Anul 1919 şi Curtea Regală a României:

Conferinţa de Pace de la Paris şi vizita suveranilor în Transilvania

(1919 and the Royal Court of Romania:

The Paris Peace Conference and the visit of the sovereigns in Transylvania)

Ştefania DINU

Abstract: 1919 was a crucial one for Greater Romania, because the new political reality, the Great Union, had to be recognized internationally, so that all the sacrifice and war effort of the Romanian soldiers and officers and those who had joined them, not to be in vain. In Paris, the Romanian diplomacy was going to make extraordinary efforts so that Romania was not to be just a state with limited or special interests, as it had been established for the small states, but to acknowledge its contribution to the battlefield and the fact that it strictly adhered to the conditions established by the signing of the treaty of alliance with the powers of the Entente. During the debates, the head of the Romanian delegation at the Peace Conference, Ion I.C.Brătianu, pleded for the Allies’ compliance with the political agreement of August 4th, 1916 on the borders of Romania, underlined the Romanian army blood contribution to the Entente victory, highlighted the decisions taken by the assemblies in Chişinău, Cernăuţi and Alba Iulia in accordance with the people’s right to national self determination. The „Big Four” did not seem receptive to Bratianu’s arguments and did not like the idea that the states are equal, as they were equal in the sacrifices made on the battlefield. As a result, a tense stated between Ion I.C. Bratianu and the „Big Four”, fact that could affect the decisions regarding Romania. In that context, at Bratianu’s suggestion, King Ferdinand proposed to the Queen Maria to go to Paris to plead for Romania’s cause. 33 Transylvania where they joined the National Guards, in the event of a possible military conflict with Serbia. Some even saw as a certainty a conflict breaking out between the two countries, that was only avoided by the direct intervention of the Great Powers. The subject remains open for debate, however, as the Romanian sources on this issue must be corroborated with those in the Serbian archives.

Keywords: First World War, Romania, Serbia, relations, division of Banat.

Introducere

Anul 1919 a fost pentru România Mare unul crucial, pentru că noua realitate politică, Marea Unire, trebuia recunoscută pe plan inter­naţional pentru ca sacrificiul şi efortul de război al soldaţilor şi ofiţerilor români şi al celor ce le-au fost alături, să nu fie în zadar. La Paris, diplomaţia românească urma să depună eforturi extraordinare pentru ca România să nu fie doar un stat cu interese limitate sau speciale, aşa cum se stabilise pentru statele mici, ci să-i fie recunoscută contribuţia adusă şi faptul că a respectat cu stricteţe condiţiile stabilite prin sem­narea tratatului de alianţă cu puterile Antantei.

De asemenea urmau să fie depuse eforturi pentru refacerea economică a societăţii româneşti după toate pier­derile înregistrate în timpul războ­iului, mai ales că în perioada imediat următoare Unirii, toate ramurile eco­nomiei au fost afectate, fiind absolut necesare refacerea şi restabilirea sectorului economic, alături de inte­grarea la scară naţională a tuturor teritoriilor incluse şi valorificarea noului cadru politico-administrativ realizat în 1918.

Primul Parlament al României Mari a adoptat legile privind unirea definitivă a provinciilor istorice cu ţara (decembrie 1919) şi mai apoi a elaborat Constituţia din 1923 şi legile pentru unificarea administrativă, juridică şi monetară. Aşadar, la 29 decembrie 1919, în baza rapoartelor lui Alexandru Vaida-Voievod, preşedintele Consiliului de Miniştri şi ale miniştrilor de stat delegaţi cu administrarea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei (I. Inculeţ, I. Nistor şi Ştefan Cicio-Pop), regele Ferdinand a înaintat în mod separat (mai întâi Adunării Deputaţilor şi apoi Senatului) cele trei proiecte de lege, însoţite de câte o expunere de motive prin care decretele-legi nr.842, 3.744 şi 3.631 din 1918 erau supuse ratificării, fiind astfel investite cu putere de lege. Ambele camere au adoptat cu unanimitate de voturi şi într-o atmosferă plină de entuziasm legile unirii, ceea ce i-a dat lui Nicolae Iorga, preşedintele Adunării Deputaţilor, ocazia să ţină un celebru discurs primit cu nesfârşite aplauze de către cei prezenţi: „Adunarea Depu­taţilor adaugă, odată cu forma legii, devotamentul absolut al unei ţări întregi în a menţine întregi şi a transmite urmaşilor cele dobândite cu sânge şi lacrimi de fericita gene­raţiune a Marelui Război. Ca Preşedinte al său şi ca unul dintre reprezentanţii României dintre Carpaţi şi Dunăre care a purtat prin cele mai mari primejdii, timp de şase sute de ani, odată cu steagul româ­nesc şi soarta însăşi a neamului întreg, în numele României mutilate de ieri care aduna în inima ei rănită atâta din jalea şi nădejdea ţinuturilor înstrăinate, în numele României care a plâns cu fraţii pierduţi şi a nădăjduit cu ei şi în care n-a fost om cinstit care să nu păstreze în sfânta sfintelor a sufletului său dorul desăvârşitei uniri naţionale şi hotărârea de a ne jertfi toţi pentru aceasta, simt negrăita fericire de a putea face, în numele dumneavoastră al tuturor, acest legă­mânt solemn pentru viitorul neamului în sfârşit şi pentru vecie unit. România unită o avem, o vom apăra şi o vom întregi”¹.

De asemenea, reformele agrară şi electorală anunţate de către regele Ferdinand în cursul anului 1917, au reprezentat o preocupare constantă a guvernului liberal. În 1918, s-a trecut la realizarea celor două reforme, adoptându-se în noiembrie decretul-lege pentru votul universal, iar în decembrie – pe cel privind expro­prierea marilor proprietari agricoli.

În noiembrie 1919 s-au desfăşurat primele alegeri parlamentare pe baza votului universal din istoria României, ceea ce a dus la extinderea cadrului de desfăşurare a vieţii politice româneşti, în timp ce reforma agrară a fost legiferată pe provincii istorice. Mai întâi a fost adoptată legea pentru Basarabia (martie 1920), apoi cele privind vechiul Regat, Bucovina şi Transilvania (iulie 1921). Reforma electorală şi cea agrară înfăp­tuite după Primul Război Mondial au marcat paşi importanţi pe calea modernizării României, chiar dacă drumul spre o societate româ­nească conştientă de rolul ei în spaţiul Europei Centrale şi de Sud-Est a continuat să fie destul de lung.

Pe plan militar, armata română a continuat ofensiva în Transilvania, fiind atacată de forţele comuniste maghiare instaurate la Budapesta la 21 martie 1919 şi conduse de Béla Kun, în speranţa de a ocupa Transilvania. La 11 decembrie 1918 se crease „Comandamentul trupelor din Transilvania”, comandant de corp de armată fiind numit generalul Traian Moşoiu, iar ulterior generalul Gheorghe Mărdărescu. Regele Ferdinand şi regina Maria au vizitat şi frontul de luptă, asistând la trecerea trupelor române peste Tisza.

Iată cum descria ziarul Românul, apărut la Arad (12 august 1919), vizita suveranilor pe front: „La orele 9.15, suveranul însoţit de domnul general Prezan şi de Casa Militară a Maiestăţii Sale, au plecat cu auto­mobilele pe front la localitatea Tisa-Bos, unde după o luptă înverşunată, trupele noastre aşternuseră un pod de pontoane peste Tisa şi unde se executa trecerea în Ungaria. Aci domnii comandanţi ai diviziilor au prezentat M. S. Regelui situaţia frontului. Timp de două ore suve­ranul asistă la trecerea trupelor peste Tisa. Ordinea şi starea de spirit a ofiţerilor şi trupei erau înălţătoare. La trecerea pe pod soldaţii căutau cu ochii pe suveran şi-l aclamau. Entuziasmul era de nedescris. La orele 12.15, M.S. Regele, însoţit de domnul general Prezan şi de Casa Militară au mers cu automobilele la localitatea Török-Szt.-Miklós în apropiere de Szolnok, unde se afla postul de comandă al domnului general Moşoiu. Aci s-a luat dejunul. La orele 14.25, M. S. Regele, însoţit de aceleaşi persoane, a mers cu automobilul la localitatea Kunhegyes, unde se găsea postul de comandă al comandamentului cavaleriei. Aci şeful de stat major al comanda­mentului a expus pe hartă situaţia trupelor şi arată Maiestăţii Sale punctul de trecere peste Tisa al cavaleriei, care urma să aibă loc chiar în zorii zilei următoare. M.S. Regele binevoieşte a se întreţine cu coman­danţii de unităţi pe cari îi îmbăr­bătează. De aci M.S. Regele a continuat drumul în automobil până la localitatea Abad-Szalok, chiar pe Tisa, unde în cursul nopţii, după ce inamicul a trebuit să fie bătut şi alungat, s-a construit al doilea pod de pontoane, peste care a trecut o altă parte din trupele noastre. La orele 18.30, M. S. Regele însoţit de domnul general Prezan şi de suită, s-a întors cu automobilele la trenul regal în gara Sălaşul Mic (Kis-Ujszállás), unde s-a luat prânzul şi a petrecut noaptea. În ziua de 31 iulie, de la orele 18.15, a sosit în gara Sălaşul Mic trenul cu M.S. Regina, după ce a vizitat spitalele de răniţi din Oradea Mare. La orele 9.23, suveranii şi Casa Militară, au mers cu automobile la localitatea Tisza Boe, unde trupele continuau a trece Tisa pe podul de pontoane. La vederea suveranilor, trupele au izbucnit în urale entu­ziaste, iar Majestăţile Lor le mulţumeau zâmbind. M.S. Regina aruncă pachete cu daruri soldaţilor în trecere pe pod. La orele 10.40, Majestăţile Lor, însoţiţi de domnul general Prezan şi de Casa Militară, au trecut Tisa pe pod şi au mers la localitatea Bögremyr, unde într-o casă complet devastată de trupele bolşevice în retragere, se afla co­mandamentul uneia din diviziile noastre din cele mai înaintate. Aici Majestăţile Lor s-au interesat de situaţia trupelor acelei divizii, discu­tând cu cei mai mulţi dintre comandanţi. De aici suveranii s-au reîntors pe stânga Tisei la localitatea Török-Szt.-Miklós, postul de co­mandă al grupului domnului general Moşoiu, unde s-a servit dejunul. La orele 14.35, Majestăţile Lor au mers cu automobilele la localitatea Abad-Szalok, unde se găsea al doilea pod pe Tisa. Aci suveranii au asistat la trecerea trupelor peste Tisa cari aclamau pe Majestăţile Lor. La orele 18.35, suveranii au plecat cu automobilul la Sălaşul Mic, unde se afla trenul regal. În cursul acelei seri a sosit în gară şi domnul Ion I. C. Brătianu, prim-ministru. În ziua de 1 august, la orele 9.12, Majestăţile Lor, însoţite de domnul prim-ministru şi de domnul general Prezan şi Casa Militară, au mers cu automobilele la localitatea Tisza Boe şi de aci au trecut Tisa, mergând la trupele cele mai înaintate, îmbărbătându-i în înaintarea lor. De aci s-au reîntors la localitatea Török-Szt.-Miklos, unde s-a servit dejunul la postul de comandă al grupului Moşoiu. M.S. Regele a binevoit a decora aci pe mai mulţi ofiţeri cari s-au distins în mod deosebit”².

