Petre Andrei, Fascismul (Petre Andrei, Fascism)

Petre Andrei, Fascismul
(Petre Andrei, Fascism[1])  

Silvia BOCANCEA

Abstract: Republicarea lucrării Fascismul pe care Petre Andrei a publicat-o în anii ascensiunii acestei mișcări în Europa este un gest cultural necesar. Spre deosebire de celelalte ediții ale studiului, prezenta ediție vine cu elemente ce fac posibilă o mai bună percepere a concepției lui Petre Andrei și a criticii pe care acesta i-a făcut-o fascismului. În afară de aceste elemente ce țin strict de facilitarea relației lectorului cu cartea, această republicare este importantă din cel puțin următoarele două motive: definiția pe care i-o dă Petre Andrei fascismului este valabilă și astăzi și avertismentul pe care sociologul l-a formulat atunci este valabil pentru orice societate ce se poate afla la un moment dat în criză.
Keywords: Petre Andrei, fascism, ideology, bolshevism.

Prima întrebare ce poate apărea la republicarea studiului Fascismul al lui Petre Andrei ar putea fi: la ce bun? Fascismul e istorie, iar ceea ce interesează acum este criza globală și, la nivel național, judecarea torționarilor din regimul comunist. Dar, un cititor atent al scrierilor lui Petre Andrei înțelege faptul că în situația unei crize economice riscurile ce pândesc democrația sunt enorme, fiindcă lipsa de orizont și de soluții economice lasă loc fantasmelor colective: sunt propuse și se susțin persoane mesianice și programe politice miraculoase. Procedurile democratice și dezbaterile parlamentare, mari consumatoare de timp, ajung să fie considerate piedici în calea unei bune evoluții a societății, uneori chiar piedici în calea bunăstării unei națiuni. În astfel de momente, constatăm că democratizarea unei societăți nu este un proces ireversibil, pentru că un șoc economic poate distruge o construcție realizată în timp.
Studiul Fascismul a fost elaborat de Petre Andrei în 1926 și publicat în 1927 (în revistele Minerva și Viața românească), într-o perioadă a ascensiunii fascismului în Europa și a primelor gesturi ale fascismului românesc. Din păcate, în anii în care efervescența generației noilor naționaliști era în creștere, acest studiu nu s-a bucurat de o percepție care să genereze o dezbatere importantă sau o un curent de opinie care să se opună „poruncii vremii”. După război, studiul a fost trecut la index, pentru că autorul său fusese ministru în guvernul format de către regele Carol al II-lea, astfel încât era trecut în categoria „dușmanilor poporului”. Abia după căderea comunismului, studiul a fost republicat în anul 1992[2], apoi în ediția bilingvă a operelor lui Petre Andrei, în anul 2010[3]. Dar, și această ediție nu a avut o răspândire care să permită receptarea mesajului acestui studiu la un nivel apreciabil. Fascismul lui Petre Andrei a fost analizat abia recent, în studii publicate în revista Transilvania nr. 11/2011 și în volumul colectiv Dimensiuni social politice ale operei lui Petre Andrei, apărut în 2012[4].
Ediția apărută de curând la Editura Institutul European, îngrijită de Doru Tompea, este cea mai completă din câte au fost editate până în prezent și cu cele mai multe șanse de a se bucura de o percepere seminficativă. În primul rând, ea este o ediție în limba engleză, a cărei traducere a fost revăzută și revizuită, fapt ce îi oferă șansa de a fi percepută nu doar în România. În al doilea rând, este pentru prima dată când acest studiu este publicat la o editură de prestigiu cum este Institutul European. În fine, lucrarea este însoțită de texte ce facilitează perceperea operei lui Petre Andrei și a studiului său despre fascism: o prefață realizată de Daniel Șandru („Petre Andrei. On a Different Manner of Understanding Politics in the Interwar Period”); o prezentare biografică a lui Petre Andrei, realizată de Doru Tompea („Petre Andrei – Biographical Sketch”); republicarea unui text scris de Petru P. Andrei, fiul lui Petre Andrei care s-a ocupat de recupetarea operei savantului („Petre Andrei – The Man and his Personality”[5]); un studiu introductiv realizat de Sorin Bocancea („Fascism: A Scientific Warning for a deaf Society”). Volumul se încheie cu o trecere în revistă a studiilor care s-au scris despre Petre Andrei („Petre Andrei – Bibliografical Contribution”), realizat de Doru Tompea.
În lucrarea Fascismul, Petre Andrei analizează un fenomen ce începuse să capete proporții și în România, dar de care puțini intelectuali s-au preocupat. Din păcate, în România anilor ’20, intelectualitatea românească a fost atrasă în această mișcare fără a avea o privire critică  asupra ei. Din aceast punct de vedere, Petre Andrei a fost o voce singulară, care s-a exprimat împotriva curentului cultural și politic ce începuse să capate proporții de masă. În demonstația sa, el a utilizat o bibliografie actuală la acea vreme, printre autorii invocați numărându-se: Luigi Sturzo (unul dintre fondatorii Partidului Popular Italian și dintre părinții creștin-democrației), Robert Michels, Johann Caspar Bluntschli, Oda Olberg ș.a.
Sociologul a fost interesat în primul rând de cauzele ce au dus la apariția fascismului în Europa, în centrul preocupării sale fiind fascismul italian. În opinia sa, ca și bolșevismul, fascismul a izvorât „din motive economice, din antagonismul capitalist al marilor puteri”[6]. De fapt, pe parcursul întregului studiu, Petre Andrei va asocia cele două ideologii politice (fascismul și comunismul) care, chiar dacă au fost adversare, aveau cauze comune și aceleași efecte devastatoare pentru societățile în care s-au impus. Iată cum le prezintă Petre Andrei: „dacă bolșevismul este comunist și internaționalist, fascismul este e reacționar-burghez și naționalist. Bolșevismul e o concepție teoretică reprezentată și aplicată de un partid politic, pe când fascismul a fost mai întâi un partid politic fără doctrină precisă și abia mai târziu s-a alcătuit o concepție fascistă pe baza naționalismului”[7]. Elementul comun al celor două ideologii pe care sociologul l-a ideintificat este dictatura, pe care el o considera nocivă pentru orice stat: „dictatura fascistă nu se deosebeşte în esenţa sa de dictatura bolşevică, căci atât în Italia, cât şi în Rusia ea este apăsătoare şi abuzivă. Bolşevicii şi fasciştii au creat monopolul puterii în favoarea partidului şi al clasei lor, ei s-au impus cu forţa, trecând peste lege, ceea ce constituie un fapt de o gravitate excepţională, căci au proclamat primatul forţei asupra dreptului legal. Oricând se pot găsi însă – într-o astfel de stare – forţe mai mari, care pot răsturna pe conducător şi atunci legea, siguranţa, autoritatea, statul sunt desfiinţate”[8].
Analizând evoluția fascismului italian, Petre Andrei constată că nu este vorba de o ideologie sau de o teorie propriu-zisă, ci de „o însăilare de elemente variate, care aparțin altor concepții diferite și uneori opuse între ele, cum ar fi naționalismul, sindicalismul și bolșevismul”[9]. El ar fi, în realitate, o mișcare politică ce a reușit să  antreneze aceste elemente. Cu toate acestea, P. Andrei a reușit să  ofere o definiție a fascismului, poate una dintre primele definiții date acestui fenomen în literatura de specialitate: „o concepție activistă, aristocratică, bazată pe ideea de elită, care trebuie să conducă societatea. În al doilea rând, fascismul este mistic-clerical, deoarece proclamă biserica catolică drept o valoare superioară, alături de națiune, în scara ierarhiei mussoliniene. Mai departe, fascismul este un naționalism integral, care ajunge chiar la mesianism și imperialism. El identifică statul cu națiunea. Și, deoarece a conduce un stat înseamnă a crea necontenit, a realiza, nu a discuta, fascismul este antiparlamentarist. Dar, conducerea nu o pot avea decât cei aleși, care trebuie să urmeze propriile lor forțe sufletești fără a asculta de glasul masei și fără a face apel la colaborarea ei, de aceea fascismul este și antidemocratic. După metodele sale, fascismul este o reînoire a machiavellismului”[10].
Această definiție este formulată după ce Petre Andrei a criticat fiecare dintre elementele specifice fascismului: elitismul, misticismul, mesianismul, naționalismul integral, imperialismul și antiparlamentarismul. Definiția încheie, practic, o primă parte a studiului, a doua parte fiind o pledoarie pentru democrație.
Încă un element este de reținut din analiza fascismului: unele soluții pe care o ideologie sau o mișcare le poate oferi la un moment dat într-o societate le pot asigura succesul și le pot legitima. Și fascismul italian și nazismul din Germania au reușit în primă instanță să vină cu rezolvări ale unor probleme sociale acute, șomajul fiind prima dintre acestea. Dar, aceste succese de moment nu trebuie să le legitimeze. „Fascismul în genere apare ca o mișcare și o concepție retrogradă care, chiar dacă a adus Italiei unele realizări practice utile, rămâne totuși periculoasă prin nota ei absolutistă dictatorială. Viața statului nu poate fi pusă în dependență de un om, fie el cât de mare, pentru că atunci se întronează arbitrarul și aproape întotdeauna abuzul”[11]. Cred că acest avertisment este valabil pentru orice epocă și pentru orice perioadă de criză, fiindcă o mișcare antidemocratică poate fi legitimată oricând de un succes social de moment.
Ceea ce a scris Petre Andrei în Fascismul, mai ales în cea de-a doua parte a studiului, poate fi considerat și crezul său politic. În întreaga sa activitate politică, pe care o începe (poate că nu întâmplător) după publicarea acestui studiu, el a fost un democrat convins. Petre Andrei a luat atitudine împotriva fascismului românesc atât în calitate de profesor la Universitatea Al. I. Cuza, cât și în calitate de parlamentar. Între intelectualul și omul politic Petre Andrei nu poate fi identificată o fractură, ceea ce a gândit și a scris în studii profesorul fiind susținut și de pe băncile Parlamentului de către politicianul Petre Andrei.
Reducerea în atenție a studiului Fascismul este utilă atât din motivul pe care l-am enunțat mai sus (slaba percepere a lui până în prezent), cât și din cel puțin din următoarele două: definiția pe care o dă Petre Andrei fascismului este valabilă și astăzi, lucru de care orice lector se poate convinge consultând lucrările recente din acest domeniu; avertismentul pe care îl formulează intelectualul și omul politic Petre Andrei este valabil pentru orice societate ce se poate afla la un moment dat în criză. Indiferent de problemele economice și de urgența unor măsuri, soluția cea mai bună vine tot dinspre democrație.

Note
[1] Petre Andrei, Fascism, Editura Institutul European, Iași, 2013, ISBN: 978-606-24-0022-4.
[2] Petre Andrei, Fascismul, Editura Neuron, Focșani, 1995.
[3] Petre Andrei, „Fascismul”, în Opera omnia, Tomul VIII, Volumul I, Editura Tipo Moldova, Iași, 2010.
[4] Doru Tompea, Daniel Șandru, Dimensiuni social-politice ale operei lui Petre Andrei, Editura Academiei Române, București, 2012.
[5] Acest eseu a apăru pentru prima dată în volumul Petru P. Andrei, Valeriu Florin Dobrinescu, Doru Tompea (ed.), Petre Andrei – jurnal, memorialistică, corespondență, Editura Grafix, Iași, 1993.
[6] Petre Andrei, Fascism, ed. cit., p. 89.
[7] Ibidem, p. 90.
[8] Ibidem, pp. 131-132.
[9] Ibidem, p. 113.
[10] Ibidem, pp. 112-113.
[11] Ibidem, p. 131.

Alana Lentin & Gavan Titley, Criza multiculturalismului: rasismul în era neoliberală (Alana Lentin & Gavan Titley, The Crisis of Multiculturalism: Racism in a Neoliberal Era)

Alana Lentin & Gavan Titley, Criza multiculturalismului: rasismul în era neoliberală
(Alana Lentin & Gavan Titley, The Crisis of Multiculturalism: Racism in a Neoliberal Era[1])

Maria CERNAT

Abstract: In their recent book, Alana Lentin and Gavan Titley are analyzing the complex relation between those criticizing multiculturalism and those criticizing minorities. Among the most famous “recited truths” of the moment is the claim stating that multiculturalism is a failed experiment and must be abandoned. In favor of what exactly – one may ask. The first problem with multiculturalism is that it makes it impossible to even talk about racism since in Western societies this type of problem has been, theoretically, already solved. The second one is that it offers the perfect opportunity for the development of all sorts of racist discourses trying to replace multiculturalism.
Keywords: crisis, multiculturalism, racism, neoliberalism.

The Enemies of Multiculturalism and the Enemies of Minorities
For the last 50 years multiculturalism has been largely accepted as a way of making sense of a space where people with entirely different cultural backgrounds could live together peacefully. Minorities could find it very easy to live in countries where no political party is founded on race and where they found themselves respected as representatives of equally important cultures. This is the general framework of discussion about race and minorities. The current state of multiculturalism becomes very important in the present political and social context. Globalization as a pure economic phenomenon is a very naïve perspective on the current cultural and social developments in Western societies. The migration of the labor force in the free-market capitalist economy is revealing very important problems in the social and cultural spheres of the everyday life.  It must be stated right from the beginning that there is an actual lived multiculturalism (that we are all experiencing in our daily life) but also a theoretical multiculturalism (based on the “fundamental” assumptions of cultural relativism). This type of perspective although theoretically inconsistent (the only absolute truth is that there is no such truth) has been adopted for the last decades as the starting point of dialogue among representatives of different kinds of cultures. The book published by Alana Lentin[2] and Gavan Titley[3] reveals two important aspects about multiculturalism. The first one is that multiculturalism served as a way of covering racism in western societies. The racial problem is thought to be solved and already dealt with so there is really no need to further investigate this issue. The authors are fighting this type of hypocrisy insisting on the fact that multiculturalism is a way of making racist discourses legitimate and acceptable: “Our particular extension of this approach is to examine the conjunctural importance of multiculturalism in providing a site in which the politics of race can be legitimized and laundered” [4] The second aspect is that all the recent attacks on multiculturalism as a naïve way of resolving inter-ethnic communication problems also pave the way for very dangerous populist and nationalist discourses. In other words, because the multiculturalism is such a failed experiment the “logical” conclusion would be that we must go back to a time of more secure certainties of the national state. As Alana Lentin and Gavan Titley are showing, multiculturalism was doomed right from the beginning since it managed to gather a very wide range of enemies. Nowadays, when the attacks such as those of 9/11 released all sorts of fears in Western societies multiculturalism itself is under attack from countless theoretical positions: “Competing to deliver multiculturalism’s the coup de grâce are liberals convinced of the weakness of  cultural relativism, nationalists threaten by the inassimilable, progressive intellectuals for whom “liberal multiculturalism” has weakened and divided leftist critique, and so-called race related professionals refashioning “diversity and “integration” as the new paradigms of their daily graft”[5] As we can see if you want to harm multiculturalism these days you have to stay in line and wait for your turn. Still, the wide variety of “sins” currently attributed to multiculturalism is obscuring the most significant one. This is why Lentin and Titley’s theoretical contributions are so important. They are insisting in revealing a crucial aspect about multiculturalism: it is criticized for all kind of reasons but not for the fact that it fosters racism. In other words multiculturalism, dead or alive, gives the perfect opportunity for all sorts of racist discourses, the dominant one being that of political liberals: “First, liberalism – and the ‘liberal cultural agenda’ – has become a popular modality of nationalisms that are primarily grounded through attacks on the illiberalism of minority and Muslim populations, and on the ‘relativist’ licence multiculturalism has accorded them”[6]

