Acţiune politică şi diplomatică în apărarea unirii românilor.

De la starea conflictuală la războiul româno-ungar (noiembrie 1918-aprilie 1919)

(Political and diplomatic action in defense of romanian union.

From the conflict state to the Romanian-Hungarian War (November 1918 – April 1919))

Dumitru PREDA

Abstract: The present study is a synthesis of the events from November 1918 to April 1919 and highlights the coordinates of internal policy actions and external demarches to defend the Union of Romanians proclaimed in 1918, and in which the role of the military factor was evident.

Key words: Romania, Entente coalition, Hungary, Transylvania, Soviet Russia, Soviet Ukraine, bolchevism, Paris Peace Conference, Diplomacy.

Încetarea ostilităţilor la 11 no­iembrie 1918 a găsit România din nou în tabăra Antantei, colaborând politic şi militar împotriva celui de-al Doilea Reich¹. În Memoriul remis de guvernul generalului Constantin M. Coandă, la 28 octombrie-10 noiem­brie, reprezentanţilor Puterilor Aliate de la Iaşi se specifica: „chestiunea românilor din Ungaria s-a impus, prin însăşi natura ei, în ziua în care principiile de justiţie, de indepen­denţă şi de libertate a popoarelor au fost proclamate. Ea s-a impus şi prin împrejurările războiului, când, prin Tratatul de la 4 [/17] august 1916, Aliaţii s-au obligat să asigure românilor unitatea lor naţională”².

În perioada imediat următoare, în paralel cu susţinerea pe toate pla­nu­rile a mişcărilor de eliberare naţio­nală din Bucovina şi Transilvania, guvernul român a dezvoltat o intensă acţiune diplomatică destinată a sonda poziţia Marilor Puteri învingătoare în legătură cu angajamentele anterior luate faţă de România, de a informa şi deci de a clarifica raporturile cu acestea în probleme esenţiale, precum locul şi rolul rezervat statului român la viitoarea conferinţă de pace şi apoi confirmarea unităţii naţional-statale realizate în cursul anului 1918, care să fie concretizate în documente cu valoare juridică internaţională. Fireşte, la sfârşitul anului respectiv România se prezenta cu multe atuuri câştigate prin luptă şi jertfe, care o situau printre primele naţiuni în ceea ce priveşte efortul uman şi material de război; ea constituia – şi acest lucru nu putea fi neglijat de nimeni – un important factor politic şi militar în sud-estul Europei, poate chiar cel mai important. Totodată, era o realitate evidentă, chiar din cursul lunii noiembrie, că obiectivul desă­vârşirii statului român urma să fie atins, într-un moment în care şi alte naţiuni din aceeaşi regiune a con­ti­nentului îşi refăceau sau îşi reîn­tregeau entităţile lor statale inde­pendente.

La jumătatea lunii ianuarie 1919, atunci când Premierul român Ion I.C. Brătianu sosea la Paris pentru a apăra cauza unităţii româneşti, România se înfăţişa înaintea Conferinţei de Pace ca un stat naţional unitar de fapt şi de drept³.

În tot acest timp şi în perioada imediată, aplicarea Hotărârii de unire de la 1 Decembrie 1918 şi conso­lidarea acesteia avea să fie realizată pas cu pas, un rol principal avându-l acţiunea eliberatoare a armatei române. Războiul de întregire nu se încheiase, adversarii unităţii româ­neşti impunând continuarea lui⁴.

Studiul de faţă reprezintă o sin­teză a evenimentelor din intervalul noiembrie 1918-aprilie 1919 şi evi­denţiază coordonatele acţiunilor de politică internă şi demersurile ex­terne, în cadrul cărora rolul factorului militar a fost evident.

Consecinţele „armistiţiului” de la Belgrad

Deşi provizorie şi având un caracter strict militar, linia demar­ca­ţională stabilită pe cursul Mureşului, prin convenţia încheiată la Belgrad, în ziua de 13 noiembrie 1918, între Comandamentul Armatei aliate de Orient şi delegaţii noului guvern ungar, a creat o situaţie extrem de confuză în teritoriile româneşti de dincolo de Carpaţi. Aceasta „împarte naţiunea română din Transilvania şi Ungaria în două părţi, ceea ce agravează dificultăţile în acţiunea de renaştere naţională şi în organizarea ei, atât de necesară în aceste zile de prefaceri istorice” – se arăta într-un memoriu din 28 noiembrie al lui Iuliu Maniu, remis prin Legaţia română ministrului francez al Afacerilor Străine⁵. Documentul dezvăluia ac­ţiu­nile „fără scrupule” ale guver­nanţilor unguri îndreptate împotriva locuitorilor români, ca şi dezarmarea gărzilor naţionale şi trupelor regulate române din Banat de către forţele sârbeşti. Argumentelor avansate de Budapesta, se spunea în continuare, „noi îi opunem dreptul nostru istoric şi natural, bazat pe faptul însuşi al existenţei noastre. Lipsit de orice autoritate în teritoriile ocupate de români, guvernul ungar ajunge să compromită, astfel, mersul normal al administraţiei ţării, căci este incapabil să dirijeze problemele de interes public, dar în acelaşi timp refuză să remită puterea autorităţilor române, singurele în stare să garanteze or­dinea. Din această cauză se nasc frecvent conflicte, care sfârşesc cu tratamente incorecte, ba chiar cu masacre ale românilor săvârşite de jandarmii, miliţia şi bandele ma­ghiare. Ungurii au în mâinile lor aparatul oficial şi reţeaua de căi ferate, putând astfel să se deplaseze cu uşurinţă pretutindeni, iar orice pretext este potrivit pentru ei să folosească armele împotriva popo­rului român. În acest mod starea de lucruri întreţinută de condiţiile armistiţiului poate lesne deveni cauza unei adevărate tragedii pentru poporul român din Transilvania şi Ungaria” [subl. noastră]⁶. În con­secinţă, se solicita Consiliului de Război al Puterilor Aliate să aibă în vedere respectarea drepturilor şi intereselor naţiunii române, modifi­cându-se linia demarcaţională sau chiar delimitând teritoriile care urmau să revină autorităţii româneşti.

Demersurile diplomatice de anu­lare a prevederilor „armistiţiului” de la Belgrad aveau să continue; conco­mitent, însă, s-a trecut la accelerarea preparativelor militare, procedându-se la o înaintare treptată şi sistematică a forţelor armate româneşti în teritoriile revendicate, mai întâi până la linia Mureşului, operaţie executată cu avizul Comandamentului aliat. Acţiunea armată s-a impus, deci, în condiţiile în care încercarea de a găsi o rezolvare paşnică a problemei suveranităţii româneşti în provinciile care fuseseră până atunci sub do­minaţia austro-ungară s-a lovit de poziţia inflexibilă a guvernului Károlyi Mihály de a nu renunţa la „integritatea teritorială a Ungarei istorice”⁷ şi a se opune, inclusiv cu armele, voinţei majorităţii absolute a populaţiei, exprimată categoric la 18 octombrie şi apoi la 1 decembrie 1918, de către Marele Sfat Naţional de la Alba Iulia; poziţie facilitată de o surprinzătoare şi prelungită atitudine tolerantă a Puterilor Aliate faţă de Ungaria⁸.