La 4 august 1919, armata română a intrat în Budapesta sub comanda generalului Gheorghe Mărdărescu, capitala fiind cucerită. Trupele ma­ghiare au fost dezarmate în totalitate, iar românii au luat măsuri pentru reînceperea aprovizionării capitalei maghiare. Bela Kuhn a demisionat, ceea ce a dus la înlăturarea regimului comunist. Trupele române au evacuat Budapesta la 7 noiembrie 1919, iar la 16 noiembrie 1919, Horthy a intrat în Budapesta şi şi-a stabilit centrul comandamentului la hotelul Gellért. La 25 februarie 1920, armata română a părăsit teritoriul Ungariei la cererea Antantei³.

Conferinţa de Pace de la Paris

Conferinţa de Pace de la Paris şi-a deschis lucrările la data de 18 ianuarie 1919, în prezenţa reprezen­tanţilor a 32 de state. Delegaţia română la Conferinţa de Pace de la Paris era condusă de către premierul român Ion I.C. Brătianu, care şi-a ales colaboratorii cei mai apropiaţi şi devotaţi, precum Nicolae Mişu, Victor Antonescu, George Diamandy, generalul Constantin Coandă etc. Alături de ei au fost invitaţi şi reprezentanţii românilor din provin­ciile de curând unite cu Regatul României: Alexandru Vaida-Voevod pentru Transilvania, Constantin Crişan pentru Banat, Iancu Flondor pentru Bucovina şi Ioan Pelivan pentru Basarabia. În locul lui Take Ionescu, ca prim adjunct al şefului delegaţiei române a fost numit Nicolae Mişu, ministrul României la Londra. Delegaţia română şi-a stabilit sediul la Legaţia României de la Paris, de pe bule­vardul Champs Elysées nr. 77⁴.

Delegaţia României, condusă de Ion I.C. Brătianu, s-a deplasat la Paris pentru a obţine recunoaşterea hotărârilor plebiscitare de unire din 27 martie/9 aprilie, 15/28 noiembrie şi 1 decembrie 1918. Odată ajunsă la Paris, delegaţia română a trebuit să constate că rolul decisiv îl avea „Consiliul celor Patru” (Woodrow Wilson – SUA, Georges Clemenceau – Franţa, Lloyd George – Marea Britanie şi Vittorio Emanuele Orlando – Italia).

Încă de la începutul lucrărilor Conferinţei, atmosfera nu a fost deloc una favorabilă României, delegaţii români fiind confruntaţi cu perspec­tiva nerecunoaşterii calităţii de ţară aliată, deoarece era pusă sub semnul întrebării valabilitatea Tratatului din august 1916, ce reprezenta principala bază de discuţii la masa negocierilor. Una dintre cele mai importante discriminări impusă de Marile Puteri a fost împărţirea statelor admise la conferinţă în două categorii: state cu interese generale, adică marile Puteri şi state cu interese limitate (printre care şi România), care nu puteau să discute în mod direct problemele cu care se confruntau. De exemplu, la Paris, statul român era reprezentat în doar 8 din cele 58 de comisii create; în plus, nu i se rezervase niciun loc în comisia teritorială sau în cea a minorităţilor, capitole de care România era direct interesată.⁵

În faţa acestei situaţii deloc încurajatoare, Ion I.C. Brătianu a insistat asupra drepturilor României aşa cum au fost stipulate în Tratatul din august 1916 şi asupra calităţii de stat independent a României. Ca urmare, chiar în timpul şedinţei plenare de la 1 februarie 1919, şeful delegaţiei române a arătat că România şi-a îndeplinit angaja­mentele asumate prin Tratatul din 1916 „în mod loial şi fără a se lăsa descurajată de cele mai rele surprize” şi că ţara sa „are conştiinţa de a-şi fi îndeplinit datoria faţă de marea cauză la care se angajase până la limitele posibile şi până la suprema nădejde că sacrificiile sale, indiferent ce-o costau, puteau să fie în raport cu serviciile pe care le aducea. Nici legal, nici practic, nici moral noi n-am fost niciun singur moment în pace reală cu inamicul. Tratatul de la Bucureşti nu a fost niciodată sancţionat, nici ratificat de rege. Moralmente regele, la fel ca şi armata şi poporul său, nu încetaseră să aştepte cu nerăbdare momentul rein­trării lor în acţiune”⁶.

Aşadar, în cadrul dezbaterilor, şeful delegaţiei române a pledat pentru respectarea angajamentelor luate de Aliaţi prin Tratatul din 4 august 1916 privind graniţele României, a subliniat contribuţia de sânge adusă de armata Română la victoria Antantei, a evidenţiat deci­ziile luate de adunările de la Chişinău, Cernăuţi şi Alba Iulia în conformitate cu dreptul popoarelor la autodeterminare naţională. „Cei Patru Mari” nu s-au arătat receptivi la argumentele lui Brătianu şi nu agreau ideea că statele sunt egale, precum au fost egale în sacrificiile făcute pe câmpul de luptă. Preşedintele SUA, Woodrow Wilson, a declarat că ţara sa nu recunoştea tratatele secrete încheiate după declanşarea războ­iului, iar preşedintele Conferinţei, Georges Clemenceau, a afirmat că în faţa Conferinţei fiecare ţară semnifică atât cât reprezintă puterea sa mili­tară.⁷

Ca urmare, s-a creat o stare tensionată între Ion I.C. Brătianu şi „Cei Patru Mari”, fapt ce putea afecta deciziile privind România.

Iată ce nota contele de Saint Aulaire⁸, în jurnalul său, referitor la aceste discuţii: „Tardieu, membru al delegaţiei noastre şi preşedintele comisiei afacerilor române, îmi spusese aproape acelaşi lucru (de a-şi prelungi concediul şi de a se prezenta la post cât mai târziu, pentru a evita discuţiile cu Clemenceau privind înlăturarea sa). El îmi mărturisea: «duc o luptă aprigă ca să fie recu­noscută calitatea de aliat a lui Brătianu şi României. Am împotriva mea pe Clemenceau care nu-l iartă că a încheiat armistiţiul, pe Wilson care declară că nu ştie nimic despre tratatul nostru de alianţă din 1916 şi pe toţi juriştii pentru care pacea cu Germania din 7 mai 1918 răpeşte României calitatea ei de aliată. Până acum îmi pierd vremea ca să le demonstrez că această pace nu-i este opozabilă nici moral, nici politic, deoarece marii Aliaţi au aprobat-o, şi nici juridic, deoarece regele nu a ratificat-o niciodată şi a decretat din nou mobilizarea la primul contact cu armata la Salonic. Într-un cuvânt, în numele dreptăţii, se face o mare nelegiuire, dorindu-se pedepsirea României pentru nenorocirile îndu­rate, de care Aliaţii sunt răspunzători, noi înşine pentru că nu ne-am ţinut angajamentele la Salonic, apoi, şi mai ales Rusia, prin josnica ei trădare»”⁹.

Tot contele de Saint Aulaire nota în jurnalul său că Ionel Brătianu i se confesa în legătură cu ceea ce se întâmpla la lucrările conferinţei în ceea ce privea România: „Câte nerozii. N-aş fi crezut niciodată. El numea Consiliul Suprem «Sindicatul suprem al bolşevismului»”¹⁰.

La rândul său, Ionel Brătianu, care îl îndepărtase din delegaţia română la Conferinţa Păcii pe Take Ionescu¹¹, a reuşit prin intransigenţa lui să îndepărteze orice atitudine de bunăvoinţă a marilor puteri faţă de România, să-i enerveze şi să-i plictisească pe „Cei Patru Mari”. „Nimeni nu s-ar fi putut comporta mai prosteşte, mai nerezonabil, mai enervant sau provocator decât Ion Brătianu. El a susţinut atât de prost cauza României la Conferinţă, încât i-a îndepărtat şi pe cei mai înfocaţi prieteni ai României” – declara Harold Nicolson – expertul în problemele Balcanilor din delegaţia engleză la Conferinţa de Pace.¹²

În acest context, la sugestia contelui de Saint Aulaire şi a lui Brătianu, regele Ferdinand i-a propus reginei Maria să meargă la Paris pentru a pleda cauza României, propunere care a flatat-o pe suverană, care declara „simt că sunt în stare să ajut”¹³. Ca urmare, regina a fost pregătită pentru ceea ce va avea de făcut la Paris, i s-a spus să ia legătura cu toţi conducătorii Conferinţei pentru a-i convinge să onoreze Tratatul din 1916 şi să-i facă să înţeleagă legitimitatea cererilor României.

Cu privire la această propunere, contele de Saint Aulaire nota următoarele: „De acord cu mine, Brătianu a sfătuit-o pe regina Maria să se ducă la Paris pentru a încerca să-l farmece pe Clemenceau, care după o primă întrevedere cu ea, a declarat: «Un tigru nu a făcut niciodată pui cu o leoaică». Regina a râs cu poftă de această glumă, pe care i-am spus-o după ce Tardieu mi-o repetase mie. Cine ştie, totuşi, dacă influenţa ei tainică şi regească nu a contribuit întrucâtva la puiul pe care Clemenceau, deşi nega aceasta, îl obţinu de la Consiliul Suprem recalcitrant: o rezolvare care va îndeplini aspiraţiile naţionale ale României?”¹⁴.

Regina Maria la Conferinţa de Pace de la Paris

Regina Maria a plecat spre Paris în ziua de 1 martie 1918, cu un tren special, fiind condusă la gară de membrii guvernului, generali români şi francezi, ofiţeri englezi, miniştri străini, doamne de onoare, ceea ce a făcut-o să se simtă copleşită de misiunea încredinţată şi de încrederea pe care o aveau românii în ea: „nimeni nu este profet în ţara lui – nota regina Maria în însemnările sale zilnice din anul 1919 – dar eu, în mod curios, într-o oarecare măsură am ajuns în această poziţie”.¹⁵

Regina, însoţită de fiicele ei, Elisabeta, Marioara şi Ileana, de doamnele de onoare şi de adjutantul său, colonelul Ernest Ballif, au ajuns la Paris în dimineaţa zilei de 5 martie, fiind cazată în hotelul Ritz, cel mai renumit din capitala Franţei. La gară a avut parte de o primire fastuoasă şi entuziastă, cu multe flori – liliac, trandafiri, cale, orhidee, violete, irişi, narcise – ca o compensaţie pentru anii din timpul războiului când fusese vitregită de florile pe care le iubea atât de mult.

După sosire, regina a avut o lungă convorbire cu primul ministru Ionel Brătianu care i-a prezentat situaţia politică şi i-a dat sfaturi: „pe cine trebuie să văd, cum trebuie să mă comport, în ce fel pot fi de folos”. Pe parcursul şederii la Paris, şeful delegaţiei române a avut mai multe discuţii cu regina, care avea să noteze: „Zilele mele începeau cu regularitate cu o vizită din partea lui Brătianu şi a lui Victor Antonescu, şi adesea a lui Nicolae Mişu. Ei veneau cu punctualitate la ora nouă pentru a mă pregăti pentru ziua mea de lucru. Ascultam cu devotament la sfaturile lor înţelepte”¹⁶. Regina Maria era conştientă de misiunea sa, de faptul că urma să fie în lumina reflec­toarelor, că trebuia să dea interviuri, să accepte invitaţii la dejunuri, dineuri, să aibă întâlniri diverse, să stea de vorbă cu reprezentanţii presei şi toate acestea neoficial. „Mă ţin cât pot de tare – nota regina – ceea ce nu este prea uşor. Se spune că atmosfera nu este prea favorabilă României, dar este destul de favorabilă pentru mine. Dar dacă, prin popularitatea mea, pot să-mi ajut ţara, atunci totul va fi bine”¹⁷.