Did Muslims actually killed multiculturalism?
A rely confusing aspect in the dominant political discourse of Western societies about multiculturalism is that while taking for granted the cultural relativist assumptions it talks about the great need of investing in the “integration of the minorities”. One may ask why are huge amounts of money  granted for the integration of those belonging to equally important cultures. This is a very controversial aspect that is indeed threatening the weaken construction of multiculturalism. We are representatives of equally important cultures but, since we live in the same space, we must find ways of sharing this common space. This cannot be done without a common set of shared values. But since there are no absolute values but only relative ones (the basic assumption of cultural relativism) who can assume the role of choosing the “right” set of shared values in a multicultural community? Alana Lentin and Gavan Titley are insisting on the fact that abandoning this inconsistent multicultural theoretical construction leads us to an equally controversial situation where we have good diversity and bad diversity. “Rejecting multiculturalism has become the proxy for the rejection of lived multiculture, the alibi of experimental failure justifies the ordering of good and bad diversity.”[7]The authors are insisting on the fact that the last decade terrorist attacks pushed Western societies to find a safety net in racial homogeneity. The neoliberal political regimes offered no guarantee for minorities since it favors a very strong type of individualism: “[…] complex social problems and political-economic disjuncture can be blamed on ‘migrants’, and the solution, in a neoliberal era, located in an increased individual responsibility to become compatible and integrate.” Just think on how many occasions we hear the phrase “he doesn’t want to integrate”! In 2004 the British columnist Rod Liddle declared that “it is Muslims who ‘killed multiculturalism’”. The 2005 reaction of the Muslims on the publication of the famous caricatures of the Mohamed prophet made Brian Mikkelsen, Danish minister for cultural affairs, declare ‘war against the multicultural ideology’ because ‘a medieval Muslim culture can never be as valid as Danish culture here at home […][8]. So, did Muslims killed multiculturalism? Surely one cannot bring such hilarious accusations to the Muslim minority. It can only be said that they functioned as the revealing element of multiculturalist hypocrisy. In analyzing some of the recent declarations of Angela Merkel the authors are insisting on the good diversity and bad diversity. She was very pleased to see the (good) diversity in the German football team, but very disappointed in the ‘dis-integrated’ subjects. The Muslim minority is indeed a very important one since it poses such dramatic questions about all the dominant neoliberal political discourse. It is indeed very hard to explain to a Muslim women the good values of Western society while accepting the egalitarian multiculturalist assumption that she is belonging to an equally important culture: „Is interesting to note that the multivalent rejection of multiculturalism traduced by Merkel involved not only conservative culturalist formations, but also civil society movements concerned that multicultural ideas were an impediment to ‘teaching the “migrants” German “core values” of sexual freedom and gay friendliness’”[9]. It is indeed very hard to imagine how such good values could be shared by a Muslim, for example, since the very idea of teaching such values must abandon the relativist perspective.
The cultural intolerance and racism is nevertheless present in Western political action and discourse and the authors are revealing this fact by providing very important examples:In 2009 in Switzerland a national referendum bans the building of minarets in a country that has only four; in 2010 70 per cent of voters in the state of Oklahoma support the banning of sharia law even though Muslims comprise less than 0.1 per cent of the population; in the Netherlands parliament seriously considered banning the burka – a garment believed to be worn by fewer than fifty women in the entire country.”[10] Those disproportionate reactions are by no means the vivid expression of the fact that racism cannot be covered neither by multiculturalism nor its enemies.

Note
[1]
Alana Lentin, Gavan Titley, The Crises of Multiculturalism: Racism in a Neoliberal Age, Publisher: Zed Books, 2011.
[2] Alana Lentin  is a Senior Lecturer in Cultural and Social Analysis at the University of Western Sydney, Australia. She worked for six years in the Department of Sociology at the University of Sussex, UK.
[3] Gavan Titley is lecturer in media studies at the National University of Ireland, Maynooth.
[4] Alana Lentin, Gavan Titley, op. cit., p. 24.
[5] Alana Lentin, Gavan Titley, op.cit., p. 18.
[6] Alana Lentin, Gavan Titley, op.cit., p. 30.
[7] Alana Lentin, Gavan Titley, op.cit., pp. 17-18.
[8] Alana Lentin, Gavan Titley, pp. 22-23.
[9] Alana Lentin, Gavan Titley, op.cit., p.10.
[10] Alana Lentin, Gavan Titley, op.cit, p.72.

O analiză a migrației Est-Vest după extinderile UE din 2004 și 2007: efecta asupra dezbaterii politicii de migrație (An Analysis of East-West Migration Following the 2004 and 2007 EU Enlargements: Effects on the Migration Policy Debate)

O analiză a migrației Est-Vest după extinderile UE din 2004 și 2007: efecta asupra dezbaterii politicii de migrație

(An Analysis of East-West Migration Following the 2004 and 2007 EU Enlargements: Effects on the Migration Policy Debate)

 

 

Rada Cristina IRIMIE

radairimie@yahoo.com

 

 

Abstract: Of special interest to EU migration policy are the effects of the EU enlargements of May 2004 and January 2007, with the addition of the EU-8 (Czech Republic, Estonia, Hungary, Poland, Slovenia, Slovakia, Lithuania, and Latvia) and EU-2 (Bulgaria and Romania) respectively. After the fall of Eastern communist regimes, massive East-West migrations were predicted and were expected to have a significant negative impact on the original EU-15. However, neither mass migration nor significant negative effects for receiving countries materialized, though many policies were implemented relating to these concerns. This paper seeks to analyze the effects of the expansions and accompanying policy changes on the long-standing trend of East-West migration. Policies implemented prior to and during the enlargements are examined, followed by an analysis of the likely impact of migration trends on both current and future EU migration policy, using comparative case studies of both sending and receiving countries. A review of the literature on trends and policies surrounding the enlargements suggests that economic concerns continue to play a role and have increasingly become the primary determinant driving migration patterns, though contributing factors such as asylum migration, ethnic return, and undocumented migration, as well as important topics in labor migration, such as the effects of the recent economic downturn and remittance flows will also be examined. Results from the analysis indicate that though EU migration policy continues to be more and more centralized, further integration is required, and should include standardized data gathering and reporting to facilitate informed policy decisions.

 

Keywords: migration, policy, enlargement, European Union.

 

 

 

Introduction

 

In 1998, negotiations for European Union membership began between the EU and the Czech Republic, Estonia, Hungary, Poland, and Slovenia, followed by negotiations with Slovakia, Lithuania, Latvia, Bulgaria, and Romania (EU-10). This led to the first Eastern enlargement of the EU in January 2004 (EU-8), and included all of the aforementioned countries except Bulgaria and Romania which joined the EU in January 2007 (EU-2). It was widely expected that mass migrations would take place from the new member states to the existing members, due in part to high wage differentials[1]. This expectation fueled intense policy debates leading up to the accessions, and immensely influenced the policy of the older EU states (EU-15). While mass migrations never materialized for most receiving countries, there was a definite change in European migration patterns, as patterns shifted from being predominantly permanent East to West flows, to circular and temporary East-West movements[2].

The next section covers a brief history of migration policy within the EU, followed by a review of the various general types and causes of migration important to the region. An examination of several cases of sending and receiving countries reveals the variety of both the drivers and manifestations of migration patterns in the EU, as well as certain themes that are common to many EU member states following the accessions. Analysis and concluding thoughts focus on the theme that throughout the migration scholarship it is repeatedly revealed that insufficient or inadequate information hinders good scholarship and the ability of policy makers to institute data-driven policies.

 

History of EU Migration Policy

The history of migration prior to the enlargements was a large part of what determined the policy shifts leading up to and during the enlargements. From the outset, the EU has sought to define and implement common policies on migration issues, including free movement within the EU member states, and common immigration, border control, and asylum policies. Since the Treaty of Rome in 1957, which set the stage for a trend towards a unified European migration policy, the EU has continued to integrate, driven by the movement towards a single market on the one hand and the relative inefficiency of national migration policies on the other. Starting in 1985, the Shengen Agreement sought to relax internal borders among EU countries and shift the focus to strengthening external borders. Then, in 1998 with the ratification of the Amsterdam Treaty, the Shengen Agreement became part of the acquis communautaire, the total body of EU legislative practices and standards. In 2007, all of the EU-10 countries except Cyprus joined the Shengen Agreement.

     Another important milestone was the Dublin Convention, which was designed in 1990 and ratified in 1997 with the intention of making it impossible for asylum seekers to apply for asylum in more than one EU member state. Further, it established that the country responsible for processing applications is the country of first handling, rather than the country of first arrival, and states that applicants can be sent back if there is no risk of persecution in the home or transit country. This essentially set up all Eastern European countries as transit countries (or “safe” countries), and caused these countries to form a buffer zone to the rest of the EU member states[3]. In response, Eastern countries like the Czech Republic and Slovenia implemented asylum policies that were monitored by international organizations such as the United Nations High Commissioner for Refugees (UNHCR) and the International Organization for Migration[4].

     Up until the fall of the USSR, Eastern European countries were concerned with regulating the flow of people out of their regions, and protecting their borders. The flow of people between Eastern European countries was relatively free among Warsaw Pact members (which included the Soviet Union, Albania, Bulgaria, Czechoslovakia, East Germany, Hungary, Poland, and Romania), but emigration outside the region, especially to Western countries, was quite limited. After the dissolution of the USSR and subsequent political changes, most Eastern European nations removed exit restrictions and instead focused on border protections. In the decades preceding the 2004 enlargement, there was a great deal of worry that mass East-West migrations would destabilize not only the receiving countries of the EU-15, but also the struggling economies of many of the accession states, leading to political turmoil as well. These fears lead to a great deal of interest in the study of European migration patterns, and the creation of policies to deal with such an influx[5]. These worries stand in contrast to most current scholarship in which there seems to be a consensus that the overall effects of enlargement are positive[6].

     Another factor influencing migration flows in the region had to do with agreements made during the accession process of the EU-10 countries. Though new entrants to the EU were eventually to be subject to the same migration policies as the old EU-15 states, labor movements were initially subject to restrictions limiting flow from the EU-10 to the EU-15[7]. Sweden, Ireland, and the UK were the exceptions, allowing immigration from new member states to proceed without significant additional restrictions. It seems likely that migration patterns were at least somewhat disrupted as migrants shifted towards the UK and Ireland due to the lack of transitional arrangements in those countries[8]. However, there is some evidence to suggest that these restrictions had little impact on migration flows as a whole[9].

     Further complicating matters was the reluctance of Eastern states to give up all of the visa-free agreements which had been in place between Warsaw-Pact states. As EU members, they were required to adopt the acquis, but doing this meant that previously easy movement between Warsaw states became a time consuming and costly prospect, as citizens of non-EU countries now needed a visa for entry into the newly added EU states[10]. Another source of migration shift came after the ratification of the Geneva Convention and European Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms between 1989 and 1998 by countries that would accede to the EU in 2004 and 2007, which increased the desirability of these states as destinations for asylum seekers[11]. These developments in policy set the stage for a shift in migration patterns across the region, and set many of the parameters under which new and old member states operate in response to population inflows and outflows.

     Having now discussed some of the history and policy decisions that took place Europe prior to the enlargements, the following section examines some of the types and causes of migration in the EU, as groundwork for an analysis of several case studies of sending and receiving countries from the EU-10 and EU-15.

 

Types of Migration and Influencing Factors

 

Since the political transformations of the late 1980’s, four main types of migration have come to the fore. The first category is labor migrants, who are typically unskilled to moderately skilled workers moving from Eastern Europe to more economically advanced Western European nations, with a small percentage of managers and experts moving from West to East[12]. Economic factors continue to be the main driver of migration, especially from low to high-income counties, and to fuel demand for cheap labor in Western Europe[13]. More recently demand for Western highly skilled labor in Eastern countries has been a small but significant driver for migration[14]. The second type of migration, also related to labor factors, is small-scale traders establishing markets in border regions and big cities, typically selling goods that were purchased cheaply in their home, neighboring countries. These are especially prevalent along the Polish border.

      The third category consists of refugees, asylum seekers, and ethnic return migrants—refugees and asylum seekers played an especially large role in migration flows to the Czech Republic, Slovakia, Hungary, and Poland due to newly established asylum procedures in these states, though it slowed in later years as migration restrictions tightened[15]. This marked a change as Eastern EU states had previously been net asylum senders rather than receivers. This is also relevant to labor issues, because asylum seekers typically wish to find work in the host country in which they reside, but often can only find employment in undesirable low-wage positions[16]. An example of ethnic return migration took place following the division of the Czech and the Slovak Republics in 1993, which caused a large population exchange as migrants moved from each state into the other depending on which country individuals perceived to be their homeland, causing disruptions to the labor force of both regions[17].

     And fourth are transit migrants, or those trying to get to Western Europe or North America by passing through Eastern European countries, which tends to be driven primarily by those seeking increased economic opportunities[18]. As part of the EU, Eastern countries have become more attractive destination in their own right, in addition to serving as gateways for refugees from such places as Georgia, Russia and Asia, Other factors that influence migration patterns and policy are undocumented migration, remittance flows, and in recent years, the global economic downturn.

     Undocumented migration poses special problems for policy makers, because it is so difficult to obtain accurate data on undocumented immigrants, such as the number and origin of such individuals[19]. For example, in Poland the Ministry of Labor and Social Affairs estimates that between 100,000 and 150,000 foreigners work in the country illegally each year. A telling fact is that in 2007, the number of applicants for temporary work visas was 22,000, but after policy changes to make them easier to obtain the number increased to 180,000 in 2010, though migrants still make up a negligible percentage of the Polish labor market overall. Governments may not be able to completely control undocumented immigration, but by taking steps to regularize the immigrants coming into the country better data can be gathered to inform further policy choices[20].

     Hand in hand with the issue of undocumented migrants are the problems of human trafficking and the smuggling of undocumented migrants. This in particular in an area in which good data is severely lacking, in part because of the difficult nature of obtaining data on illicit activities in general, and in part because it has so far failed to be a significant priority at the state level in the EU[21]. The upshot is that the EU community as a whole recognizes the importance of addressing the problem of irregular migration, and with the current policies in place, it can be hoped that continued progress towards state compliance will be achieved[22].

     Migration to developed countries somewhat slowed down during and immediately after the recent global economic crises, but has overall remained steady in spite of the economic downturn[23]. More recently, it appears that migration rates are beginning to rise again, though it is still too early to know whether it is the start of a definite upward trend[24]. The current economic condition influences not only the decision of individuals and groups on whether to migrate, but also affects remittance flows back to the sending countries. Remittance flows in the European region have historically been from West to East as migrants from poorer countries send wages to support relatives in their home countries. This flow of funds is thought to be one key to bringing stability to areas that would otherwise lose important segments of the workforce through emigration, and to help alleviate poverty in poorer countries[25].

     Though prior to the fall of the USSR labor migration from East to West was relatively rare, it has become increasingly important as migration restrictions have been lifted and harmonized[26]. Economic factors are generally agreed to be the primary drivers of migration, and some researchers continue to rank them as the most important factors driving migration decisions[27]. However, a simple economic cost-benefit model cannot adequately account for migration patterns. If the decision to migrate were simply based on whether all future monetary benefits from moving to the new host country would exceed the cost of moving, then factors like host-country demand, and non-economic factors like social networks would not have an impact[28]. Freeman and Kessler[29] argue with Boswell and Meuser[30] that migration studies would be best served by integrating economics and other disciplinary approaches. So while economic factors continue to be a major factor, other drivers of migration must also be taken into account.

     There is, however, a questions about the degree to which states are able to control migration flows through policy action. For example, on some views, states play a passive role, merely responding to migration choices by individuals and groups, but work done by Joppke[31] suggest that states in fact play an active role in determining migration flows. This stands in contrast to other theoretical frameworks, for instance, emphasizing structural factors that are largely outside state control[32]. On this model, the main thing states can regulate is who obtains legal immigration status. In short, there are many factors that go into informed policy decisions, and much disagreement about basic questions such as how or to what extent specific policies are able to effect migration outcomes. The keys to these questions are good data and research, but at present good country-level data can be difficult to find in spite of continued efforts to integrate migration policy among EU states.

