BISERICA ROMÂNĂ UNITĂ: O REDUTĂ ANTICOMUNISTĂ (1945-1948)

[The Romanian Church United with Rome: an anticommunist stronghold (1945-1948)]

Daniel Cornel BARNA
Universitatea Babeș-Bolyai
Școala Doctorală Istorie. Civilizație. Cultură
danibarna70@gmail.com

Rezumat:

            This research is based on the hypothesis that the Romanian Church United with Rome represented in the time frame 1945-1948 an obstacle and a symbol of resistance to the establishment of communism in Romania. The subject of the research is a rather little studied one, but nevertheless, there are some notable papers carried out in recent years from which a new research approach can be started. It should be taken into account that most of the information can be obtained by consulting the documents from the archives, as well as from the newspapers that were published in those years. In other words, this paper aims to illustrate how the political and ideological pressure on the Greek Catholic Church is reflected in the preceding years of the abolishion of this Church.

Keywords: Greek-Catholic Church, communism, bishops, repression

           Introducere

Într-una dintre cercetările sale referitoare la istoria Bisericii Unite, Sergiu Soica puncta următorul aspect: „în anul 1945 războiul s-a terminat, dar pentru Biserica Greco-Catolică abia a început”[1]. Ipoteza prezentei lucrări pornește de la o idee similară, și anume: denominațiunea greco-catolică s-a aflat sub o constantă presiune după al Doilea Război Mondial, iar în segmentul cronologic 1945-1948 Biserica Română Unită a reprezentat un obstacol în calea instaurării comunismului ca urmare a faptului că aceasta era în directă legătură cu Sfântul Scaun, și implicit cu realitățile politice din țările vest-europene. De asemenea, prin presiunile pe care autoritățile au început, în mod treptat, să le exercite asupra acestei instituții, Biserica Greco-Catolică ajunge să devină unul dintre principalele bastioane de rezistență anticomunistă.

Așadar, scopul prezentei cercetări este de a ilustra modul în care se reflectă în arhivele Bisericii Române Unite anii de presiune politică și ideologică asupra ei, ani premergători măsurii din 1948, prezentând cronologic îngrădirile tot mai dure la care a fost supusă denominațiunea vizată.

În ceea ce privește istoriografia problemei, în ultimii ani s-au făcut sau sunt în decurs de desfășurare o serie de cercetări legate de Istoria Bisericii Unite, fiind publicate rezultatele mai multor demersuri științifice cu privire la desființarea ilegală a acestei Biserici de către comuniști în anul 1948. Astfel, din cadrul literaturii de specialitate, trebuie amintiți cercetători precum Ioan Marius Bucur, Cristian Vasile, Sergiu Soica (aceștia publicând și corpusuri de documente legate de parcursul greco-catolicismului în perioada comunistă), dar și Emanuel Cosmovici și Viorel Rusu.

Desigur, pe lângă literatura de specialitate, pentru o astfel de cercetare este neapărată nevoie de analizarea surselor primare, unele dintre acestea fiind încă neexplorate. Astfel, ca metodologie de cercetare necesară atingerii scopului, voi recurge în primul rând la reconstituirea evenimentelor politice intervalului de timp avut în vedere folosindu-mă de următoarele surse primare: documente din Arhivele Naționale, corpusuri de documente deja publicate, precum și presa vremii. Se va recurge de asemenea și la analiza critică a surselor.

2. Cadrul general

Biserica Catolică, indiferent de rit, reprezenta un canal de comunicare cu lumea liberă, aspect pe care sovieticii nu puteau să îl tolereze[2]. În ceea ce îi privește pe comuniștii din România, Biserica Română Unită era privită ca o structură reacționară, serviciile secrete acuzând constant predicile clerului unit care atacau public regimul și unele decizii ale guvernului[3], motiv pentru care presiunile anticatolice ajung să se accentueze treptat.

Totodată, deși în timpul celui de-al Doilea Război Mondial Biserica Catolică a evitat orice angajament care ar fi plasat-o alături de Germania nazistă, papa Pius al XII-lea a fost constant vocal față de îngrijorarea lui legată de prezența sovietică tot mai pronunțată în centrul Europei[4]. Discursul anticomunist a fost o constantă și în cadrul publicațiilor Bisericii Unite Române: spre exemplu, în contextul intrării României în război, periodicul „Unirea” aflat sub auspiciile Mitropoliei Greco-Catolice de la Blaj nu doar că a justificat implicarea statului român pentru a-și recupera teritoriile pierdute, ci chiar a condamnat Uniunea Sovietică pentru politica sa antireligioasă care încuraja ateismul, ilustrând bolșevismul ca „împărăția lui Lucifer”[5]. Tot în periodicele blăjene, în 1944 apare și exprimarea unor temeri legate de sovieticii care înaintau în zonă, punctându-se faptul că exista o incompatibilitate între doctrina creștină și cea comunistă[6].

Tot în timpul conflagrației mondiale, cu ocazia întrunirii sinoadelor protopopiale[7], o etapă a ședinței sinodale era reprezentată de susținerea unei prelegeri referitoare la combaterea problemelor cu care se confrunta Biserica. În general era vorba de concubinaj, alcoolism, sau neoprotestantism, dar erau și cazuri în care se discuta despre modalități de combatere a răspândirii doctrinei comuniste[8], și modul în care aceasta afecta Biserica. Mai mult decât atât chiar, în anul 1936, întregul episcopat greco-catolic semnase o pastorală intitulată „Despre primejdia socialistă și comunistă”[9], cerându-se clerului și credincioșilor din teritoriu să colaboreze cu autoritățile statului pentru a descoperi focarele comuniste din țară.

Comuniștii, la rândul lor, priveau riturile catolice din România foarte circumspect, argumentând că acestea aparțineau unei structuri supranaționale[10] prin legătura lor directă cu Vaticanul, legătură întărită prin Concordat. Semnarea acestei convenții a fost criticată de către unii clerici ortodocși precum mitropolitul Nicolae Bălan în perioada interbelică[11], iar noul context politic de după 1945 a permis readucerea în discuție a chestiunii Concordatului și a resuscitat exprimarea unor nemulțumiri mai vechi, factorii decizionali folosindu-se de acestea pentru a-și îndeplini propriile scopuri.

Așadar, luând în calcul toate aceste aspecte de ordin general prezentate până în acest punct, în cele ce urmează va fi surprinsă evoluția Bisericii Unite în segmentul cronologic vizat, analiză care va fi împărțită după criteriul cronologic. Fiecărui an îi va fi acordată o secțiune distinctă pentru a facilita astfel o mai ușoară înțelegere a tuturor îngrădirilor la care Biserica Unită a fost supusă, și care au culminat în 1 decembrie 1948 cu scoaterea în afara legii a denominațiunii greco-catolice.

