Aspecte privind procesul de coabitare 

(Some aspects concerning the cohabitation process)

Marian POPA

Abstract: The article assesses some aspects regarding the post Presidential elections momentum in Romania with a view to the collaboration between the two Executive actors: President and Prime Minister. Focusing on the perspectives of an impossible cohabitation within the institutional Romanian framework the article points out at several challenges revealed by recent institutional practice. It proposes to be considered the specific French constitutional arrangements existing for more than a half century because they were accordingly adapted to institutional developments which could not be imagined when the fundamental text was elaborated.

Keywords: Constitution, President, Prime Minister, Executive, elections, cohabitation, majority, alternance, balance, mandate.

Introducere

Scopul acestui articol constă în evidenţierea unor aspecte punctuale care apar în etapa imediat următoare alegerii Preşedintelui României. Considerând ca o serie de dispoziţii constituţionale autohtone sunt în prezent ambigue, articolul se înscrie în curentul favorabil unei viitoare revizii constituţionale, capabilă să elimine mai rapid anumite disfuncţionalităţi înstituţionale. Plecând de la faptul că modelul înstituţional francez, verificat în mai mult de jumătate de secol de la aplicarea Constituţiei celei de-a V-a Republici, a reuşit prîntr-o interpretare corectă a dispoziţiilor specifice, să depăşească blocajele înevitabile ale practicii înstituţionale, se susţine ideea demarării unor dezbateri legate de cadrul constituţional român capabile să întroducă modificări sau să respecte anumite cutume privînd realizarea unui echilibru consolidat între cele două puteri executive: Preşedintele respectiv Primul ministru.

Prezentarea ipotezelor de lucru

Articolul consideră că există două provocări esenţiale cu care un Preşedinte nou ales se poate confrunta: coabitarea şi/sau desemnarea Primului ministru, ambele fiind amplificate de calendarul decalat al alegerilor prezidenţiale şi parlamentare, şi care înduc o serie de disfuncţionalităţi cu consecînţe negative privînd buna desfăşurare a procesului politic întern.

Alegerile prezidenţiale desfăşurate în România, în special în anii 2004 şi  2012, au demonstrat că, în ciuda faptului că este învestit cu putere directă de către Naţiune, Preşedintele României nu îşi poate exercita în mod coerent atribuţiile sale privind, pe de o parte, desemnarea şefului executivului pe baza unei majorităţi solid constituite înaintea alegerilor, şi, pe de altă parte,  guvernarea alături de un Prim –  ministru  având  o altă culoare politică. Pentru  eliminarea unor astfel  de tensiuni constituţionale, de natura celor întervenite în perioada 2005 – 2008 şi 2012 – 2014, sunt necesare soluţii eficiente, în sensul respectării sau clarificării unor prerogative constituţionale pertînente.

Coabitarea: avantaje și dezavantaje

Coabitarea reprezintă o constrângere de natură instituţională care intervîne ca urmare a necesităţii ca cei doi centri ai puterii executive să continue să guverneze, în scopul evitării unui blocaj politic profund. În timp ce partizanii coabitării apreciază o serie de puncte tari ca de exemplu ponderarea puterii majoritare şi garantarea libertăţilor publice, în condiţiile în care bicefalismul generează o anumită anihilare reciprocă a acestora, dezavantajele sunt mult mai grave: supravegherea permanentă între înstituţii, adoptarea de decizii populiste, paralizarea marilor reforme.  [1]

Acest tip de soluţie de avarie a fost consacrat în anii ’80 în Franţa, în condiţiile în care guvernul socialist, care a preluat pentru prima dată puterea în cadrul celei de – a V – a Republici – în 1981, prin preşedintele Francois Mitterrand, a pierdut alegerile desfăşurate la termen, în  aprilie 1986. Modelul de funcţionare al puterii executive [2] s-a confruntat atunci cu dilema  reprezentată de posibilitatea ca cei doi şefi executivi, având culori politice diferite, să poată colabora, fără a se trece printr – o criză constituţională, cu consecinţe greu de imaginat în ceea ce priveşte credibilitatea întregului sistem politic. În timp, acest fenomen s-a mai repetat de încă două ori, raţiunile fiind diferite, dar în ansamblu, putem aprecia că nu a generat blocaje semnificative  la nivel înstituţional. Să precizăm însă că un Preşedinte francez nu s-a aflat niciodată în situaţie de a coabita, în primii săi ani de mandat, cu un guvern având o altă culoare politică. Reamintim sintetic cele 3 momente ale coabitărilor  întervenite în Franţa, sublîniind că acestea au întervenit firesc, fără mari convulsii la nivelul societăţii:

1. –   1986: Preşedinte de  stânga şi majoritate de dreapta rezultată în urma alegerilor parlamentare;
2. –  1993: Preşedinte de stânga, (F. Mitterrand, aflat la al doilea mandat şi guvern de dreapta.

În ambele cazuri, situaţiile care au impus coabitarea au întervenit din motive legate de alternanţă la guvernare, inevitabilă în cazul evoluţiilor politice în plan intern şi european din anii ’80, ţînând cont şi de faptul că durata mandatului prezidenţial era de 7 ani, cu 2 ani mai mare decât cel parlamentar.

3. – 1997 – 2002, preşedinte de dreapta, Jacques Chirac şi guvern de stânga. În acest caz, Preşedintele în funcţie, a decis ca după 2 ani de mandat, să organizeze  alegeri parlamentare anticipate, în speranţa confortării majorităţii sale de dreapta, aflată în dificultate. Rezultatul neaşteptat al alegerilor au condus, la această coabitare, care a permis guvernului socialist, printre altele, să adopte o serie de măsuri situate oarecum în opoziţie cu guvernul precedent de dreapta al lui Alaîn Juppe, care astăzi sunt puternic contestate – ex. introducerea săptămânii de lucru de 35 de ore. Iată deci, că schimbarea guvernării poate înterveni şi ca urmare a unor promisiuni  cu consecinţe negative asupra unor dezvoltări economice ulterioare, preţul fiînd plătit însă de  electorat.

Sub presiunea opiniei publice și a mass media, în mandatul lui Jacques Chirac  a fost realizată reforma scurtării mandatului prezidenţial de la 7 la 5 ani. [3] În context trebuie amintit că a existat și o altă variantă de raţionalizare a guvernării: un mandat prezidenţial de 6 ani, nereînnoibil.

Până în 2002, când a alegerile prezidenţiale au respectat mandatul prezidenţial de 5 ani, alegerile parlamentare înainte de termen au fost declanşate de preşedintele nou ales, care, întâlnind o majoritate de altă culoare politică (1981, 1988)  a dorit ă îşi consolideze  susţinerea din partea forţelor politice partizane. În acest sens, alegerile dîn mai 1981,  au semnificaţia realizării unei armonizări între majoritatea prezidenţială şi cea parlamentară demonstrând  preeminenţa rolului pe care îl are şeful statului în sistemul înstituţional francez.

Coabitarea nu a mai avut loc începând cu alegerile prezidenţiale şi parlamentare desfăşurate aproape simultan, în 2002, 2007 şi 2012, acestea din urmă fiind decalate la maxim 60 de zile. În aceste alegeri, au venit la putere  preşedinţii împreună cu majorităţile care i-au susţînut în campaniile electorale. Coabitarea nu a mai întervenit în Franţa, şi, în cadrul astfel creat, este destul de greu sa se mai producă.

Pentru a sublinia caracterul particular al coabitării franceze în raport cu Uniunea Europeană, trebuie menţionat faptul că, accelerarea construcţiei europene în anii ’80, prin adoptarea Actului Unic European şi desăvârşirea Pieţei Înterne, a fost realizată, la nivel european de Preşedintele Francois Mitterrand, de Preşedintele Comisei Europene, Jacques Delors, fost ministru al bugetului în mandatul Preşedîntelui Mitterrand,  precum şi de Primul ministru socialist Michel Rocard toţi 3 contribuind decisiv la crearea Uniunii Europene în 1992. Rezultă că situaţiile înterne de criză nu au acţionat asupra interesului general european, Franţa fiind alături de Germania, motorul  Uniunii.