A doua zi după sosirea la Paris, regina a avut întâlnire cu reprezen­tanţii presei, aproximativ 40 de ziarişti: francezi, italieni, englezi, americani, polonezi şi japonezi, acesta fiind primul test căruia a trebuit să-i facă faţă. Îmbrăcată în albastru, cu toate medaliile şi deco­raţiile sale printre care şi Crucea de Război, suverana României care cunoştea apetenţa francezilor pentru „a trata de sus şi a ridiculiza”, i-a dezarmat de la început, oferindu-se să dea mâna cu toţi¹⁸. „Sper numai că mi-am păstrat cumpătul – scria regina – şi că franceza mea nu a sunat foarte englezeşte”¹⁹.

Regina a făcut o bună impresie ziariştilor şi, întrebată fiind care era obiectivul vizitei sale, a răspuns: „Pentru a da României o faţă – are nevoie de o faţă – şi de aceea am venit s-o dau pe a mea”²⁰. Era decisă să-şi folosească frumuseţea, inteli­genţa, spontaneitatea şi farmecul personal, dar şi relaţiile pe care le avea cu „lumea bună” din Franţa şi Anglia, în slujba ţării sale. Era o provocare pentru regină şi o datorie totodată, de care s-a achitat cu succes. Dealtfel, toată presa franceză din 1919 a consemnat vizita reginei: Le Petit Parisien, Le Matin, Le Journal, Le Temps, Les Débats, L’Eclair, L’Homme Libre, Le Petit Journal, L’Oeuvre, L’Echo de Paris, L’Avenir, Excelsior, Le Gaulois, Le Figaro, La Victoire, La France Libre, La Patrie etc.²¹

Ziua de 7 martie 1919 a fost una foarte importantă deoarece regina urma să se întâlnească cu primul ministru al Franţei şi preşedintele Conferinţei de Pace – George Clemenceau, supranumit „Le Tigre/ Tigrul”. Era o nouă încercare pentru suverană, o întâlnire pentru care fusese pregătită de către Ionel Brătianu şi Victor Antonescu, ea notând în însemnările zilnice că devenise primul slujbaş al ţării sale şi că misiunea pe care o avea de îndeplinit în capitala Franţei îi stă­pânea toate gândurile, indiferent de onorurile pe care le primea. Legat de pregătirea întâlnirii cu primul ministru Clemenceau, Regina Maria nota: „Am ascultat cât am putut de atentă, dar Brătianu foloseşte fraze lungi şi câteodată greoaie. Cu toate acestea, am acumulat cât de multă înţelepciune am putut, ca să-i spun bătrânului Tigru ceea ce gândesc, dar în felul meu propriu, care desigur, îl va plictisi pe bătrân mai puţin decât cel al lui Brătianu”²².

Întâlnirea Reginei Maria cu George Clemenceau a avut loc la ora 11.30, la Quai d’Orsay, unde a fost însoţită de doamna de onoare Simona Lahovary şi de ministrul României în Franţa – Victor Antonescu. A fost primită cu onoruri militare, intonarea imnului naţional al ţării sale şi întâmpinată personal de Clemenceau, care a condus-o apoi în biroul său, pentru o discuţie tête-à-tête. Prima impresie pe care omul politic francez i-a făcut-o reginei a fost că: „nu este nimic bătrân în el, nici măcar o părticică din creierul lui nu este învechită sau rigidă. În el există acea naturaleţe caracteristică unui soldat, este însă un încăpăţânat. Are anumite motive de nemulţumire faţă de România, în care el perseverează şi în unele momente priveam unul spre celălalt ca doi luptători. M-a atacat «de front» în legătură cu încheierea păcii şi când am încercat să-i explic motivele, m-a privit drept în ochi şi a zis: «Nu-mi spuneţi mie aceasta, dumneavoastră eraţi pentru rezistenţă – Dumneavoastră înşivă». M-a pus în încurcătură, dar i-am mărturisit cu curaj, că fiind femeie sunt adesea pătimaşă şi fiind atât de aproape de evenimente nu aveam cum să văd lucrurile în întregimea lor. Am crezut în victoria Aliaţilor, eram deci gata să mă agăţ de ea cu dinţii, dar dacă acest lucru a fost înţelept, las altora să judece. Oricum nu am venit să vorbesc despre mine, ci pentru ca să schimb atitudinea dumneavoastră faţă de România şi pentru asta voi lupta acum aşa cum am luptat în anii tragici ai războiului”²³.

Referitor la această convorbire, suverana nu relatează cu lux de amănunte în însemnările zilnice ale anului 1919 discuţiile avute, însă, în biografia dedicată Reginei Maria, Hannah Pakula afirmă următoarele: „Ea a adus în discuţie şi problema frontierelor, aspect în care Clemenceau era greu de înfrânt. «Credeţi că revendicările României sunt juste? Alţii au cereri similare. Sârbii, de exemplu, care s-au luptat cu atâta vitejie, vor o parte din Banat, locuită de ei, iar ei sunt susţinuţi de englezi». Regina a răspuns: «Da, dar punctul de vedere al englezilor este foarte detaşat. Nu cred că ei înţeleg prea multe despre ţările noastre mici şi nici că ştiu prea multe despre geografia Balcanilor. Vrem întregul Banat, astfel încât Dunărea să fie graniţa noastră naţională». Clemenceau a replicat: «Ce? Majestatea Voastră vrea întregul Banat până la Tisa? Dar este partea leului!». «Tocmai de aceea am venit să vorbesc cu vărul lui primar, Tigrul», a răspuns Maria, şi discuţia s-a încheiat în hohote de râs”²⁴.

După încheierea întrevederii cu marele om politic francez, Regina Maria avea să scrie în jurnal: „Dacă am ajuns la bătrâna lui inimă pătimaşă cu problemele ţării mele nu ştiu, dar că am oferit o imagine frumoasă ţării mele prin surâsul meu, aceasta cred că am făcut-o, pentru că, după aceea, el i-ar fi spus lui Antonescu: «O regină ca aceasta trebuie primită cu onor militar, cu generalul Foch, în frunte». Am plecat în sunetul Marseillaisei, soarele umplând aerul cu o pulbere aurie”²⁵.

În aceeaşi zi, regina s-a mai întâlnit şi cu Albert Thomas – fost ministru al armamentului – care vizitase România în 1917, fiind foarte încântată de revedere, acesta decla­rându-i că iubeşte România, că vrea să se ocupe de ea şi cu contele de Saint Aulaire, un alt prieten al României şi cel care susţinuse venirea ei la Paris, după care, a participat la un ceai la reşedinţa lui Ionel Brătianu.

La Paris, regina Maria a mai avut întâlniri şi cu Herbert Hoover (viitor preşedinte al SUA) şi cu Venizelos – primul ministru al Greciei. Întâlnirea cu Venizelos a fost una plăcută, au vorbit despre ţările lor, despre faptul că spera ca România şi Grecia să se asocieze cu Serbia şi împreună să formeze o puternică, coaliţie, care să folosească popoarelor lor şi Europei.

O altă întâlnire importantă a fost cea cu Aristide Briand, fost prim-ministru al Franţei în perioada 1916 – 1917, o persoană agreabilă, un apro­piat al României cu care regina Maria a discutat despre problemele ţării sale în cadrul Conferinţei de Pace. Aristide Briand i-a mărturisit reginei că, în ciuda declaraţiilor sale, „nimeni nu realizează destul ce a însemnat cu adevărat pentru Antantă intrarea României în război şi câte trupe a atras pe frontul de vest”²⁶. O altă întâlnire a avut suverana cu americanul House – reprezentantul preşedintelui Woodrow Wilson, în absenţa acestuia. Referitor la această întrevedere, regina nota că: „Am avut o conversaţie plăcută care, de ase­menea, sper să dea ceva roade. Este un om de modă veche, foarte rafinat, mult mai calm şi mai european decât majoritatea americanilor”²⁷.

În seara zilei de 8 martie 1919, Regina Maria, îmbrăcată într-o rochie neagră garnisită cu blană şi pe deasupra cu o frumoasă tunică verde pal, cu un mic turban rotund negru şi cu un voal uşor prins de el şi lăsat pe spate, a participat la recepţia de la Palatul Elysée, oferită de preşedintele Franţei – Raymond Poincaré, unde a fost primită cu onoruri militare şi intonarea imnului regal. Preşedintele i s-a părut „simpatic, puţin cam timid şi precipitat, ai senzaţia că nu este prea sigur pe el”²⁸. Soţia preşe­dintelui, doamna Poincaré nu a impresionat-o pe Maria, singurul lucru pe care l-a apreciat la ea fiind „o capă mică de catifea de culoare oranj delicioasă”²⁹. La acest dejun s-a întâlnit şi cu generalul Foch şi cu Stephen Pichon – ministrul de externe al Franţei. La finalul deju­nului, Regina Maria a fost invitată să treacă în revistă garda de onoare, fiind prima regină care a avut această onoare, în Franţa. A făcut-o în stilul ei propriu, privindu-i în ochi pe soldaţii şi ofiţerii din gardă, impresionând pe cei prezenţi, în special pe români. În însemnările zilnice, referitor la acest moment, regina nota: „îmi bătea inima cu o îndreptăţită mândrie. Războiul este încă atât de aproape, iar eu sunt atât de mult soldat în inimă. Chiar Elisa Brătianu a spus: «regina noastră este superbă, în acest moment îmi vine cu adevărat să plâng»”³⁰.

După recepţia de la Palatul Elysée regina a plecat la Academia de Belle Arte, unde a asistat la ceremonia de primire ca membră a Academiei, „singura femeie printre bărbaţi foarte bătrâni şi aceasta este socotită o mare onoare”³¹. Regina era oarecum stân­jenită de toate laudele care i se aduceau pentru cunoştinţele ei în artă şi literatură, „nu eram pe deplin convinsă că merit aceste onoruri, în timp ce omagiile militare le-am primit fără să roşesc”³².

La Paris, regina s-a revăzut şi cu colonelul Anderson, vechi prieten din timpul războiului, a participat la dejunuri şi dineuri oferite de oameni politici români şi francezi. De exemplu, la dejunul oferit de lordul Balfour – secretar de stat pentru afaceri externe al Marii Britanii, s-a întâlnit cu Lloyd George – primul ministru al Marii Britanii, cu Robert Cecil – fost ministru de externe al Marii Britanii, un bun prilej pentru suverana României de a aduce în discuţie, cu mare diplomaţie, fără a-i plictisi pe marii oameni de stat englezi, problemele României, dar într-un mod amuzant, spunând mici anecdote. „Domnului Lloyd George – scria regina – îi place să discute, compania îl stimulează; e plin de umor şi de spirit şi se amuză din plin de glumele sale. M-am lăsat răpită de farmecul lui de netăgăduit, între­bându-mă cât înţelegea cu adevărat din Europa de dincolo de Imperiul Britanic”³³. Ca urmare, Regina Maria a reuşit să aducă discuţia spre ceea ce a vrut să atragă atenţia interlocu­torilor ei „totul în menţinerea atmosferei de flecăreală. Balfour, se presupune, a fi unul care este împotriva noastră, adică cel care a intrat în legătură cu Take Ionescu. Brătianu este foarte indispus din cauza atitudinii lui. M-am străduit să vorbesc pentru ţara mea cât s-a putut de mult la dejun, dar, desigur, n-am vrut să dau impresia că venisem să vorbesc politică”³⁴.