3. Anul 1945

Instalarea guvernului Petru Groza în martie 1945 nu a modificat imediat relația cu Biserica Unită, dar cu toate acestea, încă din acel an vor fi început să se întrevadă anumite diferențe între relația dintre factorii decizionali și cele două confesiuni românești majore: ortodoxismul și greco-catolicismul.

Un exemplu concludent este reprezentat de noul ministru al Cultelor, preotul ortodox Constantin Burducea, care a încercat să rupă unitatea catolică dintre cele două rituri prin crearea, în cadrul Ministerului, a unor Direcții de cult. A fost realizată firește și o Direcție a Cultului Catolic[12], dar aceasta se ocupa doar de chestiunile ritului romano-catolic. În data de 25 martie 1945 întregul episcopat catolic din România, de ambele rituri, a adresat un Memoriu ministrului Burducea, prin intermediul acestuia protestând împotriva reorganizării Ministerului Cultelor, punctând că noua formă de funcționare desconsideră interesele Bisericii Catolice și împarte credincioșii catolici în funcție de naționalitate. Ierarhii cer ca Direcția Cultului Catolic să vizeze ambele rituri, să nu mai fie una separată, iar pentru a-și susține argumentul se dă exemplul Bisericii Ortodoxe care are o singură Direcție care se ocupă nu doar de ritul românesc, ci și de cel sârbesc, armean, bulgăresc, etc. În cuprinsul Memoriului s-a precizat bineînțeles și încălcarea prevederilor Concordatului, act care stipulează că riturile catolice trebuie privite unitar[13].

Problema Direcțiilor de cult a fost în cele din urmă rezolvată, dar anul 1945 a adus o altă îngrădire, legată de această dată de numirea și/sau transferarea preoților. Conform noii legislații, personalul clerical putea să fie numit, reprimit, pensionat sau transferat numai după ce se publica în Monitorul Oficial o decizie de recunoaștere a acestui fapt[14]. Această măsură viza toate cultele, nu doar Biserica Unită, dar chiar și așa, nu trebuie ignorată îngrădirea pe care o aducea. Și până atunci orice modificare făcută de vreun ierarh în privința ocupării unei parohii trebuia comunicată la Minister, dar era o chestiune mai degrabă formală; din 1945 ea devine o condiție, iar schimbarea de facto se putea face doar după ce Ministerul își dădea acordul, vorbind astfel de un control sporit asupra cultelor. Tot pe această linie decizională, Ministerul Cultelor a dorit să știe situația materială a tuturor bisericilor, iar în acest sens comunică episcopiilor decizia cu numărul 57.756, prin care episcopii trebuiau să ceară preoților din subordine realizarea unui inventar al tuturor bunurilor și evaluarea lor materială[15] fără a se oferi o justificare pentru care solicită aceste aspecte.

Biserica Română Unită s-a arătat foarte rezervată în privința implicării în noile forme de funcționare ale statului. Un exemplu îl reprezentă reticența înscrierii în Uniunea Preoților Democrați, organizație prin care comuniștii doreau să înlăture vechea imagine cum că ei ar fi fost prigonitori ai religiei, dar și să creeze un organism interconfesional pe care să-l poată urmări cu atenție[16]. Totuși, greco-catolicii nu s-au arătat deloc interesați să facă parte din această Uniune.

Ierarhii nu au fost interesați nici de a intra în Frontul Național Democratic, o altă organizație pe care o priveau sceptic. Episcopul Maramureșului, Alexandru Rusu, chiar a fost acuzat, alături de o serie de preoți din dieceza sa, de atitudine nedemocratică pentru că nu militează pentru înscrierea în Front. Mai mult decât atât, unii preoți din dieceza maramureșeană erau acuzați de predici cu caracter șovin. În replică, ierarhul din Baia Mare a respins acuzațiile, considerându-le gratuite și lipsite de dovezi[17]. Rămânând însă total reticent la ideea îndemnării clerului din subordine să facă parte din Uniunea Preoților Democrați sau din Frontul Național Democratic, episcopul Alexandru Rusu a intrat foarte repede în colimatorul autorităților[18], mai ales că ierarhul nu s-a sfiit niciodată să-și exprime fără menajamente nemulțumirile.

Alexandru Rusu s-a pronunțat și împotriva participării sau trimiterii de delegați la Congresul General al Preoților Ortodocși, organizat în București în perioada 16-17 octombrie, eveniment la care a luat parte și Petru Groza alături de alți membri ai guvernului, fiind invitați și reprezentanți ai tuturor cultelor. Singurele eparhii unite care au trimis delegați au fost cele de Cluj-Gherla și Lugoj, provocând astfel iritarea ierarhului maramureșean[19].

Din memoriile canonicului de la Lugoj, Nicolae Brânzeu, aflăm mai multe despre atitudinea episcopatului catolic cu privire la Congresul din octombrie. Preotul punctează faptul că fusese invitat, el fiind la acea vreme prezent în capitală, dar a declinat participarea pentru că atitudinea clerului catolic era împotriva participării[20], delegații trimiși fiind doar protopopi, nu canonici sau vicari generali. Este totuși demn de avut în vedere faptul că la o zi după Congres, Nicolae Brânzeu a avut o întrevedere cu Petru Groza, preotul fiind invitat la dejun acasă la prim-ministru, cei doi fiind în trecut colegi la Liceul din Orăștie. Petru Groza a profitat de ocazie pentru a-i împărtăși (relatează canonicul) modul trist în care este privită Biserica Unită din cauză că se opune oricărui demers al autorităților pentru a crea o apropiere între guvern și Biserică. Este criticată și pastorala lui Traian Frențiu, seniorul episcopatului greco-catolic, acesta pronunțându-se de curând împotriva intrării preoților în sindicate, dar și atitudinea tot mai acidă a lui Alexandru Rusu[21]. Nu este specificat în cadrul acestor memorii dacă prim-ministrul i-a cerut lui Brânzeu să intervină pe lângă episcopi ca să le sugereze o schimbare de atitudine. Cert este însă că la finele anului 1945 se poate deja vorbi de o tensiune între autorități și Biserica Greco-Catolică, primele inconveniente făcându-și apariția.

4. Anul 1946

Această situație s-a agravat în 1946, principalele probleme apărând pe fondul a două tipuri de alegeri care trebuiau să aibă loc în acel an, și anume: desemnarea unui nou mitropolit, scaunul fiind vacant încă din 1941 de la moartea lui Alexandru Nicolescu, dar și a alegerilor parlamentare convocate în luna noiembrie.

