Armata română în campania de limitare şi lichidare a expansionismului bolşevic din Estul şi Centrul Europei. Divizia 6 Infanterie Focşani în apărarea României Mari

(The Romanian armed forces in the limitation and liquidation campaign of the bolsvenian expansionism in the Eastern and Central Europe. The 6^th Infantery Division of Focsani in the defense of Romania)

Jănel TĂNASE

Abstract: When in November 1918 the Great Powers ended the Great Imperial War, Romania continued its own national war, with all the sacrifices and human, material and territorial losses caused by the campaigns of 1916 and 1917, by the Peace Treaty of Bucharest imposed by the Central Powers and by the direct actions from the east and west. Under these circumstances, the 6^th Infantry Division of Focsani, which had gloriously won the battle of Marasti in the summer of 1917, was granted the honor of being the first unit to fight for the expulsion of the invading troops from the Focsani Gate, and, subsequently, they participated in the campaign for the defense of the Great Union of 1 December 1918 in Transylvania and beyond Tisa.

Keywords: war, division, treaty, peace, national ideal, aeronautics, aviation, air missions.

Multe secole înainte de anul 1918, poporul român, divizat de istorie şi de mai-marii vecini, crease o civi­lizaţie comună de origine populară, având la bază conştiinţa originii şi unităţii naţionale, a limbii române de sorginte daco-romană, în această mare slavă şi năzuise, cu puterea spiritului şi acţiunii practice, spre unitatea politică, aşa cum istoria de drept şi de fapt o cerea, în graniţele vechii Dacii.

Pentru acest ideal, au declanşat răscoale şi revoluţii, au purtat războaie comune, au creat literatură, artă, ştiinţă şi cultură comună, fără ca citadela Carpaţilor, ce le despărţea, să constituie un obstacol în calea dezvoltării istorice unitare.

Războiul mondial declanşat de mai-marii lumii, nu pentru realizarea vocaţiei de libertate, dreptate şi naţionalitate a popoarelor asuprite şi subjugate, ci pentru stabilirea unui nou echilibru economic şi politic, a fost prilejul pentru realizarea aspi­raţiei către unitate naţională a românilor şi a altor popoare care trăiseră despărţite de-a lungul istoriei.

Deşi, în condiţii istorice dificile, după o campanie sângeroasă şi care putea anunţa dezastrul naţional, poporul român şi clasa politică a vremii au identificat soluţiile pentru conservarea statului român şi a idealurilor pentru care intraseră în război. Iar în anii 1916 şi 1917 po­porul român a luptat cu toate resursele sale pentru salvarea fiinţei şi a independenţei statului şi, în măsura puterilor pe care Dumnezeu ni le-a dăruit, a contribuit la dobo­rârea imperialismului german şi la scoaterea din istorie a Imperiului Austro-Ungar, lagăr de popoare în centrul Bătrânului Continent.

Atunci, ca şi în războaiele viitoare, sute de mii de români au dat jertfa supremă în Transilvania, în trecătorile Carpaţilor, la Neajlov, la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, având pe buzele însângerate numele Transilvaniei, Bucovinei şi Basarabiei.

Pentru cele ce au urmat „n-a fost nevoie de o deosebită pregătire a opiniei publice. Pregătirea se făcuse vreme de sute de ani”¹.

Pretutindeni în lume, ca şi acasă, personalităţile româneşti autentice au exprimat dorinţa şi drepturile române în marile centre economice şi politice ale Marilor Puteri şi ale celor aliate, în Parlamentul de la Budapesta sau în Reichstagul de la Viena.

În ciuda situaţiei complicate, generate şi de condiţiile unei păci cu Puterile Centrale care ştirbea cu peste 2/3 puterea statului nostru, românii au acţionat. La Chişinău, fruntaşii moldoveni au creat Sfatul Ţării şi au proclamat Republica Democratică Federativă Moldovenească, între Prut şi Nistru. Iar când forţele bolşevice au ocupat Chişinăul şi au dispersat Sfatul Ţării la 5/18 ianuarie 1918, fruntaşii moldoveni au apelat la ajutorul fraţilor de peste Prut.