În vederea îndeplinirii obiecti­vului său strategic, Înaltul Comanda­ment român decidea încă din 13 noiembrie (stil nou) începerea acţiu­nii de eliberare, pentru operaţiile iniţiale fiind desemnate următoarele mari unităţi şi unităţi: Divizia 7 din Corpul 4 armată, Diviziile 1 şi 2 vânători, Regimentul 7 vânători, Regimentul de vânători de munte şi o brigadă de cavalerie⁹.

În momentul în care la Alba Iulia se desfăşura Marele Sfat Naţional, diviziile române se aflau încă departe de acest oraş, apropiindu-se de linia de demarcaţie doar la extremitatea ei nord-estică, cu elemente ale Diviziei 7, ceea ce infirmă categoric acele incriminări că hotărârile adoptate la 1 decembrie 1918 s-au datorat pre­zenţei armatei române.

În primele zile ale lunii decembrie aveau să pătrundă în Transilvania şi cele dintâi elemente din Divizia 2 vânători, comandată de generalul Gheorghe Dabija. Transportată pe calea ferată prin Predeal, marea unitate se va concentra până la 21 decembrie, aproape în întregime, în perimetrul Sibiu-Sebeş-Simeria-Petroşani, interzicând continuarea transportului de materiale de război spre Ungaria.

În luna decembrie 1918, sub conducerea directă a Marelui Cartier General, au fost continuate operaţiile de înaintare în ţinuturile de la sudul Mureşului: la 4 decembrie erau eliberate localităţile Bistriţa şi Năsăud, iar până la 6 decembrie Divizia 7 reuşea să-şi concentreze grosul forţelor în regiunea Reghin-Topliţa-Ditrău-Gheorgheni-Borsec-Bistricioara; la sfârşitul primei de­cade a ultimei luni a anului 1918 centrele urbane şi principalele co­mune şi căi de comunicaţie dintre Târgu Mureş şi Bistriţa au putut fi temeinic controlate de trupele ro­mâne, sprijinite aici, ca pretutindeni, de gărzile naţionale, inclusiv cele săseşti. Trebuie să subliniem un de­taliu important: preluarea administra­ţiei în teritoriul controlat de forţele româneşti s-a făcut treptat şi cu multă grijă, lucru remarcat şi de observatorii imparţiali.

Concomitent cu manevrele exe­cutate de Divizia 7, cealaltă mare unitate – Divizia 1 vânători – a îndreptat recunoaşteri pe direcţia Miercurea Ciuc-Braşov. Informaţiile culese indicau că în Braşov se mai afla o puternică grupare germană din Comandamentul 63 armată (circa 4 000 militari), în frunte cu generalul Robert Kosch, fostul guvernator al Bucureştilor, iar cele mai multe din gările şi arterele de comunicaţie erau încă în mâinile gărzilor ungureşti, ceea ce, fireşte, periclita siguranţa legăturilor cu Transilvania, ca şi înaintarea celorlalte forţe româneşti. Deplasat de urgenţă pe calea ferată, Regimentul 6 vânători intra în oraşul de la poalele Tâmpei la amiaza zilei de 24 noiembrie/7 decembrie 1918, fiind întâmpinat de o mare mulţime din locuitori cu urarea „Bine aţi venit!” În câteva zile, Ţara Bârsei intra sub completa autoritate româ­nească, ceea ce a influenţat simţitor mişcarea strategică a armatei române, prin asigurarea unei circulaţii nestingherite între Vechiul Regat şi sud-estul Transilvaniei.

Atmosfera tensionată creată prin menţinerea stării de provizorat în teritoriile româneşti de dincolo de munţi şi marcată de incidente grave, tot mai numeroase, avea să determine o atitudine mult mai energică din partea conducerii statului român. Cu atât mai mult cu cât şi la celelalte frontiere situaţia devenise destul de complicată, chiar periculoasă: Dobrogea, ocupată succesiv de trupe britanice şi italiene, era „bombar­dată” de o vie propagandă şi acţiune bulgară, în timp ce administraţia română era împiedicată să-şi reia atribuţiile suverane; la Nistru, ata­curile de mici proporţii venite nu numai din partea bolşevicilor, dar şi a grupărilor naţionaliste ucrainene, erau dublate de o reţea subversivă în interiorul Basarabiei, într-o încercare de deschidere a unui nou focar destabilizator; în fine, în Banat, pe măsură ce forţele sârbeşti căutau să-şi consolideze ocupaţia la sud de linia Szeged-Lipova, raporturile româno-sârbe deveneau tot mai încordate¹⁰.

Ca urmare a politicii ezitante a Aliaţilor, România era, astfel, împie­dicată să-şi instituie suveranitatea în teritorii recunoscute anterior ca fiind româneşti, fiind obligată să asiste la reorganizarea şi concentrarea forţelor inamice ungare în spatele unei linii demarcaţionale ilogice, ca şi la pre­zenţa altor forţe care îi ameninţau integritatea şi drepturile sale legitime, cucerite cu preţul celor mai mari sacrificii.

Această situaţie trebuia clarificată şi rezolvată cât mai urgent, cu atât mai mult cu cât lucrările Conferinţei de Pace urmau să fie deschise curând. Asistăm, în consecinţă, la demersuri insistente pe diferite canale diplo­matice şi militare, sprijinite – trebuie să spunem – consecvent de miniştrii Antantei de la Bucureşti, ca şi de generalul Berthelot, cei mai în măsură să cunoască realitatea din această parte a Europei¹¹.

Puşi în faţa nerespectării angaja­mentelor asumate de Ungaria prin actul din 13 noiembrie 1918, a cererilor venite inclusiv din partea Consiliului Dirigent al Transilvaniei, dar şi a necesităţii rezolvării situaţiei din Rusia meridională, unde con­cursul armatei române era apreciat ca indispensabil, Aliaţii se vor arăta tot mai dispuşi să admită depăşirea liniei Mureşului de către forţele române din estul Transilvaniei. În această luare de decizie, un moment hotărâtor l-a constituit vizita la Bucureşti a gene­ralului Franchet d’Esperey, coman­dantul Armatei aliate de Orient, între zilele de 9-13 decembrie 1918¹².

La 13 decembrie Marele Cartier General român transmitea, în con­secinţă, următorul ordin trupelor din Transilvania: „pentru a se asigura ordinea, viaţa şi avutul locuitorilor, trupele române vor ocupa, afară de Banat, toate ţinuturile româneşti care au făcut până acum parte din fosta monarhie austro-ungară”¹³. Pentru conducerea şi coordonarea operaţiilor din Transilvania, Marele Cartier General hotărâse, încă din 10 de­cembrie, înfiinţarea unui comanda­ment unic la Sibiu în frunte cu generalul Traian Moşoiu, şef de stat-major fiind desemnat generalul Ştefan Panaitescu. Comandamentul Trupelor din Transilvania (CTT) va începe să funcţioneze efectiv la 11/24 decembrie 1918, acţionând ulterior într-o strânsă legătură cu Consiliul Dirigent¹⁴.