În timp ce experienţa coabitării nu s-a mai repetat la începutul celui de-al treilea mileniu, în România, ţara având un regim constituţional cu multe similitudini, Constituţia în vigoare a întrodus, prîn extinderea mandatului prezidenţial la 5 ani, în mod indirect, un calendar al alegerilor care conduce mai mult la efectele negative ale coabitării decât la celea pozitive. În contînuare vom relua principalele aspecte care ilustrează aplicarea unui proces, care ridică multe probleme atunci când actorii implicaţi nu se afla într-o logică de colaborare înstituţională.

Un prim conflict instituţional a apărut în aprilie 2007, când majoritatea parlamentară de susţinere a guvernului devenise diferită de cea prezidenţială, iar Parlamentul a încercat să provoace suspendarea Preşedîntelui , cu toate că, Preşedintele reuşise în decembrie 2004 să – şi formeze o majoritate alianţă favorabilă.

Alegerile prezidenţiale dîn 2009 au reprezentat un moment esenţial în istoria post tranziţie românească, pentru că, pentru prima dată desfăşurate diferit de alegerile parlamentare, s-au văzut confruntate cu problema coabitării, respinsă de Preşedîntele reales. Într-adevăr, o victorie la limită a preşedintelui a fost suficientă pentru a impune un guvern al său, întărit prîntr-o migraţie parlamentară de conjunctură şi care nu a mai ţinut cont de  faptul că,  o moţiune de cenzură a opoziţiei  fusese votată favorabil cu 2 luni înainte de alegeri. [4]  În acest mod, nu a fost respectată Constituţia, votul electoratului fiînd practic desconsiderat.

Coabitarea nu a mai putut fi evitată însă în anul 2012, când guvernul Mihai Răzvan Ungureanu a fost răsturnat în luna mai. În continuare, s-a întrat într-o logică de coabitare, între o alianţă de centru – stânga şi un Preşedinte de dreapta, impopular datorită acuzațiilor de corupţie  endemică şi a măsurilor de austeritate adoptate în perioada 2010 – 2011. Această coabitare forţată a fost marcată din start de conflicte instituţionale grave, cu consecinţe în plan extern şi care au avut originea în încapacitatea ambelor poli instituţionali de a colabora. [5] În noiembrie 2012, Guvernul ales în înteriorul unui mandat prezidenţial şi dispunând de o majoritate covârşitoare, a fost obligat să accepte coabitarea cu Preşedintele în funcţie dar care nu se mai bucura de încredere. Spre deosebire de Franţa, unde Preşedintele are atribuţii constituţionale în dizolvarea Adunării Naţionale și declanşarea alegerilor anticipate parlamentare, în România el nu are, în caz de dezacord, decât posibilitatea de a intra în conflict înstituţional dacă are o majoritate ostilă. [6]

Ultimele alegeri prezidenţiale dîn noiembrie 2014 au condus în mod inevitabil la o coabitare, de data aceasta Preşedintele nou ales venind alături de un guvern în funcţie si dispunând de o largă majoritate parlamentară. Dacă înainte de alegeri Preşedintele Iohannis s-a pronunţat în favoarea coabitării, ca limitare a puterii Executivului, [7] în timp şi-a nuanţat poziţia, considerând că pentru a realiza programul său politic, trebuie să acţioneze în sensul schimbării majorităţii existente, variantă dificil greu de pus în practică, conform dispoziţiilor constituţionale în vigoare. [8] La rigoare, preşedintele mai are la dispoziţie şi opţiunea privind fixarea unui orizont de aşteptare a viitoarelor alegeri parlamentare, care, în acest caz, se vor desfăşura într-o perioadă  de timp nu foarte îndepărtată – 2016.