Pentru protejarea vieţii, avutului şi siguranţei populaţiei paşnice îm­potriva hoardelor bolşevizate în retragere de pe front, a depozitelor de subzistenţă şi muniţii ale Armatei Române, Guvernul României, deşi avea dificultăţi interne aproape de nesoluţionat, a trimis o divizie în Basarabia sub comanda generalului Ernest Broşteanu, care, la 13/26 ianuarie 1918, a intrat în Chişinău. Ulterior, dată fiind situaţia operativă din zonă, Marele Cartier General a suplimentat efectivele la nivelul a 4 divizii, 2 de infanterie şi 2 de cavalerie.

În sprijinul Corpului 6 Armată Chişinău, care acţiona pentru alun­garea trupelor bolşevice, comanda­mentul român a dislocat în Basarabia două unităţi aeriene: Escadrila F. 4, dotată cu şase avioane F. 40, F. 46, F.60, şi Escadrila N. 3 bis, care avea în serviciu patru avioane de vână­toare Nieuport tip XI şi XVII, esca­drile care vor intra în compunerea Grupului Aeronautic Basarabean. Totodată, pentru acoperirea aeriană a Corpului 3 Armată care acţiona în sudul Basarabiei, prin ordinul Marelui Cartier General, Escadrila S. 6 a fost dislocată, acţionând pentru executarea recunoaşterilor aeriene în zonă şi la Gurile Dunării de pe terenul Chilia².

La sfârşitul lunii martie 1918, alungarea trupelor bolşevice fiind în linii mari finalizată, au fost create condiţiile pentru realizarea unirii cu ţara. Astfel, la 27 martie/9 aprilie 1918, Sfatul Ţării a adoptat hotărârea prin care Basarabia, „în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia, acum o sută şi mai bine de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric şi dreptului de neam, pe baza principiului că noroadele singure să-şi hotărască soarta lor, de azi înainte şi pentru totdeauna, se uneşte cu mama sa România”³.

În momentul în care fruntaşii moldoveni votau actul Unirii, avia­torii români care luptaseră pentru eliberarea Basarabiei au survolat Chişinăul, contribuţia lor la victoria trupelor române în luptele purtate pentru alungarea inamicului fiind deosebit de importantă. Numai per­sonalul navigant al Escadrilei F. 4 a executat în această perioadă, în condiţii tehnice şi de vreme extrem de aspre, 136 de misiuni de luptă, au fotografiat şi bombardat în opt misiuni poziţiile forţelor bolşevice, gara din Tiraspol şi vasele inamice la Oceacov şi Vâlcov⁴.

Simultan cu evenimentele din Basarabia şi în Ţara de Sus a Moldovei, Bucovina, mişcarea pentru autodeterminarea românilor a cu­noscut o intensificare fără pre­cedent. La Cernăuţi, la 14/27 octombrie 1918, reprezentanţii de seamă ai po­porului român, constituiţi „în puterea suveranităţii naţionale, Constituantă a acestei ţări româ­neşti”, au hotărât în moţiunea adop­tată Unirea Bucovinei „cu celelalte ţări româneşti într-un stat naţional independent” şi constituirea Consiliului Naţional⁵.

Dar atunci când, la începutul lunii noiembrie, autorităţile austriece, com­­ple­mentar cu aplicarea planului de dezmembrare a Bucovinei, pus la cale cu noua putere instalată la Kiev, au declanşat o campanie fără precedent de terorizare a tuturor celor care do­reau şi susţineau Unirea cu România, la apelul de ajutor al Consiliului Naţional, Guvernul României a răspuns afirmativ, po­trivit dreptului conferit de glasul sângelui şi Trata­tului încheiat cu Antanta în august 1916, prin tri­miterea Diviziei 8 Infanterie, comandată de generalul Iacob Zadik.