 

Case Studies: Sending Countries

Poland

 

Poland has a long history as a sending country for migrants, though outflows tended to vary depending on the particular economic and political situation of the period. For instance, after the fall of the USSR, a large exodus of Poles of German decent took place, in spite of the fact that Polish migration policy has in general discouraged migration flows in or out of the country[33]. Network factors play a large role in the directionality of Polish migration patterns. For example, the close—if disruptive—ties with Germany provide networks for many Polish immigrants moving to Germany. In Poland itself, the number of foreigners is quite low and a negligible amount of those immigrants participate in the Polish labor market.

     After the 2004 accession, the international mobility of Poles ended up being one of the most spectacular examples of population movements in modern European history. The dynamics, scale, and structural characteristics of migration from Poland all underwent changes, most of which can be attributed to the selective opening of EU-15 labor markets and the corresponding transitory arrangements[34]. Large-scale outflows such as these are supposed to have a significant negative effect on the sending country, but analysis by Kaczmarczyk, Mioduszewska and Żylicz[35] suggests that the effects have so far been only moderate, and in the long-term, mass-migration may lead to the outflow of economically redundant segments of the population which would actually foster modernization of the Polish economy.

     Though Poland is overwhelmingly a sending country, in recent years it has also been the most important receiving country of the EU-10, hosting 77 percent of all asylum seekers in the region. With the increase in stability of the Polish economy and political situation, it has become a more attractive destination for asylum seekers. Additionally, its close proximity to less stable regions in the East, and the network relations with the Caucasus region and Georgia, which are a source of many asylum seekers, account for the relatively high percentage of asylum seekers. In recent years the number of asylum applications in Poland has even overtaken that of a number of EU-15 countries. This contrasts with other EU-10 countries like Bulgaria and Hungary that receive very low percentages of EU asylum seekers, and in general the trend for asylum seekers is still to move west into the more developed EU-15 countries[36].

     Poland, along with many other Central Eastern European countries, struggled with high unemployment in the period leading up to the accession, with rates as high as 20 percent in 2002. While from 2000 to 2004 the labor market gradually improved as the Polish economy grew, unemployment began to fall after accession in 2004[37]. Like many sending counties from the EU-10, the outcomes for Poles in their new host countries are often less than optimal, and characterized by low-wage jobs and underemployment, which may lead to a slowdown in migration as conditions at home stabilize[38].

 

Bulgaria

 

Bulgaria also has a long history as a sending country due in part to poor economic performance and regional instability. In 2010, around 430,000 Bulgarians lived in EU-15 countries, primarily in Spain, Germany, and Greece, and according to the Organization for Economic Cooperation and Development, by percentage of population Bulgaria was the second largest sending country in the world to OECD members, losing around 1 percent of its population to emigration[39]. Migrants from Bulgaria tend to be medium-skilled, but though around 70 percent are employed in their host country, positions tend to be slightly below their qualifications. Economic factors tend to be the primary motivators, and the goal is often to send remittances or improve living and working conditions[40]. Bulgaria is highly dependent on remittances, which constitute a considerable percentage of the GDP[41]. Consequently, the state of the Bulgarian economy remains closely tied to the economic health of countries that host its migrants, and the effects of the global economic downturn will likely impact Bulgaria more in the long-term.

     Overall migration rates have remained quite high, at around 3.4 percent of the Bulgarian population between the years 2004 and 2009, and saw an increase with the accession in 2007[42]. This is in spite of the fact that many potential host counties have been slow to open their labor markets to EU-2 countries, and imposed heavy transitional restrictions—even countries like the UK that placed very few restrictions on EU-8 members[43]. Though there is some concern about brain drain from Bulgaria, enrollment rates in tertiary education have increased in recent years to a level higher than found in most EU countries, and in 2008 the Bulgarian government instituted a program designed to bring high-skilled Bulgarian citizens and foreigners back to Bulgaria to settle, but it remains to be seen whether this program will be effective, and poor national data collection systems will make it difficult to assess the results. However, in general working age Bulgarian migrants tend to have lower overall educational attainments than their EU-8 or EU-15 counterparts[44]. In addition to trying to attract highly qualified Bulgarians living abroad, the government has also adopted a new National Migration, Asylum and Integration Strategy for 2011 to 2020 that seeks to prevent illegal migration and improve how labor migration is handled. With the focus on migrant integration and the recognition that migration can provide interesting opportunities for economic development, Bulgaria is continuing to push towards migration strategies in line with EU principles and policy[45].

 

Case Studies: Receiving Countries

 

Germany

Germany is largely a receiving country, though as noted above it has also been a sending country for a small number of highly skilled professionals, but it was historically a country of emigration, sending farmers to Russia, and others to Eastern Europe, south, and to the US[46]. However, under the 1949 German constitution, the return migration of ethnic Germans from East Central Europe and the former USSR to Germany and the attainment of citizenship is guaranteed. Because of this, ethnic Germans who experienced discrimination, forced resettlement, and expulsion from other countries had a homeland to move to. As a result of Germany’s encouragement of other countries to remove barriers to emigration, a tremendous flow of migrants to place based largely on ethnic grounds. After the breakup of the USSR a huge amount of ethnic return migration took place as ethnic Germans migrated to Germany from East-Central European and post-Soviet countries. Though the provision allowing easy return migration for ethnic Germans was abolished in 2005, it continues to play a role in the East-West migration dynamic of the EU—albeit a drastically reduced role compared to 2005 and earlier.

     Leading up to the 2004 enlargements, Germany was expected to be the most affected country by the increased mobility. This was thought to be the case because of the large existing EU-8 population already residing in Germany, and due to its close proximity to EU-8 countries[47]. Of the new EU-10 states, the biggest sender of migrants to Germany is its neighbor to the east, Poland. While political factors like national security push towards closure, globalization and world economics push towards openness (the so-called “liberal paradox”). In response to this, in 2000 Germany opened up tech visas designed to recruit up to 20,000 highly skilled workers, which marked a change in Germany’s long standing anti-immigration policies though public sentiment in Germany remains mixed[48]. But in keeping with the prior trend towards closure, Germany maintained restrictions on labor access for EU-10 countries for the maximum 7 years, and at least in part because of this experienced only moderate increases in migration after the enlargements[49]. Further, there is evidence that transitional arrangements may have driven high-skill workers away, leaving a greater proportion of migrants with lower qualifications[50].

     Another facet of East-West migration unique to Germany was the flow of workers from the former German Democratic Republic into the Western portion of the country. These movements tended to mirror the new migration patterns across the EU, in that they were generally circular and transitory[51]. Rather than a massive wave of migration after the accession that some researchers predicted[52], Fertig and others more accurately predicted a moderate increase in migration to Germany, especially from the first round of candidates, based on an analysis of the drivers of historical migration patterns[53].

 

Ireland

Though a modest wave of immigration was expected in Ireland, as one of only three countries to largely allow open access to new member states from the start, it was also one of the only countries where the number of incoming migrants far exceeded predictions[54]. Since 2004 a disproportionately large number of EU-8 (especially Polish) citizens migrated to Ireland, and between 2007 and 2009, the number of EU-8 citizens living in Ireland rose from 30,000 to 39,000. In the decades leading up to 2004, Ireland had a net outflow of migrants, but in 2004 this changed to a net increase which peaked in 2007 with the arrival of an estimated 32,000 migrants. One difference that saw a smaller percentage of migrants from EU-2 countries following the 2007 enlargement is that the UK placed severe restrictions on access to labor markets for EU-2 citizens[55]. Also, though EU-10 migrants are among the least educated groups in Ireland, they are still relatively well-educated. On the other hand, they tend to be employed below their skill level, in lower paying jobs in the Irish labor force with a wage disadvantage from around 32 to 45 percent relative to natives. In spite of this they do have high employment rates—as high as 80 percent within the Irish labor force[56].

     Since 2000, around 122,000 long-term migrants have arrived in Ireland, but this likely does not capture the full scope of the population movements since it does not include short-term or temporary migrants[57]. While over the next 20 years long-term immigration to Ireland is expected to fall to insignificant numbers, data gathering systems need to be implemented in order to properly track and plan for any future population movements, especially as more countries seek to join the EU in the coming decades. In the meantime, the impact of larger than expected migrations has lead to increased strain on public services, such as medical care and public housing, and as the migration restrictions ended in 2011, that is only expected to increase. Additionally, the economic downturn may cause Ireland to return to outward and return migration[58]. However, these factors have been offset by the positive economic benefits that have resulted from the enlargements, such as an additional 40,000 jobs added to the economy[59].

 

Analysis

 

It should be clear from the proceeding discussion of sending and receiving countries that the experience of EU accession varies considerably from country to country, based on a host of factors such as prior regulations, economic condition, geographic location, and networks. Typically, employment opportunities in receiving countries are low-skilled positions, and many migrant workers from EU-10 countries end up employed below their skill level. While there often seems to be some negative economic impact on sending countries, this is somewhat mitigated by remittance flows and the removal of surplus workers from the labor force. Additionally, though the general migration trend is still from East to West, since accession the trend in EU-10 countries and across the EU has been towards circular, transitory migration, rather than permanent waves of migrants coming from the East[60].

     Since 2004, about 1.8 percent of the EU-8 population has moved to the EU-15, raising the host country population by an average of 0.3 percent, approximately 75 percent of which can be attributed to the enlargements. In spite of their smaller size, the addition of the EU-2 countries sent about 4.1 percent of their total population, which resulted in an additional 0.3 percent increase in host-country population size, of which about 50 percent can be attributed to the enlargement[61]. This is expected to have a negative permanent effect on the economies of the sending countries of about 3 to 10 percent of potential per capita GDP, though this effect is expected to be offset in the short-term by the flow of remittances back to the sending countries[62]. While these figures are in some regards helpful to policy makers and forecasters, aggregate numbers fail to illustrate the diversity of experiences among sending and receiving states after the 2004 and 2007 enlargements, and in order to ascertain specific useful information for policy decisions, better data gathering systems are needed.

     As the cases of Germany and Ireland indicate, the individual policy choices regarding transitional arrangements had very specific outcomes, though since Ireland was one of very few countries that did not impose significant transitional barriers the effects are largely lost in the aggregate numbers. Similarly with sending countries, the local structural factors, networks, and other mitigating factors all had a profound influence on how the enlargements affected the social and economic outcomes of their citizens at home and abroad. Though Germany in particular has relatively high-quality migration data available, that is far from the norm, and all of the other case study countries had serious shortfalls in the quality and availability of information. The new member states of the EU-10, and the EU-2 in particular, have especially underdeveloped data systems, but are in some ways better poised for new regulation since so many structural factors are still in flux and could be built up in a way that unifies policy among EU states, making the data comparisons among states significantly less problematic. However, even EU-15 states are not free from data shortfalls. For instance, in Ireland, published data does not allow the number of EU-10 immigrants to be determined before 2006, and Barrett[63] notes a huge discrepancy between census data and administrative data (issuance of social security numbers known as PPS numbers) that continues to be a problem. Numbers from the census indicate an estimated inflow of 100,000 migrants from 2004 to 2010 versus 300,000 based on PPS numbers issued—the reasons for this discrepancy can only be guessed at, which may mean that important factors that could have significant impacts on the market and immigration models have been missed[64].

     Additionally, because of the issues with how individual states define classes of migration and gather different types of data, analysis between countries is also a challenge, and coming to reasonable policy decisions that affect the entire EU body are difficult to say the least. As a precursor to further wide-ranging migration policy changes, uniform data systems across states are essential.

 

Conclusion

 

Though there are many areas of unified migration policy, overall there is still a high degree of fragmentation and dispersion on the specifics of migration policy[65]. Fertig[66] and others have pointed out that the most difficult part of forming an analysis is the lack of good data for many regions of the world, and at present there is no unified system or methodology for population data collection among EU member states, and so the amount and quality of data available varies widely from country to country[67]. Policy makers would like to know the size, makeup, and attributes related to the timing, duration and length of stay for future waves of migration[68], but current approaches to migration theory, research, and data-collection are not comprehensive or developed enough to form accurate models and predictions about migration patterns and the effects of migration policy[69]. The European Commission recognizes the need for further integration of migration policy, and in order for this to take place, new unified data collection systems must be enacted[70].

 

 

Bibliography

 

BAAS, Timo, BRÜCKNER, Herbert. „EU Eastern Enlargment: The Benefits from Integration and Free Labor Movement.” CESifo DICE Report 9, no. 2 , 2011.

BAAS, Timo, BRÜCKNER, Herbert, HAUPTMANN, Andreas. „Labor Mobility in the Enlarged EU: Who Wins, Who Loses.” In EU Labor Markets After Post-Enlargement Migration, edited by Martin Kahanec and Klaus F. Zimmermann, Ed. Springer Heidelberg, Dordrecht, London, New York, 2010.

BARRELL, Ray, FITZGERALD John , RILEY Rebecca R. „EU Enlargement and Migration: Assessing the Macroeconomic Impacts.” Journal of Common Market Studies 48, no. 2, 2010.

BARRETT, Alan. „EU Enlargement and Ireland’s Labor Market.” In EU Labor Markets After Post-Enlargement Migration, edited by KAHANEC, Martin and ZIMMERMANN, Klaus F., Ed. Springer. Heidelberg, Dordrecht, London, New York:, 2010.

BLACK, Richard, ENGBERSEN, Godfried , OKOLSKI, and PANȚÎRU, Cristina,  A Continent Moving West? EU Enlargement and Labour Migration from Central and Eastern Europe. Amsterdam University Press, Amsterdam, 2010.

BOSWELL, Christina, MUESER, Peter R., „Introduction: Economics and Interdisciplinary Approaches in Migration Research.” Journal of Ethnic and Migration Studies 34, no. 4, 2008.

BRENKE, Karl, YUKSEL Mutlu, ZIMMERMAN, Klaus F., „EU Enlargement under      Continued Mobility Restrictions: Consequences for the German Labor Market.” In EU Labor Markets After Post-Enlargement Migration, edited by KAHANEC, Martin and ZIMMERMANN, Klaus F., Ed.  Springer, Heidelberg, Dordrecht, London, New York, 2010.

BRÜCKNER, Herbert, et al. Labour mobility within the EU in the context of enlargement and the functioning of the transitional arrangements. Nuremberg: European Integration  Consortium, 2009.

CARRERA, Sergio, FAURE ATGER, Anaïs, GUILD, Elspeth, KOSTAKOPOULOU, Dora, Labour Immigration Policy in the EU: A Renewed Agenda for Europe 2020. CEPS Policy Briefs, CEPS, 2011.

CASTLES, Stephen. „Understanding Global Migration: A Social Transformation Perspective.” Journal of Ethnic and Migration Studies 36, no. 10, 2010.

CLANDESTINO PROJECT, Undocumented Migration: Counting the Uncountable. Data and  Trends Across Europe. Specific Targeted Research Project, Hellenic Foundation for European and Foreign Policy, Athens, 2009.

WAYNE, Cornelius, ROSENBLUM, Marc, „Immigration and Politics.” Annual Review of  Political Science 8, no. 1, 2005.

CSABA, Laszlo, „Between Transition and EU Accession: Hungary at the Millennium”, in Europe-Asia Studies 52, no. 5, 2000.

DOBSON, John R., „Labour mobility and migration within the EU following the 2004 Central and East European enlargement.” Employee Relations 31, no. 2, 2009.

DRBOLHAV, Dusan, „Migration Policy Objectives for European East-West International Migration.” International Migration 35, no. 1, 1997.

DRINKWATER, Stephen, EADE, John, GARAPICH, Michal, „Poles Apart? EU Enlargement and the Labour Market Outcomes of Immigrants in the United Kingdom.” International Migration 47, no. 1, 2009.

EUROPEAN COMMISSION. Policy Plan on Legal Migration. Brussels: The Commission of the European Communities, 2005.

EUROPEAN COMMISSION. The Global Approach to Migration and Mobility. Brussels: Communication from the commission to the European Parliament, The Council, The European Economic and Social Committee and the Committee of the Regions, 2011.

EUROPEAN FOUNDATION FOR THE IMPROVEMENT OF LIVING CONDITIONS,  Emplyment and woking conditions of migrant workers. Dublin: www.eurofound.eu.int, 2007.