Înştiinţate de Consiliul Dirigent asupra dispoziţiilor privind evacuarea trupelor maghiare, autorităţile civile şi militare din Cluj aveau să reacţi­oneze vehement, refuzând să se supună aplicării deciziei Comanda­mentului aliat, invocând iarăşi con­diţiile „armistiţiului” de la Belgrad. Rapoartele sosite la Bucureşti în ultimele zile puneau în evidenţă o concentrare însemnată de forţe înar­mate maghiaro-secuieşti la Cluj, Aiud şi în punctele principale de trecere peste Mureş, ceea ce indica limpede poziţia de rezistenţă adoptată de adversari.

La 4/17 decembrie 1918, gene­ralul Constantin Presan transmitea ofiţerului său de legătură de pe lângă Comandamentul aliat că trupele române, conform acordului stabilit cu generalii d’Esperey şi Berthelot, vor trece linia Mureşului evitând, însă, orice lupte cu forţele adverse, lupte ce ar putea avea – se aprecia – „urmări incalculabile”¹⁵. A doua zi, la Budapesta, locotenent-colonelul Fernand Vix înmâna Comisiei Ministeriale de Armistiţiu o tele­gramă-citaţie din partea generalului Berthelot. Documentul sublinia: „pentru a se evita orice fricţiuni între trupele ungare şi trupele române, vă rog să daţi ordin trupelor ungare să evacueze Clujul. Acest oraş trebuie să fie ocupat prin ordinul meu de trupele române, ca punct strategic, aşteptând până când eu o să pot tri­mite acolo trupe franceze”¹⁶. Gu­vernul ungar a refuzat şi de această dată să se conformeze, insistând pentru respectarea prevederilor de la Belgrad şi avertizând că, dacă vor avea loc ciocniri, întreaga responsa­bilitate a evenimentelor va reveni acelor comandanţi ai Antantei care ar permite înaintarea trupelor române.

Demersurile pentru a împiedica vărsarea de sânge şi respectarea deciziei Comandamentului aliat au continuat în zilele următoare. La 23 decembrie, şeful Misiunii militare aliate se adresa din nou Comisiei Ministeriale de Armistiţiu anunţând: „ca o confirmare a notei verbale făcute la 20 decembrie […] generalul Berthelot a autorizat Înaltul Comandament român să depăşească linia de demarcaţie…”¹⁷. În faţa cate­goricei atitudini a Antantei, guvernul Károlyi Mihály avea să cedeze, încercând totuşi să întârzie evacu­area. Zadarnic, eliberarea teritoriilor de la vest de Mureş începuse, chiar dacă diverse obstacole vor prelungi realizarea ei mai bine de şase luni.

Cronica ultimelor două săptămâni ale anului 1918 consemnează nume­roase momente memorabile pentru locuitorii Transilvaniei: rând pe rând, zi de zi, sate şi oraşe au fost eliberate, stăpânirea românească câştigând teren odată cu înaintarea trupelor române spre aliniamentul Munţilor Apuseni, tricolorul Ţării înălţându-se biruitor în numele libertăţii şi al dreptăţii în tot mai multe locuri. Atmosfera e copleşitoare şi trăirile contemporanilor sunt unice prin in­ten­sitatea şi profunzimea lor – „parcă toate suferinţele s-ar fi curmat deo­dată”¹⁸, găsim consemnat într-una din notele acelor zile.

În ziua de marţi 11/24 decembrie 1918, ostaşii Divizei 7, „soldaţii prost înarmaţi şi echipaţi” – cum îi caracteriza propaganda ostilă – şi-au făcut intrarea în Cluj, bastion până atunci al reacţiunii şi şovinismului maghiar¹⁹. Chiar cu două zile înainte, într-o tentativă disperată, profesorul Apáthy organizase o adunare de protest împotriva Unirii proclamate la 1 decembrie şi a acţiunii armate ro­mâne. Deşi o dorise să fie impună­toare, la ea nu fuseseră prezenţi decât vreo 3 000 de fanatici hrăniţi de iluzia Ungariei milenare; printre ei şi câţiva rătăciţi, aşa-zişi „socialişti români”, trădători de neam, îndem­nând la revoltă. Masa populaţiei maghiare nu răspunsese chemărilor la ură şi rezistenţă, aşteptând în linişte şi cu speranţă noul curs al evenimen­telor, dornică, aşa cum arăta ceva mai târziu gazeta „Új Világ” (Lumea Nouă), „să ne încadrăm în noua formă de stat […] cu convingerea tare că hotărârea de la Alba Iulia nu va fi numai un petec de hârtie…”²⁰. De altfel, cei 12 000 de soldaţi ai tru­pelor colonelului Kratochwil Károly părăsiseră deja în grabă oraşul şi ţinutul.

În aceeaşi zi de 11/24 decembrie 1918, în Sibiu, generalul Traian Moşoiu, împreună cu statul său major, era primit la prânz ca un erou naţional de membrii Consiliului Dirigent, ai consiliilor şi gărzilor româneşti şi săteşti, de o mare suflare de oameni veniţi la „chemarea inimii desrobite”²¹. De altfel, oraşul de la poalele Cibinului, după ce fusese devastat de honvezi, se găsea, de aproape două săptămâni, în mâna autorităţilor române.

La 24 decembrie, în ajun de Crăciun [stil nou – n.n.], cea mai mare parte a Transilvaniei propriu-zise se găsea în stăpânirea forţelor româneşti. Întreaga reţea de comu­nicaţii care lega văile Oltului şi Jiului cu cele ale Târnavelor şi Mureşului, precum şi cea care unea valea Mureşului superior şi central cu văile Crişurilor şi Someşului se aflau în mâna forţelor române, siguranţa fluxului transporturilor operative fiind acum asigurată.

La 19 decembrie/1 ianuarie 1919 şeful Marelui Cartier General român comunica generalului Franchet d’Esperey, comandantul Armatei aliate de Orient: „Este necesar să continuăm înaintarea trupelor noastre pentru a ocupa cel mai devreme posibil regiunea Arad-Oradea Mare-Careii Mari, pentru motivele urmă­toare: a) Populaţia românească din regiunea neocupată de noi un mai este sigură de viaţa şi averea sa. Bandele ungare înarmate sprijinite de gărzile lor naţionale jefuiesc oraşele şi satele şi omoară fără milă […] b) Ungurii seamănă prin toate mijloa­cele şi pe o scară întinsă bolşe­vismul”²², folosind nemulţumirile locuitorilor şi provocând foametea prin rechiziţionarea forţată şi trans­por­tarea dincolo de Tisa a tuturor depozitelor şi resurselor alimentare din Crişana şi Maramureş.