Astfel, Congresul General al Bucovinei, convocat în Palatul Mitro­politan din Cernăuţi, care întrunea reprezentanţii populaţiei bu­covinene, a hotărât, la 15/28 noiem­brie 1918: „Întrupând suprema putere a ţării şi fiind învestiţi singuri cu puterea legiuitoare, în numele suve­ranităţii naţionale […] Unirea necondiţionată şi pe vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru cu regatul României”⁶.

Dincolo de munţi, în Transilvania, după veacuri de trudă şi lucrare a poporului român asupra lui însuşi, după veacuri de eroică pregătire, soldată cu mii şi sute de mii de martiri ai neamului, în toamna anului 1918, când Imperiul Austro-Ungar, înfrânt pe toate fronturile şi clătinat de ridicarea popoarelor întemniţate, îşi trăia ultimele clipe, românii au trecut la realizarea idealului naţional. Prin constituirea la 18/31 octombrie 1918 a Consiliului Naţional Român Central, lupta pentru Unire căpăta o nouă dimensiune.

Şi, în entuziasmul celor peste 100.000 de români întruniţi în Marea Adunare Naţională la 1 Decembrie 1918, la Alba Iulia, Marele Sfat Naţional, ales de acest for repre­zentativ suprem, a votat rezoluţia Unirii: „Adunarea Naţională a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, adunaţi prin repre­zentanţii lor îndreptăţiţi la Alba Iulia în ziua de 1 Decembrie 1918, decre­tează Unirea acelor români şi a teritoriilor locuite de dânşii cu România”⁷.

A fost cea mai mare zi din istoria poporului român, care ar fi trebuit să însemne mântuirea şi mărirea României. Dar Unirea trebuia apă­rată, iar când norii negri s-au abătut asupra sublimei realizări aşteptate de veacuri, poporul român a hotărât că este nevoie să sângereze din nou. A fost războiul nostru, atunci când marile puteri învingătoare începuseră să construiască pacea lor, un război drept, sacru, purtat fără patimă, dar necruţător, cu eroismul şi spiritul de sacrificiu probat în istoria lumii de poporul din Carpaţi, Dunăre şi Mare.

Ruperea frontului german de pe Somme, străpungerea Liniei forti­ficate „Siegfried”, ofensiva victo­rioasă a Armatei de Orient de la Salonic care a condus la ieşirea din război a Bulgariei, ulterior a Turciei, precum şi eliberarea Serbiei au dat o nouă dimensiune acţiunii factorilor politico-militari pentru remobilizarea Armatei Române şi reintrarea României în război.

Acţiunea României a fost prece­dată de două misiuni aeriene de mare importanţă, executate în condiţii extrem de dificile.

La 11/24 octombrie 1918, avionul Breguet 14 A.1, având la bord echipajul format din locotenentul pilot francez Louis Noël, un mare prieten al României, şi ministrul român de la Paris, Victor Antonescu, a decolat de la Salonic cu destinaţia Iaşi, la indicaţia prim-ministrului francez Clémenceau, pentru a in­forma Guvernul României cu privire la situaţia generală a Frontului de Vest. Se cerea denunţarea de către România a păcii cu Puterile Centrale şi intrarea grabnică în război, condiţie esenţială pentru participarea la tratativele de pace în calitate de aliat. Misiunea a fost un succes, deşi s-a desfăşurat în condiţii tehnice şi de vreme nefavorabile, într-o stare de nesiguranţă totală, avionul nefiind înarmat, având la bord doar o busolă pentru navigaţie şi o hartă luată dint-un manual şcolar, pentru mascarea misiunii, în situaţia unei capturi.

Reîntors la Salonic, pilotul fran­cez a executat a doua misiune pe acelaşi traseu, de data aceasta avându-l la bord pe aviatorul francez Robert de Flers, care avea asupra lui „Proclamaţia către români” a gene­ralului Berthelot, care ajunsese cu trupele sale la Dunăre, document care sublinia că „românii trebuie de îndată să înceapă şi ei atacul şi noi îi vom susţine”⁸.