Alegerea mitropolitului nu ar fi trebuit să preocupe autoritățile decât formal dat fiind faptul că în conformitate cu prevederile Concordatului statul român doar confirma persoana aleasă de către sinod și numită de suveranul pontif. Totuși, în lumina noilor tendințe, asemeni cazurilor de monitorizare mult mai atentă a numirilor de parohi, statul a dorit nu doar să urmărească îndeaproape, ci chiar să intervine pentru a-și satisface propriile interese.

Factorii decizionali au înțeles puternica miză pe care o reprezenta ierarhul de la Blaj în Ardeal[22], astfel că, în ciuda faptului că îi priveau pe toți ierarhii drept reacționari, ar fi dorit cooptarea lor[23], aspect care însă nu s-a înfăptuit. Principalii favoriți pentru numire erau Alexandru Rusu și Iuliu Hossu, acest lucru datorându-se cel mai probabil activității lor din perioada horthistă, ajungând să se bucure de o foarte mare popularitate atât în rândul clerului, cât și al laicatului.

În fine, sinodul elector s-a întrunit la Blaj și a fost alcătuit din 60 de clerici, la data de 16 martie 1946 fiind ales Alexandru Rusu. Nicolae Brânzeu relata faptul că într-o nouă întrevedere cu Petru Groza (pe care îl descrie ca o persoană complet schimbată, fiind fervent împotriva papei și cu viziuni mult mai stricte), petrecută în 31 martie, prim-ministrul i-ar fi relatat că sub nicio formă guvernul nu-l va accepta pe Alexandru Rusu din cauza atitudinii sale reacționare, fiind preferați episcopii Iuliu Hossu și Ioan Suciu[24]. Preferința pentru Iuliu Hossu poate fi justificată, ierarhul clujean dovedindu-se de-a lungul timpului un diplomat foarte abil, și cu un discurs mult mai temperat. Cu toate acestea însă, cooptarea lui nu a fost posibilă, iar chestiunea numirii noului mitropolit a rămas nerezolvată, guvernul refuzând confirmarea celui ales.

Pentru ca Biserica Unită să poată totuși funcționa, Sfântul Scaun l-a numit pe Ioan Suciu drept administrator arhidiecezan al Mitropoliei Greco-Catolice de Alba Iulia și Făgăraș, iar Traian Frențiu, episcopul Oradiei, ca urmare a faptului că era cel mai vârstnic, a fost desemnat senior al episcopatului catolic de rit răsăritean din România.

În legătură cu celălalt scrutin menționat, se poate lesne afirma că și pregătirea alegerilor parlamentare a avut repercusiuni asupra Bisericii Unite. Acestea se pot vedea mai cu seamă în teritoriu, fiind vorba de arestări sau intimidări de preoți, dar afectele s-au resimțit și la nivel central. În memoriile sale, Iuliu Hossu a consemnat faptul că adevăratele greutăți au apărut tocmai după alegerile din 1946, fiind arestați preoții care au refuzat să se pronunțe public împotriva lui Iuliu Maniu[25]. Nunțiatura și ierarhii greco-catolici au făcut numeroase eforturi diplomatice în lunile următoare pentru a se asigura că preoții arestați sunt eliberați, sarcină deloc ușoară pentru că acuzațiile înaintate nu erau punctuale (se folosea retorica specifică regimului comunist), ba mai mult, în multe dintre cazuri nici măcar nu era formulată o motivație pentru arestare.

Toate aceste demersuri erau mai degrabă forme de intimidare, de a crea un climat de nesiguranță. Acesta a fost augmentat și de desființarea Bisericii Unite din Ucraina cu puțin înainte de sinodul elector. Chiar dacă pe parcursul anului 1946 în spațiul românesc autoritățile nu au făcut demersuri similare cu cele ale sovieticilor (cum se va fi întâmplat însă ulterior, în anul 1948), și s-a testat terenul pentru o colaborare cu ierarhii uniți, pericolul era conștientizat.

5. Anul 1947

În memoriile sale, viitorul episcop Ioan Ploscaru, la acea vreme vicar general al Diecezei Unite de Lugoj, a consemnat faptul că evenimentele din 1946 l-au făcut să vadă anul 1947 într-o perspectivă foarte sumbră, avertizându-l pe episcopul Ioan Bălan de pericolul imitării în România a acțiunilor sovietice din Galiția. Ierarhul din Lugoj însă, conform spuselor vicarului său, considera că o acțiune similară cu cea a desființării Bisericii Unite din Ucraina era neverosimilă în spațiul românesc, unde specificul local era total diferit[26]. Cele afirmate de către Ioan Bălan erau desigur adevărate: specificul spațiului românesc era diferit de cel sovietic, motiv pentru care încă de la început autoritățile nu au putut avea fățiș o agendă anticlericală, și mai ales una anticatolică.

Totuși, alegerile din 1946 și semnarea tratatului de pace din februarie 1947 au determinat schimbări, iar lucrurile s-au înăsprit profund[27]. Astfel, guvernul a interzis, sau în cel mai bun caz a cenzurat intens publicațiile apărute sub auspiciile Bisericii Unite Române, folosindu-se de diverse argumente, cel mai recurent fiind cel legat de poziția reacționară sau manistă a numeroși preoți[28].

Dacă în anii anteriori consemnările din jurnalul lui Nicolae Brânzeu au ajutat la conturarea măcar schematică a abordării lui Petru Groza față de Biserica Unită, pentru anul 1947 există o consemnare strict confidențială a unei conversații dintre primul-ministru și Ioan Suciu pe fondul situației tot mai tensionate dintre autorități și greco-catolici. Petru Groza și-a exprimat nemulțumirea față de modul în care o parte considerabilă a clerului unit a fost împotriva puterii în timpul alegerilor, și și-au menținut pozițiile și după terminarea acestora. De asemenea, conducătorul guvernului comunist a punctat faptul că statul a făcut toate eforturile pentru a demonstra că Rusia nu mai este un stat ateist, că permite libertatea de cult, Biserica Română Unită rămâne impasibilă, sau chiar continuă să acuze ateismul rusesc[29]. Documentul nu oferă detalii referitoare la răspunsul dat de Ioan Suciu, cert este însă că în continuarea anului 1947 acesta ajunge să fie foarte atent urmărit de către autorități: nu doar deplasările, ci și persoanele cu care acesta s-a întâlnit[30] ajungând să fie consemnate în note informative.