La data de 26 februarie/11 martie 1919, regina României l-a primit la reşedinţa sa de la Hotelul Ritz, pe generalul Pénélon, care i-a adus Marele Cordon al Legiunii de Onoare, din partea preşedintelui republicii franceze – Raymond Poincaré, după care a mers la Palatul Elysée să-i mulţumească şi să aibă o conversaţie particulară cu preşe­dintele. Iată cum relatează regina în jurnal această întâlnire: „L-am găsit foarte plăcut şi foarte prietenos faţă de ţara noastră, dar cred că nu va fi al nostru întregul Banat. Mă tem că în această privinţă nu vom putea fi pe deplin satisfăcuţi, dar preşedintele mi-a spus, că însuşi Clemenceau şi-a schimbat complet atitudinea faţă de România de când am vorbit cu el şi că manifestă un interes cu totul deosebit. Cele 50 de locomotive cerute au fost asigurate şi vor fi imediat trimise în România. Chiar dacă nu obţinem în întregime Banatul, venirea mea aici a schimbat mult situaţia României, mai ales în ceea ce priveşte interesul, înţelegerea şi simpatia faţă de ţara mea”³⁵. Legat de problema Banatului, într-un interviu acordat revistei Lectures pour tous, Regina Maria arăta că poporul român a depus mari sacrificii materiale şi umane pentru realizarea idealului naţional şi victoria contra inamicului comun, Puterile Centrale. Regina sublinia că aspiraţiile naţionale ale românilor sunt cunoscute şi că era convinsă că ele vor fi satisfăcute la Conferinţa de Pace, ,,dar este în joc o chestiune care ne stă la inimă, este vorba de Banat”³⁶.

Pentru a atrage şi opinia publică engleză de partea României, primul-ministru Ionel Brătianu i-a sugerat Reginei Maria să viziteze şi Anglia, unde urma să continue să susţină cauza României. La data de 27 fe­bruarie-12 martie 1919, Regina Maria a părăsit Parisul îndreptându-se spre ţara sa natală. La gară a fost condusă de către preşedintele Poincaré cu soţia, oficialităţi şi prieteni. La Londra, regina a fost însoţită de fiicele sale principesele Marioara şi Ileana (Elisabeta rămâ­nând la Paris în grija Elizei Brătianu), de doamnele de onoare şi de adjutantul său colonelul Ernest Ballif. În capitala Marii Britanii a fost primită de vărul său, regele George al V-lea şi de soţia acestuia Maria-Victoria (May), de oficialităţi engleze şi de Joe Boyle. De la gară, suveranii şi suitele au plecat la Palatul Buckingham, unde regina a fost cazată într-un frumos apartament. Însă înainte de a pleca în Anglia, suverana României a acordat un interviu unui corespondent special al ziarului Times din Londra, interviu pe care l-a folosit pentru a spune lucruri pe care nu i le putea spune lui Lloyd George, dar adresându-se poporului englez: „Sper să trezesc interesul poporului dumneavoastră faţă de poporul meu. Voi englezii – pot să spun aşa, deşi sunt şi eu englezoaică – aveţi un fel aparte de a privi popoarele îndepărtate de pe continent, un fel de detaşare superioară. Trebuie să vă interesaţi serios de problemele Europei şi să înţelegeţi cât de mult sunt legate interesele voastre de cele ale altor popoare”³⁷.

În Anglia, regina şi-a vizitat fiul, pe principele Nicolae, care învăţa la colegiul Eton şi a avut întâlniri cu reprezentanţii guvernului, militari, oameni de afaceri, ceea ce a determinat-o să noteze în jurnal că: „am demonstrat cu un entuziasm nedezminţit că ţara noastră avea nevoie de ajutor imediat, căci eram cu spatele la zid”³⁸. Toată această activitate a reginei trebuia să se desfăşoare în limitele protocolului impus de Curtea Regală Britanică, astfel încât să nu tulbure „existenţa bine orânduită a rudelor sale”.

Într-una din seri, Regina Maria a participat la un dineu oficial oferit în onoarea ei de către lordul Curzon – secretar de stat pentru afaceri externe, pentru ca ea să poată pleda cauza României în faţa celor în măsură să o ajute. Au fost invitaţi ambasadorii francez, american, spaniol, Winston Churchill cu soţia, mai mulţi lorzi englezi cu soţiile şi Nicolae Mişu – ministrul României la Londra.

Cu acest prilej, conversaţia reginei nu a fost una grea, după propria-i mărturisire, ci a încercat să prezinte cauza ţării sale cât mai agreabil. „Nu m-am plâns niciodată – scria regina – dar am insistat asupra suferinţelor noastre din trecut şi asupra sacrificiilor pentru a prezenta o imagine vie şi a trezi simpatie, apoi am spus repede că trecutul este trecut şi trebuie lucrat pentru viitor, dar pentru aceasta am nevoie de ajutorul lor pentru a şterge toate greşelile care s-au făcut. I-am făcut să râdă, dar i-am făcut şi să le vină lacrimile în ochi şi deseori am simţit că îi am de partea mea vrăjiţi şi atunci m-am simţit puternică şi în sinea mea mă gândeam la ţara mea şi că aceasta trebuie să aibă încredere în mine cu toată puterea”³⁹.

De asemenea, Regina Maria i-a înlesnit lui Ionel Brătianu o între­vedere cu regele George al V-lea, „spre a şterge orice resentiment care ar putea exista între el şi englezi”, întâlnire la care şi-a asumat rolul de interpret, amintindu-şi că franceza regelui George nu era foarte corectă şi în plus ştia că „regele Angliei îl va înţelege mai bine pe eruditul prim-ministru al României prin filtrul vocii moderatoare a unei prinţese engleze neintelectuale”⁴⁰.

La sfârşitul lunii martie 1919, Regina Maria a revenit la Paris, unde a reluat întâlnirile cu oamenii politici români, în special cu Brătianu, care, spunea ea, este mulţumit de modul cum decurg lucrările Conferinţei de Pace, că atât Clemenceau, cât şi Lloyd George l-au ascultat. Odată revenită la Paris, regina a continuat întâlnirile cu diverse personalităţi cu anumită influenţă în cadrul Conferinţei de Pace. Astfel, la 3 aprilie 1919⁴¹ regina l-a primit pe colonelul Pétain, care fusese în România şi urma să se reîntoarcă la Bucureşti. La dineul din aceeaşi seară oferit de lordul Derby a fost foarte multă lume elegantă, regina întreţinându-se cu lordul Walter Long. Acesta i-a spus suveranei că: „este uimitor ce am făcut pentru ţara mea în Anglia, că a fost cu totul surprins cât de inteligent am ridicat problemele în faţa publicului, nu sentimental ci practic, că propaganda era cel mai dificil lucru de făcut, că toţi ceilalţi cheltuiesc mulţi bani cu ea şi că eu eram cel mai surprinzător propagandist pe care îl văzuse vreodată”⁴².

Alte două întâlniri istorice ale reginei au fost cele cu Herbert Hoover şi preşedintele SUA – Woodrow Wilson. Herbert Hoover era cel care putea să o ajute pe regină să trimită alimente în România şi pe care Maria dorea să şi-l facă prieten. Din păcate, cei doi nu s-au înţeles, regina notând în jurnal că: „Dl. Hoover nu are sentimente faţă de ţările pe care le ajută şi nu are vreo simpatie deosebită pentru România sau pentru regina ei”⁴³.

Întâlnirea cu preşedintele Woodrow Wilson a avut loc în ziua de 10 aprilie 1919, la ora 8.30. Acesta a venit împreună cu soţia, iar regina i-a întâmpinat într-o rochie de culoare gri, foarte sobră. Pentru că ştia că timpul preşedintelui este limitat, suverana României a încercat să-i vorbească despre cererile teri­toriale ale României, la care preşedintele i-a răspuns reginei că era la curent cu tot ceea ce se întâmpla, că se discutaseră în cadrul confe­rinţei. Potrivit însemnărilor reginei discuţia a decurs în felul următor: „Am vorbit despre multe lucruri, dar am avut prea puţin timp să intrăm în profunzime în vreo problemă spe­cială, deşi eu am insistat asupra problemei bolşevismului şi i-am dat câteva detalii pe care nu le cunoştea. I-am vorbit despre speranţele ţărilor mai mici, al căror apărător a fost în mod deosebit. El a declarat că, în special, ţările mai mici vor beneficia de Liga Naţiunilor. I-am amintit că lumea este teribil de afaceristă şi că nu am observat o întoarcere spre mai bine după teribila tragedie a războiului, deşi sper că se va naşte o nouă solidaritate între naţiuni, din haosul actual. Am reuşit cu modul meu direct de abordare, să fac întrevederea profund firească dar, vai, totul a fost prea scurt, era aşteptat în altă parte şi a plecat după o jumătate de oră. Voi lua prânzul cu el mâine”⁴⁴. Într-adevăr, a doua zi, 11 aprilie 1919, Regina Maria a mers la reşedinţa preşedintelui american împreună cu sora sa infanta Beatrice, fiicele, doamna de onoare Irina Procopiu şi Ernest Ballif. Masa a fost una restrânsă, la care au participat Woodrow Wilson cu soţia şi gene­ralul Haris, aghiotant al preşedintelui, precum şi o doamnă de onoare din suita soţiei preşedintelui. Conver­saţia, potrivit însemnărilor reginei, a fost una animată, şi prin modul său de a fi şi prin farmecul personal l-a determinat pe Wilson să vorbească despre teoriile şi idealurile lui. Regina a obţinut de la preşedinte promisiunea că îl va primi pe Brătianu, „deşi, fără îndoială aş putea face mult mai mult decât Brătianu, dacă amândoi am avea timp”⁴⁵.

Doar cu câteva zile înainte de finalul vizitei, regina Maria a avut o nouă întâlnire cu George Clemenceau. Primul ministru francez a venit să o vadă, conversaţia fiind una foarte plăcută, fără a intra profund în politică. Referitor la această nouă întâlnire regina nota că: „în mod hotărât el nu are o afecţiune specială pentru Brătianu. Brătianu îl plicti­seşte, acesta este adevărul, şi el este bătrân şi nu vrea să fie plictisit. M-am străduit să nu-l plictisesc, dar l-am făcut să-şi dea cuvântul de onoare că va sprijini ţara noastră”⁴⁶.

Înainte de a pleca spre Bucureşti, Regina Maria a oferit un prânz la care a invitat mai multă lume, pentru a-şi lua la revedere. Printre oaspeţi s-au numărat Ionel Brătianu, Nicolae Mişu, Victor Antonescu. Regina îşi amintea că: „Brătianu m-a anunţat brusc că se gândeşte să-şi dea demisia dacă nu obţine anumite schimbări. I-am spus să nu-şi piardă curajul, să nu facă nimic în grabă sau un act nepatriotic. I-am spus şi lui Mişu să încerce să-i susţină moralul. Mişu îmi spune că uneori Brătianu se comportă ca un copil răsfăţat”⁴⁷.