Astfel, în conformitate cu Instruc­ţiunile secrete privind mobilizarea armatei pe timpul ocupaţiei Munteniei şi Olteniei de către Puterile Centrale şi măsurilor anterior întreprinse chiar sub stricta supraveghere a invadatorului, prin Înaltul Decret Regal nr. 3179 din 27 octombrie-9 noiembrie 1918, România a mobilizat în regim de ur­genţă 11 divizii, 4 dislocate în Basarabia (Diviziile 9 şi 10 Infanterie, 1 şi 2 Cavalerie), una în Bucovina (Divizia 8 Infanterie) şi 6 în Moldova (Diviziile 6, 7, 13 şi 14 Infanterie, 1 şi 2 Vânători), pregătite să intervină imediat în Transilvania⁹.

Divizia 6 Infanterie Focşani a fost prima mare unitate română care va intra în lupta pentru eliberarea teritoriilor aflate sub ocupaţie. După ce divizia a primit ordinele de ope­raţii, în noaptea de 28 octombrie-10 noiembrie 1918, pentru a înainta în teritoriul controlat de inamic, primele trupe române conduse de colonelul Cristofor au intrat în Focşani în dimineaţa zilei de 29 octombrie/11 noiembrie 1918, la ora 12.00, la o oră după semnarea Armistiţiului în Vest¹⁰. Focşani, oraşul Micii Uniri, oraşul în care se semnase armistiţiul cu Puterile Centrale cu aproape un an în urmă, avea să fie şi primul oraş eliberat de trupele române din Divizia 6 Infanterie.

Pentru a preîntâmpina crearea unui vid de putere în sudul României după retragerea trupelor Puterilor Centrale şi acordarea unui sprijin cât mai rapid autorităţilor locale, Marele Cartier General a ordonat Corpului 3 Armată „să ia sub control, cât mai rapid, zona evacuată”.

Concomitent cu preluarea con­trolului asupra sudului ţării, datorită acţiunilor de terorizare declanşate de gărzile naţionale ungare împotriva po­pulaţiei româneşti din Transilvania, la solicitarea Consiliului Naţional Român Central, Diviziile 7 Infanterie şi 1 Vânători au primit ordinul să depăşească Munţii Carpaţi şi să pătrundă rapid în Transilvania, primele avangărzi trecând vechea frontieră de stat în zona Ghimeş-Palanca şi Prisăcani-Tulgheş, încă din ziua de 10/23 noiembrie 1918¹¹.

Concomitent cu aceste acţiuni, Marele Cartier General a ordonat executarea unei misiuni aeriene de sacrificiu în Transilvania, pentru restabilirea legăturii întrerupte cu Consiliul Naţional Român Central, în condiţiile iernii aspre, cu zăpadă a­bun­dentă din acea perioadă. Onoarea executării acestui zbor a revenit loco­tenentului aviator Vasile Niculescu, care acţionase în timpul războiului în Transilvania, şi căpitanului Victor Precup, fost ofiţer în armata austro-ungară. Misiunea executată în pe­rioada 10-11/23-24 noiembrie 1918, în condiţii deosebit de grele, pe un ger cumplit, a constat în transmiterea pe calea aerului a unor documente strict secrete Consiliului Naţional Român de la Blaj, pregătitoare pentru Marea Adunare Naţională care avea să se desfăşoare la Alba Iulia şi aducea la Iaşi Guvernului român hotărârile luate de transilvăneni pentru destinul neamului românesc¹².

Până la sfârşitul lunii noiembrie, diviziile române trimise în Transilvania au atins aliniamentul Liniei Mureşului, arbitrar stabilit între Armata Română şi cea ungară prin Convenţia Militară şi Armistiţiul de la Belgrad din 31 octombrie/13 noiembrie 1918, iar acţiunea surprinzătoare a trupelor române în sudul ţării a determinat retragerea precipitată şi dezordonată a trupelor de ocupaţie, mai repede decât şi-ar fi dorit generalul Mackensen.