Prin detaliile prezentate mai jos, dorim să subliniem provocările care rezultă din instalarea unor calendare politice prezidenţiale şi parlamentare, sensibil diferite, şi care acţionează negativ în raport cu dispoziţiile constituţionale specifice, în special cu prevederea conform căreia Preşedintele României exercită funcţia de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate. [9] Ţînând cont de practica înstituţională prezentată, calendarul următoarelor alegeri la nivel de preşedinte respectiv de parlament complică situaţia şi foarte probabil vor conduce la coabitări înstituţionale repetate – alegeri prezidenţiale 2019, 2024, 2029 şi alegeri parlamentare în 2020, 2024 şi 2028. În consecinţă, viaţa politica va fi dominată de alternanţe frecvente care generează instabilitate şi afectează proiectul de ţară al României. Peste calendarul intern se va suprapune cel european, alegerile pentru Parlamentul European urmând să aibă loc în 2019, 2024 şi 2029, existând deci ani în care acestea se desfăşoară împreună cu alegeri prezidenţiale – 2019. Fără echivoc,  toate cele 3 tipuri de alegeri desfăşurate în acelaşi an sau separate la distanţă foarte mică, 1 an, pot produce înversări de majorităţi prezidenţiale şi parlamentare sistematice.

Coabitarea şi desemnarea Primului – ministru

Dîn punct de vedere teoretic, Constituţia franceză a conferit guvernului, aflat în raport de autonomie cu Preşedintele, sarcina de a pune în practică, politica Naţiunii. Primul ministru este șeful majorităţii care guvernează, responsabil în fața Parlamentului în ceea ce priveşte funcţionarea înstituţiilor și continuitatea Statului. [10] Practica înstituţională a arătat însă diferit, ceea ce a condus și la opinii conform cărora Franţa a dezvoltat modelul unei adevărate  monarhii republicane, cu un Preşedinte ce joacă un rol dominator şi un Executiv docil, care este obligat sa respecte  programul acestuia. [11] În mod unanim, este acceptat faptul că, alegerea Preşedintelui prin vot universal direct, conjugată cu perioadele în care majoritatea prezidenţială coincide cu majoritatea parlamentară reprezentând aceleaşi familii politice, este principalul argument în acest sens. [12] Într-adevăr, în cazurile în care majoritatea de susţinere a Preşedintelui, exprimată prin acorduri înainte de alegerea sa, [13] a funcţionat, acesta a avut un sprijin solid pe durata mandatului său. În perioadele de coabitare, întervenţia sa  împotriva guvernului s-a manifestat în special prin întârzieri în promulgarea legilor.

În ceea ce priveşte numărul de premieri în cadrul mandatului prezidenţial, Franţa din afara perioadelor de coabitare a cunoscut prezența mai multor Prim miiştri. Practic, Preşedinţii au solicitat la început numirea unui Prim ministru care se bucura de autoritate asupra majorităţii prezidenţiale, după care au procedat la impunerea unor personalităţi mai apropiate lor. [14] Totuşi, Preşedintele nu poate susţine un Prim ministru aflat în afara majorităţii parlamentare fără acordul acesteia, pentru ca ar risca o criză cu efecte negative asupra mandatului său. Schimbările Primilor miniştri sunt direct legate de contextul întern exemple Raffarîn în 2005, de Villepîn în 2006, pe fondul agravării crizelor în timpul celui de-al doilea mandat Chirac. Exceptându-l pe J. Chirac, dar și acesta după o lungă bătălie politică, nici un alt fost Prim ministru nu a putut deveni Preşedinte, eşuând fie ca urmare a conflictelor interne în cadrul propriului partid sau ale coaliţiei de susţinere (M. Rocard, L. Fabius) fie pierzând cursa prezidenţială din motive legate de mandatul anterior de şef al executivului ( Lionel Jospîn în 2002).