Regina Maria a părăsit Parisul în culmea succesului şi cu convingerea că a reuşit să-i îmbuneze pe mai marii conferinţei şi „să pună România pe hartă”. Nu a putut schimba radical unele idei sau teorii, dar, a fost un mare sprijin pentru diplomaţia română, care a putut fi ascultată pe parcursul desfăşurării Conferinţei de Pace. Pentru că, curţile regale nu aveau voie să facă politică, cu atât mai mult, demersul şi curajul reginei este demn de apreciat. Din „regina soldat” s-a transformat în „regina diplomat” şi a continuat să-şi servească ţara. A fost secondată de diplomaţia românească, care a ştiut, în cele din urmă, să beneficieze de oportunităţile oferite de întâlnirile şi discuţiile suveranei României şi să obţină, de la „cei patru mari”, ceea ce au urmărit: recunoaşterea interna­ţională a României Mari. Consem­narea vizitei, regina a făcut-o prin convocarea presei la Palatul Cotroceni, pe data de 26 aprilie 1919. În faţa a 50 de ziarişti, vorbind în limba franceză, suverana a făcut precizări asupra caracterului politic al misiunii sale şi a prezentat şi poziţia regelui Ferdinand: a avut încrederea şi consimţământul regelui şi că regele, neavând voie să facă politică, este „adeseori obligat să vorbească prin mine”⁴⁸.

Iată ce mai consemna regina în jurnalul său, referitor la această vizită neoficială la Paris: „Simţeam că făcusem tot ce mi-a stat în putinţă, bazându-mă în întregime pe intuiţie. Mă străduisem să înţeleg situaţiile, să lupt cu greutăţile, uneori chiar cu ostilitatea, în intenţia de a atenua orice prejudecată împotriva României. Am prezentat nevoile şi aspiraţiile poporului meu. Am pledat, am explicat şi am frânt nenumărate lănci în apărarea lor. Am dat ţării mele o imagine vie”⁴⁹.

Concluzii

Delegaţia României a întâmpinat primele dificultăţi în momentul când s-a pus problema frontierelor. Trebuie spus că delegaţia română la Conferinţa de Pace a pregătit din timp Memoriul privind revendicările teritoriale ale României pe care urma să-l prezinte Conferinţei, memoriu bazat pe prevederile Convenţiei politice între România şi Antanta, semnată la 4/17 august 1916. România a prezentat, în faţa Confe­rinţei de Pace, revendicările sale teritoriale: Basarabia, Bucovina, Maramureş, Crişana, Transilvania şi Banat. Pentru toate aceste provincii şi ţinuturi, guvernul român solicita frontiera care să le asigure libertatea existenţei administrativ-politice, eco­no­mice şi a dezvoltării în consens cu conştiinţa lor naţională. Nu putea admite ca sutele de mii de soldaţi pe care i-a pierdut ţara, ca urmare a participării la război, alături de Pute­rile Aliate, pagubele pe care le-au pricinuit Puterile Centrale României să aibă ca rezultat renunţarea, fie şi simbolică, la drepturile ce-i fuseseră recunoscute în 1916 de către Marii Aliaţi⁵⁰. Pentru fiecare din aceste regiuni, guvernul român a prezentat motivaţii complexe, economice, geo­grafice, strategice, etnografice, cu­prinse în anexa documentului. România revendica Banatul, un teritoriu pe care trăiau 600 000 de români, alături de germani, sârbi, maghiari şi alte etnii⁵¹. Referitor la Banat, Ion I.C. Brătianu a prezentat un document masiv, intitulat La Roumanie devant la congres de la paix. La question du Banat de Temeshvar pe care l-a citit şi care prevedea, printre altele: dreptul la întregul Banat, după cum se garantase prin Alianţa din 1916 de către „cei trei Mari Aliaţi ai noştri”⁵².

Delegaţia sârbă a fost invitată în sală după ce Ion I.C. Brătianu şi-a încheiat discursul. Georges Clemenceau a dat cuvântul delegatului sârb Milenko Vesnić care a declarat că ,,dele­gaţia sârbă nu recunoaşte tratatul secret al României cu Antanta pentru că Serbia nu l-a semnat” şi, spre deosebire de România, a subliniat că: „Noi ne sprijinim pe principiul naţionalităţii şi dreptăţii”. La rândul său, delegatul sârb a prezentat argumente istorice în fa­voarea revendicărilor în Banat şi a recomandat ca Marile Puteri să ţină cont de aspiraţiile legitime ale poporului sârb⁵³. Un alt delegat sârb, Ante Trumbić, într-un alt discurs a arătat, în numele guvernului Rega­tului Sârbilor Croaţilor şi Slovenilor, că […] ,,Noi nu cerem Banatul întreg pentru statul nostru. Revendicările noastre nu se referă la toate cele trei comitate, ci doar la Torontal, Timiş şi o mică parte a Caraş-Severinului, la sud, lângă Dunăre. […] Elementului sârbesc trebuie adăugaţi încă câteva mii de alţi slavi. Sârbii sunt ele­mentul cel mai puternic în comitatul Torontal, în sud-vestul comitatului Timiş şi în acea mică parte a comitatului Caraş-Severin lângă Dunăre”⁵⁴. George Clemenceau l-a întrerupt pe Ante Trumbić şi i-a dat cuvântul lui Ion I.C. Brătianu pentru a-şi exprima părerea despre propu­nerea sârbă. Ionel I.C. Brătianu i-a răspuns lui Ante Trumbić: „Pentru noi această problemă nu există, ea a fost definitivată prin tratat”⁵⁵. George Clemenceau a insistat ca Brătianu să răspundă dacă acceptă sau nu pro­punerea lui Trumbić, la care acesta a cerut un timp de gândire, pentru că în acel moment nu avea un răspuns. Aşadar, „chestiunea Banatului” rămânea pentru moment nerezolvată.

„Consiliul celor zece” – organul de conducere al Conferinţei, a decis la 18 ianuarie/1 februarie 1919 să formeze o Comisie pentru studierea problemelor teritoriale legate de România, să înceapă deliberările în legătură cu cererile lui Ion I.C. Brătianu şi după aceea să întoc­mească un raport care urma să fie examinat şi să servească, ca bază pentru delimitarea frontierelor noi ale României. Comisia pentru proble­mele româneşti avea ca preşedinte pe André Tardieu, preşedintele Comisiei Teritoriale Centrale a Conferinţei de la Paris.

Experţii francezi, britanici şi americani au studiat şi problema împărţirii Banatului între România şi Serbia, ambele state fiind aliate cu Antanta contra Puterilor Centrale. Banatul a fost atribuit României de către Antanta prin Convenţia secretă semnată la 4/17 august 1916, dar şi Serbia trebuia să fie răsplătită pentru efortul şi sacrificiile făcute pentru cauza comună, pentru contribuţia la înfrângerea Puterilor Centrale. De aceea revendicările României şi ale Regatului Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor asupra Banatului repre­zentau o problemă foarte dificil de rezolvat. Americanii şi britanicii erau pentru împărţirea Banatului între România şi Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor. Francezii erau de acord cu ei cu condiţia să fie recunoscută unirea Basarabiei cu România, ca o recompensă pentru împărţirea Banatului, iar italienii doreau ca Banatul întreg să fie atribuit României. Confruntaţi cu opoziţia celorlalţi membrii ai co­misiei pentru studierea problemelor teritoriale legate de România, dele­gaţii italieni au fost şi ei de acord cu împărţirea Banatului, dar cu condiţia să se recunoască unirea Basarabiei cu România⁵⁶.

După două luni de activitate intensă, experţii Marilor Puteri au reuşit să întocmească documentul final privind cele două frontiere: a României şi a Regatului Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor la 6 aprilie 1919 şi numite Raportul 1 şi 2. Cele două rapoarte aveau fiecare câte o anexă în care erau cuprinse preci­zările privind linia frontierei, textele corespunzătoare articolelor viitorului acord de pace, tabele statistice privind situaţia etnică pe teren şi hărţile pe care erau reprezentate liniile de frontieră propuse de Comisia Teritorială. Aceasta a propus împărţirea Banatului între România, Ungaria şi Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor. Ungariei îi revenea colţul de nord-vest al Banatului, locuit predominant de maghiari, iar restul Banatului urma să fie împărţit între România şi Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor pe baza echilibrului numărului sârbilor şi românilor ce rămâneau de o parte şi alta a frontierei, adică s-a adoptat soluţia după care 75 000 de români să rămână pe teritoriul sârb şi 65 000 de sârbi, croaţi şi alţi slavi să rămână pe teritoriul românesc. Ca urmare, România a primit comitatul Caraş-Severin, aproape întregul comitat Timiş, cu oraşul Timişoara, dar fără oraşele Vârşeţ şi Biserica Albă şi nord-estul comitatului Torontal. Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slo­venilor a primit cea mai mare parte a comitatului Torontal, cu excepţia colţului de nord-vest atribuit Ungariei şi a părţii de nord-est, atribuită României, în schimb, primea sud-vestul comitatului Timiş, cu oraşele Vârşeţ şi Biserica Albă. Comisia teritorială s-a orientat în adoptarea deciziei de a împărţi Banatul după principiul naţionalităţilor, dar cu respectarea şi a criteriilor economice şi de comunicaţie.⁵⁷

Deşi delegaţii celor două ţări au mai încercat, în urma discuţiilor, să obţină modificări de frontieră, pentru că cea propusă de experţi nu era ceea ce-şi doreau, lucrurile au rămas la fel, Marile Puteri nefiind dispuse să revină asupra celor stabilite. „Chestiunea Banatului” a fost astfel închisă definitiv spre nemulţumirea ambelor părţi interesate. Ion I.C. Brătianu a continuat politica de rezistenţă şi nu a renunţat la ideea ca Banatul întreg trebuie să revină României conform dreptului istoric şi etnic. Nikola Pašić – primul-ministru al Serbiei constata: „Graniţa care a fost trasată în Banat ca delimitare între popoarele sârb şi român, nu corespunde nici unei cerinţe care se pretează la trasarea frontierei între cele două state. Astfel ea nu co­respunde nici principiului etnic, nici istoric, nici geografic, nici strategic, nici celui economic-comercial. Ea este exemplul unei frontiere rele, care mai târziu, dacă nu se corectează va fi dată ca exemplu al unei, din toate punctele de vedere, rele frontiere”⁵⁸.

La 28 iunie 1919, în Sala Oglinzilor de la Versailles, Ionel Brătianu şi generalul Constantin Coandă, au semnat tratatul de pace cu Germania, despre al cărui conţinut au aflat doar cu o zi înainte de semnare. Acest lucru a fost mărturisit de primul-ministru într-un discurs rostit în cadrul Adunării Deputaţilor, că a trebuit să semneze tratatul cu Germania „fără să fi avut textul scris şi fără ca vreunul din noi să-l fi citit”⁵⁹.