În această perioadă, Divizia 6 Infanterie Focşani a continuat activi­tăţile specifice de mobilizare, reo­cupare a garnizoanelor de pace şi asigurarea siguranţei în zonele de dislocare sau cele ordonate. La finalizarea mobilizării, pe lângă structurile de comandament şi de sprijin, în compunerea diviziei au intrat Brigăzile 11 şi 12 Infanterie, cu 4 regimente de infanterie („Putna” nr. 10 şi „Tecuci” nr. 24, respectiv „Siret” nr. 11 şi „Cantemir” nr. 12) şi Brigada 6 Artilerie, cu Regimentul 11 Artilerie şi 16 Obuziere¹³.

După încheierea mobilizării şi constituirea structurii, în perioada 15/28 decembrie 1918 – 24 decembrie 1918/7 ianuarie 1919, efectivele diviziei au fost dislocate eşalonat în Transilvania, pe calea ferată, prin valea Trotuşului, pe aliniamentul Mureşului, pentru înlocuirea trupelor care acţionaseră încă de la început în această zonă. Odată cu finalizarea dislocării, Divizia 6 Infanterie a ieşit din subordinea Corpului 3 Armată, fiind pusă la dispoziţia Comandamentului Trupelor din Transilvania, până la data de 28 noiembrie 1919¹⁴.

Ulterior, până la 28 decembrie 1918/10 ianuarie 1919, Divizia 6 a fost dislocată, în etape succesive, în regiunile Târgu Mureş – Reghin – Alba Iulia, Abrud – Zlatna – Aiud – Turda – Cluj, iar după subordonarea sa operativă Grupului de Nord din compunerea Comandamentului Tru­pelor din Transilvania a ocupat alinia­mentul defensiv Dej – Gherla, pe malul râului Almaş. În această perioadă, misiunea diviziei a fost de apărare la aliniamentul de contact împotriva incursiunilor şi atacurilor provocatoare ale armatei ungare, identificarea şi dezarmarea ele­men­telor izolate ale acesteia, asigurarea ordinii şi siguranţei în zonele de responsabilitate¹⁵.

Dată fiind situaţia explozivă din Transilvania, determinată de teroarea care continua din partea armatei şi gărzilor naţionale maghiare în regi­unile aflate încă sub controlul acestora, creşterea incidentelor din zona de demarcaţie şi informaţiile existente privind o iminentă ofensivă maghiară, acţiuni care puteau deteriora situaţia militară din zonă, Consiliul Militar Interaliat de la Versailles a decis, la 13/26 februarie, crearea unei zone neutre între România şi Ungaria, cu limita estică pe aliniamentul Satu Mare – Carei – Oradea – Salonta – Arad şi cu cea vestică marcată de linia de 12 km vest la confluenţa Someşului cu Tisa, 5 km vest Debreţin, 5 km vest Orosháza, Seghedin. Retragerea tru­pe­lor maghiare dincolo de această linie trebuia să înceapă la 10/23 martie 1919 şi să se finalizeze în termen de 10 zile¹⁶.

Aliaţii occidentali încercau, astfel, să controleze situaţia din Transilvania, cu intenţia de a opri ostilităţile dintre cele două state. Antanta vedea în noul stat independent Ungaria, care făcuse parte din Monarhia Dualistă şi care avea vinovăţia declanşării Primului Război Mondial, el însuşi o închi­soare a popoarelor, un element de echilibru în regiune, un tampon împotriva „ambiţiilor” României, Serbiei şi Cehoslovaciei de a-şi construi propriile state-naţiuni.

Cu toate acestea, Ungaria a refuzat sistematic să îndeplinească hotărârile adoptate la Paris. În noile condiţii create, preşedintele Ungariei, Károlyi, şi prim-ministrul Berinkey au cedat puterea unui guvern de stânga controlat de cominternistul Béla Kun, colaborator apropiat lui V.I. Lenin, în speranţa sprijinului puterii sovietice pentru păstrarea Ungariei Mari. Se preconiza un atac multiplu împotriva României din est, nord şi vest, cu participarea nemij­locită şi a armatei ucrainene.