EUROSTAT, Eurostat regional yearbook 2011. Luxembourg: Office for Official Publications of the European Communities, 2011.

FAIST, Thomas, The Volume and Dynamics of International Migration and Transnational Social Spaces. Oxford: Clarendon Press, 2000.

FASSMANN, Heinz, MUNZ, Rainer , „European East-West Migration, 1945-1992.” International Migration Review 28, no. 3, 1994.

FAVELL, Adrian, „The New Face of East-West Migration in Europe.” Journal of Ethnic and Migration Studies 34, no. 5, 2008.

FAVELL, Adrian, HANSEN, Randall, „Markets against politics: migration, EU enlargement and the idea of Europe.” Journal of Ethnic and Migration Studies 28, no. 4, 2002.

FERTIG, Michael, „The economic impact of EU-enlargement: assessing the migration potential.” Empirical Economics 26, no. 4, 2001.

FREEMAN, Gary P., KESSLER, Alan E. , „Political Economy and Migration Policy.” Journal of Ethnic and Migration Studies 34, no. 4, 2008.

FREJKA, Tomas, BISI, Rosina, United Nations Economic Commission for Europe, and United Nations Population Fund. International migration in Central and Eastern Europe and the commonwealth of independent states, United Nations, New York,Geneva, 1996.

FUCHS-SCHÜNDELN, Nicola, SCHÜNDELN, Matthias, „Who stays, who goes, who returns?: East–West migration within Germany since reunification.” Economics of Transition 17, no. 4, 2009.

GALGOCZI, Béla, LESCHKE, Janine, WATT, Andrew, „Intra-EU Labour Migration – Flows and Policy Responses.” In EU Labour Migration since Enlargement: Trends, Impacts and Policies, Ashgate Publishing, Ltd., Surrey, 2009.

GARAPICH, Michal P, „The migration industry and civil society: Polish immigrants in the United Kingdom before and after EU enlargement.” Journal of Ethnic and Migration Studies 34, no. 5, 2008.

HOLLAND, Dawn, FIC, Tatiana, RINCON-AZNAR, Ana, SROKES PAWEL, Lucy, „Labour mobility within the EU – The impact of enlargement and the functioning of the transitional arrangements.” National Institute of Economic and Social Research, London, 2012.

HOLLIFIELD, James, „The Emerging Migration State.” International Migration Review 38, no. 3, 2004.

IGLICKA, Krystyna, „Migration Movements from and into Poland in the Light of East-West European Migration.” International Migration 39, no. 1, 2001.

INTERNATIONAL ORGANIZATION FOR MIGRATION, „International Migration Annual Review 2010/2011.” In World Migration Report 2011 Communicating Effectively About Migration, edited by APPAVE, Gervais and LACZKO, Frank, International Organization for Migration, Geneva, 2011.

JOPPKE, Christian, ed. Challenge to the Nation-State: Immegration in Western Europe and the United States. Oxford University Press, Oxford, 1998.

KACZMARCZYK, Paweł, MIODUSZEWSKA, Marta and ŻYLICZ, Anna, „Impact of the Post-Accession Migration on the Polish Labor Market.” In EU Labor Markets After Post-Enlargement Migration, edited by KAHANEC, Martin and ZIMMERMANN, Klaus F., Ed. Springer, Heidelberg, Dordrecht, London, New York, 2010.

KAHANEC, Martin and ZIMMERMANN, Klaus F., EU Labor Markets After Post-Enzlargement MigratioN, Ed. Springer, Heidelberg, Dordrecht, London, New York, 2010.

KAHANEC, Martin, ZAICEVA, Anzelika, ZIMMERMANN, Klaus F., „Lessons from Migration after EU Enlargement.” In EU Labor Markets After Post-Enlargement Migration, edited by Martin Kahanec and Klaus F. Zimmermann. Heidelberg, Dordrecht, London, New York: Springer, 2010.

LAVENEX, Sandra, „EU enlargement and the challenge of policy transfer: the case of refugee policy.” Journal of Ethnic & Migration Studies 28, no. 4, 2002.

MANSOOR, Ali, QUILLIN, Bryce, „Migration and Remittances: Eastern Europe and the Former Soviet Union”, The World Bank ,Washington DC, 2006.

OECD. International Migration Outlook 2012. OECD Publishing, 2012.

ORTEGA, Fransesc, PERI, Giovanni, The Causes and Effects of International Labor Mobility: Evidence from OECD Countries 1980-2005. Research Paper, Human Development Reports, United Nations Development Programme, 2009.

PIJPERS, Roos. „Problematising the ‘orderly’ aesthetic assumptions of forecasts of East-West migration in the European Union.” Environment and Planning A 40, no.1, 2008.

RUSSELL, Raymond, Migration in Northern Ireland: an update. Research Paper, Research and Information Service, Northern Ireland Assembly, Belfast, 2012.

SINN, Hans-Werner, „EU Enlargement and the Future of the Welfare State.” Scottish Journal of Political Economy 49, no. 1, 2002.

SINN, Hans-Werner, „EU Enlargement, Migration, and Lessons from German Unification.” German Economic Review 1, no. 3, 2000.

STRAUBHAAR, Thomas. „East-West Migration: Will It Be a Problem.” Intereconomics 36, no. 4, 2001.

UNICEF Regional Office for CEECIS, „TransMONEE 2012 Database.”, Florence, 2012.

UNITED NATIONS Office on Drugs and Crime. Smuggling of Migrants: A Global Review and Annotated Bibliography Global Review and Annotated Bibliography. New York: United Nations, 2011.

WALLACE, Claire, PALYANITSYA, Andrii,  „East-West Migration and the Czech Republic.” Journal of Public Policy 15, no. 1, 1995.

WALLACE, Claire, STOLA Dariusz, Patterns of Migration in Central Europe, Palgrave Macmillan, Houndmills, Basingstoke, Hampshire, New York, 2001.

WIDGREN, Jonas, „Trends in Current East-West Migration and the Need for New Policies.” Innovation: The European Journal of Social Sciences 7, no. 2, 1994.

WORLD BANK, Global Economic Prospects: Economic Implications of Remittances and Migration. Washington DC: The World Bank, 2006.

WORLD BANK, Migration and Remittances: Factbook 2011. 2nd. Washington DC: The World Bank, 2011.



[1] Tomas Frejka, Rosina Bisi, United Nations Economic Commission for Europe, and United Nations Population Fund, International migration in Central and Eastern Europe and the commonwealth of independent states. New York; Geneva: United Nations, 1996; Adrian Favell and Hansen Randall, „Markets against politics: migration, EU enlargement and the idea of Europe.” Journal of Ethnic and Migration Studies 28, no. 4, 2002, pp. 581-601; Thomas Straubhaar, „East-West Migration: Will It Be a Problem.” Intereconomics 36, no. 4, 2001, pp. 167-170.

[2] Béla Galgóczi, Janine Leschke, and Andrew Watt, „Intra-EU Labour Migration – Flows and Policy Responses.”, EU Labour Migration since Enlargement: Trends, Impacts and Policies, Ashgate Publishing Ltd., Surrey, 2009, pp. 1-28.

[3] Dawn Holland, Tatiana Fic, Ana Rincon-Aznar, Lucy Stokes Pawel, Labour mobility within the EU – The impact of enlargement and the functioning of the transitional arrangements, National Institute of Economic and Social Research, London , 2012.

[4] Ali Mansoor, Bryce Quillin, Migration and Remittances: Eastern Europe and the Former Soviet Union, The World Bank, Washington DC, 2006.

[5] Jonas Widgren, „Trends in Current East-West Migration and the Need for New Policies.”, Innovation: The European Journal of Social Sciences 7, no. 2, 1994, pp. 111-115; European Commission, Policy Plan on Legal Migration, The Commission of the European Communities, Brussels, 2005.

[6] Adrian Favell, „The New Face of East-West Migration in Europe”, Journal of Ethnic and Migration Studies 34, no. 5, 2008, pp. 701-716; Fransesc Ortega, Giovanni Peri. The Causes and Effects of International Labor Mobility: Evidence from OECD Countries 1980-2005, Research Paper, Human Development Reports, United Nations Development Programme, 2009.

[7] Dawn Holland, Tatiana Fic, Ana Rincon-Aznar, Lucy Stokes Pawel, op.cit.; Timo Baas, Herbert Brücker, „EU Eastern Enlargment: The Benefits from Integration and Free Labor Movement.” CESifo DICE Report 9, no. 2, 2011, pp. 44-51.

[8] Herbert Brücker, (coord.) Labour mobility within the EU in the context of enlargement and the functioning of the transitional arrangements, European Integration Consortium, Nuremberg, 2009.

[9] John R Dobson, „Labour mobility and migration within the EU following the 2004 Central and East European enlargement.”, Employee Relations 31, no. 2 , 2009, pp. 121-138.

[10] Timo Baas, Herbert Brücker, op.cit.; Sandra Lavenex, „EU enlargement and the challenge of policy transfer: the case of refugee policy.” Journal of Ethnic & Migration Studies 28, no. 4, 2002, pp. 701-721.

[11] Claire Wallace, Dariusz Stola, Patterns of Migration in Central Europe, Houndmills, Basingstoke, Hampshire; Palgrave Macmillan, New York, 2001.

[12] Ali Mansoor, Bryce Quillin, op.cit.,.

[13] John R Dobson, op.cit.,.

[14] Ali Mansoor, Bryce Quillin, op.cit.,.

[15] Claire Wallace, Dariusz Stola, op.cit.,.; European Foundation for the Improvement of Living Conditions. Emplyment and woking conditions of migrant worker,. Dublin, http://www.eurofound.eu.int, 2007.

[16] European Foundation for the Improvement of Living Conditions. Emplyment and woking conditions of migrant worker,. Dublin, http://www.eurofound.eu.int, 2007.

[17] Claire Wallace, Dariusz Stola, op.cit.,.

[18] Dawn Holland, Tatiana Fic, Ana Rincon-Aznar, Lucy Stokes Pawel, op.cit.,.

[19] Clandestino Project. Undocumented Migration: Counting the Uncountable. Data and Trends Across Europe. Specific Targeted Research Project, Hellenic Foundation for European and Foreign Policy, Athens, 2009.

[20] United Nations Office on Drugs and Crime. Smuggling of Migrants: A Global Review and Annotated Bibliography Global Review and Annotated Bibliography, United Nations, New York, 2011.

[21] Idem., Smuggling of Migrants … ; Clandestino Project. Undocumented Migration … .

[22] Clandestino Project. Undocumented Migration… .

[23] Gervais Appave, Frank Laczko , ed., International Organization for Migration. „International Migration Annual Review 2010/2011.” World Migration Report 2011 Communicating Effectively About Migration, International Organization for Migration, Geneva, 2011, pp. 49-89.

[24] OECD, International Migration Outlook 2012, OECD Publishing, 2012.

[25] World Bank, Global Economic Prospects: Economic Implications of Remittances and Migration. The World Bank, Washington DC, 2006; World Bank, Migration and Remittances: Factbook 2011. 2nd., The World Bank, Washington DC, 2011.

[26] Heinz Fassmann, Rainer Munz. „European East-West Migration, 1945-1992.” International Migration Review 28, no. 3, 1994, pp. 520-538.

[27] Christina Boswell, Peter R. Mueser. „Introduction: Economics and Interdisciplinary Approaches in Migration Research.” Journal of Ethnic and Migration Studies 34, no. 4, 2008, pp. 519-529;  John R Dobson, op.cit.,.

[28] Thomas Faist, The Volume and Dynamics of International Migration and Transnational Social Spaces. Clarendon Press, Oxford, 2000.

[29] Gary P Freeman, Alan E. Kessler. „Political Economy and Migration Policy.” Journal of Ethnic and Migration Studies 34, no. 4, 2008, pp. 655-678.

[30] Christina Boswell, Peter R. Mueser, op.cit.,.

[31] Christian Joppke, ed., Challenge to the Nation-State: Immegration in Western Europe and the United States, Oxford University Press, Oxford, 1998.

[32] Wayne Cornelius, Marc Rosenblum, „Immigration and Politics.” Annual Review of Political Science 8, no. 1, 2005, pp. 99-119; James Hollifield, „The Emerging Migration State.” International Migration Review 38, no. 3, 2004, pp. 885-912.

[33] Krystyna Iglicka, „Migration Movements from and into Poland in the Light of East-West European Migration.”, International Migration 39, no. 1, 2001, pp. 3-32.

[34] Michal P Garapich, „The migration industry and civil society: Polish immigrants in the United Kingdom before and after EU enlargement.” Journal of Ethnic and Migration Studies 34, no. 5, 2008, pp. 735-752.

[35] Kaczmarczyk, Paweł, Marta Mioduszewska, Anna Żylicz, „Impact of the Post-Accession Migration on the Polish Labor Market.” In EU Labor Markets After Post-Enlargement Migration, edited by Martin Kahanec and Klaus F. Zimmermann, Ed. Springer, Heidelberg, Dordrecht, London, New York, 2010.

[36] Eurostat. Eurostat regional yearbook 2011. Office for Official Publications of the European Communities, Luxembourg, 2011.

[37] Kaczmarczyk, Paweł, Marta Mioduszewska, Anna Żylicz, op.cit.,.

[38] Stephen Drinkwater, John Eade, Michal Garapich, „Poles Apart? EU Enlargement and the Labour Market Outcomes of Immigrants in the United Kingdom.” International Migration 47, no. 1, 2009, pp. 161-190.

[39] OECD, International Migration Outlook 2012. OECD Publishing, 2012.

[40] Dawn Holland, Tatiana Fic, Ana Rincon-Aznar, Lucy Stokes Pawel, op.cit.,.; Martin Kahanec, Anzelika Zaiceva, Klaus F. Zimmermann. „Lessons from Migration after EU Enlargement.” In EU Labor Markets After Post-Enlargement Migration, edited by Martin Kahanec and Klaus F. Zimmermann, Ed. Springer Heidelberg, Dordrecht, London, New York, 2010.

[41] Martin Kahanec, Anzelika Zaiceva, Klaus F. Zimmermann, op.cit.,.

[42] Dawn Holland, Tatiana Fic, Ana Rincon-Aznar, Lucy Stokes Pawel, op.cit.,.

[43] Martin Kahanec, Anzelika Zaiceva, Klaus F. Zimmermann, op.cit.,.

[44] Idem.

[45] OECD, International Migration Outlook 2012. OECD Publishing, 2012.

[46] James Hollifield,”The Emerging Migration State.” International Migration Review 38, no. 3, 2004, pp. 885-912.

[47] Dawn Holland, Tatiana Fic, Ana Rincon-Aznar, Lucy Stokes Pawel, op.cit.,.

[48] James Hollifield, op.cit.,.

[49] Dawn Holland, Tatiana Fic, Ana Rincon-Aznar, Lucy Stokes Pawel, op.cit.,.

[50] Martin Kahanec, Anzelika Zaiceva, Klaus F. Zimmermann, op.cit.,.

[51] Nicola Fuchs-Schündeln, Matthias Schündeln. „Who stays, who goes, who returns?: East–West migration within Germany since reunification.”, Economics of Transition 17, no. 4, 2009, pp. 703-738.

[52] Thomas Straubhaar, op.cit.,.

[53] Michael Fertig, „The economic impact of EU-enlargement: assessing the migration potential.” Empirical Economics 26, no. 4, 2001, pp. 707-720.

[54] Dawn Holland, Tatiana Fic, Ana Rincon-Aznar, Lucy Stokes Pawel, op.cit.,.; Raymond Russell, Migration in Northern Ireland: an update. Research Paper, Northern Ireland Assembly, Research and Information Service, Belfast, 2012; Alan Barrett, „EU Enlargement and Ireland’s Labor Market.” In EU Labor Markets After

Post-Enlargement Migration, edited by Martin Kahanec and Klaus F. Zimmermann, Ed. Springer Heidelberg, Dordrecht, London, New York, 2010.

[55] Raymond Russell, op.cit.,.