Pentru a nu avea un tratament similar şi în privinţa Tratatului de pace cu Austria, Ion I.C. Brătianu a negociat cu reprezentanţii Poloniei, Greciei, Cehoslovaciei şi Regatului Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor adoptarea unei poziţii comune, care să fie prezentată Consiliului Suprem. Ca urmare, la 29 mai, delegaţii acestor cinci ţări au fost invitaţi la Ministerul de Externe al Franţei, unde li s-a prezentat un rezumat al proiectului de tratat. În seara zilei de 30 mai 1919, li s-a pus la dispoziţie textul (incomplet) al acestuia. Ion I.C. Brătianu a adresat în scris un memoriu lui George Clemenceau – preşedintele Conferinţei, prin care protesta împotriva unor clauze care înlesneau intervenţia Marilor Puteri în treburile interne ale ţării sale. El se referea la obligaţia României de a semna o convenţie specială (Tratatul minorităţilor) care să garanteze drepturile minorităţilor naţionale şi dreptul Marilor Puteri de a controla aplicarea legislaţiei privitoare la minorităţile naţionale; de a semna o convenţie prin care, timp de 5 ani de la încheierea păcii cu Austria, să acorde liberul tranzit pentru toate mărfurile, mijloacele de transport şi supuşii statelor Aliate şi Asociate, fără nici un fel de vamă şi în condiţii cel puţin egale cu cele rezervate supuşilor români; de a prelua o importantă parte din datoria de stat a fostei monarhii habsburgice, precum şi alte sarcini financiare.⁶⁰ Marile Puteri învingătoare au introdus în Tratatul minorităţilor şi obligati­vitatea României de a oferi garanţii privind acordarea drepturilor egale, precum şi angajamentul de a ţine cont, pe viitor, de acordarea unor drepturi considerate necesare de către comunitatea evreiască din ţară. În acest context, Ion I. C. Brătianu a declarat că ţara sa era dispusă să acorde „egalitate absolută şi largi libertăţi politice minorităţilor şi să asigure autonomia administraţiilor locale”, dar „nu admitea cu nici un chip controlul altor state în afacerile ei lăuntrice” sau, în altă formulare „România nu ar putea, în nici un caz admite intervenţia guvernelor străine în aplicarea legilor ei interioare”⁶¹. Ca urmare a acestor demersuri, şefii delegaţiilor României, Cehoslovaciei, Poloniei, Greciei, Regatului Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor au fost invitaţi să-şi expună punctul de vedere privind Tratatul de pace cu Austria în şedinţa plenară din 31 mai 1919. Şeful delegaţiei române a avut o atitudine fermă, neacceptând inter­venţia Marilor Puteri în treburile interne ale ţării sale şi negăsind înţelegerea aşteptată a părăsit, în mod ostentativ, Conferinţa de Pace, în ziua de 2 iulie 1919.

Aflat în imposibilitatea de a susţine în continuare poziţia României şi fără să mai dorească să fie acceptate alte consecinţe şi clauze impuse de către Marile Puteri, Ionel Brătianu a părăsit Parisul şi a demisionat din fruntea guvernului la 12 septembrie 1919. Tratatul cu Austria a fost semnat de celelalte ţări la 10 septembrie 1919, România neavând niciun delegat prezent în acel moment. Pentru gestul său de a nu mai continua tratativele de pace, Brătianu a invocat nerecunoaşterea garanţiilor internaţionale ale Trata­tului de la Bucureşti din 1916 şi impunerea unor condiţii ce afectau suveranitatea statului român în treburile de politică internă.⁶²

În lucrarea sa „Acţiunea diplo­matică a României (1919-1920)”, V.V. Tilea consemna referitor la părăsirea Conferinţei de Pace de către Ionel Brătianu: „Domnia sa a plecat supărat de la Conferinţă, lăsând pe ceilalţi delegaţi cu o singură instrucţie: nu negociem şi rezistăm. Plecarea subită corespundea unei secesiuni şi rămânerea celorlalţi dele­gaţi, fără posibilitatea de acţiune, nu îmbunătăţea mult situaţia. Ca bărbat de stat trebuia să se întrebe, dacă secesiunea putea să dea bune rezul­tate, în cazul când plecarea nu ar fi însemnat totodată şi demisionarea Domniei Sale”⁶³.

După o scurtă guvernare a ge­neralului Arthur Văitoianu, care a demisionat la 30 noiembrie 1919, regele Ferdinand l-a numit în fruntea guvernului pe Alexandru Vaida-Voevod, având şi funcţia de ministru al afacerilor străine şi care fusese şi ministru secretar de stat pentru Transilvania în timpul guvernelor Brătianu şi Văitoianu. Plecarea de la Conferinţa Păcii a lui Ionel Brătianu nu a îmbunătăţit relaţiile României cu reprezentanţii Conferinţei de Pace. La aceasta a contribuit faptul că România trebuia să semneze tratatul pentru garantarea drepturilor mino­rităţilor, odată cu cel austriac, tratat care era însă inacceptabil pentru ţara noastră, iar a doua problemă a fost atitudinea contradictorie şi neho­tărârea Consiliului Suprem cu privire la regimul bolşevic din Ungaria. România fiind atacată de trupele bolşevice ungare a continuat acţiunea militară în Transilvania, dar, Consiliul Suprem a interzis, până la un punct, intrarea trupelor române în Budapesta, poate de teama ca România să nu încerce, printr-un fapt împlinit, să ocupe alte teritorii şi să împiedice astfel o serie de combinaţii politice şi economice ale Marilor Puteri în Ungaria.

După plecarea de la Conferinţa Păcii a lui Ionel Brătianu, Consiliul Suprem a trimis României nu mai puţin de 12 note, pe un ton conciliant, dar energic, note care au rămas fără răspuns. Mai mult, au dorit să trimită la Bucureşti un delegat special, în persoana lui Sir George Clark, misiune care însă nu s-a concretizat. În aceste condiţii, la 15 noiembrie 1919, printr-o notă ultimativă, Consiliul Suprem a somat România să semneze în decurs de opt zile cele două tratate, în caz de refuz urmând să fie exclusă de la Conferinţa Păcii.

În condiţiile date, la 20 sep­tembrie 1919, noul prim-ministru, Alexandru Vaida-Voevod, membru recunoscut al francmasoneriei, fiind iniţiat la 4 august 1919 în Loja „Ernest Renan” aparţinând Marelui Orient al Franţei, în calitate de invitat special la şedinţa de închidere a Conventului Anual al Marelui Orient al Franţei, a avut ocazia de a discuta cu premierii Clemenceau şi Lloyd (ambii francmasoni) în condiţii mult mai favorabile decât a putut Ionel Brătianu.⁶⁴

Alexandru Vaida-Voevod a făcut apel la spiritul fraternităţii dintre ei trei pentru a putea cădea de acord cu privire la Tratatul de la Saint-Germain-en-Laye cu Austria şi, în urma discuţiilor, aceştia au renunţat la prevederile art.60, din Tratatul minorităţilor, care periclita suvera­nitatea internă a României şi, pe baza principiului naţionalităţilor a fost recunoscută şi unirea Bucovinei cu Regatul României. De asemenea, pentru a mai netezi relaţia cu occi­dentalii, Alexandru Vaida-Voevod a ordonat şi trupelor române să pără­sească Ungaria, îndepărtând astfel temerea Marilor Puteri că România  încearcă să obţină alte teritorii din zona Panoniei, apoi, l-a delegat pe generalul Constantin Coandă să contrasemneze Tratatul de la Saint-Germain la data de 9 decembrie 1919. După semnarea tratatului, pre­şedintele Raymond Poincare a afirmat că Alexandru Vaida-Voevod „a salvat situaţia României”⁶⁵.

Au urmat semnarea tratatului cu Bulgaria la Neuilly, la 27 septembrie 1919, dar contrasemnat de România la 10 decembrie 1919, fapt ce a reconfirmat graniţa româno-bulgară de la sfârşitul celui de-al doilea război balcanic, Cadrilaterul revenind înapoi la Regatul României.

O altă preocupare a guvernului condus de Alexandru Vaida-Voevod la Conferinţa Păcii a fost problema tratatului de pace cu Ungaria şi recunoaşterea unirii Basarabiei cu România.

În legătură cu semnarea tratatului de pace cu Ungaria, la Trianon, pro­blema Transilvaniei fusese dezbătută încă din timpul războiului de către Marile Puteri prin reprezentanţii politici, dar mai ales prin intervenţia specialiştilor şi a oamenilor de ştiinţă. De exemplu, în SUA, încă din 1917, a fost creată o Comisie de investigare (Inquiry Commission), având drept coordonator pe colonelul House, un apropiat al preşedintelui Woodrow Wilson. Din comisie mai făceau parte, printre alţii, profesorul Clive Day, şeful Departamentului de Ştiinţe Politice al Universităţii Yale, Charles Seymour, profesor de istorie la aceeaşi universitate, Will S. Monroe, pofesor de istorie la Şcoala Normală din Montclaire, Douglas Johnson, profesor de geografie la Columbia University etc. Comisia a redactat peste 20 de studii în care recunoşteau dreptul poporului român la unitate naţional-statală. „Românii – se arăta într-un referat întocmit de John F. Carter Jr. – trăiesc astăzi pe locurile unde au trăit cu cincisprezece secole în urmă strămoşii lor daci şi romani”⁶⁶.

În ianuarie 1919, în recomandarea pe care Comisia o făcea preşedintelui Wilson, se susţinea ideea de a se acorda României întreaga Transilvanie, zonele locuite de români din Ungaria şi două treimi din Banat. Frontiera propusă era foarte apropiată de cea pe care, în final, Conferinţa o va stabili între România şi Ungaria.⁶⁷ Şi gu­vernul francez a trecut, în ianuarie 1917, la formarea unui Comité d’Études, care să facă propuneri pentru reglementarea problemelor postbelice din Europa Centrală. Doi membri ai Comitetului – André Tardieu şi geograful Emmanuel de Martonne – în pro­iectele privind frontiera de vest a României, au dat soluţia cea mai favorabilă României.⁶⁸

Când a preluat conducerea guver­nului, frontiera româno-ungară fusese deja definitivată, fiind un compromis între variantele de frontieră italiană, americană, franceză şi engleză, frontieră care, la 12 octombrie 1919, a fost comunicată statului român. Delegaţia maghiară nemulţumită de prevederile cuprinse în tratatul de pace a răspuns printr-o serie de 38 de note, care se rezumau la păstrarea integrităţii Ungariei Mari şi la integritatea ei economică. De altfel, delegaţia maghiară condusă de contele A. Apponyi, a adus la Con­ferinţă un material documentar şi de propagandă imens, despre care Nicolae Titulescu, semnatar, îm­preună cu dr. Ioan Cantacuzino, al tratatului de la Trianon, declara câţiva ani mai târziu: „Afirm că Ungaria s-a prezentat la Conferinţa Păcii cu un material documentar fără pereche şi de aşa natură, încât cercetarea lui nu poate provoca decât admiraţia pentru patriotismul celor ce l-au adunat. Afirm, fără teama de a putea fi dezminţit, că nu este un singur argument, că nu este un singur considerent întrebuinţat de propa­ganda actuală care să nu fie cuprins în materialul prezentat Conferinţei Păcii”⁶⁹. Deşi exista în cadrul opiniei publice din Anglia, unde, spre finalul conferinţei, Consiliul Suprem şi-a desfăşurat activitatea, o propagandă profund antiromânească, aceasta a fost anihilată de prezenţa, în două rânduri, a premierului Alexandru Vaida-Voevod, la Londra, la invitaţia guvernului englez condus de Lloyd George: între 28 ianuarie-3 februarie 1920 şi apoi după 22 februarie 1920. Presa engleză a marcat prin articole elogioase prezenţa lui Alexandru Vaida-Voevod la Londra. De exem­plu, Daily Chronicle, care îl susţinea pe Lloyd George, scria la 29 ianuarie 1920 că: „Primul-ministru român prezent la Londra pentru a face o vizită guvernului britanic, întruchi­pează reunirea rasei sale într-o Românie mare, fiindcă este transil­vănean. S-a prezis că, după unirea României cu aceşti fraţi, ea va găsi între ei mulţi conducători pentru viitor şi dr. Vaida-Voevod s-a grăbit să împlinească profeţia”⁷⁰. La 30 ianuarie 1920, Morning Post îl numea pe Alexandru Vaida-Voevod „un bărbat de stat european”⁷¹, iar „The Times” – „cel mai adevărat reprezentant al României Unite, fiind un fiu al Transilvaniei, care a muncit multă vreme, cu multe sacrificii pentru eliberarea provinciei sale natale de sub maghiari şi unirea cu Regatul”⁷².