Propunerea de compromis de retragere pe frontiera recunoscută României prin Tratatul cu Antanta din august 1916 a fost refuzată de Guvernul ungar, care a reiterat solicitarea ca Armata Română să se retragă pe linia Mureşului.

Bazându-se pe sprijinul promis al Armatei Roşii, în noaptea de 15/16 aprilie 1919, armata ungară, concen­trând 7 divizii şi o brigadă (56.125 de oameni, cu 137 de tunuri şi 5 trenuri blindate), a trecut la ofensivă la est de Tisa, în lungul văilor Someşului, Crişului Repede şi Mureşului.

Chiar de-a doua zi, Armata Română, cu forţa a 4 divizii de infan­terie, una de cavalerie, 2 de vânători şi Detaşamentul General Marcel Olteanu, comandate de generalul George Măldărăscu, a contraatacat viguros şi, până la 1 mai 1919, a atins aliniamentul Tisa, între Csab şi Seghedin¹⁷.

Până la 29 martie/11 aprilie 1919, Divizia 6 Infanterie Focşani a continuat activitatea operativă pe aliniamentele succesive ordonate şi a completat efectivele prin aducerea în Transilvania a unităţilor care conti­nuaseră mobilizarea şi operaţiona­lizarea în zonele de dislocare la pace, respectiv comanda Brigăzii 12 Infanterie, Regimentul de Infanterie „Siret” nr. 11, comanda Brigăzii 6 Artilerie cu restul bateriilor din structura Regimentelor 11 Artilerie şi 16 Obuziere¹⁸.

Făcând parte din compunerea Grupului de Nord, Divizia 6 Infan­terie a acţionat ofensiv începând cu 16 aprilie 1919 împotriva celor mai puternice şi fanatice trupe ungare, Divizia de secui, la nord, în regiunea Carei; ulterior, în cooperare cu celelalte mari unităţi, a acţionat pe direcţia generală vest împotriva for­ţelor bolşevice ungare şi ucrainene, la Tisa, Uglar, Beregszász, Csab şi Munkacs, reuşind să stabilească legătura cu trupele cehoslovace¹⁹.

Concomitent cu contraofensiva din vest, trupele române din Bucovina şi Moldova au ocupat Pocuţia, pentru a împiedica un atac sovietic şi o posibilă joncţiune cu Armata Roşie Ungară.

Acţiunea românească de la Tisa a fost catalogată de unii oameni politici din capitala Franţei drept o încercare de extindere a frontierei României şi ignorare a hotărârilor adoptate de Forumul de Pace de la Paris, în detrimentul analizei lucide, raţionale a evenimentelor care se petreceau în răsăritul Europei. Aliniamentul pu­ternic al Tisei oferea garanţii solide defensive, până la demobilizarea armatei ungare, şi permitea menţi­nerea aici a unui minim de forţe, ceea ce crea posibilitatea ca, în eventu­alitatea unor atacuri la nord şi est, să poată fi întrebuinţate forţe suplimen­tare în acele zone de operaţii.

Explicaţiile şi deciziile factorilor responsabili români şi-au demonstrat în curând viabilitatea. Fără să procedeze la demobilizarea forţelor sale, în noaptea de 19/20 iulie 1919, Armata Roşie ungară, care mobi­lizase două corpuri de armată, a declanşat ofensiva la est de Tisa, cu efortul principal pe direcţia centrală Szolnok, cu două lovituri secundare, una la sud, în sectorul Csongrád, cealaltă în nord, în sectorul Tokay. Dezvoltând ofensiva, până la 24 iulie 1919, trupele ungare au reuşit să realizeze un cap de pod în zona Szolnok, din care au înaintat circa 50 de km în dispozitivul Armatei Române²⁰.

