Alegerile parlamentare din 11 decembrie 2016: clivaje politice vechi, noi şi viitoare

(The Parliament elections of December 2016 – previous current and future cleavages)

Radu CARP

Abstract: The article is based on the assumption that the outstanding PSD electoral results in December 2016 are the final result of a political framework transformation that has its origin in the financial crisis 0f 2009.  The anti-austerity coalition where PSD has a pivotal role has dismantled in 2014 when PNL broke it and decided to support Klaus Iohannis for the presidential elections. This coalition has been replaced with an anti-globalisation coalition PSD – ALDE that started to emerge and grow as Cioloş government has been installed in 2015. The same shift to establishing such alliances has been witnessed all across Europe. As a result of this opposition between PSD and the Cioloş government, the parliamentary elections campaign was designed across pro – and anti-globalisation attitudes. PSR seized the opportunity of bandwagoning on the agenda of the populist parties that are successful in Europe without publically renouncing to its left nature and this led to the capturing more electorate with left and populist views.

Keywords:  austerity, cleavage, globalisation, parliamentary elections, political parties, populism

Alegerile parlamentare au avut loc, iar explicaţiile de substanţă întârzie să apară. Trebuie înţeles în primul rând rezultatul PSD. Explicaţia de bază a acestuia este criza economică globală care a început în 2009 şi care a afectat România. În general se crede, în mod greşit, că acea criză şi-a pus amprenta doar pe alegerile din 2012. Din moment ce, la nivel global, criza economică a generat o criză politică[1], manifestată prin succesul unor partide populiste[2] sau apariţia unor noi partide cu ideologii neclare, criza economică care a atins apogeul în 2010 a influenţat decisiv alegerile parlamentare din 2016. PSD s-a opus la acea vreme măsurilor de austeritate, la fel cum au făcut majoritatea partidelor de stânga în Europa. Această strategie s-a dovedit a fi câştigătoare în 2012, iar PNL a intrat în alianţă cu PSD, primind o parte din guvernare, la schimb cu transferul de legitimitate. PSD avea nevoie în acel moment de o coaliţie anti-austeritate. O coaliţie care s-a destrămat în 2014, fiind înlocuită de o coaliţie anti-globalizare. Alegerile prezidenţiale din 2014 nu au legătură cu transformările din spectrul partidelor politice, sunt mai degrabă un fenomen excepţional. Drept dovadă, Klaus Iohannis nu a reuşit să aducă la putere partidul care l-a sprijinit în alegeri, după cum nici Victor Ponta nu a fost complet respins de PSD. Un alt element decisiv în structurarea spectrului politic a fost tragedia de la clubul Colectiv. Klaus Iohannis a avut abilitatea de a asocia tragicul eveniment cu lupta anti-corupţie, iar această asociere a impulsionat protestele care au dus la căderea guvernului Ponta. Schimbarea la vârful guvernului a fost interpretată diferit: electoratul PSD (anti-austeritate) a văzut acest gest ca fiind preludiul instalării unui guvern nelegitim, fără acoperire electorală, în timp ce electoratul anti-PSD (eterogen) a salutat instalarea guvernului Cioloş ca fiind binevenită, un prim pas în direcţia  reformei clasei politice. Guvernul Cioloş a avut rezultate în combaterea corupţiei, în realizarea unei mai mari transparenţe în relaţia cu cetăţeanul, în punerea unui diagnostic corect în domenii precum educaţie şi sănătate. Paralel însă cu schimbarea paradigmei de putere din România, plecând de la instalarea guvernului Ponta până în ultima etapă a guvernului Cioloş, în Europa a avut loc un fenomen de transformare a clivajului austeritate/anti-austeritate într-unul globalizare/anti-globalizare[3]. În prima parte a anului 2015 încă se mai discuta despre cum poate fi salvată Grecia prin măsuri de austeritate. În a doua parte a anului 2015 retorica anti-globalizare a crescut din intensitate odată cu criza refugiaţilor. Disputa globalizare – anti-globalizare s-a accentuat şi-a antrenat partide politice diverse. Partidele tradiţionale de stânga s-au aliniat retoricii anti-globalizare, împreună cu partide populiste dar şi cu partide care îmbină populismul cu conservatorismul.  Partidele de centru-dreapta s-au aliniat poziţiei CDU, pro-austeritate şi pro-globalizare (poziţia legată de TTIP este relevantă în acest sens). Retorica anti-globalizare a avut succes în 2016: referendumul din Olanda împotriva Acordului de Asociere la UE al Ucrainei a avut succes, la fel ca şi votul din Marea Britanie referitor la ieşirea din UE, AfD s-a consolidat în Germania, Donald Trump a câştigat alegerile din SUA, Renzi a eşuat în promovarea reformei constituţionale[4], fiind văzut ca un exponent al partidei pro-globalizare. Alegerile din Austria au confirmat acestă tendinţă: pro-europeanul van der Bellen este un reprezentant al ecologiştilor, de multă vreme angrenaţi în combaterea globalizării.