Pe lângă aceste presiuni, discuții neoficiale, urmăriri din umbră, factorii decizionali continuă și pe cale legislativă o tot mai atentă supraveghere a situației clerului. Ziua de 27 august 1947 vine cu solicitarea Ministerului Cultelor ca eparhiile tuturor denominațiunilor să solicite prin circulare comunicarea de către preoți nu doar situația materială a parohiilor (care mai fusese transmisă și în trecut), ci și averea personală a preoților[31].

Ierarhii s-au văzut nevoiți să dea curs acestei cereri și nu am găsit consemnări în care să se conteste decizia Ministerului de a fi la curent cu averea pe care o deținea un preot, deși în mod normal ar fi trebuit să intereseze doar sesia bisericească, eventual și cea parohială sau cantorală, dar cu siguranță nu și averea personală. Nemulțumirile însă se tot adunau, atât episcopii, cât și Nunțiatura de la București semnalând constante încălcări de drepturi pe tot cuprinsul anului 1947, fiind vizați preoți atât greco-catolici, cât și romano-catolici.

S-a dorit rezolvarea acestor probleme printr-o audiență a episcopatului cu Petru Groza, dar prim-ministrul a fost foarte tranșant. El a punctat răspicat faptul că Biserica trebuie să fie alături de poporul său, nu de cineva care a angrenat lumea în război, făcând cel mai probabil aluzie la poziția catolică de a acuza comunismul de ateism, aspect care în retorica sovietică, și deja și în cea a comuniștilor români, echivala cu susținerea Germaniei împotriva Uniunii Sovietice în anii conflagrației mondiale. Totodată, șeful Consiliului de Miniștri a dat asigurările de rigoare că guvernul intenționează să sprijine cultele, indiferent de confesiune, dar cu condiția ca acestea să înțeleagă că vechiul sistem politic s-a prăbușit și că a apărut altul nou[32]. Altfel spus, în continuare se negocia încetarea șicanelor cu condiția colaborării cu noul regim.

Lucrurile au rămas nerezolvate și în urma audienței comune din noiembrie 1947, niciunul dintre ierarhi nu și-a dat concursul de a sprijini factorii decizionali comuniști, cel mai înverșunat în acest sens rămânând episcopul din Baia Mare. Omologul său ortodox însă, ierarhul Sebastian al Maramureșului, a emis o pastorală de Crăciun în acel an, în care le cerea credincioșilor următoarele: „să fiți cu ascultare față stăpânirea scumpei noastre țări, căci stăpânirile câte sunt, toate sunt de la Dumnezeu rânduite”[33], iar în ceea ce îl privește pe Groza, îl ilustrează drept „luminatul fiu al Bisericii și neamului nostru”[34], pastorala arătând deja înainte de evenimentele din 1948 contrastul dintre pozițiile celor două Biserici surori.

Acest nou regim mai avea însă câteva redute care-i stăteau în cale, pe lângă Biserica Unită, finele anului 1947 aducând totuși încă un succes pentru tabăra comunistă; este vorba de forțarea regelui Mihai să abdice. Evenimentul a fost prezentat propagandistic în Scânteia, ilustrându-se că plecarea lui Mihai I reprezintă căderea sistemului burghezo-moșieresc care a asuprit constant țărănimea, făcându-se trimiteri la răscoala din 1907[35], fără a se menționa totuși ceva despre Reforma Agrară de după Primul Război Mondial.

Această schimbare a avut efecte și asupra cultelor, după cum o arată și fondul de arhivă al Episcopiei de Cluj-Gherla. Imediat după abdicare, de la București sosește o telegramă prin care capii bisericii sunt înștiințați că din acel moment, în timpul celebrării serviciilor religioase, pomenirile din biserică nu se vor mai face pentru rege, ci pentru „Înaltul Prezidiu al Republicii Populare Române”[36]. De asemenea, toți membrii clerului, indiferent de rang, trebuiau să depună jurământul de credință pentru noua autoritate de conducere a țării.

6. Anul 1948

Încă din primele zile ale lunii ianuarie, capilor confesiunilor le-a revenit și sarcina de a informa clerul și credincioșii despre semnificațiile abdicării. În cazul Bisericii Unite, seniorul Corului Episcopal era Traian Frențiu, dar la acea vreme acesta era în convalescență, astfel că îl deleagă pe Iuliu Hossu să se achite de această chestiune în locul său. Apare astfel în Curierul Creștin, dar și într-o pastorală pentru întreaga Provincie mitropolitană, o informare referitoare la renunțarea la tron a regelui și la proclamarea republicii ca formă de guvernământ[37]. Clerului din teritoriu îi revenea sarcina ca la rândul său să transmită aceste informații acelor credincioși care nu aveau un acces facil la informații.

Biserica Ortodoxă, prin pastorala lui Iustinian Marina, s-a arătat mult mai animată de noua ordine a lucrurilor. Spre exemplu, ziua monarhie bineînțeles că urma să nu se mai celebreze în acel an, în schimb zilei de 9 mai i s-a oferit o importanță mult mai sporită, fiind nu doar ziua în care s-a proclamat independența, ci și ziua în care trupele fasciste au fost învinse în război. Ierarhul Ortodox a profitat de acest context pentru a afirma că Biserica Ortodoxă a comemorat mereu independența statului român obținută prin luptă alături de Rusia, și că a condamnat faptul că mai târziu „interese lăturalnice” au legat acea zi de un nume străin și de monarhie[38].

A urmat apoi planul de înlăturare a altui obstacol, și anume vechea constituție, care oricum suferise modificări, iar drepturile și libertățile pe care le garanta fuseseră de multe ori încălcate prin decizii ministeriale.

În cadrul arhivelor Bisericii Unite, cea mai timpurie menționare legată de noua constituție pe care am reușit să o găsesc este din 3 martie, când secretarul eparhial Foișor, aparținând de Dieceza Unită de Oradea Mare, îl informează pe Iuliu Hossu că în presă au apărut declarații conform cărora se lucrează la proiectul unei noi legi fundamentale de stat, cea veche fiind catalogată drept fascistă[39]. Apar între timp publicate o serie de noi prevederi din proiect, ierarhii greco-catolici declarându-se profund nemulțumiți de faptul că noua legislație nu mai permitea funcționarea școlilor secundare confesionale, singurele instituții de învățământ care puteau să fie sub patronajul Bisericii (indiferent de confesiune) fiind cele care pregăteau personalul clerical. În acest sens Ioan Suciu considera că este necesară realizarea unui memoriu, precum și informarea părinților pentru ca și aceștia să poată milita pentru păstrarea școlilor confesionale[40]. Traian Frențiu pornește de la ideile înaintate de Suciu și consideră că poate ar fi bine ca în cadrul sinoadelor protopopiale să se facă memorii și să se trimită toate la Ministerul Cultelor[41], aspect care astfel ar arăta importanța acelor școli nu doar pentru Biserică, dar mai ales pentru cetățeni. S-a folosit și argumentul conform căruia modificarea legislației în ceea ce privește școlile aflate sub auspiciile Bisericii Unite Române, sau Bisericii Catolice contravin Concordatului[42], dar situația nu a cunoscut nicio schimbare, ba chiar au apărut și mai multe critici din partea autorităților la adresa Concordatului și asupra faptului că era un set de măsuri care leza celelalte culte și crea inegalități de drepturi.

