim Pavlovici Slavski (1898-1991), academician. Între 1957-1963 şi 1965-1986 a fost ministru al Industriei de Maşini de Calibru Mediu al URSS; conducător al programului nuclear al URSS.

[5] Mihail Gorbaciov, Naedine s soboi, Moskva, Grin Strit, 2012, p. 440. Cartea a fost tradusă în limba română: Amintiri. Viaţa mea înainte şi după perestroika, prefaţă de Adrian Cioroianu, Bucureşti, Editura Litera, 2013.

[6] Minsredmaş, prescurtare a Ministerului Industriei de Maşini de Calibru Mediu al URSS (Ministerstvo srednego maşinostroeniia SSSR).

[7] Ot Soveta Ministrov SSSR, în „Pravda”, nr. 120, 30 aprilie 1986, p. 2.

[8] Vezi Roi Medvedev, Sovetskii Soiuz. Poslednie godî jizni. Koneţ sovetskoi imperii, Izdatelstvo «Actrel», «Poligrafizdat», Moskva, 2010, p. 65.

[9] Vîstuplenie M.S. Gorbaciova po sovetskomu televideniiu, în „Pravda”, nr. 135, 15 mai 1986, p. 1. În anunţul laconic despre catastrofa de la Cernobîl apare un element care avea să-şi spună cuvântul în raporturil sovieto-americane: acela al pericolului unui război nuclear.

[10] Mihail Gorbaciov, Naedine s soboi…, p. 440.

[11] Vezi Nikolai  Rîjkov, Deceat let velikih potreasenii, Moskva, 1995, pp. 170-171.

[12] Vezi Simion Gheorghiu, „Catastrofa de la Cernobîl din 1986 reflectată în documentele Partidului Comunist Român”, în Studii şi materiale de Istorie Contemporană, vol. 18, nr. 19, pp. 210-219.

[13] Ibidem, p. 215.

[14] Vezi pasajele stenogramei, ibidem, pp. 217-218.

[15] Mihail Gorbaciov, Naedine s soboi…, p. 439.

[16] Ibidem.

[17] Vladislav Zubok, Neudavşaesea imperiia. Sovetskii Soiuz v holodnoi voine ot Stalina do Gorbaciova, Izdatelstvo «Rossiiskaia politiceskaia enţiklopediia», Moskva, 2011, p. 415.

[18] Ibidem, pp. 415-416.

[19] V Politbiuro ŢK KPSS… Po zapisiam Anatoliia Cerneaeva, Vadima Medvedeva, Gheorghiia Şahnazarova (1985-1991), Izdatelstvo «Alpina Biznes Buks», Moskva, 2006, p. 427.

[20] Măsuri în sprijinul regiunilor calamitate din Armenia. Ultimile date privind proporţiile catastrofei naturale: 40-45 mii morţi, aproximativ 12 mii de răniţi, peste 500 mii persoane rămase fără adăpost, în „Scînteia”, duminică 11 decembrie 1988, p. 6; vezi şi William Taubman, Gorbaciov. Viaţa şi epoca lui, traducere din limba engleză de Mihai-Dan Pavelescu, Editura Meteor Publishing, [Bucureşti],  [2018], p. 459.

[21] Mihail Gorbaciov, Naedine s soboi…, pp. 530-531.

[22] Anatoli Cerneaev, Sovmestnîi ishod. Dnevnik dvuh epoh. 1972-1991 godî, Izdatelstvo «Rossiiskaia politiceskaia enţiklopediia», Moskva, 2008, p. 775.

[23] Vezi articolele apărute în ziarul „Pravda” din acea perioadă.

[24] Gosstroi, prescurtare a Comitetului de Stat al URSS pentu construcţii (Gosudarstvennîi komiter SSSR postroitelstvu).

[25] V Politbiuro ŢK KPSS…, p. 428.

[26] Ibidem, p. 427.

[27] Rossiiskii Gosudarstvennîi Arhiv Noveişei Istorii (în continuare se va cita RGANI), Fond 89, Opis 42, Delo 24, List 2.

[28] Ibidem.

[29] Ibidem, ll. 5-6.

[30] Ibidem, l. 6.

[31] Ibidem.

[32] Ibidem, l. 10.

[33] Ibidem, l. 17.