Alegerile europene și „fragmentarea încălecată” la nivel european și la nivel național

(European elections and “overlapping fragmentation” at European and national level)

Radu CARP

Abstract: The article deals with the result of the European Parliament elections of May 2019. European policy has been dominated for a long time by two political families, center-right and left but this coalition has been replaced by one that includes also a new European political party, Renew Europe. The fragmentation of the national political spectrum, the emergence of a new cleavage (sovereignists – globalists) gave way to the fragmentation of the European political spectrum. This is called “overlapping fragmentation” that have a double meaning (fragmentation at the European level determine fragmentation at the national level). The “overlapping fragmentation” is the ground for an updated procedure spitzenkandidaten, that is named spitzenkandidaten 2.0. Another consequence is the change of the French-German engine with many medium power engines were different Member States take part.

Keywords: elections, Europe, fragmentation, political parties, spitzenkandidaten.

Vestea cea mai bună a alegerilor europene a fost nivelul de participare. Dacă în 2014 la vot au venit 43% dintre europeni, în 2019 participarea a avut o medie de 51%. Explicația acestui nivel de participare ridicat constă în adâncirea clivajului dintre „suveraniști” și „globaliști”[1], tema principală de dezbatere fiind Europa. Macron, Orban, Salvini sunt politicieni cunoscuți și comentați în toate statele membre UE, nu doar în contextul strict național. De altfel, discursul lor nu mai este de mult unul bazat strict pe problemele naționale. Sprijinul pentru Europa a crescut peste tot în statele membre, iar poziția fermă a UE în negocierile Brexit a avut fără îndoială un rol în acest sens.

Politica europeană a fost mult timp dominată de două familii politice, cea de centru-dreapta (PPE) și cea de centru-stânga, ultima sa denumire fiind S&D. Multă vreme, partidele care fac parte din aceste două familii au dominat scenele politice interne din statele membre UE. Orice neînțelegere din cadrul coalițiilor de partide pe plan intern putea fi rezolvată la Bruxelles, cu ajutorul medierii familiilor din care partidele respective făceau parte[2].

Acest peisaj este mult schimbat în prezent. Contextul național a devenit mult mai pluralist, încrederea în instituții, inclusiv în partidele politice, a scăzut dramatic pe întregul continent, iar dezbaterile politice au în vedere mai mult clivajul „suveraniști”/„globaliști”, bazat pe o interpretare diferită a identității, decât clivajul tradițional stânga/dreapta, care nu a dispărut, dar îmbracă astăzi alte forme.

76% dintre cetățenii UE trăiau în 2014 în țări dominate de partide care făceau parte dintre familiile de partide tradiționale. În 2019 acest procent a ajuns la 38%. În Italia, până în august 2019, s-au aflat la putere două partide din afara spectrului politic tradițional stânga-dreapta[3], iar în prezent unul dintre ele (Mișcarea 5 Stele[4]) este în continuare la putere. În Franța, la putere este un nou partid politic, din afara celor două familii, iar principala forță de opoziție este Adunarea Națională, un partid populist de extremă dreaptă[5]. În Spania, apariția unor noi partide, de tipul Podemos sau Ciudadanos, a făcut ca alternanța partidelor popular și socialist să nu mai fie posibilă, iar în prezent Podemos face parte din coaliția de guvernare. În Olanda, coaliția de guvernare este foarte fragilă. În Belgia, situația generată de alegerile parlamentare (care s-au suprapus în 2019 cu cele europene) este extrem de complicată prin victoria la nivelul provinciilor flamandă și valonă a două partide care nu pot forma o coaliție la nivel național[6]. În Germania, coaliția între creștin-democrați și socialiști a fost fragilizată de avansul AfD (în dauna CDU) și al verzilor (în dauna socialiștilor – liderul SPD Andrea Nahles a demisionat după alegerile europene din cauza rezultatului foarte slab). În Grecia, s-a aflat la putere pentru mult timp un partid populist de extremă stânga, Syriza (Nea Demokratia, care face parte din PPE, a avut un rezultat foarte bun la alegerile europene, ceea ce a determinat convocarea de alegeri anticipate care au determinat preluarea guvernării de către acest partid). Exemplele pot continua pentru fiecare țară în parte.

Oriunde, scena politică națională era, înainte de alegerile pentru Parlamentul European, extrem de fragmentată și fragilizată. Alegerile europene au adus un grad și mai mare de fragmentare. Câștigătoarele acestor alegeri au fost partidele populiste, cele liberale și cele ecologiste. Popularii au câștigat 179 de mandate, socialiștii – 153, iar Renew Europe (noua denumire pentru Grupul Liberal) – 105. La precedentele alegeri, PPE obținuse 221 de mandate, S&D – 191, iar ALDE – 67. O majoritate proeuropeană în noul Parlament European integrează toate aceste trei familii politice. Alianța PPE-S&D nu mai are voturile necesare pentru a-și impune voința ca în precedenta legislatură.