Fără să mai aştepte aprobările Consiliului Suprem Interaliat, co­man­da­mentul român a luat măsurile necesare pentru respingerea agre­siunii şi anihilarea definitivă a armatei ungare. Organizată în două grupări operative, comandate de generalii Traian Moşoiu şi Aristide Lecca, acţionând pe direcţii con­vergente, dinspre nord-est spre sud-est pe direcţia Madaras, Szolnok, respectiv pe direcţia Szentes, Szolnok, începând cu 24 iulie 1919, Armata Română a declasat acţiunea contraofensivă, cu scopul de a separa grupările de forţe principale ungare şi a le nimici pe rând, iar dacă era posibil, chiar în acelaşi timp.

Până la 26 iulie, capul de pod de la Szolnok a fost lichidat, Armata Română începând forţarea Tisei în timp record, în noaptea de 29/30 iulie 1919. După scoaterea din luptă a Corpului 1 armată ungar, în după-amiaza zilei de 3 august 1919, 4 escadroane de cavalerie de sub comanda generalului Rusescu au intrat în Budapesta, grosul armatei intrând în capitala Ungariei în ziua următoare.

Pentru siguranţa trupelor, deoa­rece o parte dintre forţele ungare au reuşit să se retragă la vest de Dunăre, comandamentul român a împins un detaşament peste fluviu, avangarda română atingând aliniamentul Györ, Patona, Márkó, sud Veszprem, Hungos, sud Adony.

În operaţia Armatei Române din Ungaria, pentru întărirea capacităţii de luptă, Comandamentul Trupelor din Transilvania a primit în subordine Grupul 5 Aviaţie, numit şi „Arde­ean”, deoarece majoritatea persona­lului navigant şi de întreţinere era originar din Transilvania. Comandat de maiorul aviator Athanasie Enescu, Grupul 5 Aviaţie, cu dislocarea iniţială la Sibiu, avea în compunerea sa trei unităţi de aviaţie: Escadrila S. 2, de recunoaştere şi bombardament uşor, Escadrila N. 7, de vânătoare, şi Escadrila S. 12, de recunoaştere şi bombardament, la început indepen­dentă, cu dislocarea la Gherla, ulte­rior, ataşată grupului şi care a exe­cutat misiuni aeriene şi în sprijinul Diviziei 6 Infanterie Focşani, aflată în linia întâi a frontului.

În aceste unităţi de aviaţie au luptat şi aviatori saşi care se înrolaseră în aviaţia română, aşa cum au fost locotenenţii Alfred Dahinten şi Carol Himesch, sublocotenenţii Carol J. Hess, Erich Dahinten şi Friederic Kosller, subofiţerii Rudolf Bilewitz, Carol Lurtz, Georg (Gheorghe) Kesller. Pentru faptele sale de arme, locotenentul observator Carol Himesch, din Escadrila S. 12, a fost decorat prin Înaltul Decret Regal nr. 2189 din 6 iunie 1919 cu Ordinul „Steaua României” cu spade în gradul de cavaler şi panglică de Virtute Militară²¹.

În timpul Campaniei din anul 1919, aviaţia română s-a confruntat cu mari greutăţi, datorate lipsei apa­ra­telor de zbor, însă, datorită pre­gătirii excepţionale a echipajelor, mulţi piloţi şi observatori fiind veterani ai campaniilor aeriene ante­rioare, ea şi-a făcut pe deplin datoria, reuşind să furnizeze informaţiile necesare marilor unităţI, să asigure acoperirea aeriană şi sprijinul aerian nemijlocit atunci când situaţia a impus-o.

După realizarea obiectivelor sale politico-militare, Guvernul României a dispus evacuarea Ungariei, înce­pând cu 3 septembrie 1919, acţiune care s-a desfăşurat în mai multe etape.