[56] Alan Barrett , op.cit.,.

[57] Raymond Russell, op.cit.,.; Alan Barrett , op.cit.,.

[58] Alan Barrett , op.cit.,.

[59] Raymond Russell, op.cit.,.

[60] Béla Galgóczi, Janine Leschke, and Andrew Watt, op.cit.,. ; Roos Pijpers, „Problematising the ‘orderly’ aesthetic assumptions of forecasts of East – West migration in the European Union.” Environment and Planning A 40, no. 1, 2008, pp.174-188.

[61] Dawn Holland, Tatiana Fic, Ana Rincon-Aznar, Lucy Stokes Pawel, op.cit.,.;

[62] Idem.

[63] Alan Barrett , op.cit.,.

[64] Idem.

[65] Sergio Carrera, Anaïs Faure Atger, Elspeth Guild, Dora Kostakopoulou. Labour Immigration Policy in the EU: A Renewed Agenda for Europe 2020, CEPS Policy Briefs, CEPS, 2011.

[66] Michael Fertig, op.cit.,.

[67] OECD, International Migration Outlook 2012. OECD Publishing, 2012.

[68] Martin Kahanec, Anzelika Zaiceva, Klaus F. Zimmermann, op.cit.,.

[69] Gary P Freeman, Alan E. Kessler, op.cit.,;  Dusan Drbohlav, „Migration Policy Objectives for European East-West International Migration”, International Migration 35, no. 1, 1997, pp. 85-108; Stephen Castles,”Understanding Global Migration: A Social Transformation Perspective.” Journal of Ethnic and Migration Studies 36, no. 10, 2010, pp. 1565-1586.

[70] European Commission. The Global Approach to Migration and Mobility, Communication from the commission to the European Parliament, The Council, The European Economic and Social Committee and the Committee of the Regions, Brussels, 2011.

Neo-colonialismul și actorii săi în ordinea global (Neo-colonialism and Its Actors in the Global Order)

RELAŢII INTERNAŢIONALE ŞI STUDII EUROPENE

 

Neo-colonialismul și actorii săi în ordinea global

(Neo-colonialism and Its Actors in the Global Order[1])

 

Mădălina Virginia ANTONESCU

 

 

 

Abstract:  In this paper, we are trying to analyze the relation between state sovereignty , the Westphalian  state and, on the other hand, the  non-state actors (especially, the transnational companies), that are capable to shape and control forms of economic dominance over new peripheries, in a world based on general, universal and imperative prohibition (inscribed in major documents of international law) regarding imperialism and colonialism, as well as all forms of neo-colonialism and neo-imperialism. 

 

Keywords: state sovereignty, globalist order, neo-colonialism, neo-colonial actor, transnational companies

 

   

 

State sovereignty and actors of the globalist order

According to a definition, state sovereignty is the independence of a state in undertaking actions in relation to an external force[2]. Sovereignty is also a principle designating the place where  are born the ability to issue rules and the duty of allegiance, but also the power exercised by the state (setting political goals, drafting decisions) within its borders, without external interference[3].

These two definitions are quite broad in scope, which is why they cannot be applied to the features of the globalist order at the beginning of the 21st century: thus, in the context of the globalist forces, from the proliferation of non-state actors (transnational companies, non-governmental organisations, clubs, groups of persons, more or less institutionalised[4]) to the proliferation and strengthening of unilateral decision-making power (in relation to states) of international organisations specialised in the fields of banking, economy, finances (the IMF[5], the World Bank or groups of industrialised states, such as G7 or G8[6]) that do not function based on a special agreement with specific rights and obligations[7], we can talk about the inclusion of globalist actors in the scope of these definitions. More precisely, the phrase “external forces” or “external interferences” can include not only states, groups of states (organised in more or less institutionalised forms, from international intergovernmental organisations, such as the IMF[8] or the World Bank[9], to informal decision-making groups or forums with composite participation, not only at the level of states, such as the Davos Economic Forum) whose decisions and/or actions generate, directly or indirectly, at the level of concrete political and economic decisions and measures, a series of changes[10] which would not have taken place if the state in question had benefited from its full sovereignty (internal and external, that is at national level, including economically and in its international relations)[11]. The concept of “international relations” has a much broader meaning, including relations between state and non-state actors in the globalist order who exceed the framework of international legal order and, moreover, are within a field which has not yet been regulated by it (as a state-centric right[12]).

Therefore, starting from the above-mentioned definitions of state sovereignty, we can say that we are in the presence of a phenomenon of “neo-colonialism” when “the direct or indirect intervention of external forces or external interferences[13]” affect the content of sovereignty and its concrete exercise by the state in question, on its territory, concerning persons, goods and activities (including economic ones) on its territory or subject to its jurisdiction”[14].

Starting from the second definition, we may say that we are clearly in the presence of a phenomenon of neo-colonialism (in a globalist sense, that is mostly economic[15]) when sovereignty (defined as “the place where are born the ability to issue rules and the duty of allegiance, but also the power exercised by the state”) is affected by external interferences (or, more than that, they illegally substitute themselves for the state and issue rules in its stead, generating a duty for the citizens to obey the new centre of power – the external colonial force – instead of the lawful power exercised by the state). It is clear that we are talking about phenomena of neo-colonialism which have not been rigorously identified or analysed by legal experts or economists at the beginning of the 21st century. In our opinion, they continue to be either enthusiastic promoters of the forces of globalisation[16] (without thinking of the consequences that these radical globalisation theories have on the future of the nation-state) or the promoters of a rigid state-centrist vision on international law, in which non-state actors and even international organisations such as the IMF or World Bank are seen from a classical, obsolete perspective, being considered “cooperation frameworks of member states” and not active globalist forces, autonomous in relation to states, able to exercise forms of neo-colonialism in the radically changed context (compared to the one of the 20th century) of today’s international world (marked and profoundly changed by globalisation).

At the beginning of the 21st century, these phenomena of neo-colonialism can be exercised by: 

– state actors (state-nations, individually or as groups of state-nations which, politically or economically, are highly industrialised states, developing information societies as third wave societies, states that benefit from advanced military technologies, developing knowledge societies specific to the 21st century) forming the First World”[17].

– secondary actors (international intergovernmental organisations, derived from the will of states, but which gradually fall outside the scope of their trusteeship system, transforming either into hegemonic decision-making centres of a member state, or into integration organisations, by transferring sovereign attributes from member states to a supranational political and legal level)[18]

– non-state actors[19] (international NGOs, individuals, transnational companies,  groups of interests, clubs, associations, various periodic forums attended by a composite audience – partly at the level of state representation, partly as globalist actors – directors of banks, corporations, various notable persons, the media etc.)[20].

 

Understanding colonialism and neo-colonialism from the perspective of the principle of state sovereignty

 

According to the legal literature, state sovereignty is, in a world marked by conflicts and inequality of power and resources, the best rampart for defending their identity, their rights as states, their independence and dignity[21]. A sovereign state is considered to be the main instrument for implementing the new rules of international law, for which it is internationally accountable[22].

For a correct understanding of the phenomena of colonialism and neo-colonialism, we think it is relevant to recall the content of the political-legal concept of “sovereignty”: as the supreme power of state on the subjects located on its territory and as freedom from the action of other states (internal and external aspect of sovereignty)[23].

Authors of international law converge towards admitting that a state’s sovereignty is made up of three important elements: the right to domestic independence, the right to equality and independence in the relations with other states and the right to self-determination. Concerning a state’s internal sovereignty, we must recall that no other authority (in that connection, we are talking about “territorial sovereignty”) shall be exercised on a state’s territory. According to authors of international law, this dimension of a state’s sovereignty includes the exclusive right of that state to adopt laws and regulations applicable on its territory, the right to ensure all aspects of state organisation, the right to determine freely various issues of political, economic, social and cultural life[24].

The sovereign state exercises this essential capacity over all persons and goods subject to its jurisdiction, as well as over the activities exercised on its territory.

Especially from the perspective of globalist order and proliferation of non-state actors, but also of the strengthening of the economic and financial decision-making role of international financial institutions and international organisations (including regarding the strengthening of their power in relation to member states), it is important to recall the fact that a key element of state sovereignty is economic sovereignty[25], that is “the orientation and management of national economy according to the options freely chosen and assumed by each state[26]” (obviously, by complying with the rules of international law and ius cogens).

This is essential in order to correctly understand the new forms of colonialism[27] that continue to be practiced during 21st century[28], in a world that, politically and legally, has decreed ever since the end of the 20th century the collapse of colonial systems and placed the phenomenon of colonialism[29] itself under international legal prohibition.

It is important to add the opinion of legal authors concerning the relations between states, from the perspective of state sovereignty; thus, other states may legitimately be concerned with the compliance by another state of its internationally assumed commitments and of rules of international law (since sovereignty is not absolute) when it exercises sovereign attributes on its territory, on persons, goods and activities on its territory or subject to its jurisdiction. But what is essential is that states cannot lawfully substitute themselves, under the current international law, for another state concerning the activities of adopting and implementing its laws or the orientation and management of its economic activity[30].

Also regarding a state’s economic sovereignty, according to the legal literature, it does not preclude the state in question from exercising certain powers of its sovereignty beyond the limits of its territory (for instance, exercising certain sovereign rights in the contiguous area of its territorial seas, on the continental plateau or in the exclusive economic area)[31].

Or, neo-colonialism and neo-imperialism are forms of domination and exploitation of countries and peoples, which constantly, permanently and brutally affect (unlike interventions or interferences, which have a temporary nature) the economic sovereignty of the latter. These forms of intervention can be exercised in the globalist order both by traditional actors [states, especially highly industrialised states or states which own on their territories the offices/headquarters of transnational corporations (TNCs)] and globalist actors (TNCs, international media, international financial institutions etc.)[32].

 An action carried out by traditional actors and by non-state actors, that breaches full permanent sovereignty of a state over its natural resources and wealth, of which, according to current international law, every people is free to dispose, without any pressure, constraints or interference, falls within the category of (economic) neo-colonialism and neo-imperialism, thus falling within the scope of the general, broad prohibition in current international law. Moreover, the legal safeguard of international compliance with the economic sovereignty of all countries can be found ever since 1962, being enshrined by United Nations General Assembly Resolution 1803 (XVII) of  14 December 1962, but also by Resolution 3281 (XXIX) of 12 December 1974, by which the fact that “every state has and shall freely exercise full permanent sovereignty, including possession, use and disposal, over all its wealth, natural resources and economic activities” is internationally recognised.

 

The prohibition of colonialism and neo-colonialism: the legal framework in force at international level

 

In the United Nations Legal Order, consolidated at the end of 20th century, numerous international documents of universal and imperative value, opposable erga omnes[33] (since they refer to ius cogens)[34] clearly enshrine, both directly and indirectly, the prohibition to exercise colonialism and neo-colonialism[35], together with other phenomena associated with the idea of domination, inequality and exploitation of peoples in international relations (hegemony, imperialism[36], racism).

First of all, we must refer to an indirect prohibition of the forms of colonialism and neo-colonialism at international level:

          through the enshrinement, in the UN Charter, of the principle of non-intervention[37] in the domestic affairs of a state;

          through the enshrinement, in the UN Charter, of the principle of sovereign equality of rights among all states;

          through the enshrinement, in the UN Charter, of the right of all peoples to self-determination[38];

          through the enshrinement, in the UN Charter, of the principle that States shall settle their international disputes exclusively by peaceful means in such a manner that international security, peace and justice are not endangered;

          through the enshrinement, in the UN Charter, of the principle that States shall refrain in their international relations from the threat or use of force against the territorial integrity or political independence of any state, or in any other manner inconsistent with the purposes of the United Nations;

          through the enshrinement, in the UN Charter, of the principle that all signatory States shall fulfil in good faith the obligations assumed by them in accordance with the Charter;

          through the enshrinement, in the UN Charter, of the obligation of all States to co-operate with one another in accordance with the Charter.

All these clear regulations, made indirectly (implicitly regarding the prohibition of the forms of colonialism and neo-colonialism in the relations among states) are adopted and consolidated in the Declaration on Principles of International Law concerning Friendly Relations and Cooperation among States, according to the UN Charter[39]. This legal document of universal and imperative value erga omnes (since it contains ius cogens) mentions elements from the substance of the above-mentioned principles and duties of states. Their analysis results in the identification of the international prohibition, according to UN standards and values, of the forms of colonialism and neo-colonialism.

For instance, in the context of the principle of states refraining in their international relations from the threat or use of force against the territorial integrity or political independence of any state, or in any other manner inconsistent with the purposes of the United Nations, this declaration mentions (including concerning forms of exercising colonialism and neo-colonialism) the following: “Every State has the duty to refrain from any forcible action which deprives peoples referred to in the elaboration of the principle of equal rights and self-determination of their right to self-determination and freedom and independence” (correlated with the statement in the Preamble of the Declaration, that “the subjection of peoples to alien subjugation, domination and exploitation constitutes a major obstacle to the promotion of international peace and security”, but also with another statement in the preamble, that “the principle of equal rights and self-determination of peoples constitutes a significant contribution to contemporary international law and its effective application is of paramount importance for the promotion of friendly relations among States, based on respect for the principle of sovereign equality”).

The most indirect references (that is by regulating a principle of international law) to the prohibition concerning colonialism and neo-colonialism are related to the regulation of the principle of equal rights and self-determination of peoples, from the above-mentioned Declaration. There are clearly precise obligations of States, of universal and imperative value[40], with an incidence on the shaping of the prohibitory scope, in the relations among states, on the phenomena of colonialism and neo-colonialism:

– every state shall bring a speedy end to colonialism, having regard to the freely expressed will of the peoples concerned, bearing in mind that subjection of peoples to alien subjugation, domination and exploitation constitutes a violation of this principle and a denial of fundamental human rights and is contrary to the UN Charter.

By this express obligation, clearly addressed to all States in the above-mentioned international document, the essence of colonialism and neo-colonialism (“systematic, constant actions of subjugation, domination and exploitation of peoples or states by other states”) is implicitly stated. Moreover, a triple perspective on this phenomena, namely the provisions of the UN Charter, human rights and the principle of sovereign equality of states  and peoples’ right to self-determination, is expressed.

In the „General Part”, the above-mentioned Declaration recognises the principles of the UN Charter, also embodied in the Declaration; it admits they “constitute basic principles of international law”, calling upon all states “to be guided by these principles in their international conduct and to develop their mutual relations on the basis of the strict observance of these principles”.

Therefore, these are examples of some indirect legal bases which are part of the legal and political prohibitive scope of colonialism and neo-colonialism, including for the century that has just begun.

Concerning the shaping of the scope of direct prohibition of the phenomena of colonialism and neo-colonialism, there are many international documents expressly prohibiting them, among which we mention the following:

          United Nations General Assembly Resolution 1514 (XV) – Declaration on the Granting of Independence to Colonial Countries and Peoples – adopted on 14 December 1960, during the 15th session (1960) of the United Nations General Assembly[41]

          United Nations General Assembly Resolution 2131 (XX) – Declaration on the Inadmissibility of Intervention in the Domestic Affairs of States and the Protection of their Independence and Sovereignty – adopted on 21 December 1965, during the 20th  session (1965) of the United Nations General Assembly 

          United Nations General Assembly Resolution 34/103 – Declaration on the inadmissibility of the policy of hegemonism in international relations, adopted on 14 December 1979.

          United Nations General Assembly Resolution 2625 (XXV) of 24 October 1970 – Declaration on Principles of International Law concerning Friendly Relations and Cooperation among States, considered to be the text codifying peoples’ right to self-determination, having an obvious decolonising basis (since, from this perspective, the holders of the right to self-determination are only “the peoples in the colonies or other non-self-governing territories whose status is different from the one of the territory of the state that administers them or who are subject to discriminatory governance”[42].

          The two international Covenants on human rights, adopted in 1966 – Article 1 of both legal documents referring to ”all peoples”[43] (without making any distinction between peoples who were subject to the process of European colonisation and the other peoples, thus enshrining this right universally, not restrictively).