Pentru anumite proiecte, PPE realizează alianțe punctuale cu partidele populiste de dreapta, iar S&D realizează alianțe punctuale cu partidele situate mai la stânga sau cu ecologiștii[7]. Nu există o singură coaliție stabilă care să asigure majoritatea în Parlamentul European pe durata întregii legislaturi.

Fragmentarea spectrului politic s-a manifestat de câțiva ani la nivelul Consiliului European. Acum este rândul Parlamentului European să se confrunte cu această realitate, care este consecința directă a fragmentării politice la nivel național.

Pentru a descrie situația guvernării multi-nivel în Europa, în care nivelurile local, regional, național și european se întrepătrund, este folosită sintagma constituționalism încălecat[8]. Actuala componență a Parlamentului European poate fi caracterizată prin ceea ce se poate numi „fragmentare încălecată”, suprapunerea celor două tipuri de fragmentare: națională și europeană.

Belgia reprezintă cel mai bun exemplu de manifestare a „fragmentării încălecate” la nivel național. Desemnarea premierului Charles Michel pentru poziția de președinte al Consiliului European și a lui Didier Reynders în poziția de membru al Comisiei Europene, ambii fiind membri ai partidului Mișcarea Reformatoare (MR), parte a coaliției de guvernare înainte de alegerile parlamentare din 26 mai 2019, ar fi trebuit să faciliteze negocierile ulterioare alegerilor parlamentare din 26 mai 2019, în sensul de a genera formarea unui guvern din care MR să nu mai facă parte sau să aibă o reprezentare redusă. Acest efect ar fi trebuit să se producă datorită particularității sistemului de negociere între partide în Belgia, în care poziția de comisar european echivalează cu două poziții de ministru. „Fragmentarea încălecată” a avut un efect în negocierile pentru formarea unui nou guvern în Belgia, în sensul că, datorită influenței căpătate la nivel european prin Michel și Reynders, MR nu a fost defavorizată, ci avantajată, astfel încât prim-ministrul interimar până la finalizarea negocierilor este tot din partea MR: Sophie Wilmès.

Prima dată când „fragmentarea încălecată” la nivel european a produs efecte concrete a fost momentul alegerii noului președinte al Comisiei Europene. Tratatul de la Lisabona a introdus prevederea potrivit căreia la alegerea persoanei care va ocupa această funcție se va ține cont de rezultatele alegerilor pentru Parlamentul European. În 2014, această regulă a fost interpretată în sensul în care partidul cu cele mai multe voturi desemnează un candidat, iar acesta trebuie să treacă testul votului în Parlamentul European (procedura spitzenkandidaten). PPE a desemnat un spitzenkandidaten în persoana lui Manfred Weber, iar la fel a procedat și S&D, fiind desemnat Frans Timmermans. Nici Weber, nici Timmermans nu au reușit să găsească majoritatea de voturi necesară pentru a demara discuțiile cu alte partide în afara celor care i-au susținut inițial. Cu ajutorul unor complicate negocieri care au implicat și partidele naționale, reprezentate prin șefii de stat și de guvern reprezentați în Consiliul European, nu doar liderii de la nivelul partidelor europene, s-a ajuns la compromisul unei noi candidaturi din partea PPE, a doamnei Ursula von der Leyen. A fost aplicată procedura spitzenkandidaten, chiar dacă în altă formă decât cea gândită inițial, și de aceea a fost numită și procedura spitzenkandidaten 2.0[9]. Până la urmă, partidul cu cele mai multe voturi a desemnat președintele Comisiei Europene, dar nu a fost persoana desemnată oficial, iar componența Comisiei Europene reflectă trei partide europene: PPE, S&D și Renew Europe. Această coaliție domină în prezent Parlamentul European, Comisia Europeană și Consiliul UE.

Partidele populiste de dreapta nu au repurtat succesul pe care îl scontau pentru a fi capabile să formeze un grup parlamentar care să decidă noua majoritate în Parlamentul European, dar au reușit să împiedice formarea unei noi majorități PPE-S&D. Pericolul pentru democrație a trecut, dar au existat semne de îngrijorare ca urmare a alegerilor europene: Adunarea Națională în Franța a obținut un rezultat foarte bun, de 23%; PiS a obținut în Polonia 45%, un rezultat cu totul surprinzător, ținând cont de erodarea ce ar fi trebuit să se facă resimțită ca urmare a guvernării; în Ungaria, Fidesz a obținut de asemenea un rezultat foarte bun[10]; Lega a obținut în Italia 34%, iar în Marea Britanie Brexit Party a avut un rezultat remarcabil. Marea problemă este că aceste partide nu pot forma un partid politic european, în ciuda eforturilor din ultimii ani și a implicării lui Steve Bannon. PiS nu va accepta niciodată orientarea prorusă a partidelor populiste din Europa de Vest, iar Orbán nu dorește o alianță cu Salvini.