În timp ce se lucra la constituția care trebuia să garanteze un regim de democrație populară și o libertate a cultelor, șicanele autorităților împotriva preoților greco-catolici se întețeau. Nunțiatura, încă de la începutul anului 1948 a cerut diocezelor să transmită liste cu preoții care erau la acel moment arestați, nunțiul apostolic având cunoștință de șapte astfel de preoți doar în arestul jandarmeriei din Dej[43]. Intervenția Nunțiaturii însă, departe de a ameliora situația clerului, a oferit prilej autorităților să acuze Biserica Catolică de încălcare a suveranității statului român[44] prin angajarea în chestiuni de ordin intern. Acuzațiile erau unele recurente, înscrise în retorica regimului: preoții nu erau progresiști, se opuneau regimului democratic, Biserica Unită făcea jocurile imperialiste ale Vaticanului, etc.

După cum se poate observa, anul 1948 a adus o serie succesivă de îngrădiri pentru culte; în special pentru cel greco-catolic, dar nu numai. Spre exemplu, a fost întocmită o Comisie Specială pentru pictura bisericească, astfel încât nu se mai putea face nicio renovare sau schimbare într-un lăcaș de cult fără a se obține în prealabil avizul acestei Comisii[45]. Apoi, toate periodicele bisericești au trebuit să fie trimise la București, chiar și numele apărute cu ani în urmă[46]. După cum menționasem deja, publicațiile Bisericii Unite criticaseră în repetate rânduri doctrina comunistă în cadrul acestor publicații, iar solicitarea lor retroactivă oferea astfel autorităților dovezile necesare pentru a reitera acuzațiile pe care le imputau.

O altă decizie care a afectat direct modul de funcționare al Bisericii Greco-Catolice a fost cea prin care preoții au fost numiți gestionari ai bunurilor bisericilor în care oficiau slujbele. Aceasta a fost fervent criticată în special de episcopul Alexandru Rusu, el scriindu-i ministrului Cultelor că astfel se lezează activitatea uniților, punctând totodată că genul acesta de decizii trebuie luate prin legi, nu prin simple decizii[47]. Este demn de menționat faptul că în modul de funcționare al parohiilor unite, la nivelul fiecăreia exista un curatorat, format din laici, nu din clerici, care erau gestionarii bunurilor bisericii, preotul fiind responsabil doar cu supravegherea acestora. Fiind o practică foarte veche, întărită și de prevederile Concordatului, este lesne de înțeles de ce a stârnit nemulțumiri anularea ei.

Pentru că, așa cum am precizat deja, majoritatea deciziilor restrictive contraveneau normelor de reguli stabilite de Concordat, a fost doar o chestiune de timp până când autoritățile au ajuns să-l denunțe, unilateral, contrar articolului care stipula faptul că putea să fie declarat nul doar în urma unei decizii bilaterale. Denunțarea a fost prezentată de autorități ca o necesitate pentru a oferi un tratament egal tuturor cultelor[48], factorii decizionali prezentând în continuare Concordatul ca pe o serie de privilegii care fuseseră acordate catolicilor ambelor rituri, în detrimentul altor culte. Cu alte cuvinte, se făcea o îngrădire de drepturi mascată și prezentată ca o măsură menită de a oferi liberate și egalitate de drepturi.

Reacția episcopatului catolic nu a întârziat să apară. Iuliu Hossu a denunțat public această decizie a guvernului, în cadrul unui sinod protopopial el comunicându-le enoriașilor că legătura Bisericii Unite cu Sfântul Scaun este una sufletească și nu are cum să fie ruptă printr-o simplă decizie politică[49]. De asemenea, ierarhii s-au întrunit pentru a redacta un memoriu împotriva denunțării unilaterale a Concordatului, dar toate eforturile s-au lovit de determinarea autorităților de a-și continua planul. Continuarea lui a presupus emiterea, la 3 august, a Decretului 176 prin care toate bunurile bisericești care serviseră la funcționarea instituțiilor de învățământ erau trecute în proprietatea statului[50], iar o zi mai târziu s-a stabilit că orice eparhie avea nevoie de 700 de mii de credincioși pentru a forma o dieceză[51]. Această reconfigurare pe bază demografică a modului în care era acceptată de statul român o dieceză afecta puternic Biserica Română Unită, acceptându-i-se doar două eparhii, în loc de o mitropolie și patru episcopii.

În tot acest timp, chiar dacă se luau aceste decizii restrictive, factorii decizionali nu au renunțat la ideea de a încerca să coopteze măcar pe unul dintre episcopi pentru a avea legitimitate asupra acțiunilor întreprinse. Pentru că nu a cedat niciunul, la scurtă vreme după ce nu au mai recunoscut unele episcopii și au cerut o reorganizare teritorială, au retras și recunoașterea funcțiilor unor ierarhi, iar pe cei mai bătrâni i-au pensionat prin Decizie ministerială. Astfel, în toamna anului 1948, Iuliu Hossu a rămas singurul ierarh al Bisericii Unite care mai era recunoscut de către autorități.

Presiunile din anul 1948 au culminat cu scoaterea în afara legii a cultului greco-catolic pe motiv că laicatul unit a revenit la ortodoxism în urma deciziei clerului greco-catolic de a face acestă trecere la Congresul de la Cluj din 1 octombrie. Pentru a se ajunge la asta însă, au fost urmate anumite etape.

Locul și momentul declanșării acțiunii de reîntregire și revenire în sânul Bisericii Ortodoxe Române nu au fost alese întâmplător, ci în Blaj, pe 15 mai, când se sărbătorea centenarul Revoluției din 1848. La eveniment au fost prezenți Petru Groza, Stanciu Stoian, și mitropolitul ortodox Nicolae Bălan. Discursul mitropolitului reitera aspecte pe care el le afirmase și în perioada interbelică, și anume: greco-catolicismul a apărut ca o măsură politică determinată de habsburgi, și care în prezent nu mai era necesară. El susținea că unirii politico-teritoriale din 1918 trebuie să i se adauge și o unire religioasă a românilor[52].