The substance of this right is a universal one (with erga omnes opposability), providing a powerful and concrete legal safeguard to states and peoples against the phenomena of neo-colonialism and neo-imperialism, both in the relations among them, but also in their relations with globalist actors. Thus, according to the United Nations General Assembly Declaration on Principles of International Law concerning Friendly Relations and Cooperation among States, in accordance with the Charter of the United Nations, peoples’ right to self-determination is given a broad legal definition: it is understood as the right of peoples “freely to determine, without external interference, their political status and to pursue their economic, social and cultural development”. The definition of this right is a broad and flexible one and it can operate successfully as a legal safeguard (being enshrined in the UN Charter) also in the globalist order, so that it can protect peoples in their relations with the great powers, with other states wishing to exercise forms of neo-colonialism and neo-imperialism over them, but also with other globalist actors (NGOs, informal groups and other types of actors).

According to the legal doctrine, the above-mentioned right is a permanent, imprescriptible right, granted without any historical or spatial conditions or related to certain categories of peoples[44] (according to the Western perspective of the countries which had empires and exercised forms of colonialism over certain peoples).

       We notice that the United Nations General Assembly Resolution 34/103 – Declaration on the inadmissibility of the policy of hegemonism in international relations – apparently provides quite a broad definition of the phenomena of colonialism and neo-colonialism (it does not refer strictly to states, unlike the definition of hegemonism laid down in the previous paragraph in the Preamble of the same Declaration, which is seen only as a “manifestation of the policy of a State, or a group of States”). Thus, according to the above-mentioned Declaration, colonialism and neo-colonialism are included in the same category as imperialism and racism (including zionism and apartheid), being “forces which seek to perpetuate unequal relations and privileges acquired by force and are, therefore, different manifestations of the policy and practice of hegemonism”. Therefore, although initially the definition of these phenomena seemed to be a “broad” one, in the end it must be limited (in the state-centrist vision of the Declaration) to the scope of the relations between states and groups of states (through the express reference to the legal definition of hegemonism). Accordingly, in this Declaration, colonialism and neo-colonialism are seen from a state-centrist perspective which today, in the 21st century (in the globalist order of more and more diverse and powerful non-state actors and in the age in which the Westphalian order foundation is eroding, under the pressure of these actors, rivals of state-nations), has become a rigid and obsolete legal framework (from the perspective of the possibilities to extend international accountability, necessary for state and non-state actors and for their actions which actually fall within the scope of colonialism and neo-colonialism or economic colonialism).

Despite all these deficiencies, the above-mentioned legal grounds (direct and indirect) remain in force, regardless of the globalist order marked by the proliferation and rise of non-state actors, representing a solid and universal legal safeguard for the compliance with the state sovereignty principle[45] in the framework of this cultural, economic, political heterogeneous and transnational order.

 

 

Bibliography:

ARNAULT, Jacques, Procesul colonialismului,  translated by I. Băluş, Ed. Ştiinţifică Bucureşti, 1960

BRAFMAN, Ori; BECKSTROM, Rod A., Steaua de mare și păianjenul, translated by Iuliana Raluca Hiliuță, Ed. All, București, 2004

CHIRILĂ, Marian, ”Suveranitatea şi dezvoltarea economică independentă”, in Suveranitatea şi progresul, Nicolae Ecobescu (coord.), Ed. Politică, Bucureşti, 1977

CARREAU, Dominique, Droit international, Pédone, Paris, 1999

COOPER, Robert, Destrămarea națiunilor. Ordine și haos în secolul XXI, translated by Sebastian Huluban, Ed. Univers Enciclopedic, București, 2007

DIACONU, Ion, Tratat de drept internațional public, vol.I, Ed. Lumina Lex, București, 2002

EVANS, Graham; NEWNHAM, Jeffrey, Dicţionar de Relaţii Internaţionale, translated by Anca Irina Ionescu, Ed. Universal Dalsi, București, 2001

GEAMĂNU, Grigore, Drept internațional, vol. II, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1983

GORRA-GOBIN, Cynthia, coord., Dictionnaire des mondialisations, Ed. Armand Colin, Paris, 2006

HELD, David; MCGREW, Anthony; GOLDBLATT, David; PERRATON, JonathaN, Transformări globale. Politică, economie și cultură, translated by Ramona-Elena Lupașcu, Adriana Ștraub, Mihaela Bordea, Alina-Maria Turcu, Polirom, Iași, 2004

HIRST, Paul, Război şi putere în sec. 21, translated by Nicolae Năstase, Ed.  Antet, s. l., 2001

KHANNA, Parag, Lumea a Doua. Imperii și influență în noua ordine globală, translated by Doris Mironescu, Polirom, Iași, 2008

KUMAR Malhotra, Vinay, International relations, Anmol Publications, New Delhi, 1993

MEISTER, Albert, ”Le système transnational”, Civilisations, L’Institut International des Civilizations Differentes, Bruxelles, No.1-2, 1975

MIGA-BEȘTELIU, Raluca Drept internaţional. Introducere în dreptul internațional public, Ed. All, București, 1998

MILLER, David, coord., Enciclopedia Blackwell a gândirii politice, translated by  Dragan Stoianovici, Humanitas, Bucureşti, 2006

NAISBITT, John,  Megatendințe. Zece noi direcții care ne transformă viața; translated by Constantin Coșan, Ed. Politică, București, 1989

PACTET, Pierre, Institutions politiques, droit constitutionnel, Armand Colin, Dalloz, Paris, 2002

ROCHE, Jean-Jacques, Relations internationales, LGDJ, Paris, 2005

SMOUTS, Marie-Claude; BATTISTELLA, Dario; VENNESSON, Pascal,  Dictionnaire des relations internationales. Approches. Concepts. Doctrines, Dalloz, Paris, 2006

ȘERBĂNESCU, Ilie, Corporaţiile transnaţionale, Ed. Politică, Bucureşti, 1978

TAKACS, Ludovic; NICIU, Marțian, Drept public, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1976

TAMAȘ, Sergiu, Dicţionar politic, Instituţiile democraţiei şi cultura civică, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1993

UNITED NATIONS GENERAL ASSEMBLY, Resolution 2625 (XXV), adopted on 24 October 1970, during the 25th session, 1970

VRABIE, Genoveva, Drept Constituțional și instituții politice contemporane, Ed. Ștefan Procopiu, Iași, 1993



[1] The present paper reflects only the author’s personal opinions and doesn’t involve other juridical or physical persons.

[2] Sergiu Tamaş, Dicţionar politic, Instituţiile democraţiei şi cultura civică, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1993, p. 267.

[3] Idem, p. 266. Also see Genoveva Vrabie, Drept constituţional şi instituţii politice contemporane, Ed. Ştefan Procopiu, Iaşi, 1993, pp. 70-74. Ion Diaconu, Tratat de drept internaţional public, vol. I, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002, pp. 275-276. Ludovic Takacs, Marţian Niciu, Drept public, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1976, pp. 35-36. Jean-Jacques Roche, Relations internationals (Relații internaționale, my tr.), LGDJ, Paris, 2005, pp. 84-85. Dominique Carreau, Droit international (Drept internațional, my tr.), Ed. Pédone, Paris, 1999, p. 326. Pierre Pactet, Institutions politiques et droit constitutionnel (Instituții politice și drept constituțional, my tr.), Ed. Armand Colin, 2002, p. 44.

[4] Jean-Jacques Roche, op. cit., pp. 296- 299, 358-359.

[5] The role played by the IMF and the World Bank is more and more challenged by Southern developing countries and alter-globalists who denounce their lack of representation and accountability. As a matter of fact, these aspects were identified in a global Human Development Report (UNDP, 2002) which states that they “have always been weak in these institutions”; there are two “weaknesses” that are manifest mainly in the manner they operate and in their policies, since “the institutions are being called on by their powerful members to intrude much more deeply into areas previously the preserve of national governments – especially in developing countries”. We think that the forms of neo-colonialism exercised indirectly (through international financial organisations) by certain states over other states have already been identified in the current international community. See Cynthia Ghorra-Gobin (ed.), Dictionnaire des mondialisations (Dicționarul mondializărilor, my tr.), Ed. Armand Colin, Paris, 2006, p. 208.

[6] Jean Jacques Roche, op. cit., p. 313. The G7 countries hold more than 45% and 42%, respectively, of the voting rights within the IMF and the World Bank, both including about 184 member states. The United States de facto exercise a veto right, with more than 15% of the voting rights, decisions being adopted by a majority of 85%. The legitimacy crisis within the IMF and the World Bank is due to the lack of transparency in the decision-making process, the functioning of institutions, the control held through voting rights, but also to the principle of weighing member states’ votes according to their financial contribution (which favours highly industrialised states, to the detriment of Southern developing countries), as well as other factors such as: formal representation of developing countries, the challenged nature of economic austerity policies upon which these institutions make conditional the granting of financial aid to the member states, or their way of governance.  See Cynthia Ghorra-Gobin (ed.), op. cit., p.  208.

[7] And it would not even be legal from the perspective of international law, based on the principle of sovereign equality of all states – right that does not allow the adoption of decisions with a global impact by certain member states which can de facto affect the rest of the international community that did not participate in making these decisions.

[8] International organisation set up in 1945, by virtue of an interstate agreement. Starting from 1962, on the basis of an agreement concluded between 10 industrialised states, members of the Fund, the other member states may be granted credits. Although each member state is represented by a governor within the bodies of the IMF  (Board of Governors, the supreme body), in practice, the Managing Director (Chairman of the Executive Board) is commonly appointed from among the states that used to have colonial empires and now represent great industrialised world powers. See Grigore Geamănu, Drept internaţional public, vol. II; Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983, pp. 277-278. In our opinion, the great industrialised powers of today’s world exercise, through organisations such as the IMF or the World Bank, indirect forms of control over states that resort to credits from this organisation. This way, forms of neo-colonialism and neo-imperialism (mainly in the economic sense) are created, which represent forms of relativisation of the principles of the UN Charter, with universal applicability and opposability erga omnes  (therefore, they also apply to the member states of the IMF, the World Bank or the EU who use such organisations and interstate cooperation frameworks in order to achieve new ways of indirect economic and political control over other states).

[9] Jean Jacques Roche, op. cit., p. 314.

[10] On the three missions of the IMF (manage, finance and control the international monetary system) and the criticism concerning it, see Jean Jacques Roche, op. cit., pp. 311-313.

[11] Marie-Claude Smouts, Dario Battistella, Pascal Vennesson, Dictionnaire des relations internationals (Dicționar de relații internaționale, my tr.), Dalloz, Paris, 2006, pp. 1-2.

[12] Jean Jacques Roche, op. cit., p. 139.

[13] An expression with an extremely wide scope that allows us to include non-state actors, but also groups of states (international cooperation organisations, international organisations specialised in banking, financial and economic fields, or supranational actors – integration organisations, to which member states voluntarily transferred certain sovereign rights, weakening the content of sovereignty as defined in the constitutional and international law).

[14] Graham Evans, Jeffrey Newnham, Dicţionar de Relaţii Internaţionale, translated by Anca Irina Ionescu, Ed. Universal Dalsi, București, 2001, p. 90.

[15] Vinay Kumar Malhotra, International relations, Anmol Publications, New Delhi, 1993, pp. 217-218. The author reiterates the fact that neo-colonialism was born once the old type of imperialism ended, in the second half of the 20th century, also being known as “economic imperialism”, “red imperialism” or “dollar imperialism”. It is a type of indirect, covered imperialism, adapted by different strong, industrially developed countries, especially in the economic field. Thus, a country exercises “neo-colonialism” when it indirectly controls, by way of economic levers, another sovereign and independent country (a status relativised through the destruction of economic sovereignty). These countries can apparently be free, sovereign and independent, but, in fact, they are victims of the predatory policy of the great powers using indirect control levers (for interventions through various means, including by using international financial organisations as instruments for controlling the economy and politics of the country in question) in order to ensure that these countries are economically dependent on them. It is a permanent exploitation and domination (indirect, economic, political, cultural, but also military) of a country, especially in the form of “trade, aid, investments” in that country. These forms are subtle, but colonialism and neo-colonialism are forbidden in all forms, under the declarations of the United Nations General Assembly and the principles of the UN Charter.

[16] David Held, Anthony McGrew, David Goldblatt, Jonathan Perraton, Transformări globale. Politică, economie şi cultură, translated by Ramona–Elena Lupaşcu, Adriana Ştraub, Mihaela Bordea, Alina-Maria Turcu, Polirom, Iaşi, 2004, pp. 26-29. 

[17] Pharag  Khanna, Lumea A Doua. Imperii şi influenţă în noua ordine globală, translated by Doris Mironescu, Polirom, Iaşi, 2008, pp. 24-31. Robert Cooper, Destrămarea naţiunilor. Ordine şi haos în sec. XXI, translated by Sebastian Huluban, Ed. Univers Enciclopedic, 2007, pp. 52-68.

[18] On the hypothesis of a globalist world in which the state is declining and the new forms of organisation are transnational, private or quasi-public (with a dominant actor such as transnational corporations), among which economic organisations will end up absorbing a wide range of political functions, including the ones of the state (state decline would generate the decline of the international system made up of states), see Paul Hirst, Război şi putere în sec. 21, translated by Nicolae Năstase, Ed.  Antet, s. l., 2001, p. 93.

[19] Some authors envisage the transformation of democracy into a participatory political regime, focusing on the corporation, as the new government of the 20th century, and not on the traditional state-citizen relation, which explains the shift of reshaping people’s participation in corporations (from a closed, rigid hierarchical system to a democracy involving participation in the decision-making process). Practically, non-state authors themselves (TNCs) are affected by a profound change, due to the change of generation, which modifies the meaning of “form of organisation” and any institution through which this generation passes. We are witnessing not only a transformation of the state, following internal and external reforms, but also to profound changes modifying globalist actors, such as corporations, international organisations, and which dissociate them from their traditional conception, the bureaucratic, pyramidal age, of closed, uncommunicative systems, in which decisions were taken exclusively at the top.  See John Naisbitt, Megatendinţe, translated by Constantin Coşman, Ed. Politică, Bucureşti, 1989, pp. 255-272.

[20] David Held, Anthony McGrew, David Goldblatt, Jonathan Perraton, op. cit., pp. 79-81. Ori Brafman, A. Rod Beckseckstrom, Steaua de mare şi păianjenul. Puterea de neoprit a organizaţiilor fără lider, translated by Iuliana Raluca Hiliuţă, Ed. All, Bucureşti, 2011, pp. 32-46.

[21] Ion Diaconu, op. cit., p. 275.

[22] Nico Schrijver, ”The Changing  Nature of State Sovereignty”, in BYIL, 1999, p. 65, quoted by Ion Diaconu, op. cit., p. 331. Enciclopedia Blackwell a gândirii politice, coord. David Miller, translated by Dragan Stoianovici, Humanitas, Bucureşti, 2006, p. 705.

[23] Genoveva Vrabie, op. cit., pp. 69-74.

[24] Ion Diaconu, op. cit., p. 277.

[25] Ion Diaconu, op. cit., p. 277. Marian Chirilă, ”Suveranitatea şi dezvoltarea economică independentă”, in Suveranitatea şi progresul, Nicolae Ecobescu (coord.), Ed. Politică, Bucureşti, 1977,  pp. 238-245.

[26] Ion Diaconu, op. cit., p. 277.

[27] On the formal independence of countries and the overt or covert forms that can be taken by colonialism (different forms of dependence between the metropolis and the countries subject to this phenomenon), see extensively Jacques Arnault, Procesul colonialismului,  translated by I. Băluş, Ed. Ştiinţifică Bucureşti, 1960, pp. 122-126.