Informaţiile primite de Înaltul Comandament român evidenţiau starea de tensiune existentă ca urmare a acţiunilor de represalii îndreptate împotriva românilor, ca şi accen­tuarea concentrărilor de trupe, în­deosebi secuieşti, în zonele Jibou, Zalău, Poarta Someşului, Satu Mare, pe valea Crişului Repede etc.; totodată, în zona de la nord-vest de Sighet era identificată o grupare de circa 1 500 naţionalişti şi bolşevici ucraineni, ce se manifesta agresiv, cu intenţia de a ocupa Sighetul Maramureşului şi regiunea încon­jurătoare. Aceste date, furnizate şi comandamentelor aliate, erau întărite de constatările făcute personal de generalul Henri M. Berhelot în timpul vizitei efectuate în ultima decadă a anului 1918 şi la începutul anului 1919 în teritoriile revendicate de România, încă neeliberate – Banat, Crişana –, ca şi în Transilvania²³. Concluziile reieşite din acest „turneu de pacificare”, cum l-a denumit însuşi Berhelot, au fost împărtăşite generalului Franchet d’Esperey în două telegrame expe­diate imediat după revenirea la Bucureşti: „armistiţiul a fost violat de unguri. Nu ar fi [deci] vreun incon­venient de a-l denunţa şi a lăsa trupele române să ajungă la limita de vest a teritoriului locuit de populaţia română. Nu este exact, aşa cum pretind ungurii, că majoritatea populaţiei este maghiară, cu excepţia câtorva oraşe […]. Estimez că ocuparea de către trupe franceze a punctelor Arad, Oradea Mare, Debreţin, Careii Mari, Salonta Mare este indispensabilă”²⁴.

Generalul francez hotăra, totuşi, la 31 decembrie, în urma întrevederii avute cu profesorul Apáthy, comi­sarul general de la Cluj, să oprească pentru moment înaintarea trupelor române pe linia Baia Mare-Jibou-Dej-Cluj-Alba Iulia-Deva, iar trupele şi jandarmeria ungare să fie retrase până la 15 km de această linie, o zonă neutră despărţind cele două tabere. Este vorba de aşa-numita „linie Berthelot-Apáthy”, pe care ungurii aveau să o invoce cu obstinaţie în speranţa salvării restului teritoriului pe care-l mai ocupau; de fapt, aşa cum rezultă foarte clar din docu­mentele şi din memoriile lui Berthelot, generalul nu făcuse decât un gest de bunăvoinţă prelungind termenul pentru retragerea forţelor ungare la vest de Apuseni, având în vedere obiectivul major al preîntâm­pinării unui conflict armat de proporţii între români şi unguri.     Trebuie să menţionez şi poziţia Coman­damentului aliat faţă de si­tuaţia delicată din Banat, ce dete­riorase bunele raporturi de până atunci între România şi Serbia, în încercarea de a nu se mai crea un nou focar conflictual în zonă. Soluţia adoptată la 5 ianuarie 1919 de a constitui o regiune-tampon între armatele celor două state şi a trece provincia sub controlul său, prin retragerea unităţilor sârbeşti din cea mai mare parte a teritoriului bănăţean ocupat până atunci, rămânea în orice caz o soluţie provizorie.

Între timp, prezenţa unor forţe înarmate străine la flancul drept al frontului român, care se întindea numai până la Dej, devenea în acest timp tot mai ameninţătoare. Acest lucru a determinat MCG ca, în baza consimţământului Aliaţilor, să ordone, la 4 ianuarie 1919, CTT să ia în stăpânire regiunea Baia Mare-Sighetul Maramureşului-Zalău, spe­ci­ficând: „pe ce dată credeţi cu putinţă şi oportun”²⁵. Pe restul fron­tului elementele cele mai înaintate nu trebuiau deocamdată să depăşească linia Zalău-Ilia (pe Mureş)-Bucova. La 6 ianuarie necesităţi, în primul rând de ordin logistic, aveau să impună intrarea trupelor române în localitatea Zam, dincolo de această linie, în momentul în care forţele ungare se pregăteau să evacueze cantităţi importante de cupru, căr­bune şi alte materii prime existente în depozitele fabricii de acolo.

Pentru îndeplinirea obiectivelor ordonate, la 6 ianuarie 1919, Coman­damentul Moşoiu va adopta un dispozitiv operativ pe două eşaloane, cu trei divizii (7, 6 şi 2 vânători) în linia întâi şi cu Divizia 1 vânători în linia a doua; aceasta trebuia să asigure spatele, fiind dislocată în zona Miercurea Ciuc-Praid-Blaj-Braşov-Târgu Secuiesc. Astfel, din ziua de 7 ianuarie mişcările pentru ocuparea noilor zone aveau să în­ceapă, deşi vremea rea şi difi­cultăţile terenului reprezentau serioase obstacole. Noua manevră a marilor unităţi române va fi executată fără a se produce, în general, incidente majore. Astfel, în intervalul 7-11 ianuarie, Divizia 6, abia debarcată din Moldova, era introdusă în regiunea Turda-Teiuş-Aiud-Alba Iulia-Zlatna-Cluj, între Divizia 7, deplasată spre nord cu misiune în Maramureş, şi Divizia 2 vânători; totodată, ea va înlocui unităţile Diviziei 1 vânători dislocate în interiorul Transilvaniei. Înaintarea ostaşilor Diviziei 7 s-a făcut atât prin marşuri pe jos, cât şi pe calea ferată. La 12 ianuarie subunităţile sale se aflau deja la Jibou, urmând a se îndrepta spre Zalău, localitate pe care ungurii anunţaseră că o vor evacua. După ce, încă din 6 ianuarie, un batalion intrase în oraşul Baia Mare întronând ordinea şi punând în siguranţă minele din zonă, misiunea de a elibera partea de nord a Ţării Maramureşului a fost încredinţată Regimentului 14 infanterie, întărit cu cavalerie şi artilerie. Şi pe această direcţie, trupele române, concentrate iniţial la Baia Sprie, au întâmpinat o anumită rezistenţă, dar nu din partea ungurilor, ci a unui detaşament ruteano-ucrainean instalat la Sighetul Marmaţiei. În circa 24 de ore toată regiunea era curăţată de prezenţa bandelor ucrainene, Comandamentul român instalând şi aici posturi de trecere şi supraveghere la Trebuza, Câmpulung pe Tisa şi la Apşa. Flancul drept al frontului român era aşadar asigurat. Totodată, prin eliberarea întregii regiuni Baia Mare-Zalău, cu nodul feroviar de la Jibou, comunicaţiile de pe Someşul mijlociu şi spre Carei erau pe deplin contro­late²⁶.