Pretenţiile delegaţiei maghiare, susţinute de Francesco Nitti, repre­zen­tantul Italiei, de a se opera mai multe modificări (teritoriale, finan­ciare, de tranzit, de comerţ liber etc.) în proiectul de pace cu Ungaria, au fost respinse de Consiliul Suprem, în 3 martie 1920, Consiliul Miniştrilor de Externe şi Consiliul Ambasa­dorilor, în 8 martie 1920. La 6 mai 1920, Conferinţa de Pace a remis delegaţiei maghiare textul definitiv al tratatului de pace dintre România şi Ungaria, nemaiexistând posibilitatea de a se modifica nimic. Alexandru Vaida-Voevod nu mai era prim-ministru, pentru că fusese demis la 13 martie 1920, dar contribuise din plin la pregătirea semnării tratatului de pace, având un rol important în respingerea numeroaselor cereri făcute de delegaţia maghiară. Tratatul de pace cu Ungaria a fost semnat la Trianon, la 4 iunie 1920, în numele României, de Nicolae Titulescu şi dr. Ioan Cantacuzino, recunoscându-se, în art. 45, valabilitatea internaţională a actului de la 1 decembrie 1918.⁷³ Ca semnatar al acestui tratat, Nicolae Titulescu declara: „Tratatul de la Trianon apare tuturor românilor, şi îndeosebi celor din Ardeal, ca o consfinţire a unei ordini de drept mult mai redusă decât aceea pe care veacuri de convieţuire şi suferinţe comune au săpat-o în conştiinţa istorică a neamului nostru. De aceea, în chip firesc, în opinia noastră publică, tratatul de la Trianon evoca mai curând ideea unei completări decât ideea unei amputări”⁷⁴.

Tratatul de pace privind recu­noaşterea unirii Basarabiei a fost cel care s-a semnat printre ultimele, şi acest lucru datorită faptului că a trebuit să fie dusă o o adevărată „bătălie diplomatică”. Acest lucru s-a întâmplat pentru că, spre deosebire de Austro-Ungaria şi Bulgaria, Rusia ţaristă făcuse parte din puterile Antantei, alături de care România luptase din august 1916. Victoria bolşevicilor din noiembrie 1917, urmată de scoaterea Rusiei din război în primăvara anului următor, au determinat neinvitarea fostului aliat la Conferinţa Păcii. „Pacea care acum trebuie să fie stabilită nu mai priveşte Rusia”, a fost opinia intransigentului premier francez, Georges Clemenceau, şi această idee s-a impus, iniţial, la forumul de la Paris⁷⁵.

Situaţia Basarabiei a fost pentru prima dată pusă, în mod oficial, în discuţie la data de 8 februarie 1919 în Comisia pentru problemele română şi iugoslavă. Cu acest prilej, premierul Ion I.C. Brătianu a susţinut că „Basarabia reprezintă pentru noi intrarea casei, în mâinile altuia ar putea să reprezinte o ameninţare pentru căminul nostru”⁷⁶. Delegatul britanic (E. Crowe) a insistat asupra înscrierii în tratatul privind Basarabia a principiului etnic şi naţional, iar delegatul francez (J. Laroche) a caracterului istoric şi etnografic ce stătea la baza unirii Basarabiei cu România. Ţinându-se cont de insistenţele delegatului american (C. Day) cu privire la necesitatea înscrierii în tratat a unor clauze foarte stricte privind garantarea drepturilor minorităţilor, Comisia s-a pronunţat pentru recunoaşterea provizorie a unirii Basarabiei cu România. După o nouă şedinţă, la 5 martie 1919, în ziua de 11 martie 1919, Comisia pentru problemele română şi iu­goslavă a adoptat următorul raport: „Luând în consideraţie aspiraţiile generale ale poporului Basarabiei, caracterul moldovenesc al acestei regiuni, ca şi argumentele de ordin geografic, etnic, economic şi istoric, se pronunţă pentru recunoaşterea unirii Basarabiei cu România”⁷⁷. Deşi unirea Basarabiei cu Regatul României era o realitate şi se conforma principiului autodetermi­nării popoarelor susţinut de preşe­dintele Wilson, totuşi, recunoaşterea a fost tergiversată, delegaţia română fiind îndemnată să se adreseze reprezentanţilor Rusiei bolşevice, şi chiar, din proprie iniţiativă Marile Puteri aliate şi asociate au trimis o scrisoare amiralului Kolceak, prin care liderul alb-gardist era invitat „să hotărască soarta părţilor româneşti ale Basarabiei”⁷⁸.

După plecarea lui Brătianu de la Conferinţa Păcii, activitatea diplo­maţiei româneşti pentru confirmarea internaţională a unirii Basarabiei cu România a continuat prin demersurile noului, guvern condus de Alexandru Vaida-Voevod.

Odată semnat tratatul de pace cu Austia şi tratatul minorităţilor, Alexandru Vaida-Voevod a iniţiat o serie de întrevederi – în luna ianuarie 1920 – cu Clemenceau, Lloyd George şi Nitti. Ulterior, la 20 ianuarie, într-o şedinţă a Consiliului Suprem, Vaida-Voevod a ridicat problema frontierei de est a statului român. Clemenceau şi premierul britanic au condiţionat satisfacerea cererii româneşti de retragerea tru­pelor române din Ungaria.⁷⁹ Pe de altă parte, Alexandru Vaida-Voevod iniţiase tratative cu Rusia bolşevică, pentru a încerca să obţină recu­noaşterea unirii Basarabiei. În dimineaţa zilei de 3 martie 1920, primului ministru român i s-a înmânat radiograma expediată de la Moscova, la 24 februarie 1920, prin care ministrul de externe sovietic Cicerin făcea oferta de pace. Aceste discuţii, între guvernul român şi cel al Rusiei au fost încurajate de englezi, care au susţinut ca Sovietele să ofere României pacea. Telegrama lui Cicerin suna astfel: „Operaţiunile militare încoronate de succes ale celor două republici Rusia şi Ucraina, fac urgentă necesitatea pentru Rusia şi România de a stabili între ele relaţii pacifice şi raporturi utile şi binefă­cătoare pentru ambele părţi”⁸⁰. Cea mai importantă parte a telegramei este aceea prin care Cicerin confirma şi întărea declaraţiile cu privire la Basarabia făcute lui Dimitrie Ciotori – reprezentantul diplomatic al României, cu autorizarea Sovietelor, de către Maxim Litvinov – amba­sadorul Rusiei la Londra. După primirea telegramei lui Cicerin, premierul român a cerut de urgenţă o întrevedere cu Lloyd George – preşedintele Consiliului Suprem al Conferinţei de Pace. A fost o întâl­nire decisivă pentru recunoaşterea unirii Basarabiei de către Consiliul Suprem, primul ministru român expunând pe larg stadiul tratativelor cu Rusia, anunţând că ambasadorul Litvinov a recunoscut, în mod auto­rizat şi oficial Basarabia ca provincie românească, lucru confirmat de către Cicerin. În concluzie, Alexandru Vaida-Voevod l-a rugat pe Lloyd George să sprijine România în tratativele cu Rusia Sovietică, prin recunoaşterea de către Consiliul Suprem în mod scris şi definitiv a unirii Basarabiei cu Regatul României. După o oră de discuţii, Lloyd George i-a promis lui Vaida-Voevod că va face tot ceea ce va putea în faţa Consiliului Suprem, pentru ca să-i fie luate în considerare toate cererile. În aceeaşi zi, 3 martie 1920, la ora 20.00, Alexandru Vaida-Voevod a primit hotărârea Consi­liului Suprem asupra Basarabiei, împreună cu o notă a preşedintelui acestuia – Lloyd George. În această notă se consemna faptul că recu­noaşterea unirii Basarabiei cu România se datora eforturilor primului ei ministru legate de retra­gerea trupelor române din Ungaria şi tratativelor începute cu Rusia.⁸¹ De asemenea, diplomatul V.V. Tilea avea să precizeze faptul că: „Con­siliul Suprem a acceptat şi între­buinţat toate argumentele în favoarea recunoaşterii reunirii. A respectat dreptul la autodeterminare, recu­noscând caracterul moldovenesc al Basarabiei şi arătând că din punct de vedere istoric, etnografic, geografic şi economic, vechea provincie moldovenească aparţine României. În textul documentelor se întrebuinţează numai cuvântul «reunire», ceea ce accentuează că Basarabia a mai aparţinut României. Şi asupra acestui amănunt de stilizare, care nu era lipsit de importanţă pentru interesele noastre a insistat adesea premierul nostru”⁸².

Confirmarea internaţională a unirii Basarabiei cu România a avut loc la 28 octombrie 1920, când Consiliul Ambasadorilor i-a prezentat primului-ministru Alexandru Averescu protocolul care consemna recu­noaşterea de jure a unirii Basarabiei cu România. Conceput în spiritul Societăţii Naţiunilor, tratatul sublinia la art. 1: „Înaltele Părţi contractante recunosc suveranitatea României asupra teritoriului Basarabiei, cuprins între actuala frontieră a României, Marea Neagră, cursul Nistrului de la gura de vărsare până la punctul unde este tăiat de vechiul hotar dintre Bucovina şi Basarabia şi acest vechi hotar”. În art. 9 se preciza că Rusia este invitată să adere la acest tratat „îndată ce va exista un guvern rus recunoscut de Puterile contrac­tante”⁸³. Tratatul a fost ratificat de Marea Britanie în 1922, de Franţa în 1924, Italia în 1927 şi SUA în 1933, desăvârşindu-se astfel Marea Unire a românilor.

Vizita Regelui Ferdinand şi a Reginei Maria în Transilvania

În primăvara anului 1919, ca o consfinţire şi o recunoaştere a unirii Transilvaniei cu Regatul României, Regele Ferdinand şi Regina Maria au efectuat prima lor călătorie în această provincie românească, vizitând mai multe oraşe: Oradea, Carei, Baia Mare, Jibou, Bistriţa, Cluj, Turda, Alba Iulia, Blaj, Sibiu, Făgăraş. A fost un adevărat turneu, în toate aceste oraşe, suveranii fiind întâm­pinaţi cu un mare entuziasm de către populaţie, al cărei vis de a se uni cu patria mamă se împlinise.

Primul oraş vizitat a fost Oradea Mare, unde regele şi regina au fost primiţi cu aclamaţii de către popu­laţia îmbrăcată în costume populare, iar la rândul său, Regina Maria purta costum popular românesc. Au fost slujbe religioase în biserici, inspec­tarea şi defilarea trupelor, manifestări pline de căldură din partea repre­zentanţilor satelor din împrejurimi. Presa locală a marcat prin articole pline de însufleţire vizita suveranilor la Oradea, cum a fost, spre exemplu, şi ziarul Tribuna, organ al Partidului Naţional Român, redactat de Gheorghe Tulbure şi care scria pe prima pagină „…O zi măreaţă şi în veci neuitată va rămâne ziua aceasta, în care s-au înfăţişat între noi scumpii noştri domnitori. Inima Bihorului întreg a bătut în această zi pentru Rege şi Regină, pentru Casa domni­toare… Avem împărat românesc; suntem în ţara românească. Acest fapt l-a pecetluit acum Regele Ferdinand I şi Regina Maria cu înalta lor vizită, ce ne-au făcut. Şi acest fapt, această convingere n-o mai poate strămuta nimeni în sufletul săteanului bihorean, care de-acum se ştie cetăţean al României mari. A fost o hotărâre înţeleaptă, că au venit la noi mai întâi. Că nicăieri n-a fost atâta prăpăd şi jale ca-n Bihor”⁸⁴.