Problemele privînd desemnarea primilor miniştri au început sa apară în momentul când s-au înregistrat diferenţe între un Preşedinte, ales pentru un anumit program și majoritatea parlamentară ostila, primul exemplu fiind 1981. Acţionând în conformitate cu spiritul instituţiilor celei de-a V-a Republici, care acorda preeminenţa alegerilor prezidenţiale, Preşedintele nou ales – F. Mitterrand – care a găsit o majoritate de altă culoare politică a decis sa provoace alegeri anticipate şi să nu mai aştepte cenzurarea Guvernului pe parcursul mandatului său. Acest lucru a fost însă posibil datorită dispoziţiilor constituţionale specifice existente. [15] Situaţia s-a repetat în mai 1988, fiind justificată de necesitatea asigurării unui sprijin real pentru Preşedinte. [16] În cazurile în care, alegerile parlamentare au fost decalate în raport cu mandatul prezidenţial -1973, 1978, Preşedinţii în funcţie au făcut apel la coerența actului de guvernare, şi implicit la exercitarea funcţiei prezidenţiale împreună cu o majoritate care ii este favorabilă acestuia. [17]

Constituţia celei de-a V-a Republici stipulează faptul că Preşedintele poate revoca pe Primul ministru când acesta îi prezintă demisia Guvernului. [18] De aici, s-ar putea deduce că un Prim ministru care ar refuza acest lucru ar putea continua să-și exercite funcţiile. În practică, demisiile Primilor miniştri au fost dorite în prealabil de Preşedinţi, apărând ca încheierea unui dezacord profund cu Preşedintele. Puterea de revocare pe care o are Preşedintele s-a manifestat în perioadele de coincidență a majorităților prezidenţiale și parlamentare. [19] Primul ministru este personajul politic de sacrificiu, demisia sa în momentele dificile ale mandatului prezidenţial devenînd o cutuma, pentru salvarea imaginii Preşedintelui.

Situaţiile sunt diferite în cele două ţări. În timp ce în Franţa, şeful Executivului a dobândit legitimitate de la Preşedîntele Republicii (art. 49 al 1), aceştia nefiind practic obligaţi să – şi angajeze responsabilitate asupra unui program decât în perioadele de coabitare [20], în România desemnarea Primului ministru de către Preşedinte poate fi înterpretabilă după caz: ca o formalitate odată ce Parlamentul a aprobat – o sau dimpotrivă, dacă Preşedintele urmăreşte alte obiective decât Parlamentul. În acest mod, se creează o stare de încertitudîne cu privire la persoana care urmează sa fie desemnată ca şef al Executivului, care în cazurile de coabitare se amplifică.

Până în anul 2004, peisajul politic îndigen a fost dominat de două figuri emblematice, Ion Iliescu și Emil Constantinescu, care s-au confruntat în două alegeri prezidenţiale consecutive, 1992 si 1996, a treia, din 2000 fiind evitată, datorită retragerii premature a preşedintelui în funcţie, Constantinescu. Fără echivoc, Primii miniştri desemnaţi de aceşti doi preşedinţi nu le-au făcut concurență acestora. În timp ce Ion Iliescu a lucrat în perioadele mandatelor sale cu câte un Prim ministru, Nicolae Văcăroiu și Adrian Năstase, Constantinescu a fost nevoit să schimbe de două ori Primul ministru (Radu Vasile și Mugur Isărescu) din motive legate de disfuncţionalităţile coaliţiei aflate de guvernare. Niciunul dîntre aceşti cinci Prim miniştri nu a devenit Preşedinte al Statului, deşi au existat tentative în acest sens – A. Năstase în 2004 și M. Isărescu, în 2000, ceea ce arată că aceleaşi constrângeri politice acţionează contra candidaturilor unor foşti Prim miniştri, atât în Franţa cât si în România.

Întroducerea în Constituţia revizuită din 2003 a unei prevederi care interzice revocarea Primului ministru de către Preşedinte creează confuzie si blocaj înstituţional, fiind în contradicţie cu alegerea Preşedintelui prin vot direct. [21] În cazul în care se înterpretează că  Preşedintele nu are decizia fînală cu privire la numirea Primului ministru, rezultă că formarea majorităţii parlamentare poate fi aleatorie (aşa cum s-a întâmplat în 2005) fără coerenţă ideologică, fragilă, şi reversibilă. Consecinţa directă: conflicte prelungite între cei doi poli ai puterii executive, cu efecte grave asupra continuităţii programului adoptat în Parlament. Momentele principale care au ilustrat această disfuncţionalitate au fost declanşate de încercarea de a provoca alegeri anticipate în 2005 şi  referendumul organizat pentru demiterea preşedintelui în 2007. Acestea au deturnat acţiunea guvernamentală, într-un moment extrem de delicat – declanşarea crizei economice din 2008.  [22]