Negocierile pentru pozițiile-cheie la nivel european au fost de durată și extrem de dificile. Un anumit aspect nu trebuie trecut cu vederea: Emmanuel Macron a avut pe data de 28 mai 2019, la două zile după alegerile europene, o întâlnire de lucru cu liderii din Spania, Portugalia, Belgia și Olanda. În trecut, președintele Franței avea după alegerile europene consultări în primul rând cu cancelarul german. Aceasta înseamnă că motorul franco-german va fi mult mai puțin prezent în următoarea perioadă și vor acționa mai multe motoare de putere medie, în care Franța și Germania își vor căuta aliați (Franța – cu statele menționate, Germania – cu state din Europa de Est, cu excluderea sau includerea Grupului de la Visegrád, după situație), dar vor acționa și împreună în anumite situații, iar Liga Hanseatică, formată din statele nordice și Germania, va avea de asemenea un rol. Este vremea alianțelor flexibile și a intereselor regionale care sunt obligate să conveargă în direcția unui interes european.

[1] Despre acest clivaj, numit și între cei care au un loc (somewhere) și cei care au locul oriunde (anywhere), vezi David Goodhart, The road to somewhere. The populist revolt and the future of politics, Hurst & Company, Londra, 2017.

[2] Despre colaborarea partidelor politice la nivel european, vezi Karl Magnus Johansson, Tapio Raunio, „Political parties in the European Union”, Oxford Research Encyclopedia of Politics, aprilie, 2019 (https://oxfordre.com/politics/view/10.1093/acrefore/9780190228637.001.0001/acrefore-9780190228637-e-1153); Simon Hix, Christopher Lord, Political parties in the European Union, Palgrave Macmillan, Londra, 1997.

[3] Despre guvernul Mișcarea 5 Stele – Lega, vezi Maurizio Molinari, Perché è successo qui. Viaggio all’origine del populismo italiano che scuote l’Europa, La nave di Teseo, Milano, 2018; Bruno Vespa, Perché l’Italia diventò fascista, Mondadori, Milano, 2019, pp. 241-267.

[4] Despre Mișcarea 5 Stele, vezi Fabio Bordignon, Luigi Ceccarini, „The 5 Star people and the unconventional parliament”, Studia Politica, vol. XIII, nr. 4/2013, pp. 675-692.

[5] Despre Alianța Națională, vezi Jean-Yves Camus, Nicolas Lebourg, Les Droites extrêmes en Europe, Seuil, Paris, 2015.

[6] Pentru o analiză a rezultatelor alegerilor parlamentare din Belgia din 2019, vezi Emilie van Haute, „Les Flamands et les Wallons ont voté pour des partis différents le 26 mai – mais leurs avis divergent moins sur les politiques publiques qu’ils souhaitent”, Note RepResent, 2019.

[7] Despre alianțele dintre partidele politice reprezentate în Parlamentul European, vezi Simon Hix, Bjorn Høyland, The political system of the European Union, ed. a III-a, Palgrave Macmillan, Londra, 2011, pp. 138-146.

[8] Jacques Ziller, „National constitutional concepts which made their way into the Constitution for Europe”, in European Constitutional Law Review, vol. 1, issue 3/2005, p. 480.

[9] Despre procedura spitzenkandidaten, așa cum a fost aplicată în 2019, vezi Thomas CHRISTIANSEN, Michael SHACKLETON, „Spitzenkandidaten 2.0: From experiment to routine in European elections?” în Lorenzo DE SIO, Mark FRANKLIN, Luana RUSSO (eds.), The European Parliament elections of 2019, Luiss University Press, Roma, 2019, pp. 43-56.

[10] Despre PiS, Fidesz și relația dintre aceste partide, vezi Radosław Markowski, „Populism and nationalism in CEE: two of a perfect pair?”, în Alberto Martinelli (ed.), When populism meets nationalism. Reflections on parties in power, ISPI Report, ISPI, Milan, 2018, pp. 71-94. Despre alegerile din Ungaria și Polonia pentru Parlamentul European din 2019, vezi Vít Hloušek, Petr Kaniok (ed.), The European Parliament Election of 2019 in East-Central Europe. Second-Order Euroscepticism, Palgrave Macmillan, Londra, 2020.

Apasă aici pentru a adăuga propriul text