În arhivele eparhiilor apar menționări legate de acest eveniment, în desele conferințe ținute de către episcopatul greco-catolic în anul 1948. Organizarea acestor întruniri era atent supravegheată de informatorii Siguranței Statului. Astfel, conform unei note informative, în data de 17 iunie a avut loc la Oradea o ședință episcopală în care s-au făcut memorii împotriva presiunilor legate de revenire. Se cerea autorităților încetarea demersurilor de terorizare a Bisericii Române Unite[53].

În cadrul unor astfel de ședințe Ioan Suciu a explicat contextul de la Blaj și faptul că a dorit să intervină și să-i răspundă lui Nicolae Bălan, dar nu a fost lăsat să facă acest lucru pe motiv că nu fusese trecut în programul manifestației. Apelurile de revenire au fost reiterate și de noul patriarh, Iustinian Marina, la învestirea lui afirmând că forțele imperialiste sunt cele care încearcă să dezbine frații, și le cere astfel uniților să revină la Biserica lor adevărată[54]. În replică, episcopatul unit a încercat să transmită o pastorală tuturor credincioșilor pentru a-i îndemna la rezistență, dar pastorala (emisă în timpul postului sărbătorii Sfinții Apostoli Petru și Pavel) nu a putut fi publicată din cauza cenzurii[55]. Totuși, în timpul postului sărbătorii Adormirii Maicii Domnului, ierarhul clujean a reușit să trimită în teritoriu o circulară legată de revenirea la ortodoxism. Iuliu Hossu afirma că părăsirea cultului greco-catolic ar echivala cu părăsirea lui Isus, iar unirea din 1700 nu a fost o rătăcire, ci o adevărată revenire a românilor la Biserica Catolică. Clerul și laicatul sunt îndemnați să nu cedeze presiunilor exterioare[56].

În memoriile sale, Ioan Ploscaru precizează faptul că invitațiile venite din partea mitropolitului Sibiului nu au avut deloc efectul scontat de către ortodocși, precum s-a întâmplat și cu cele făcute de patriarh. Totuși, situația se schimbă din septembrie, când, spune el, Securitatea a început să facă presiuni și să recurgă la arestări, și astfel au apărut primii credincioși, și chiar câțiva preoți, care au cedat prin intimidare și au acceptat revenirea[57]. Pe fondul acestor evenimente, episcopul Ioan Bălan a ținut o ședință consistorială în care i-a instruit pe clericii aparatului central de măsurile pe care să le ia și cine să se ocupe de administrarea eparhiei în eventualitatea în care lucrurile ajungeau să se complice și mai mult, aspect care s-a și întâmplat ulterior.

Și consemnările episcopului de la Cluj sugerează o tot mai mare tensionare a situației în luna septembrie. După ce fusese vizitat în luna august de Nicolae Colan, episcopul ortodox din Cluj, care i-a comunicat dorința patriarhului de a-i vorbi lui Hossu (invitație pe care acesta din urmă a declinat-o), ierarhul clujean a fost pe 21 septembrie în audiență la prim-ministru. Petru Groza l-a întrebat dacă vrea să fie mitropolit al Iașului[58], încercând din nou, dar fără succes, cooptarea.

Se încep astfel demersurile pentru organizarea Congresului de la Cluj pentru revenire, fixat la data de 1 octombrie. Autoritățile au răspândit zvonuri cum că manifestația ar fi fost prezidată de Hossu, sau de canonicii Iuga sau Brânzeu. Tot prin presiune și manipulare, au fost aduși 37 de delegați care s-au întrunit și au semnat decizia de revenire la ortodoxism, delegații fiind apoi duși la București unde au fost primiți de către patriarhul Iustinian[59]. Data congresului, precum și numărul delegaților nu era întâmplătoare. S-a încercat refacerea simbolică din urmă cu două secole și jumătate a congresului care a semnat Unirea cu Roma, dar niciun ierarh nu a fost prezent, și nu s-a reușit nici aducerea a 38 de delegați, câți fuseseră la momentul semnării Unirii. Cu toate acestea însă, în ochii autorităților, revenirea fusese înfăptuită, iar tot ce mai rămânea de făcut era convingerea unui număr cât mai mare de credincioși și de preoți să treacă la ortodoxism. La câteva zile după eveniment, Iuliu Hossu a avut o nouă audiență cu Petru Groza, fiind acuzat că i-a blestemat pe cei care au schimbat confesiunea, ierarhul precizând că i-a excomunicat, ceea ce era nu numai total diferit, dar chiar îndreptățit pentru cei care au ales apostazia[60].

Astfel, din luna octombrie, autoritățile au întreprins acțiuni prin care s-a urmărit atenta punere în aplicare a deciziei „revenirii”, iar unele măsuri de intimidare au fost puse sub umbrela prevenirii tulburărilor[61]. Petru Groza firește că a infirmat abuzurile care se făceau, iar în cadrul ședinței Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din 16 octombrie 1948 a susținut că implicația statului a fost minimă și că Bisericii îi revine meritul pentru toate demersurile făcute în scopul unirii religioase. Prim-ministrul condamnă totodată plângerile uniților, spunând că în realitate aceștia se plâng de lipsa legăturii cu Sfântul Scaun, iar statul român nu poate accepta ca sub masca credinței să existe o legătură cu un organism imperialist și antiprogresist[62].

Intensele intervenții ale autorităților se puteau vedea însă oriunde în teritoriu, făcându-se tot mai multe presiuni ca un număr cât mai mare de greco-catolici să semneze trecerea. S-a recurs chiar la măsura în care era suficientă trecerea capului familiei pentru ca și restul membrilor să fie considerați trecuți la ortodoxism. Și pentru preoți se pregătiseră formulare tipizate în care aceștia trebuiau doar să se semneze, existând posibilitatea, după cum o arată un astfel de document din zona Bistriței, ca în cadrul aceluiași formular să se semneze mai mulți preoți (șase în acest caz)[63]. Ușurința cu care era considerată conformă o astfel de solicitare de trecere arată clar faptul că se urmărea latura cantitativă a trecerilor.

Au început apoi predările bisericilor. Iosif Pop amintește că în Mureș încă de la mijlocul lunii octombrie au avut loc astfel de schimbări. Pentru a ameliora situația, episcopul romano-catolic, Marton Aron, dăduse o circulară preoților catolici pentru a le permite uniților să țină serviciile religioase în parohiile romano-catolice[64]. Totuși, chiar și aceste slujbe au trebuit să ia sfârșit după data de 1 decembrie 1948, când, în baza Decretului de desființare a Bisericii Române Unite, se considera de jure că nu mai există enoriași ai acestui cult.