În următoarele zile, diviziile ro­mâne au împins elementele lor înaintate pe creasta Munţilor Apuseni, în vederea ocupării unor poziţii favorabile care să le permită reluarea mişcării spre vest pentru eliberarea ulterioară a întregului teritoriu naţional revendicat. La 9/22 ianuarie 1919 Comandamentul Tru­pelor din Transilvania informa MCG român că noua regrupare a forţelor sale, menită a spori „coeziunea tactică între unităţi”, fusese înche­iată²⁷. Întreaga creastă a Munţilor Apuseni, determinată de la nord la sud de linia vest Sighetul Marmaţiei-vest Baia Mare-vest Zalău-est Ciucea-Zam, se afla acum în stăpâ­nirea trupelor române, încheind o importantă etapă a acţiunii de elibe­rare a Transilvaniei.

În momentul în care trupele ro­mâne atingeau linia Munţilor Apuseni, situaţia în interiorul terito­riului eliberat rămăsese destul de critică, ca urmare a diverselor acţiuni întreprinse de forţele ostile antiro­mâneşti. De aceea, ele au fost obligate, într-o primă etapă, să ia asupra lor şi misiunea de păstrare a ordinii şi siguranţei acestui teritoriu, inclusiv de adunare a materialului de război lăsat de fostele ármate austro-ungare şi germane. Pentru ca trupele armatei de operaţii să fie cât mai mult disponibile şi degajate de diferite alte însărcinări locale, la 13/26 martie 1919 Comandamentul Trupelor din Transilvania avea să decidă ca regimentele transilvănene din Sibiu, Braşov, Dej, Orăştie, Târgu Mureş, Cluj şi Alba Iulia să formeze imediat detaşamente militare cu însărcinarea de a face paza staţiilor, lucrărilor de artă şi liniilor ferate²⁸.

De la intrarea armatei române în Transilvania şi până la începutul anului 1919 comunicaţiile dinspre Ungaria spre Transilvania fuseseră lăsate libere. Din această cauză agenţii străini intrau cu uşurinţă în ţară, iar exportul monedei româneşti se practica pe o scară foarte întinsă. În atari împrejurări, Consiliul Dirigent va solicita, în prima parte a lunii februarie, închiderea şi controlul „frontierei” spre Ungaria şi alte ţări învecinate. În acest scop, MCG va pune la dispoziţia CTT, cu începere de la sfârşitul lunii respective, două companii de grăniceri, iar la înce­putul lui martie o a treia companie „pentru ca să se asigure, în limita posibilităţilor, controlul graniţei spre Ungaria”²⁹.

Starea generală combativă a tru­pelor române s-a menţinut pe tot intervalul de timp la cote ridicate, lucru remarcat de observatorii străini prezenţi în ţară, precum corespon­dentul oficiosului „The Times”, la 25 februarie 1919: „O armată română bine disciplinată, cu mult tact şi chibzuinţă, este bine primită de români şi de celelalte naţionalităţi, care văd în ea o garanţie pentru ordine şi securitate”³⁰.

În paralel cu măsurile întreprinse de Marele Cartier General vizând întărirea trupelor sale dislocate în Transilvania, în conformitate cu hotărârea Consiliului Dirigent de a crea unităţi recrutate din această provincie destinate susţinerii efor­tului eliberator, unităţi care să înlocuiască gărzile civice a căror capacitate de luptă şi disciplină erau inferioare noilor cerinţe, în ziua de 5/18 ianuarie 1919 era înfiinţat Comandamentul general teritorial Sibiu. În fruntea acestuia a fost desemnat generalul Ioan Boeriu, până atunci Secretar General al Resortului Armatei şi Siguranţei Publice, având ca şef de stat-major pe colonelul Dănilă Papp. Un proiect de orga­nizare a divizilor ardelene, supus spre examinare Secţiei ţinuturilor reunite (general Alexandru Hanzu) din Ministerul de Război, avea să fie curând aprobat, trecându-se la aplicarea lui. Astfel, au fost puse bazele noilor Corpuri 6 şi 7 armată, incluzând Diviziile 16, 17 şi 20, respectiv 18, 19 şi 21; într-o primă etapă, ţinându-se seama de resursele existente în oameni şi materiale, aveau să fie constituite doar Diviziile 16 şi 18. Până la 27 martie organi­zarea de pace a celor două divizii ardelene era în linii mari încheiată, structura acestora fiind aproape identică cu cea a divizilor de infan­terie existente în organica armatei române.

De reţinut că, la 4/17 februarie 1919, guvernul provizoriu de la Sibiu, în acelaşi scop, chemase sub arme Corpul Voluntarilor Ardeleni, în întregime³¹.

Ca urmare a agravării situaţiei pe frontul din Transilvania, la 30 martie 1919 Marele Cartier General român a ordonat mobilizarea Diviziilor 16 şi 18 ardelene, cu începere din ziua de 1 aprilie, urmând ca într-un interval de zece zile acestea să fie puse la dispoziţia comandamentelor opera­tive: în ordinul de mobilizare dat cu acel prilej se arăta: „Români […] Guvernul maghiar a ordonat mobi­lizarea generală în scopul de a ţine şi mai departe în jugul secular fraţii noştri încă neeliberaţi. Nu numai, ci vrea să-şi îndrepte cetele sale în contra Ardealului nostru pentru a-l subjuga din nou şi pentru a prăda satele noastre înfloritoare şi a jefui casele cetăţenilor noştri paşnici. Ne este sfântă datoria să punem piedică puternică acestor năzuinţe, care ne ameninţă cu pieirea. Nu avem dorul de a cuceri, nici a prinde ţara altora, ci vrem numai să ne apărăm Patria şi să ne mântuim ţara noastră proprie, ceea ce numai prin o armată puternică putem ajunge”³².

Într-adevăr, pentru Ardeal, pentru românimea din această provincie şi pentru toată România sosiseră zile hotărâtoare. Starea de insecuritate, de nelinişte şi atâtea suferinţe, de provi­zorat şi de permanentă ameninţare din partea forţelor potrivnice Marii Uniri a românilor trebuia dezlegată. Mai mult, neavând frontierele recu­noscute, care să-i garanteze secu­ritatea naţională, agresată în nord-vest, nord şi nord-est de forţele ostile, bolşevice – ungare, ruse şi ucrainene –, cu relaţii tensionate în sud cu sârbii şi bulgarii, România continua să se afle într-o stare nedeclarată de război, în timp ce, în cea mai mare parte a Europei, ostilităţile militare înceta­seră de câteva luni.

Tot în cursul lunii februarie 1919, la propunerea preşedintelui Comite­tului pentru afacerile teritoriale (româneşti), André Tardieu, fusese trimisă spre studiu problema dispu­nerii trupelor aliate în Transilvania, cu o referire specială la crearea şi controlul unei zone neutre între cele două părţi, română şi ungară. În baza datelor strânse de experţi, la 17 februarie Comitetul ajungea la concluzia că stabilirea respectivei zone neutre, care să fie ocupată de trupe aliate, trebuia să fie examinată şi definitivată de reprezentanţii mili­tari ai Consiliului Suprem de Război de la Versailles. La 21 februarie, Premierul Brătianu va înainta o nouă notă ministrului Afacerilor Străine francez, ca şi lui André Tardieu şi colonelului Edward M. House, consilierul special al Preşedintelui W. Wilson, în care se specifica: „E necesar în mod urgent a lăsa ca trupele române să ocupe teritoriile revendicate de România în Ungaria, unde guvernul din Budapesta pro­voacă dezordini şi organizează bolşe­vismul. Această agitaţie, care se produce cu toată victoria Antantei, provoacă în Transilvania şi în Regatul român decepţii şi descurajare în momentul când mizerii de ordin material cer de la poporul român o mare energie morală”³³. În opinia Premierului român „constituirea unei zone neutre în aceste regiuni ar masca răul şi, departe de a-l împie­dica, l-ar încuraja, căci emisarii bolşevismului maghiar nu vor putea fi împiedicaţi prin procedee de neutralitate lipsite de interes”.