Fiind un eveniment deosebit şi plin de emoţie, chiar şi pentru familia regală, Regina Maria nota în jurnalul anului 1919, referitor la această călătorie: „A venit şi marea zi când s-a hotărât ca Regele împreună cu mine să mergem în primul nostru tur prin Transilvania, pentru a ne vizita poporul de curând eliberat. Acesta era momentul suprem; era pecetea pusă pe victoria ţării, realizarea finală a marelui vis pentru care aşa de mulţi au luptat, pentru care aşa de mulţi au murit”⁸⁵.

La gară, suveranii au avut parte de o primire emoţionantă. După ce familia regală a coborât din trenul regal, generalul Gheorghe Mărdărescu a dat raportul, iar Iuliu Maniu le-a urat bun venit. Prefectul Coriolan Pop, în numele judeţului şi al oraşului, le-a mulţumit pentru vizită, iar primarul Rimler Károly le-a oferit pâine şi sare, pe o tavă de argint.⁸⁶

După primirea emoţionantă de la gară, suveranii au trecut în revistă trupele şi au acordat decoraţii osta­şilor distinşi pe front, după care au asistat la defilare: armata (infanteria, artileria, cavaleria), apoi defilarea reprezentanţilor celor peste 130 de localităţi din Bihor. După terminarea defilării a urmat prânzul organizat în sala festivă a „Şcolii de cadeţi”, oferit de Divizia a 6-a, la care au participat, alături de familia regală, corpul ofiţerilor şi membrii guvernului. După prânz, suveranii au mers la Palatul Episcopal unde s-au întâlnit cu văduvele de război şi orfanii unor români ucişi de unguri, iar apoi, cu diferite delegaţii alcătuite din români ortodocşi, uniţi, catolici, protestanţi, evrei, preoţi, autorităţile oraşului şi membrii Consiliului Dirigent sub conducerea lui Iuliu Maniu.⁸⁷ Ziua s-a încheiat cu un mare dineu dat în onoarea suveranilor de către episco­pul Demetriu Radu. Cina s-a servit în sala mare a „Cercului Catolic” şi au fost invitaţi 150 de oaspeţi. Episcopul Demetriu Radu a ţinut un toast în sănătatea suveranilor, afirmând că poporul român din Bihor are bucuria să facă parte din România Mare şi fericirea de a saluta în mijlocul său familia regală, iar prefectul Coriolan Pop a mulţumit, în numele poporului bihorean, pentru faptul că suveranii au descins prima oară la Oradea. La rândul său, Regele Ferdinand a răspuns: „..doresc oraşului Oradea şi întregului judeţ, tot ce o inimă de om adevărat, o inimă de Rege poate să le dorească”⁸⁸.

Următorul oraş vizitat de familia regală a fost Bichiş-Csaba, unde, de asemenea, suveranii s-au bucurat de o primire extraordinară, ţăranii fiind îmbrăcaţi în frumoase costume populare, lucru remarcat de Regina Maria şi pe care a ţinut să-l con­semneze în jurnal. A urmat, ca şi la Oradea, parada militară, primirea la primărie a diferitelor categorii de delegaţi şi a autorităţilor locale. Regina a ţinut să consemneze că: „Am primit o delegaţie de doamne unguroaice de familie bună care au venit să ne mulţumească pentru a-i fi eliberat cu armata noastră de pericolul bolşevic”⁸⁹. Apoi, potrivit însemnărilor reginei Maria, suveranii au vizitat un spital militar unde erau soldaţi români răniţi în războiul cu trupele ungare. Tot regina consemna faptul că: „Pretutindeni, trupele noastre s-au comportat admirabil şi toţi şi toate naţionalităţile îi laudă, ceea ce ne face să fim foarte mândri. Ei continuă să înainteze împotriva bolşevicilor şi să-i înfrângă oriunde îi întâlnesc. Impresionante sunt şi delegaţiile din Banat, care ne cer să-l revendicăm în întregime pentru a putea fi toţi uniţi, dar eu mă tem că problema va fi soluţionată împotriva noastră şi în favoarea sârbilor, Conferinţa de Pace continuă să fie neprietenoasă faţă de noi”⁹⁰. În următoarele zile, între 25 – 26 mai 1919, suveranii au vizitat Careii Mari, Baia Mare, Jibou, Dej şi Bistriţa, unde, de asemenea au fost primiţi cu aclamaţii, entuziasm şi efuziune, ţărani îmbrăcaţi de sărbă­toare în costume populare. La Baia Mare, regina îşi amintea că: „ţăranii mă numeau «mama noastră», mulţu­mindu-mi pentru că am venit, spuneau că fuseseră multă vreme lipsiţi de o mamă iubitoare, dar că acum lacrimile lor s-au uscat şi că Dumnezeu le-a binecuvântat regele şi regina care, prin sacrificiile şi curajul lor, i-au făcut să-şi câştige libertatea, să-şi sfarme lanţurile şi să-şi împlinească visul de aur”⁹¹.

La Bistriţa, suveranii au ajuns în ziua de 26 mai 1919, un oraş care reginei i s-a părut pitoresc, unde primirea a fost remarcabilă, defilarea trupelor şi a ţăranilor în splendide costume populare au impresionat-o. Ziua s-a încheiat cu un banchet uriaş, ceea ce a determinat-o pe regină să noteze că: „Îţi dădeai seama că toţi au contribuit ca să fie un adevărat festin. Nando este un erou, el ţine vreo şase discursuri pe zi şi toate deosebit de frumoase, găsind mereu noi imagini şi noi forme. Îl admir”⁹².

Cuvântul de mulţumire al Reginei Maria a fost trimis telegrafic, pre­fectului Gavril Tripon: „Adânc mişcată de călduroasele dumnea­voastră cuvinte, vă mulţumesc din toată inima cum şi la toţi concetăţenii dumneavoastră. Fac pentru toţi cele mai fierbinţi şi mari urări de bine şi prosperitate, nădăjduind, că în curând voi putea cutriera acel frumos ţinut”⁹³.

Turneul prin Transilvania al familiei regale a continuat la Cluj, unde au ajuns în ziua de 27 mai 1919, la ora 10.30. Suveranii au fost întâmpinaţi de către Iuliu Hossu – care făcuse parte din delegaţia tran­sil­văneană prezentă cu actul unirii la Bucureşti, fiind primită de regele Ferdinand la Palatul Regal – care a ţinut un emoţionant discurs. Regina a fost impresionată de primire şi de oraş, cel mai mare dintre cele vizitate până la acel moment, dar constatând că: „din păcate, oraşele sunt foarte ungureşti, în timp ce populaţia rurală este aproape în totalitate românească. Obişnuitele extraordinare primiri la gară şi pe tot traseul în oraş până la o mare piaţă unde se află o frumoasă statuie ecvestră a lui Matei Corvin ce priveşte la manifestaţia zgomotoasă a unui popor eliberat, pe care ungurii săi l-au oprimat timp de secole”⁹⁴. A urmat defilarea care a fost cea mai mare de până atunci, cu mii de oameni din satele din împrejurimi, primirea autorităţilor, vizitarea spi­talelor militare, nelipsitul dejun. După Cluj au urmat oraşele Turda şi Câmpeni. Suveranii au vizitat câmpul unde a fost ucis Mihai Viteazul şi unde a fost ţinută o slujbă de po­menire, un moment emoţionant consemnat de Regina Maria în jurnal: „Acesta a fost momentul cel mai minunat pentru români, cărora de secole nu li s-a permis să-şi come­moreze un erou naţional. După terminarea ceremoniei m-am dus şi am îngenuncheat la mormântul celui mai mare erou al lor, unicul român care, acum câteva secole, i-a unit pe toţi românii sub sceptrul său, dar numai pentru câteva luni. De aceea, Nando este sărbătorit astăzi ca cel mai mare erou al lor, este minunat, pare, de fapt, cu totul incredibil, iar Nando îşi dă atât de puţin aere de erou, Grigorescu o face mult mai bine”⁹⁵. Primirea a fost una extra­ordinară, regina notând că a fost „o manifestaţie impresionantă şi cea mai mişcătoare, izbucnire de bucurie, de dragoste şi recunoştinţă pe care le-am simţit, trebuie să le iau pe toate în inima mea”⁹⁶. De la Turda, familia regală a plecat spre Câmpeni, unde au vizitat casa lui Avram Iancu şi unde de asemenea au fost primiţi cu „o bucurie şi mai delirantă” şi unde au fost – scria regina – „salutaţi ca eliberatori, ca suverani care şi-au iubit poporul mai mult ca orice, care s-au contopit cu el, au luptat pentru el, s-au zbătut şi au suferit împreună cu el, ajungând la momentul extra­ordinar al realizării în fapt al celui mai fantastic vis al lor de libertate şi unitate”⁹⁷. Tot la Câmpeni, suveranii au inaugurat şi un pod, care a primit numele de „Regele Ferdinand”.

Călătoria a continuat cu oraşul Abrud, unde de asemenea primirea a fost impresionantă, ca şi masa, pregătită, ca peste tot, de femeile din zonă, cu multe feluri de mâncare gustoasă şi apetisantă, astfel încât, scria regina, trebuie gustat din toate. La Abrud suveranii au vizitat şi mormântul lui Avram Iancu, unde, de asemenea, a fost organizată o ceremonie religioasă, prilej cu care s-au plantat şi doi stejari în amintirea vizitei lor. În ziua de 30 mai 1919 suveranii s-au aflat la Alba Iulia şi Blaj, unde primirea a fost la fel de frumoasă şi entuziastă, cu defilări, discursuri, mese copioase, bucurie fără margini. La Alba Iulia ajunsese şi principesa Ileana, care sosise de la Bucureşti. La Blaj s-au întâlnit din nou cu episcopul Iuliu Hossu, cu care regina a avut o plăcută conversaţie la masă. Sibiul a fost vizitat de suverani în ziua de 31 mai 1919, iar apoi, în ultima zi a turneului, la 1 iunie 1919, s-au aflat la Făgăraş şi Braşov.

Turneul în Transilvania al familiei regale a fost unul de excepţie, lucru consemnat de altfel de Regina Maria în jurnalul său din anul 1919, pentru că, peste tot au fost primiţi cu o imensă bucurie şi recunoştinţă. „Pentru mine şi Nando – scria regina – totul a fost minunat, din cauza loialităţii şi entuziasmului tuturor acestor oameni simpli şi noi am fost trataţi aproape ca nişte sfinţi în faţa cărora trebuie să îngenunchezi, pentru că noi reprezentăm visul lor cel mai scump care se realizase, noi eram un fel de părinţi glorificaţi care veniseră să strângă o enormă familie la sânul lor”⁹⁸.

Aşadar, anul 1919 a fost unul crucial pentru România şi familia regală, un an în care trebuiau con­tinuate eforturile de revenire la normalitate a societăţii româneşti, de integrare a provinciilor unite cu România, de reconstrucţie şi de reînnoire. Cu toate neajunsurile şi problemele întâmpinate de diplo­maţia românească la Conferinţa de Pace de la Paris, totuşi, noua realitate politică – România Mare – a fost recunoscută şi statul-naţiune România trebuia să păşească pe un nou drum, acela al autodeterminării şi con­so­lidării. Familia regală, Regele Ferdinand, în special, ajutat de elita politică românească, care susţinuse şi se afirmase în lupta pentru unitate naţională şi recunoaşterea acesteia de către Marile Puteri, au reuşit să reformeze societatea românească, să apere statu-quo-ul teritorial şi să integreze noua Românie în lumea europeană.

Apasă aici pentru a adăuga propriul text