[28] According to certain authors, the forms of neo-colonialism are practiced especially by transnational corporations (TCNs) acting both in industrialised countries and in developing countries, without always having the approval of the countries where their main office or headquarter is located concerning their policies of conquering new markets and profit maximisation, undertaking tax evasion in relation to these states. Transnational corporations are considered to practice a type of neo-imperialism that does not involve the use of armed force in metropolises against colonies in order to ensure their allegiance and exploitation, but that is rather related to re-importing financial resources, as previous investments are being reimbursed or withdrawn. According to Martin Bronfenbrenner, ”Radical Economics in America- A 1970 Survey”, The Journal of Economic Litterature, September 1970, quoted in Ilie Şerbănescu’s book, Corporaţiile transnaţionale, Ed. Politică, Bucureşti, 1978, p. 235.

[29] Despite legal prohibitions (existing in current international law), the forms of neo-imperialism and neo-colonialism are exercised indirectly, without necessarily involving state mechanisms and structures, precisely to avoid the current legal prohibition. Thus, non-state actors, such as transnational corporations, become, in the globalist world, agents creating an original type of trans-state capitalist system, introduced by them in the economic field, in which poorly developed countries are used and exploited by transnational corporations as economic enclaves (apud prof. Javed Burki, quoted by Albert Meister in  ”Le système transnational”, Civilisations, L’Institut International des Civilizations Differentes, Bruxelles, No.1-2, 1975).

[30] Ion Diaconu,  op. cit., p. 277.

[31] Idem, op. cit., p. 279.

[32] David Held, Anthony McGrew, David Goldblatt, Jonathan Perraton, op. cit., pp. 76-85.

[33] Raluca Miga-Beşteliu, Drept internaţional. Introducere în dreptul internațional public, Ed. All, București, 1998, pp. 77-78, 81 (the overriding nature and the special importance of the provisions of the UN Charter for the entire international legal order).

[34] Ion Diaconu, op. cit., p. 365 (among ius cogens, the sovereign rights of states and peoples – sovereign equality, territorial integration and peoples’ self-determination – are mentioned).

[35] Concerning the actors, we think that this prohibition refers to the globalist order and non-state actors, such as transnational corporations (considered, for instance, according to Jean Ziegler, to be “the main aggressor of poor peoples, following a fundamental shift of actors, which occurred in the economic international order: there is a transition from the capitalist state as conqueror, protector, tutelary state, as it is known from the forms of classic colonialism, to transnational corporations, as agents creating a trans-state capitalist system”. See Jean Ziegler, Une Suisse au-dessus de tout supçon (O Elveție deasupra oricărei suspiciuni, my tr.), Ed. Du Seuil, Paris, 1976, p. 15, quoted by Ilie Şerbănescu, op. cit, p. 235.

[36] Regarding the phenomenon of imperialism and neo-imperialism, some authors think that humanitarian intervention, enshrined ever since the 21st century, is a form of imperialism that requires a great capacity of a political actor to act outside its jurisdiction, including by using armed force, in order to protect its nationals, threatened minorities, including religious ones. This form of interference in the domestic affairs of a state, for reasons related to the granting of humanitarian protection to certain groups considered to be oppressed or in danger, is considered by some authors to be “a particular form of neo-imperialism”, especially when we refer to the selective use of armed force, the use and manipulation of the compassion of public opinion and the participation or complacency of the media in observing and considering such an intervention to be legitimate”. The right to interfere, assumed by certain great powers, by using and invoking in the international community the individual and his protection (human rights) against his state (the right to non-interference, non-intervention in domestic affairs, respect for its sovereignty) thus becomes an instrument of neo-imperialism under the above-mentioned circumstances. See Marie-Claude Smouts, Dario Battistella, Pascal Vennesson, op. cit., pp. 292-293.

[37] This legal principle is a rule of international law, while intervention is considered to be in close connection with a form of neo-colonialism or neo-imperialism (this is the reason for its exceptional, temporary and illegal nature, according to the current rules of international law). But recent developments of the same law have made it somewhat flexible, allowing intervention, under certain circumstances. According to James Rosenau, this notion has two dimensions: a brutal interruption of the course of the relations established between political establishments and the tendency to influence the structure of public authority in the society in question. Thus, intervention occurs when, through his actions, an international actor significantly alters the form of the pre-existing relations in that society (for instance, deploying armed forces in a sovereign state). Interventions are different from external state policies that have a permanent nature and involve a continuous presence of the actor who interferes in the respective society/state. See Marie-Claude Smouts, Dario Battistella, Pascal Vennesson, op. cit., pp. 304-305.

[38] Or “peoples’ right to freely dispose of themselves”. It is every people’s right to freely determine its political destiny, to freely establish its political status. It is a right historically related to the process of decolonisation, enshrined in the UN Charter and followed by a series of international resolutions issued against colonialism and neo-colonialism. See Marie-Claude Smouts, Dario Battistella, Pascal Vennesson, op. cit., pp. 162-163.

[39] The United Nations General Assembly Resolution 2625 (XXV), adopted on 24 October 1970, during the 25th session (1970).

[40] Raluca Miga-Beşteliu, Drept internaţional, op. cit., pp. 77-78, 81.

[41] Also called “the genuine charter of decolonisation”.

[42] This legal perspective is clearly restrictive, since it argues “peoples’ right to self-determination does not concern all peoples, but only the colonised ones and their right to form independent states” (therefore, it aims the populations that were subject to European colonial domination)”; given the fact that it has an exceptional, restrictive interpretation, it is a right concerning a particular moment in history and, therefore, it is not universally applicable (according to Marie-Claude Smouts, Dario Battistella, Pascal Vennesson, op. cit., pp. 163-164). But we think it is a dynamic, flexible legal construction which, far from being limited to particular historical periods (European colonialism), since it was classified among other legal principles which are fundamental for the contemporary international legal order (universally applicable), it concerns not only the peoples colonised by Europeans, but any people who faced a phenomenon of colonialism or neo-colonialism (here – economic, cultural, political) in the contemporary age, both from the State and from various other globalist actors. Therefore, this right is universally applicable, designed to provide the necessary legal safeguard for peoples defence in a globalist order which is improperly regulated.

[43] Raluca Miga-Beşteliu, op. cit., p. 134.

[44] Idem, p. 135.

[45] Ion Diaconu, op. cit., pp. 275-276.

Rădăcinile bolșevismului: o perspectivă ideologică asupra intelighenției ruse din secolul al XIX-lea (Roots of Bolshevism: An Ideological Overview of the 19th Century Russian Intelligentsia)

VARIA

 

 

Rădăcinile bolșevismului: o perspectivă ideologică asupra intelighenției ruse din secolul al XIX-lea

(Roots of Bolshevism: An Ideological Overview of the 19th Century Russian Intelligentsia)

 

 

Emanuel COPILAȘ

 

Abstract: The present article generally aims to prove that Bolshevism had very little to do with European social-democracy. They are two distinct intellectual and political traditions, although the influence of the latter upon the former cannot be denied. To confirm this hypothesis, the main part of the article consists in a diachronic analysis of the ideas of the Russian intelligentsia, the nursery of the future Bolshevik dictatorship, starting with its humanist origins and ending with its terrorist degeneration. For a better understanding of the origins of Russian populism, the first part of the article presents the Marxist origins of European social-democracy. The research methods I made use of are political comparative analysis and ideological analysis.

 

Key words: Enlightenment, social-democracy, populism, nihilism, terrorism, dictatorship.

 

 

European social-democracy: an offspring of Enlightenment

 

The struggle for social emancipation is a product of Enlightenment and of the liberal philosophy which it gave birth to[1]. Republicanism, democracy, human rights, universal suffrage, individuality, free market[2] – all of these invaluable achievements reflect the imposition of the modern era with its growing urbanization, extended commerce, secularization and a major emphasis on human reason. However, after several decades it became rather clear that the above mentioned gains were not universal, as the French revolutionaries postulated them, but confined to a certain social category, namely the rising bourgeoisie. The industrial revolution that made modern Europe possible thrived on slavery and barbarous exploitation of other continents[3]; later, as slavery was increasingly difficult to maintain due to uprisings, the emancipation of public opinion and most importantly because of the technological advancement that allowed former slave owners to become respected businessmen and former slaves to become employees without any decrease in profits, on the contrary – one of modernity’s promises, human rights and individual dignity, was therefore fulfilled. Not without major conflicts (if we take into account only the American civil war), but essentially going along with the historic tide: slavery was abolished after it begun to hamper the profits of major European and American companies, not as a direct consequence of Enlightenment’s ideals[4].

Could the promises of modernity such as liberty and equality be extended also to peasants and industrial workers and not be confined exclusively to the bourgeoisie? Could they become truly universal? This was the main question of some intellectuals later labeled as the utopian socialists. Saint-Simon, Charles Fourier, Robert Owen, all of them imagined perfect communities where social conflicts would be abolished by means of grassroots democracy and an emphasis placed on public property understood as the antidote of private property that tended to dismantle the social texture and entail abuses and exploitation[5]. They received the label ‘utopian’ because their revolt was purely moral.

‘Scientific socialism’ on the other hand, the one Karl Marx and Friedrich Engels pretended to discover – affirmed that the growing inequalities between the capitalists who own the means of production and the workers who do not will eventually led to the disintegration of the capitalist mode of production. This was, in their opinion, a scientific fact: the internal logic of capitalism is based on accumulation, profit, and the exploitation of unpaid labor. As the concentration tendencies of capital amplify, meaning the big businesses getting bigger by incorporating or eliminating potential rivals – the number of capitalists decreases (as they became richer) while the number of workers which fuel profit making for their bosses increases, as they become poorer. This contradiction will sooner or later lead to an explosive tension and thus bring about a social revolution that will end capitalism and its unjust social stratification. This outcome was for Marx inevitable and therefore scientific. The historic laws of social development which he pretended to discover were embodied in the political economy of every stage humanity had passed through: primitive commune, antiquity, feudalism and capitalism. They consisted in forces of production and relations of production. The firs signified inventions or goods that the community or society benefited from mostly free and which entailed progress and welfare. Gradually, those inventions or goods came to be monopolized by a ruling class which pretended a certain price for them. Their production and reproduction, dominated by the ruling class, created patterns of economic and social stratification based on inequality and polarization, patterns which deemed property more and more private, in accordance with the interests of the ruling class. This status-quo was given a legal form and, from generation to generation, was regarded by society as being fair and natural. Marx called this status-quo relations of production. When the relations of production became increasingly oppressive, obstructing progress and well-being to the point that most people considered it intolerable, a social revolution occurred, releasing the structural tensions that have build up. Afterwards, the whole process would start all over again, the new forces of production becoming relations of production and so on. This materialistic philosophy of history offered the dialectic method as a tool for understanding the passing from one mode of production (the material dimension of a certain type of society in general, in Marx’s terms) to another. Thus the primitive commune gave way to antiquity, antiquity to feudalism and feudalism to capitalism[6].

Taking into account history’s dialectic, capitalism already contained the ‘germs’ of its future replacement, communism. Here, relations of production are codified in legal terms as private property, while the increasing forces of production, the workers, find themselves deprived of the means of production. As progressive it was at the beginning, when it replaced feudalism, capitalism, Marx argued, no longer facilitated social progress, but disrupted it. Why? Because capitalism’s core consists in a neverending succession of economic and social crises. By working, the proletarians create surplus-value, namely the difference between their salary and the total income the capitalist extracts from their work. The objective value of a product resides in the socially necessary work time needed to create that product. Since the capitalist seeks only profit, he will rely more and more on machines instead of workers. This means more and cheaper goods. But an increased productivity also means less valuable products: the time spent creating each product decreases proportionally with the number of machines that replace the worker. What follows is an abundance of cheap goods. But this is nevertheless a signal of the crisis which is to come. Marx argues that only workers can create surplus value; for the capitalist, workers represent the variable capital (their number fluctuates according to the needs of the business), while the machines represent the constant capital (meaning that they cannot be fired or hired as easy as the proletarians; moreover, machines cannot create themselves goods, in the absence of human intervention; they can only transmit a small part of their utility to the final product, proportional with their deterioration during the time spent forging it – this is the reason why Marx does not credit technology with the power to create surplus-value). By increasing the share of constant capital in order to raise productivity and sell cheaper goods, the capitalist is driven not only by its greed, but also by its creditors, most of them banks. Therefore he is forced by a structural mechanism to behave in this way; it is not a matter of simple choice, as utopian socialists would consider. Machines, bought with expensive loans, gradually replace workers; they do the job much faster and with incomparable efficiency. Salaries decreases and unemployment rises (this wave of unemployment is called by Marx the ‘proletarian reserve army’). The remaining workers are compelled to accept lower salaries or face the prospect of unemployment. Cheap goods are everywhere, but fewer and fewer people buy them: many have lost their jobs. We are now in the middle of an overproduction crisis. Having lost its clients, the capitalist goes bankrupt, thus leading to more unemployment and the bankruptcy of other capitalists as well. Banks can no longer recuperate their loans, not to mention their interest rates. The resulting general collapse can be compared to a forest fire: after it passes, the forest is regenerated. But this regeneration, brought about with the same capitalist means, will implacable lead to the next fire and so on, until the contradiction between forces and relations of production (proletarians and workers) will entails such a massive breakdown that capitalism itself could no longer start over again. Finally controlling the means of production (factories), the workers victory would signal the appearance of a class free society in which economy is no longer driven by money and profits, but by man and for man[7].

One can observe that in Marx’s terms, there can be no reconcilement between work and capital: what he calls ‘the general law of capitalist accumulation’ is very clear in this respect: the capital’s prosperity is proportional to the growing of the ‘proletarian reserve army’[8]. In other words, capital and social conflict go hand in hand. Before publishing his magnum opus in 1867, Marx attempted to explain the demise of capitalism through another, simpler contradiction, that between utility and exchange value. For consumers, the commodity possesses utility, while for capitalists it possesses only exchange value, which is nevertheless the distinctive feature of commodity. But, in the process of getting from its producer to its consumer, which is interested exclusively in its utility, the commodity must pass an intermediary phase where it acquires exchange value: the market. The market is therefore a capitalist contradiction between producers and consumers. It does not facilitate social prosperity, only intermediary and parasitic profits. Social revolution means here getting rid of the market, the exchange values and the commodity itself, an inherent feature of the capitalist system[9].

            Capitalism entails structural contradictions and cannot be abolished only through moral means. A moral capitalist is a contradiction in itself: if he decides to increase salaries and the sums paid for the social insurance of his workers, he will also need to increase the price of his products in order to survive; selling his merchandise at the same price he practiced before applying these measures would mean a decrease in profits and finally bankruptcy. But a higher price for his goods means that he will slowly loose competitiveness on the market: immoral entrepreneurs can afford to sell their commodities cheaper because they spend less money with they employees. The outcome in this case is also bankruptcy. Either way, Marx argues, capitalism is a social relation inscribed in things and in the material processes that constitute our day to day life: it does not exist only in our mind and therefore it cannot be replaced through good deeds alone: an approach like this can only enforce the system. This is why the social revolution is indispensable for the real overthrowing of capitalism; its mere moral ‘taming’ leads nowhere. However, capitalism’s domination cannot be reduced to materialism, although this constitutes its backbone: ‘The ideas of the dominant class are in every epoch the dominant ideas, which means that the class which is the dominant material force of society is at the same time its dominant spiritual force’[10].

            To sum up, Marx’s revolution is first of all social, only afterwards political and cultural. Only the working class, numerically and technically fueled by capitalism itself – can accomplish the revolution by developing ‘class consciousnesses’. In this process, the role of intellectuals as guides is very important, but these intellectuals could never replace the proletarians in the revolutionary process. We are far from the Leninist party with its sectarian and conspirative behavior and with its dictatorial means. Also, for Marx proletarians are not only the factory workers, but virtually everyone who depends on a salary for a living, a salary delivered first of all by particular employers. What Marx eventually wanted was a larger and more profound democracy than the bourgeoisie had to offer: human rights and individual freedom cannot exist in a polarized society in which workers are compelled to sell their physical and intellectual capacities in order to survive: work should mean creativity, joy and fulfillment, not mind-numbing exhaustion, permanent stress and fear of losing one’s job: each men should work for its own purpose, not for the purpose of capitalist intermediary gains. But this outcome Marx rendered possible only in a post-capitalist world, where workers would benefit from their products, not being alienated with reference to them and where the social stratification entailed by the capitalist mode of production would cease to exist.