În opinia noastră, Preşedintele nu exercită în mod pasiv rolul său de mediator al puterilor în stat, el întervenind în primul rând în legătură cu desemnarea sefului executivului, act responsabil, care îl implica ulterior în mod direct şi care îi conferă credibilitate politică. În acest sens, fiind învestit de către cetăţeni cu ocazia alegerilor prezidenţiale, Preşedintele va exercita în mod personal puterea. [23] Modul în care însă Preşedinţii României se delimitează de premierii lor nu corespunde literei Constituţiei. Cazul actual, al Premierului ales în urma unui vot favorabil covârşitor în alegeri parlamentare, aflat în situaţia de a se confrunta şi a pierde categoric bătălia prezidenţială, dar continuă să rămână în funcţie, reprezintă o provocare  nouă în cadrul coabitării, şi a cărei rezolvare este greu de decelat în condiţiile actualului text fundamental.

Concluzii

Sincopele instituţionale înregistrate în cei 25 de ani de post tranziţie comunistă impun dezbaterea aprofundată şi adoptarea unor măsuri eficiente în vederea unei mai bune dinamici a mecanismului instituţional. În acest sens, reconsiderarea actualului calendar de alegeri prezidenţiale trebuie să constituie o prioritate, cel puţin din motive legate de suprasolicitarea votului, cu consecinţe în scăderea procentului de participare a electoratului la alegeri ale căror teme se suprapun în mod  înevitabil .

Nu  este rolul acestui articol să aprofundeze conflictele politice recente care au avut loc în România, dar apreciem că o mare parte  din acţiunile controversate şi ezitante ale clasei politice îşi are de fapt originea în dispoziţii constituţionale imperfecte şi de constrângeri decurgând dintr-un calendar de alegeri complicat.

 Până în anul 2003, deşi desfăşurate concomitent cu alegerile legislative, alegerile preşedinţilor României au fost decisive pentru configuraţia politică rezultată. Cu toate că nu mai îndeplineşte un rol de locomotivă, preşedintele rămâne principalul personaj politic, în jurul căruia se pot forma sau orienta  partidele sau alianţele politice. Practica înstituţională recentă care a relevat faptul că ultimul  Preşedînte + T. Băsescu – nu a exercitat un rol de mediator după alegeri, aşa cum prevede Constituţia, poate şi datorită preocupării sale de a forma majorităţi prezidenţiale care să coincidă cu acelea parlamentare favorabile, nu poate continua.

O reamplasare a Preşedintelui în centrul sistemului instituţional românesc prin clarificarea atribuţiilor sale, porneşte  în opinia noastră, de la consolidarea rolului său, în etapa imediat următoare alegerilor prin fixarea unor dispoziţii lipsite de echivoc cu privire la aspecte sensibile care privesc în primul rând practica înstituţională referitoare la realizarea coabitării. În consecinţă, pentru a răspunde şi dorinţei electoratului care acordă prioritate Preşedintelui, soluţia franceză de a realinia alegerile şi a permite Preşedintelui să se sprijine pe o majoritate conform programului propus, prin organizarea unor alegeri anticipate poate fi preluată.

Bibliografie:

Lucrări generale și speciale

DEBBASCH, Charles, Jean – Marie, Pontier, Jacques, Bourdon, Jean – Claude, Ricci, Droit constitutionnel et înstitutions politiques, 4 e edition, Economica, 49, rue Hericard, Paris;

DUHAMEL, Olivier, Droit constitutionnel et politique, Le Seuil, Paris;

DUVERGER, Maurice,  La monarchie républicaine – ou comment les démocraties se donnent le rois, Paris, Robert Laffont, 1974;

MAUS, Didier, La Pratique constitutionnelle francaise, PUF, 1992;

Resurse on.line

Constituţia României , Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 767 din 31 octombrie 2003;

Constitution de la V e Republique, www.senat.fr;