PSD a sesizat această tendinţă de alăturare a stângii cu temele populiştilor de dreapta sau de stânga,  ceea ce a dus la crearea unor coaliţii foarte eterogene dar extrem de solide din punct de vedere electoral. În România au avut loc două evenimente cu rol de experiment care trebuie integrate agendei mai largi pro-globalizare: instalarea guvernului Cioloş şi succesul USB la alegerile din Bucureşti, urmat de formarea USR şi intrarea acestui partid în Parlament. USR este un partid populist pro-globalizare. Poate părea paradoxală această orientare dar pe axa globalizare – anti-globalizare partidele populiste nu sunt unanime în a se situa de partea partidei anti-globalizare. Acest paradox va face ca USR să fie o formaţiune politică extrem de instabilă post-electoral, nemaiavând nevoie de electoratul său pro-globalizare pentru a funcţiona. PSD s-a situat pe două paliere simultan, cu succes: pe de o parte, consolidarea poziţiei de unic partid de stânga, tradiţional (a se vedea întâlnirile lui Liviu Dragnea cu lideri social-democraţi importanţi din Europa) dar şi de partid anti-globalizare, ocupând poziţia lăsată liberă de USR. Astfel, PSD a transformat coaliţia anti-austeritate într-o coaliţie anti-globalizare. Locul PNL în această coaliţie a fost luat de ALDE. Locul pe care ar fi putut să îl ocupe USR a fost luat de PRU. Astfel, PSD a putut să emită mesaje anti-austeritate (legi de mărire a salariilor, de reducere a taxelor, etc.) şi în secundar mesaje anti-globalizare, în timp ce PRU a emis strict mesaje anti-globalizare (România – victimă a unei conspiraţii Soros, etc.). Electoratul PRU este foarte apropiat de cel al USR. Populismul are aşadar 10% adepţi în România, divizaţi asupra avantajelor sau dezavanatajelor globalizării.

PSD a avut o campanie electorală foarte bună, anihilând mesajul anti-corupţie al adversarilor săi politici cu mesajul bazat strict pe identitatea partidului. Candidaţii nu au fost promovaţi, iar liderul partidului nu a mai fost văzut pe afişe făcând un transfer simbolic de legitimitate candidaţilor PSD (aşa cum a procedat Victor Ponta în 2012, fotografiat cu fiecare candidat USL). Mesajul anti-globalizare nu a fost construit pe retorica primitivă anti – Soros, ci pe echivalarea lui Dacian Cioloş cu birocraţia de la Bruxelles, pro-globalizare. Dacian Cioloş nu a realizat la timp că PSD urmăreşte această identificare şi nu a contracarat-o decât foarte târziu (prin afirmaţii care au întărit latura de negociator în interesul României). Efectul electoral se produsese deja. Ar fi fost posibil după Colectiv să existe un prim – ministru care să nu fie atât de strâns legat de establishmentul UE? Probabil că nu, aşteptările erau în acel  moment în acea direcţie.

PNL s-a bazat iniţial pe intrarea în politică a premierului Cioloş, eveniment care ar fi trebuit să se producă în lunile august – septembrie, atunci când erau cristalizate opţiunile electorale (trei sferturi din alegători au declarat că au optat deja pentru un partid înaintea campaniei electorale). Dacian Cioloş a avut reticenţe în acest sens. Calculul său a fost că un guvern tehnocrat cu performaţe poate supravieţui alegerilor, indiferent de rezultat. În realitate, la alegerile parlamentare nu este niciodată vorba de performanţele unui guvern, ci de partide politice care propun candidaţi – oameni politici. Retorica împotriva clasei politice nu poate fi preluată decât de partidele populiste. Un partid de centru-dreapta are nevoie să contracareze această retorică, altfel partidele populiste îi preiau o parte din electorat. Este exact ce s-a întâmplat în relaţia dintre PNL şi USR care a preluat o parte din electoratul PNL.