La 26 februarie Biroul Conferinţei de Pace a discutat raportul pe care reprezentanţii militari ai Consiliului Suprem Interaliat l-au prezentat, în urma deciziei adoptate cu o zi înainte, în legătură cu fixarea zonei intermediare din Transilvania între forţele române şi ungare. Aceste propuneri erau aprobate în aceeaşi zi, extinzând teritoriul acordat Coman­da­mentului român, noua linie de demarcaţie urmând ruta feroviară Satu Mare-Oradea-Arad³⁴.

În „lunile de groază”, cum le de­numeşte Constantin Kiriţescu, teroa­rea asupra populaţiei române s-a extins şi a îmbrăcat forme din cele mai grave: locuitorii paşnici, chiar femei şi copii, erau prinşi şi împuş­caţi fără judecată, fără motiv numai pentru că erau români. Tot aşa, intelectuali şi ofiţeri români erau arestaţi şi supuşi la cele mai sălbatice torturi într-o tentativă de intimidare mergând până la asasinatul politic. Un martor al întâmplărilor dramatice de atunci va nota: „Vroiau să-i distrugă pe inte­lectualii români, con­ducătorii popo­rului, că – ştiindu-l pe acesta fără conducători – să-l poată distruge mai uşor în masa sa com­pactă”³⁵.

În paralel cu acţiunea de propa­gandă şi de terorizare a populaţiei româneşti, trupele regulate şi bandele înarmate maghiare, organizate de gru­pările reacţionare şovine, au con­tinuat să hărţuiască aproape zilnic unităţile româneşti dislocate pe noua linie de front; aceste atacuri au produs mult mai multe victime în rândurile populaţiei civile; în acest fel, acţiunea teroristă maghiară era extinsă şi asupra localităţilor de la estul liniei de despărţire.

Analiza situaţiilor operative din ultimele săptămâni, întreprinsă la Marele Cartier General, demonstra că pentru reuşita obiectivului propus era necesar să se realizeze, concomitent cu o nouă grupare a forţelor de pe frontul transilvan, o întărire a acestora, ca şi o îmbunătăţire a orga­nizării şi înzestrării serviciilor divi­zionare respective. Odată cu mane­vrele de regrupare şi întărire a dispozitivului operativ de pe frontul spre Ungaria, s-au dat ordine precise privind întocmirea planurilor de operaţii ofensive în scopul reluării înaintării armatei române şi atingerii aliniamentului Satu Mare-Carei-Oradea-Arad. La 22 februarie Co­man­damentul din Transilvania avea să remită MCG proiectul de operaţii ordonat³⁶. Acesta prevedea înaintarea trupelor române pe toată lungimea frontului, în aceeaşi zi şi la aceeaşi oră. Atacul principal trebuia să fie dat în sectoarele Diviziilor 7 şi 2 Vână­tori, iar cel secundar în sectorul Diviziei 6.

Obiectivul de bază al Diviziei 7 consta în eliberarea oraşelor Satu Mare şi Carei, în timp ce Divizia 6 urma să atace în direcţia Ciucea, cu misiunea de a pune stăpânire pe defileul Ciucea-Bucea. De acolo, ea urma să continue înaintarea spre Oradea, în funcţie de evoluţia situaţiei operaţiilor de pe flancuri. În ce priveşte Divizia 2 vânători, aceasta înainta pe trei coloane pe văile Mureşului, Crişului Alb şi Crişului Negru, având ca obiective Battonya, Mezőhegyes (înconjurând Aradul) şi Gyula. Un detaşament (Sachelarie), concentrat în raionul Brad, avansa şi el pe direcţia Beiuş-Tinca-Oradea, cu misiunea de a concura la deschiderea Crişului Repede, alături de Divizia 8, şi apoi către Oradea. Divizia 1 vânători, care constituia rezerva ge­nerală a CTT, concentrată în regiunea Turda-Aiud-Alba Iulia, urma să fie gata de marş (10 trenuri erau pre­gătite în principalele gări din zonă), având la dispoziţie patru regimente, două baterii de câmp şi una de obuziere. Grupul 5 aviaţie urma să acţioneze în raport cu gradul de organizare în care se va găsi în momentul declanşării operaţiei.

În afara demersurilor diplomatice ale guvernului Brătianu şi a inter­venţiilor MCG pe lângă comanda­mentele aliate, o reacţie firească împotriva stării intolerabile create în teritoriul neeliberat se producea şi la nivelul conducerii românilor din Transilvania. Astfel, la 23 ianuarie/5 februarie 1919 preşedintele Consi­liului Dirigent, Iuliu Maniu, înainta un energic protest guvernului Berinkey Dénes³⁷. Documentul avea să fie transmis şi ministrului Alexandru Vaida-Voevod pentru a fi difuzat delegaţiilor prezente la Conferinţa de Pace. La rândul său, Ştefan Cicio-Pop, în calitatea sa de ministru de stat pentru afacerile Transilvaniei, s-a adresat la 9 martie reprezentanţilor Puterilor Aliate la Bucureşti, semnalându-le fărădelegile comise împotriva populaţiei româ­neşti, solicitând o largă anchetă internaţională şi o acţiune comună pe lângă Comandamentul Armatei aliate de Orient, care, „fără de amânare, să dea ordin trupelor române să înainteze până la limitele [noi] admise de Conferinţa de Pace”. În acelaşi timp – aprecia Cicio-Pop – trebuia să se dea din partea guver­nelor respective şi a Conferinţei de Pace „un energic avertisment guver­nului ungar pentru încetarea atroci­tăţilor”³⁸.

În faţa atitudinii sfidătoare a guvernului de la Budapesta, la 2 martie 1919 Consiliul Dirigent avea să declare că „nu se mai simte îndatorat a menţine contactul cu guvernul Republicii Ungare şi îşi recheamă reprezentantul său trimis lângă acel guvern”³⁹.