În operaţiile de la vest de Tisa, Divizia 6 Infanterie Focşani a făcut parte din Grupul de Manevră „General Moşoiu”, fiind poziţionată, dată fiind pregătirea superioară pentru luptă, pe direcţia principală de atac. Acţiunea ofensivă a început în ziua de 24 iulie 1919 din sectorul de dislocare, învingând trupele roşii ungare din fâşia de ofensivă; a acţionat începând cu 31 iulie din capul de pod realizat la vest de Tisa pe direcţia generală Szolnok, iar după cucerirea oraşului, a constituit un dispozitiv defensiv la vest de această localitate²².

În ziua de 2 august 1919, la orele 10.30, în sectorul diviziei s-au prezentat parlamentari maghiari, cu scrisori de acreditare, cu misiunea de a informa despre căderea guvernului Béla Kun şi formarea unui nou guvern, care era dispus să accepte condiţiile Antantei²³.

După 31 iulie, Divizia 6 Infanterie a constituit împreună cu Brigada 4 Roşiori Grupul „General Olteanu”, cu misiunea de a asigura flancul stâng al grupării de forţe din Grupul de Manevră care acţiona pe direcţia principală Budapesta. Potrivit ordi­nului de operaţii nr. 39, divizia avea ca misiune să înainteze pe direcţia Abony – Cegléd, iar Brigada 4 Roşiori din regiunea Tapio, Györgyö să preceadă marşul diviziei şi să exploreze zona cuprinsă între Abony – Szeged – Berezel, până spre Nagy – Körös – Kecskemét şi să intercepteze calea ferată Kecskemét-Budapesta.

Acţiunea energică a trupelor ro­mâne din Grupul „General Olteanu” a condus la capturarea tuturor forţelor în retragere ale Corpului 1 Armată ungar din perimetrul Alberty-Cegléd şi Abony, capturarea comanda­mentelor a două corpuri de armată şi 3 divizii inamice aflate în localitatea Szolnok²⁴.

În ziua de 3 august 1919, Divizia 6 a continuat înaintarea pe direcţia Abony – Nagy – Körös, iar Brigada 4 Roşiori a înaintat la sud de Kecskemét, pentru a pune presiune pe trupele inamice semnalate în localitate şi pentru a intercepta comunicaţiile Budapesta – Szeged²⁵. La 4 august, unităţile Grupului „General Olteanu” au ocupat loca­litatea Kecskemét, fiind capturaţi în localitate 243 de ofiţeri, 1.000 de soldaţi de trupă, 40 de căruţe, 100 de cai, un aeroplan, 4 autocamioane, 4 automobile, mari cantităţi de arma­ment, subzistenţă şi echipament²⁶.

Misiunile Diviziei 6 Infanterie au continuat până la noua linie de demarcaţie stabilită la vest de fluviul Dunărea, iar până la data de 17 octombrie 1919, când a început deplasarea către raioanele din ţară, s-au desfăşurat activităţi de asigurare a ordinii şi siguranţei în diferitele sectoare repartizate în Ungaria. După 17 octombrie 1919, până la 21 noiembrie 1919, când unităţile au început marşul către garnizoanele de dislocare, unităţile de infanterie au fost dislocate în Oltenia, pentru a asigura paza frontierei de sud-vest, până la clarificarea relaţiilor cu Serbia, iar unităţile din celelalte arme au fost dislocate în zona Oradea-Sekelyhed.

Înfăptuirea, după milenii de speranţă şi luptă, a celui mai mare ideal românesc, România Mare, a fost opera întregului poporul român, pe tot spaţiul unde frumoasa noastră limbă se grăieşte, un dat istoric al nostru, nu rod al întâmplării, al oricărei conjuncturi favorabile sau tocmelilor la masa tratativelor. Nimeni nu ne-a dăruit nimic. Tratatele de pace n-au făcut decât să consfinţească – de altfel, cu multă greutate – şi să pună în pagină ceea ce era evident, legitim şi necesar: crearea statului naţional unitar român, după veacuri de trudă, luptă şi sacrificii, prin biruirea tuturor adversităţilor istoriei.

Apasă aici pentru a adăuga propriul text