Aceste alegeri parlamentare arată că nu se poate face o campanie electorală punând în centrul atenţiei o persoană care nu candidează. Electoratul care apreciază performanţele executivului nu este neapărat decis să meargă la vot pentru a apăra aceste performanţe dacă nu i se indică foarte clar cine le poate apăra din Parlament, în afara executivului. Mult mai târziu, în timpul campaniei, PNL a realizat că transferul de simpatie Cioloş – PNL şi PNL – Cioloş nu poate fi funcţional din punct de vedere electoral. PSD a împins PNL (şi pe Klaus Iohannis) în colţul pro-globalizare, prin ofensiva pe care a promovat­-o în privinţa măririi salariilor şi pensiilor. PNL a căzut în capcana întinsă de PSD, opunându-se acestor măsuri, pe baza unor argumente strict economice. Cheia alegerilor parlamentare este opoziţia la redistribuirea creşterii economice. Guvernul Cioloş a generat creştere economică, această creştere nu a fost însă resimţită de alegători care i-au votat pe cei care au propus distribuirea ei către toţi cetăţenii. Aceasta explică de ce PSD a acţionat ca un partid de tip catch-all, a fost votat de toate vârstele, profesiile, chiar şi de către persoane care aparţineau tradiţional electoratului de centru-dreapta.

Frapant de asemănătoare au fost alegerile din România anului 2016 cu cele din Polonia anului 2015[5]. PO, partidul fostului premier Donald Tusk, perceput drept reprezentant, ca şi Dacian Cioloş, al birocraţiei de la Bruxelles (actual Preşedinte al Consiliului European) a generat constant creştere economică, chiar şi în anul confruntării electorale. Această creştere nu a fost resimţită de cetăţeni, drept pentru care alegerile au fost câştigate de PiS, partidul care a promis această distribuire.

A avut Cioloş în vedere lecţia poloneză? Mai degrabă nu.  Premierul nu a fost avertizat asupra acestui risc. Guvernul nu a avut inspiraţia de a face o asemenea analiză. Miniştrii cabinetului Cioloş au fost preocupaţi de repartiţia surplusului economic în domeniile pe care le conduc şi mai puţin către salariaţi şi pensionari (nefiind direct implicaţi în competiţia electorală pentru a realiza importanţa acestei preocupări). Propunerile PSD erau şi sunt nerealiste dar ele au venit pe fundalul lipsei de propuneri credibile şi concrete pentru distribuţia creşterii economice în favoarea celor care au creat-o.

Odată cu aceste alegeri, România s-a înscris definitiv în fluxurile spectrului politic din Europa, fluxuri care unifică Europa, fiind prezente din Grecia până în Marea Britanie. Alegerile prezidenţiale din  Republica Moldova trebuie citite, parţial, în aceeaşi cheie de revoltă la adresa unei birocraţii europene, percepută ca având o altă agendă decât cea a cetăţeanului. Stânga s-a adaptat mai bine provocărilor populismului; există desigur şi partide de centru-dreapta care s-au adaptat populismului (cazul Fidesz).

Soluţia pentru un partid de centru-dreapta în România este să iasă din logica pro şi anti-globalizare, propusă de stânga şi partidele populiste, prin introducerea pe agenda publică a unui alt clivaj. Din 20017 se va intra într-o altă logică, odată cu alegerile din Olanda, Franţa şi Germania. Partidele anti-populiste şi candidaţii anti-populişti îşi vor lua revanşa. A se urmări cu multă atenţie felul în care se construieşte imaginea lui François Fillon: politician conservator veritabil, creştin, adept al liberalismului economic. Un personaj care transcede retorica pro-şi anti-globalizare, încercând profilarea unui nou clivaj: partide şi candidaţi cu valori clare, autentice versus partide şi candidaţi care relativizează valorile. Stânga şi populiştii se tem de acest nou/vechi clivaj, fatal pentru noua lor identitate. Un partid care va dori să ducă o luptă decisivă cu partidele de stânga şi cu tendinţa populismului care transcede partide şi oameni politici situaţi pe întreaga dimensiune a spectrului politic va trebui să construiască un nou clivaj, ulterior alegerilor din Europa anului 2017, în paralel cu promovarea persoanelor cu valori clare, afirmate ca atare în spaţiul public. Legătura acestor persoane cu disputele care vor domina agenda publică se va face natural şi nu prin impunerea agendei partidului politic ce va promova aceste persoane.

Bibliografie:

BAUMAN, Zygmunt, GIACCARDI, Chiara, MAGATTI, Mauro, Il destino della liberta. Quale societa dopo la crisi economica ?, Citta Nuova, Roma, 2014.

MÜLLER, Jan Werner, What is populism?, University of Pennsylvania Press, 2016.