Ca urmare a demersurilor in­sistente ale guvernului, ale Marelui Cartier General român, ca şi ale reprezentanţilor autorizaţi ai româ­nilor din Transilvania, generalul Berthelot, în calitatea sa de şef al forţelor aliate din România şi Rusia meridională, va trimite delegaţi în Transilvania însărcinaţi să ancheteze faptele semnalate. În rapoartele lor aceştia aveau să constate şi să confirme provocările şi încălcările condiţiilor de armistiţiu de către partea ungară. În urma acestor rapoarte, generalul decidea să tele­grafieze (cifrat) de urgenţă la Paris preşedintelui de Consiliu şi ministru de Război, Georges Clemenceau, pentru a-i remarca starea de spirit agitată din România datorată – după părerea sa – ambiguităţii cu care era tratată rezolvarea „problemei transil­vănene” la nivelul Puterilor Aliate.

Luând cunoştinţă de aceste eve­nimente şi serios îngrijorat de evoluţia lor, în condiţiile accentuatei ofensive a forţelor bolşevice în Europa de Est, însuşi mareşalul Ferdinand Foch va însărcina pe colonelul Eugène Trousson „să viziteze Transilvania şi Ungaria, spre a se convinge care este situaţia reală”. Acesta sosea la Sibiu în ziua de 12 martie; din constatările pe care reuşea să le facă, el ajungea la concluzia că „din punct de vedere militar ar fi necesar ca avangardele noastre [româneşti – n.n.], cu forţe de aproximativ un regiment, să ocupe punctele strategice: Satu Mare-Careii Mari-Oradea Mare-Békéscsaba către Arad, [oraş] care să rămână ocupat de trupele franceze, iar de la această linie o zonă neutră de 10-15 km spre vest”⁴⁰.

Informat confidenţial de ge­neralul Franchet d’Esperey, la 5 martie, cu privire la hotărârea de la Paris, două zile mai târziu, coman­dantul forţelor aliate din România şi Rusia meridională, generalul Berthelot, comunica şefului MCG al armatei române: „Conferinţa de Pace în şedinţa sa din 26 februarie, în scopul de a evita orice conflict susceptibil de a-i stânjeni lucrările în curs, a decis crearea în Transilvania, între români şi unguri, a unei zone neutre, liberă de orice trupe române sau ungare. Punctele principale ale acestei zone neutre vor fi ocupate de trupe franceze (în jur de 2 batalioane şi 1 regiment de cavalerie), care vor avea ca misiune să asigure menţinerea bunei ordini şi a liniştii în zisa zonă, având concursul, la nevoie, al unei comisii interaliate […] admi­nistraţia teritorială rămânând supusă condiţiilor fixate prin armistiţiu”⁴¹. Zona neutră era astfel delimitată: la est, şoseaua Arad-Salonta, calea fe­rată Salonta-Oradea-Carei-Satu Mare,  respectivele oraşe fiind excluse ocu­paţiei militare româneşti. Trupele române puteau, însă, în acest timp să utilizeze localităţile şi calea ferată dintre ele pentru necesităţi logistice şi economice, dar sub controlul Aliaţilor. Oraşul Arad, ocupat de trupele aliate, era exclus prezenţei forţelor române şi ungare. Orice mişcare a trupelor române pe direcţia vest nu putea fi executată decât cu consimţământul comandantului-şef al Armatei aliate de Orient. Pe timpul retragerii unităţilor ungare pe noile poziţii era interzisă orice acţiune ostilă în interiorul zonei neutre.

La 20 martie, generalul Berthelot informa Marele Cartier General român că decizia Conferinţei de Pace cu privire la crearea „zonei neutre” va fi adusă la cunoştinţa Preşedintelui Ungariei, acordându-se un termen de zece zile, cu începere din 23 martie, pentru încheierea operaţiei de retra­gere a trupelor ungare pe noul ali­niament. „Când această evacuare va fi realizată – se arăta în nota respectivă – vă voi aviza şi înaintarea trupelor române va putea începe”⁴².     Decizia Conferinţei de Pace din 26 februarie 1919 a fost anunţată oficial preşedintelui şi guvernului ungar chiar la 20 martie, când locotenent-colonelul Ferdinand Vix a înmânat o scrisoare din partea generalului Paul de Lobit, comandant interimar al Armatei aliate (franceze) din Ungaria. După o reuniune de urgenţă, în cadrul căreia ministrul de Război a propus rezistenţa şi ridicarea la luptă a maselor, cooperând în acest sens cu comuniştii, guvernul ungar, a cărui situaţie şi aşa era zdruncinată, va refuza să accepte hotărârea Puterilor Aliate, prezentându-şi demisia pe 21 martie. În răspunsul înmânat lui Vix, prin baronul Tibor Podmaniczky, contele Károlyi motiva această atitu­dine prin imposibilitatea cabinetului Berinkey de a asigura executarea respectivei hotărâri⁴³.

Preluarea puterii la Budapesta de către comunişti, în alianţă cu social-democraţii, la 21 martie 1919, avea să modifice sensibil proiectele iniţiale ale conducerii militare ungare. Insta­urarea Republicii Sfaturilor nu a schimbat natura raporturilor politice şi militare dintre România şi Ungaria. Noul guvern Garbai-Kun şi-a mani­festat de la început intenţia de a se opune executării dispoziţiilor orga­nismelor Conferinţei de Pace şi a trecut la mobilizarea generală a Armatei Roşii ungare. Declarând în repetate rânduri că „vor extinde dominaţia proletariatului pe întreg teritoriul ţării cu puterea armelor”, conducătorii de la Budapesta aveau în vedere, la fel ca şi predecesorii lor, integritatea teritorială a aşa-zisei Ungarii istorice, cu provinciile care se desprinseseră din fosta monarhie dualistă pe baza dreptului la auto­determinare.

Instaurarea noului regim Garbai-Kun la Budapesta⁴⁴, ca şi ame­nin­ţarea cu extinderea revoluţiei sociale de tip bolşevic în Europa (la 5 aprilie va fi proclamată Republica Consiliilor în Bavaria) vor precipita luarea unor angajamente mai precise, inclusiv din partea acelor Puteri Aliate ce păstraseră destule rezerve faţă de România. Astfel, după ce în cursul şedinţei „Consiliului celor Patru” din 25 martie şeful cabinetului britanic se pronunţase pentru o con­centrare a „tuturor mijloacelor noastre de apărare în România”, stabilind aici „bariera noastră contra bolşevismului”⁴⁵, în seara aceleiaşi zile, după o convorbire prelungită cu Brătianu relativă la ameninţările de ordin militar şi politic care planau asupra României, cu care prilej Premierul român subliniase impor­tanţa morală a recunoaşterii reven­dicărilor româneşti şi necesitatea solidarizării statelor desprinse din fosta Dublă Monarhie împotriva atitudinii agresive a Ungariei, David Lloyd George îi anunţa hotărârea de a se pune la dispoziţie echipament militar pentru 100 000 de oameni⁴⁶.