Din decembrie greco-catolicismul a devenit un cult al catacombelor, iar serviciile religioase se făceau în clandestinitate[65]. Autoritățile, prin informațiile primite de la agenții Securității erau conștiente de acest aspect, motiv pentru care s-au stabilit pedepse cu închisoarea nu doar pentru preoții clandestini, ci și pentru cei care adăposteau clerici greco-catolici în casele lor.

7. Concluzii

Luând în considerare toate aspectele evidențiate în cadrul prezentei lucrări, se poate concluziona faptul că Biserica Română Unită a avut neșansa ca după terminarea celui de-al Doilea Război Mondial să facă față unor dificultăți și mai presante față de perioada conflagrației mondiale. Legăturile cu Sfântul Scaun și cu democrațiile tradiționale au pus numaidecât confesiunea greco-catolică în colimatorul noilor autorități. După o serie eșuată de încercări de a coopta ierarhii Bisericii Unite, factorii decizionali au recurs la aplicarea succesivă de măsuri restrictive asupra cultelor, afectând cu precădere clerul și laicatul unit. Fondurile de arhivă atestă presiunea crescândă la care a fost supusă această denominațiune în segmentul cronologic 1945-1948.

Factorii decizionali de la București, pentru a-și asigura un sprijin mai ridicat în societate, au prezentat măsurile luate pentru scoaterea în afara legii a Bisericii Unite ca demersuri făcute pentru unitatea religioasă a românilor. Prin intimidări, presiuni și arestări au reușit să determine numeroși credincioși să semneze schimbarea confesională.

Evenimentele din toamna anului 1948 au pecetluit existența oficială Bisericii Greco-Catolice din România prin arestarea tuturor ierarhilor uniți, prin scoaterea în afara legii a cultului greco-catolic, și bineînțeles prin confiscarea întregului patrimoniu al Bisericii Unite. Această denominațiune însă, a reușit să reziste chiar și așa, devenind o confesiune a catacombelor, cu servicii divine practicate pe ascuns. Una dintre cele mai importante redute anticomuniste părea la 1 decembrie 1948 să fi căzut, dar prin demersurile clerului și credincioșilor care au continuat activitatea și in clandestinitate, planul autorităților comuniste nu a fost în întregime desăvârșit.

Bibliografie

1. ***, Biserica Română Unită. 250 de ani de istorie, Madrid 1952, Editura Viața Creștină, Cluj-Napoca, 1998.
2. BARNA, Daniel Cornel, Episcopul Iuliu Hossu în teritoriu. Contribuții documentare privind sinodul Vicariatului Rodnei (24 mai 1943), Editura Galaxia Gutenberg, Târgu-Lăpuș, , 2023.
3. BRÂNZEU, Nicolae, Jurnalul unui preot bătrân, Timișoara, Editura Eurostampa, 2001.
4. BUCUR, Ioan Marius, Culpa de a fi greco-catolic. Procesul episcopului Alexandru Rusu (1957), Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2015.
5. BUCUR, Ioan Marius, Din istoria Bisericii Greco-Catolice Române (1918-1953), Editura Accent, Cluj-Napoca, 2003.
6. BUCUR, Ioan Marius, STAN, Lavinia, Persecuția Bisericii Catolice în România. Documente din Arhiva Europei Libere (1948-1960), Editura Galaxia Gutenberg, Târgu Lăpuș 2005.
7. CIPĂIANU, George, Catolicism și comunism în România (1946-1955). O perspectivă diplomatică franceză, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2014.
8. Direcția Județeană a Arhivelor Naționale Alba, fond Mitropolia Română Unită Blaj.
9. Direcția Județeană a Arhivelor Naționale Bihor, fond Episcopia Greco-Catolică Oradea.
10. Direcția Județeană a Arhivelor Naționale Bistrița-Năsăud, fond Protopopiatul Ortodox Român Bistrița.
11. Direcția Județeană a Arhivelor Naționale Bistrița-Năsăud, Fond Vicariatul Greco-Catolic Rodna.
12. Direcția Județeană a Arhivelor Naționale Cluj, fond Episcopia Greco-Catolică de Cluj-Gherla.
13. HOSSU, Iuliu, Memorii, Editura Viața Creștină, Cluj-Napoca, 2019.
14. PLOSCARU, Ioan, Lanțuri și teroare, Editura Signata, Timișoara, 1993.
15. PRUNDUȘ, Silvestru Augustin, PLAIANU, Clemente, Catolicism și ortodoxie românească. Scurt istoric al Bisericii Române Unite, Editura Viața Creștină, Cluj-Napoca, 1994.
16. RUSU, Viorel, Eparhia Greco-Catolică a Maramureșului în timpul păstoririi episcopului Alexandru Rusu (1931-1948), Editura Galaxia Gutenberg, Târgu Lăpuș, 2019.
17. SANA, Silviu, Rezistentul. Episcopul dr. Iuliu Hirțea în documentele Securității (1947-1979), Editura Universității din Oradea, Oradea, 2014.
18. Scânteia, XVII, nr. 1011 (1948).
19. SOICA, Sergiu, Eparhia Greco-Catolică de Lugoj în anul 1948, Editura Primus, Oradea, 2009.
20. SOICA, Sergiu, Eparhia Greco-Catolică de Oradea și Securitatea în anul 1948, Editura Mega, Cluj-Napoca, 2014.
21. Unirea, L, nr. 26 (1941).
22. VASILE, Cristian, Istoria Bisericii Greco-Catolice sub regimul comunist: 1945-1989. Documente și mărturii, Editura Polirom, Iași, 2003.
23. VASILE, Cristian, Între Vatican și Kremlin. Biserica Greco-Catolică în timpul regimului comunist, Editura Curtea Veche, București, 2003.

[1] Sergiu Soica, Eparhia Greco-Catolică de Lugoj în anul 1948, Editura Primus, Oradea, 2009, p. 48.

[2] George Cipăianu, Catolicism și comunism în România (1946-1955). O perspectivă diplomatică franceză, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2014, p. 36.

[3] Ibidem, p. 37.

[4] Ioan Marius Bucur, Din istoria Bisericii Greco-Catolice Române (1918-1953), Editura Accent, Cluj-Napoca, 2003, p. 137.

[5] Unirea, L, nr. 26 (1941), p. 1.

[6] Ioan Marius Bucur, Op. cit., p. 140.

[7] Acestea erau adunări care se constituiau de regulă de două ori pe ani în fiecare protopopiat, luând parte întregul cler din respectivul district, uneori fiind prezent și episcopul.