ROVIRA, Cas Mudde, KALWASSER, Cristobal (coord.), Populismul în Europa şi în cele două Americi, Instututul European, Iaşi, 2015.

GHERGHINA, Sergiu, MIŞCOIU, Sergiu, SOARE, Sorina (eds.), Contemporary Populism. A controversial concept and its diverse forms, Cambridge Scholars Publishing, Newcastle upon Tine, 2013.

ABEDI, Arim, „Challenges to established parties: The effects of party system features on the electoral fortunes of anti-political-establishment parties”, European Journal of Political Research, vol. 41, issue 4, 2002, pp. 551 – 583.

KRIESI, Hans Peter, „Globalization and the transformation of the national political space: Six European countries compared”, European Journal of Political Research, vol. 45, no. 6/2006, pp. 921 – 956. Despre efectele globalizării asupra populismului, vezi CUPERUS, René, Populism against globalization. A new European revolt, http://c.kehittamo.fi/kss/wp-content/uploads/sites/807/2012/07/Cuperus-Contribution-Kalevi-Sorsa-Foundation.pdf.

ROSSI, Emanuele, Una costituzione migliore? Contenuti e limiti della riforma costituzionale, Pisa University Press, Pisa, 2016.

ZAGREBELSKY, Gustavo, (con Francesco PALLANTE), Loro diranno, noi diciamo. Vademecum sulle riforme istituzionali, Laterza, Roma, 2016.

Krastev, Ivan, Why Poland is turning away from the West, https://www.nytimes.com/2015/12/12/opinion/why-poland-is-turning-away-from-the-west.html.

TOTH, Gabor Attila, „Căi constituţionale spre autocraţie. Studii de caz privind situaţiile din Ungaria şi Polonia”, Noua Revistă Română de Drepturile Omului, nr. 2/2016, pp. 3 – 15.

Note 

[1] O interpretare politcă a acestei crize şi a efectelor ei, vezi Zygmunt Bauman, Chiara Giaccrdi, Mauro Magatti, Il destino della liberta. Quale societa dopo la crisi economica ? , Citta Nuova, Roma, 2014.

[2] Despre populism în Europa, vezi Jan Werner Müller, What is populism?, University of Pennsylvania Press, 2016. De asemenea, Cas Mudde, Rovira Cristobal Kalwasser (coord.), Populismul în Europa şi în cele două Americi, Instututul European, Iaşi, 2015; Sergiu Gherghina, Sergiu Mişcoiu, Sorina Soare (eds.), Contemporary Populism. A controversial concept and its diverse forms, Cambridge Scholars Publishing, Newcastle upon Tine, 2013. O panoramă a acestor partide populiste poate fi regăsită în Arim Abedi, „Challenges to established parties: The effects of party system features on the electoral fortunes of anti-political-establishment parties”, European Journal of Political Research, vol. 41, issue 4, 2002, pp. 551 – 583.

[3] Despre efectele politice ale acestui clivaj, vezi Hans Peter Kriesi, „Globalization and the transformation of the national political space: Six European countries compared”, European Journal of Political Research, vol. 45, no. 6/2006, pp. 921 – 956. Despre efectele globalizării asupra populismului, vezi René Cuperus, Populism against globalization. A new European revolt, http://c.kehittamo.fi/kss/wp-content/uploads/sites/807/2012/07/Cuperus-Contribution-Kalevi-Sorsa-Foundation.pdf, (accesat 18.02.2017)

[4] Despre reforma eşuată constituţională promovată de fostul prim – ministru italian, vezi Emanuele Rossi, Una costituzione migliore? Contenuti e limiti della riforma costituzionale, Pisa University Press, Pisa, 2016; Gustavo Zagrebelsky (con Francesco PALLANTE), Loro diranno, noi diciamo. Vademecum sulle riforme istituzionali, Laterza, Roma, 2016.

[5] Despre alegerile parlamentare din Polonia şi despre natura populistă a PiS, vezi Ivan Krastev, Why Poland is turning away from the West, https://www.nytimes.com/2015/12/12/opinion/why-poland-is-turning-away-from-the-west.html, (accesat 18.02.2017). Autorul afirmă ideea că modelul PiS este Fidesz din Ungaria, ambele partide bazându-se pe efectele retoricii populiste. O comparaţie a regimurilor politice din Polonia şi Ungaria la ora actuală, cu accent pe natura PiS şi Fidesz, în Gabor Attila Toth, „Căi constituţionale spre autocraţie. Studii de caz privind situaţiile din Ungaria şi Polonia”, Noua Revistă Română de Drepturile Omului, nr. 2/2016, pp. 3 – 15.