În acelaşi timp şi Georges Clemenceau ţinea să-i comunice, în mod confidenţial, şefului delegaţiei române că Aliaţii se pronunţaseră, deja, în favoarea unei acţiuni militare energice împotriva puterii bolşevice de la Budapesta⁴⁷. Câteva zile mai târziu, Brătianu era însă informat, doar verbal, din partea Consiliului Suprem Interaliat că dificultăţile ivite în problema germană îi împiedică pe cei „4 Mari” să ia o decizie fermă în privinţa Ungariei, cu atât mai mult cu cât se părea, în opinia lor, că guvernul Garbai-Kun ar fi dispus să negocieze, dând chiar asigurări că nu va ataca România. Fireşte, şi eveni­mentele imediate o vor demonstra, era doar o nouă probă a ezitărilor sau a incapacităţii Puterilor Aliate de a reacţiona în sprijinul nu numai al apărării intereselor legitime ale parte­nerului lor, dar şi pentru rezolvarea unui focar ce periclita noul echilibru politic al Europei, prefigurat la Conferinţa de Pace. Sau era şi aceasta o manevră din cadrul disputatei chestiuni a petrolului românesc, în faţa politicii de independenţă a guvernului Brătianu, apetitul dife­ritelor trusturi occidentale influ­enţând sensibil conduita guver­nelor lor. „Va veni ceasul – arăta câteva luni mai târziu Take Ionescu, la întrunirea de la Clubul conservator din Bucureşti – când se va dovedi că în atmosfera grea ce domneşte asupra României sunt şi câteva emanaţiuni de petrol”⁴⁸.

Misiunea Smuts, din prima deca­dă a lunii aprilie 1919⁴⁹, avea să consemneze eşecul tentativei Pute­rilor Aliate de a găsi o rezolvare negociată a situaţiei conflictuale din această zonă a Europei; şi aceasta tocmai datorită poziţiei părţii ungare, care a refuzat noile condiţii ale Consiliului Suprem, afişând contra­propuneri cu o doză de agresivitate şi aroganţă ce au depăşit cele mai pesimiste aşteptări.

Un amplu comentariu apărut la Paris, în „Le Temps” din 30 martie 1919, preciza: „Revoluţia de la Budapesta are meritul că ne-a pus în prezenţa unei situaţii nete. România e ameninţată astăzi deodată din trei părţi: 1. La est pe Nistru şi la nord în Bucovina de bolşevicii care au strâns 10 divizii de infanterie în regiunea Lemberg [Lvov] şi forţe consi­derabile, neevaluate încă, în cea a Odessei. Un dublu atac pe acest front este probabil de acum până la finele lui aprilie. 2. La vest, în Transilvania, de către unguri, care dispun de acum de 6 la 8 divizii şi pot cu uşurinţă să sporească aceste forţe, sub pretextul de a crea o armată roşie. Atacul ungar va coincide fără îndoială cu cel al bolşevicilor. 3. În sud, de-a lungul Dunării şi în Dobrogea, de către bulgari. Aceştia au păstrat depozitele lor de arme şi muniţii. Soldaţii demobilizaţi au fost autorizaţi să ia cu ei puşti şi cartuşe. O armată bulgară poate să se reconstituie în câteva zile şi să coopereze cu cele două precedente. […] Concluzia e clară. Dacă Aliaţii nu vor lua măsuri imediate pentru a-i dezarma pe bulgari şi pe unguri – se arăta în încheierea articolului –, dacă ei un vor profita de faptul că stăpânesc Marea Neagră pentru a aproviziona şi echipa armata română, o nouă catastrofă, a treia pe care o va cunoaşte România după 1916, se va pregăti”⁵⁰.

Nota de răspuns a guvernului ungar, sosită abia în ziua de 7 aprilie, declara, de la început, ca inaccep­tabile condiţiile avansate de Puterile Aliate, acestea „fiind de aşa natura încât nu pot fi acceptate decât ca ordine pentru oricine ar fi dispus să-şi asume guvernarea ţării”⁵¹. Era o nouă sfidare grosolană la adresa voinţei de libertate a naţiunilor care fuseseră subjugate de fosta Dublă Monarhie şi care îşi proclamaseră independenţa sau reîntregirea statală în mod liber cu câteva luni în urmă. Aşa după cum avea să remarce un cunoscător profund al culiselor diplomatice din acea vreme, contele de Saint-Aulaire, o presă ingenios dirijată şi susţinută de o parte a finanţei internaţionale încuraja tocmai pe cei care preluaseră frâiele puterii la Budapesta, conside­rându-se un avanpost al revoluţiei proletare mondiale.

Lecţiile istoriei erau servite în acele luni într-un ritm accelerat şi bine ar fi ca ele să nu fie uitate sau, cel puţin, din când în când să fie reamintite.

În timp ce autorităţile centrale şi locale, ca şi Comandamentul român erau preocupate de evitarea unor noi situaţii conflictuale care ar fi ampli­ficat dificultăţile create lucrărilor Conferinţei de Pace de la Paris, precum şi de a limita la maximum posibil vărsările de sânge, forţele regulate şi neregulate ungare nu şi-au întrerupt deloc acţiunile de hărţuire permanentă a trupelor române, con­tinuând, totodată, să se concentreze în faţa diviziilor române.

La 10 aprilie 1919, în faţa atitudinii tot mai agresive a forţelor ungare, în urma apelurilor disperate ale populaţiei din regiunile neelibe­rate, a refuzului conducătorilor de la Budapesta de a aplica hotărârea Conferinţei de Pace, după o matură chibzuinţă, guvernul român, în unanimitate, sub preşedinţia Regelui Ferdinand I, stabilea să se treacă, în cel mai scurt timp, la ofensivă pentru ocuparea militară a liniei hotărâte de Consiliul Suprem Aliat. La 14 aprilie, Regele îi va detalia Premierului Brătianu, aflat în continuare în capitala Franţei, asupra hotărârii luate. Apreciind că lipsa de decizie a Puterilor Aliate şi Asociate a lăsat timp armatei ungare să se con­centreze şi să se organizeze tot mai bine, modificând raportul de forţe în defavoarea românilor, Suveranul sublinia cu fermitate că „înaintarea noastră în Transilvania este o necesitate absolută, atât din punct de vedere al politicii noastre externe, cât şi din acela al situaţiei interne”⁵².

Dispozitivul trupelor române din Transilvania era astfel pregătit pentru declanşarea acţiunii ofensive în zorii zilei de 16 aprilie 1919⁵³. Devansând, însă, momentul prevăzut în planul de operaţii al Comandamentului român, forţele ungare aveau să preia ini­ţiativa şi, în noaptea de 15 spre 16 aprilie, după o scurtă pregătire de artilerie, au trecut la atac în trei sectoare ale frontului pe valea Someşului şi în defileul Crişului Repede, înaintând pe direcţiile Cicârlău-Dej, Zalău-Cluj şi Ciucea-Cluj.

Ecoul declanşării conflictului armat deschis între forţele române şi cele ungare a fost deosebit de pu­ternic, atât în ţară, cât la Conferinţa de Pace de la Paris, unde – avea să remarce Gh.I. Brătianu – „toată atenţia delegaţiei româneşti se con­centra acum asupra acestei lupte hotărâtoare. De rezultatul ei depin­deau şi viitoarele noastre graniţe”⁵⁴. (Va urma)

Apasă aici pentru a adăuga propriul text