[8] Daniel Cornel Barna, Episcopul Iuliu Hossu în teritoriu. Contribuții documentare privind sinodul Vicariatului Rodnei (24 mai 1943), Editura Galaxia Gutenberg, Târgu-Lăpuș, , 2023, p. 18.

[9] Silviu Sana, Rezistentul. Episcopul dr. Iuliu Hirțea în documentele Securității (1947-1979), Editura Universității din Oradea, Oradea, 2014, p. 29.

[10] Ioan Marius Bucur, Lavinia Stan, Persecuția Bisericii Catolice în România. Documente din Arhiva Europei Libere (1948-1960), Editura Galaxia Gutenberg, Târgu Lăpuș 2005, pp. 10-15.

[11] Biserica Română Unită. 250 de ani de istorie, Madrid 1952, Editura Viața Creștină, Cluj-Napoca, 1998, pp. 148-187.

[12] Cristian Vasile, Istoria Bisericii Greco-Catolice sub regimul comunist: 1945-1989. Documente și mărturii, Editura Polirom, Iași, 2003, p. 28.

[13] Ibidem, pp. 59-60.

[14] Direcția Județeană a Arhivelor Naționale Cluj (în continuare se va nota ca D.J.A.N.CJ.), fond Episcopia Greco-Catolică de Cluj-Gherla, doc. nr. 1057/1948, f. 1.

[15] Direcția Județeană a Arhivelor Naționale Bihor (în continuare se va nota ca D.J.A.N.BH.), fond Episcopia Greco-Catolică Oradea, doc. nr. 24, f. 39.

[16] Ioan Marius Bucur, Op. cit., p. 145-147.

[17] D.J.A.N.CJ., fond cit., doc. nr. 1304/1945, f. 1-3.

[18] Viorel Rusu, Eparhia Greco-Catolică a Maramureșului în timpul păstoririi episcopului Alexandru Rusu (1931-1948), Editura Galaxia Gutenberg, Târgu Lăpuș, 2019, pp. 357-359.

[19] Ioan Marius Bucur, Op. cit., pp. 148-149.

[20] Nicolae Brânzeu, Jurnalul unui preot bătrân, Timișoara, Editura Eurostampa, 2001, p. 583.

[21] Ibidem, p. 584.

[22] Cristian Vasile, Între Vatican și Kremlin. Biserica Greco-Catolică în timpul regimului comunist, Editura Curtea Veche, București, 2003, p. 107.

[23] Ioan Marius Bucur, Op. cit., p. 159.

[24] Nicolae Brânzeu, Op. cit., p. 597.

[25] Iuliu Hossu, Memorii, Editura Viața Creștină, Cluj-Napoca, 2019, pp. 18-19.

[26] Ioan Ploscaru, Lanțuri și teroare, Editura Signata, Timișoara, 1993, p. 10.

[27] Ioan Marius Bucur, Lavinia Stan, Op. cit., p. 30.

[28] Sergiu Soica, Eparhia Greco-Catolică de Oradea și Securitatea în anul 1948, Editura Mega, Cluj-Napoca, 2014, p. 10.

[29] Direcția Județeană a Arhivelor Naționale Alba (în continuare se va nota ca D.J.A.N.AB.), fond Mitropolia Română Unită Blaj, parte structurală Cabinetul Mitropoliei, doc. nr. 1/1945, f. 1-2.

[30] Silviu Sana, Op. cit., p. 116.

[31] Direcția Județeană a Arhivelor Naționale Bistrița-Năsăud (în continuare se va nota ca D.J.A.N.BN), Fond Vicariatul Greco-Catolic Rodna, doc. nr. 1488, f. 9.

[32] Ioan Marius Bucur, Op. cit., p. 171-173.

[33] D.J.A.N.CJ., fond cit., doc. nr. 102/1948, f. 1.

[34] Ibidem, f. 2.

[35] Scânteia, XVII, nr. 1011 (1948), p. 2.

[36] D.J.A.N.CJ., fond cit., doc. nr. 1/1948, f. 3.

[37] D.J.A.N.CJ., fond cit., doc. nr. 111/1948, f. 2-7.

[38] D.J.A.N.CJ., fond cit., doc. nr. 2962/1948, f. 1-3.

[39] D.J.A.N.CJ., fond cit., doc. nr. 1261/1948, f. 2.

[40] D.J.A.N.CJ., fond cit., doc. nr. 1664/1948, f. 1.

[41] D.J.A.N.CJ., fond cit., doc. nr. 1665/1948, f. 1.

[42] Ioan Marius Bucur, Op. cit., p. 188.

[43] D.J.A.N.CJ., fond cit., doc. nr. 154/1948, f. 2.

[44] Ioan Marius Bucur, Op. cit., p. 189.

[45] D.J.A.N.CJ., fond cit., doc. nr. 1381/1948, f. 2-3.

[46] D.J.A.N.CJ., fond cit., doc. nr. 2786/1948, f. 1.

[47] D.J.A.N.CJ., fond cit., doc. nr. 3004/1948, f. 1-7.

[48] Ioan Marius Bucur, Op. cit., p. 197.

[49] Sergiu Soica, Eparhia Greco-Catolică de Lugoj…, p. 70.

[50] Ioan Marius Bucur, Op. cit., p. 197.

[51] Sergiu Soica, Eparhia Greco-Catolică de Lugoj…, p. 69.

[52] Ioan Marius Bucur, Op. cit., pp. 190-191.

[53] Cristian Vasile, Istoria Bisericii Greco-Catolice…, pp. 71-72.

[54] Ibidem, p. 194.

[55] Silvestru Augustin Prunduș, Clemente Plaianu, Catolicism și ortodoxie românească. Scurt istoric al Bisericii Române Unite, Editura Viața Creștină, Cluj-Napoca, 1994, p. 116.

[56] D.J.A.N.BN, fond cit., doc. nr. 1501, f. 1-5.

[57] Ioan Ploscaru, Op. cit., p. 34.

[58] Iuliu Hossu, Op. cit., p. 58.

[59] Ioan Marius Bucur, Op. cit., pp. 204-207.

[60] Iuliu Hossu, Op. cit., p. 69.

[61] Ioan Marius Bucur, Culpa de a fi greco-catolic. Procesul episcopului Alexandru Rusu (1957), Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2015, p. XV.

[62] Cristian Vasile, Istoria Bisericii Greco-Catolice, pp. 78-79.

[63] D.J.A.N.BN., fond Protopopiatul Ortodox Român Bistrița, doc. nr. 1486, f. 3.

[64] Iosif Pop, Op. cit., p. 165-168.

[65] Biserica Română Unită…, p. 297.