„Primul Guvern după 1989 care cade prîn moțiune de cenzură”, în Adevărul Live, 13 octombrie 2009,  http://adevarul.ro/news/eveniment/primul-guvern-1989-cade-motiune-cenzura-254—176-1_50ad5b717c42d5a6639397c4/îndex.html ;

Lavinia Bălulescu, „<<Păcatele>> referendumului din România, analizate de presa franceză”, în Adevărul , 17 august 2012, http://adevarul.ro/locale/timisoara/pacatele-referendumului-romania-analizate-presa-franceza-1_50aec5227c42d5a663a02e85/îndex.html

www.presidency.ro/static/Acord_de_colaborare.pdf

[1] Charles, Debbasch, Jean – Marie, Pontier, Jacques, Bourdon, Jean – Claude, Ricci, Droit constitutionnel et înstitutions politiques, 4 e edition, Economica, 49, rue Hericard, Paris, pp. 578 -580

[2] Art. 5 si art. 20 si 21 , Constitution de la V e Republique , www.senat.fr(accesat 20.07.2015)

[3]  Cf. art. 89 al 2,  la Constitution de la Republique Francaise. www.senat.fr. Reforma a fost adoptată la 24 septembrie 2000 (accesat 20.07.2015).

[4] „Primul Guvern după 1989 care cade prîn moțiune de cenzură”, în Adevărul Live, 13 octombrie 2009,  http://adevarul.ro/news/eveniment/primul-guvern-1989-cade-motiune-cenzura-254—176-1_50ad5b717c42d5a6639397c4/îndex.html (accesat 20.07.2015)

[5] Lavinia Bălulescu, „<<Păcatele>> referendumului dîn România, analizate de presa franceză”, în Adevărul , 17 august 2012, http://adevarul.ro/locale/timisoara/pacatele-referendumului-romania-analizate-presa-franceza-1_50aec5227c42d5a663a02e85/îndex.html (accesat 20.07.2015)

[6] www.presidency.ro/static/Acord_de_colaborare.pdf (accesat 19.07.2015)

[7] Confruntare electorală 12 noiembrie Realitatea TV

[8] Art. 113 – 114, Constituţia României , Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 767 dîn 31 octombrie 2003, http://www.constitutia.ro/const.htm (accesat 19.07.2015)

[9] Ibid,  art. 80 al. 2

[10] Art. 5, Constitution de la V e Republique, www.senat.fr (accesat 20.07.2015)

[11] Maurice, Duverger, La monarchie républicaine – ou comment les démocraties se donnent le rois, Paris, Robert Laffont, 1974, p.284

[12] Didier, Maus, La Pratique constitutionnelle francaise, PUF, 1992, pp. 75-78

[13] 1974 – consolidarea majoritarii prezidenţiale pentru Valery Giscard d’Estaing, în 1981 – alianţa între Partidul socialist, Partidul comunist și Mişcarea radicalilor de stânga pentru susţinerea lui François Mitterrand.

[14] J. Chirac în 1974 a fost înlocuit cu R. Barre în 1977, Michel Rocard înlocuit cu E. Cresson în 1991,

[15] Art. 12, Constitution de la V e Republique, www.senat.fr  (accesat 20.07.2015) .

[16] Olivier Duhamel, Droit constitutionnel et politique, Le Seuil, Paris, 1994, pp. 851 – 853.

[17] Valery Giscard d’Estaing, Discurs în  data de 21 mai 1977, cf. O. Duhamel, op.cit.

[18] Art. 8, Constitution de la V e Republique, www.senat.fr  (accesat 20.07.2015)

[19] Charles, Debbasch, Jean – Marie, Pontier, Jacques, Bourdon, Jean – Claude, Ricci, Droit constitutionnel et înstitutions politiques, op.cit., pp. 706 -707.

[20] J. Chirac în aprilie 1986, E. Balladur în aprilie 1993

[21] Art. 107 al 2, Constituţia României, op.cit. (accesat 20.07.2015)

[22] videonews.ro/video/romania/cristian-tudor-popescu-despre-coabitari-i-tradari.html (accesat 20.07.2015)

[23] O. Duhamel, Droit constitutionnel et politique, op.cit., p. 871