            From its Marxist form, European social-democracy gradually gave way to a progressive rapprochement with the Enlightenment ideals from which it was born: democracy and human rights.  Karl Kautsky, Eduard Bernstein and other second generation Marxists which’s ideas will be analyzed in the conclusions section are proof in this regard. The 19th century Russian revolutionary ferment cannot be properly understood in the absence of its European model, which it tried to emulate sometimes beyond the point of recognition. But unlike it, it will gradually move away from the humanism of Enlightenment, preparing the ideological and political ground from which Bolshevism was born.

 

Populism, nihilism, terrorism, Marxism: ideological stages of the Russian revolutionary movement

 

Intellectually speaking, Russia’s encounter with modernity had begun with Georg Friedrich Hegel’s philosophy. Thesis, antithesis, synthesis, dialectics, reconciliation of opposites, reason – all these concepts advanced or re-elaborated by the German philosopher highly influenced not only intellectual and social emancipation movements such as social-democracy, but the whole modern phenomenon[11]. Hegel’s famous sentence ‘the real is the rational and the rational is the real’ received a conservative interpretation in his native Germany, where it came to signify the praising of the exiting political status-quo, namely the Prussian absolutist monarchy. In Tsarist Russia, on the other hand, his maxim gained a whole different, revolutionary meaning: the real had to be rationalized. This meant the abolishment of autocracy and the institution of a democratic republic according to the principles of Enlightenment[12].

            The first organized movement against Tsarist autocracy was that of the so-called Decembrists, a group of officers inspired by the French Revolution who sought to replace the existent Russian political structure with that of a constitutional republic. In December 1825, after an open revolt against the new Tsar, Nicholas, their leaders were hanged and the group dismantled[13]. Although the first serious contestation against Tsarism, the Decembrist’s revolt was first of all a political movement; the populist movement which followed placed most of its emphasis on revolutionary ideas, hoping to create a social awareness capable of emancipating peasant Russia from the oppressing autocracy.

            Vissarion Belinski, a literary critic highly influenced by Hegel’s philosophy, is counted today as one of the founding fathers of Russian intelligentsia. Morality, the permanent quest for truth and regarding individuality and human dignity as the sole basis of a successful intellectual, social and political reform, Belinski’s romantic temper and oratory brilliance is well remembered by his friend and colleague Alexander Herzen. Unlike Belinski, who’s essentially liberal ideas were completed by social-democratic tendencies (he evaluated literary works on the count of exposing the precarious condition of peasantry and the intrinsically unjust structure of Tsarism)[14], Herzen, acknowledged even by Lenin[15], although their ideas were not at all compatible – as the first truly Russian populist – developed vivid and original social-democratic theories.

            Although Herzen influenced not only the development of Russian socialism, but that of liberalism as well, the two ideologies are mixed in his works sometimes beyond the point of recognition. He held individual freedom above all other values, although criticizing the bourgeois West whenever its governments obliterated social emancipation, like in 1848. ‘Despite his aesthetic dislike of the bourgeois West, he was a good European, at least insofar as prizing individualism and rejecting the use of violence before exhausting all the possibilities of persuasion and peaceful alteration’[16]. Like all populists, Herzen valued the peasant commune and insisted that Russia could achieve its own, specific democracy by abolishing Tsarism and creating a federative political structure between these communes. He therefore advocated for a sort of peasant grassroots democracy which, unlike Western Europe, could advance toward socialism avoiding the terrible social consequences the development of capitalism caused there. Most importantly, Herzen believed in this yet passive existence of rural democracy and its capacity to be spontaneously transferred to the entire Russian political system[17].

            More radical in his youth, Herzen gradually renounced prospects of violent revolution and insisted upon reforms, from above and also from below, as the key to social transformation[18]. However, he never became a convinced supporter of pluripartidism; after the crushing of the 1848 revolutions he sincerely hoped ‘Europe had figured out that the representative system is nothing more than an ingenious means to replace the satisfaction of social requests and determined action with empty words and endless debates’[19].

            Herzen’s rejection of all forms of intellectual and political dogmatism or authoritarianism made him lots of enemies, among which Karl Marx. Marx’s expeditious and abrupt personality, along with his deterministic philosophy of history was something Herzen could not reconcile with, especially because he shared Alexis de Tocqueville’s opinion that industrialization will not radicalize and organize workers towards revolutionary aims, but improve their life style thus transforming them into bourgeois. In Adam Ulam’s words, ‘Marx was for him the embodiment of the German bourgeois spirit: formal, unromantic, and devoid of those elements of humor and compassion that he deemed essential for a real fighter for the people’s rights. The news that Marx was to address or even to attend a political gathering or banquet was cause enough for Herzen to send his excuses’[20]. Unlike Marxists, who stood in favor of revolution, not reforms (see the first section of the article), Herzen argued for ‘gradual progress’ as means of social emancipation.

 

            I am not at all afraid of the word ‘gradual progress’, which was trivialized through the undecided attitude and reluctant steps of different reforming authorities. The gradual character, as continuity, are tightly connected to any process of understanding. Mathematics is learned progressively; why believe that the ultimate conclusions of sociology could be injected to a man like the vaccine against smallpox or poured into mind as a medicine is poured as once on the horse’s throat? Between the actual conclusions and the actual situation there are practical improvements, there are ways, compromises and diagonals. To choose the most short, comfortable, accessible ones is a problem of practical sense, of strategy. Going permanently ahead, without looking back, you can end up like Napoleon, to Moscow, and perish afterwards during the retreat, even without reaching Borodino. The international association of workers and their other associations, their organs and representatives must strive hardly that authorities do not interfere in work relating problems, as they do not interfere in the administration of properties. The forms which held people in the chains of a semi-imposed slavery will not resist a la longue to the pressure exercised by logic and by the development of public consciousness. Some of them are so rotten inside that you can strike them down with a kick; others maintain themselves, plunging their roots like a cancer in a bad blood. By crushing them altogether, we could also kill the organism and we would certainly make the great majority to step down and then the most fierce defenders of the ‘cancer’ will be exactly those who suffer the most from it. Of course this would be something very stupid, but it is time to understand that stupidity represents an enourmous force that has to be taken into account[21].

 

            And furthermore:

 

            A wild eruption, caused by constant obstacle, will not spare anything: to redeem personal deprivations, revenge will come upon the most impersonal goods. Together with the capital gathered by moneylenders, another capital will perish, transmitted from generation to generation, from a people to another, a capital which contains the essence of the personality and of creation of different ages, a capital in which was naturally inscribed the chronicle of human life and in which history has been crystallized. Along with the milestones, the destructive force unleashed will also crush the heights which people have reached through endless efforts in all domains, from the beginning of civilization until now[22].

 

            Herzen’s moderation, erudition, toleration and authentic concern for a gradual emancipation that would preserve the gains of civilization, not relinquish them as obsolete and hypocrite bourgeois achievements – will transform him into an outdated and even ridiculous figure for a newer and more radical generation of populists, the nihilists. Young, more or less educated young men and women, the nihilists were disappointed by Herzen’s teachings which did not help the peasants free themselves from autocracy. In their opinion, more was needed: a revolutionary elite who would organize, discipline and even accomplish the revolution for the peasants[23]. Considering ‘Herzen’s socialism was too humanistic, too much grounded in the hope of change by evolution’[24], they did not hesitate to attack the founder of Russian socialism in writing, calling him a ‘liberal’ (among the intelligentsia, the term started to have a pejorative nuance in the second half of the 19th century), a right-winger and a supporter of the ‘reaction’. Herzen replied with disappointment ‘that the attacks upon him and his position served the interests of the most reactionary part of the tsarist bureaucracy, and that the young radicals might live to be decorated by the government’[25].

            Nihilism, a label which the famous novelist Turgenev used to describe the new wave of populism and it was readily adopted some of its most representative members – still considered themselves Marxists, despite the numerous doctrinary incongruences with Marxism which will come into open a generation later[26]. The young rebels made use of a ‘correct radical style in dress, speech and general attitude’, of equal importance for them as their ideology. Nihilists usually were condescending in their speeches and conversations and displayed a ‘casual attitude towards dress and appearance, if not downright eccentricity’ which created a sober and austere impression. Nihilist women were highly emancipated for that period, wearing ‘short hair, drab clothing’, smoking and going to all kind of public spectacles. ‘Nihilists denied not only the traditional role of women, but also the family, property, religion, art – in a word, all of the traditional aspects of culture and society’. It was this vehement denial the ‘conservative press’ indefatigable condemned and ridiculed that they owe their name to[27].

            Perhaps the best known nihilist was Dmitri Pisarev, a young literary critic. Striving to replace the humanistic materialism of Belinski and Herzen with a presumably Marxist scientific materialism, Pisarev insisted upon ‘rational agriculture’ as a means of advancement towards social prosperity and civilization, a goal obliterated by the ruling elites who did not benefited from the emancipation of the ‘masses’[28]. Rationality in general, not only in agricultural matters, was to be achieved through a proper education in natural sciences[29]. Following the positivist trend of the epoch, Pisarev insisted that social sciences will someday achieve the precision of natural sciences and help bring about the inevitable revolution. ‘It is very natural for astronomy and chemistry to have left long ago the fog of fantasy babbling, while social and economic doctrines still resemble the characteristic modes of astrology, chemistry, magic and obsolete theosophy. It is very likely that these cabalistic theories will someday mold themselves in pure scientific forms and in time influence practical life’, Pisarev firmly wrote[30].

            Another influential nihilist was Nikolay Chernyshevsky. His well-known novel, What is to be done?, which’s title was borrowed by Lenin half a century later for a not less known political strategy book – became a sort of Bible for the nihilist generation. The novel, not exactly exceeding in literary qualities, presents the story of a young woman, Vera Pavlovna, which got married and ran away only to escape her parents plan to marry someone who she did not love. Her husband, the young nihilist doctor Lopuhov, helps her start a tailor shop organized on egalitarian, socialist bases. The shop prospers, but Vera realizes she fell in love with Lopuhov’s best friend, Kirsanov. Proving an inflexible rationality, Lopuhov stages a fake suicide, allowing his wife and friend to form a couple. In a few years, he returns under a fake identity, marries someone else and maintains a close friendship with his former wife and her husband. Briefly, the figure of a fanatical, ascetic revolutionary appears that of Rahmetov[31], an incarnation of the ‘new man’ the nihilists treasured: highly devoted to his work, his personal interest coinciding with the public interest and his reason being in perfect harmony with his passions[32]. Considered by Adam Ulam ‘the real source of Bolshevism’ and ‘an ancestor of Soviet socialist realism’, Chernyshevsky took great precautions to conceal his political activity, using fake names and camouglaging as much as possible his ties with the revolutionary groups. Even so, he was arrested in 1862, after a series of devastating fires that ravaged Moscow and were thought to be the work of nihilists. Two years after, he was condemned to seven years o hard labor and exiled, being allowed to return to European Russia only after nineteen years[33].

            The end of the 1860s witnessed the progressive decay of nihilism. Mikhail Bakunin, a renowned Russian anarchist living abroad and hostile to Marx as well as, to a certain extent, to Herzen, arguing for an immediate and total revolution to abolish first of all the state, along with all other aspects of a civilization that only hampered humanity’s emancipation potential – befriended with Sergei Nechayev, a former school teacher who attempted to create a revolutionary organization in Russia. They wrote together The Revolutionary Catechism, portraying the ‘revolutionary’ as a ‘doomed man’ who ‘knows only one science, the science of destruction’. This was no longer nihilism, but terrorism. Nechayev was soon to be arrested for the murder of a ‘cell member’ he considered to by a spy. The whole affair inspired Dostoevsky to write his famous novel, The Possessed[34]. The next decade gave birth to intransigent and ruthless revolutionaries like Petr Tkachev who did not hesitate to contradict and ridicule Engels himself for expressing reservations regarding his rudimentary methods and emphasis placed on peasantry as the key to the future Russian revolution if guided by a small and determined revolutionary elite[35] – but also to a ‘mass movement’ which remained in history under the name ‘going to the people’. Herzen’s slogan, ‘To the people!’, inspired ‘hundreds of young people, girls as well as men’, to go into the countryside and spread ‘revolutionary ideas’ among the peasants. ‘No immediate results were achieved. Some peasants listened with sympathy, many were hostile, and most understood hardly anything of what they heard. The preachers were extremely conspicuous, and soon they were rounded up by the police’. 1611 arrests were made between 1873 and 1877, but ‘only a minority received prison sentences’. However, ‘many of those who were acquitted were afterwards deported by the police to remote provinces of European Russia and Siberia’ as ‘administrative exiles’[36].

            Despite the police’s efforts, not all the agitators could be arrested. The ones who escaped formed in 1874 the direct ancestor of the Bolshevik Party, Zemlea i Volya (Land and Liberty). Thoroughly organized around a ‘basic circle’ – all the local groups responded to it and it consisted from an administrative section (propaganda and ‘providing false papers for persons living illegally’), a second section responsible for relations with intelligentsia, another section for strengthening ties with urban workers and another one for agitation among peasants. The final and soon to become the most important section ‘was known as the “disorganizing section”, and was concerned with the rescue from prison of arrested comrades, assassination of government officials as reprisals for maltreatment of revolutionaries, and the detection and punishment of traitors or police spies’[37]. Zemlea I Volya failed to carry the revolutionary message to the peasants, recruiting more proselytes among the poor factory workers of small cities. The growing reliance on terrorist tactics and political assassinations prompted in 1879 a split within the organization. Georgi Plekhanov, the only authentic Russian Marxist theorist, along with the future Menshevik Pavel Axelrod, formed a new group, named Chorny Peredyel (Black Partition), which was against terrorist tactics and stressed the importance of peasants rather than workers for the social emancipation of Tsarist Russia; on the other hand, ‘The politically minded terrorists took the name People’s will (Narodnaya Volya), and made the assassination of the Tsar their main aim’. After a series of failed attempts, they will finally succeed in 1881[38]. But this outcome will also entail the political and also physical destruction of Narodnaya Volya, only several years after. During 1881 and 1894, 5851 people were arrested for connections with Narodnaya Volya, 27 executed and 342 received jail sentences or were exiled to labor camps. The rest manage obtain milder sentences[39]. But the intellectual and political movement that started with Herzen’s populist humanist, became increasingly radicalized with Pisarev and Chernyshevsky’s nihilism and finally degenerated into plain terrorism with the Zemlea y Volya and especially Narodnaya Volya movements was finally over.

            Among the Russian intelligentsia, Georgi Plekhanov was, as mentioned above, the single truly Marxist theorist. This may seem a bit odd for someone who placed the peasants above factory workers within the Russian revolutionary process, but Plekhanov was no populist: he simply argued, along with Marx, that the abolition of serfdom in 1861 pushed Russia, slowly, but surely, on the path of capitalist development. Peasants were to become workers, only after this metamorphosis could they accomplish the revolution. Populists, as we remember, strongly believed that Russia could avoid the capitalist phase and plunge directly into a peasant based socialism[40]. This is why Plekhanov strongly criticized populists for having not understood the scientific course of history, while in the same time acknowledging their important contributions to the revolutionary struggle. No revolutionary elite could ever replace the proletariat during the emancipatory task, and no isolated terrorist act or conspiracy could ever be considered part of a real ‘class-struggle’[41]. For him, even Herzen was a ‘semi-Slavophil’ because he insisted on a unique path of development for Russia which din not imply the capitalist stage[42]. Drawing a sharp distinction between Marxists and populists, Plekhanov stated:

 

            The distinction between us resides in the fact that, while the development of the actual economic relations estranges you more and more from your rural community ideals, we, due to the same development, we are getting more and more close to our communist ideals. You are like a man which, wanting to go north, got up in a train which takes him south; but we know our road and ride the historic train, which takes us full speed ahead to our goal. But you are surprised by our orientation, because you believe a socialist cannot look upon the development of the bourgeois mode of production with sympathy. But this is due to the fact that your logic is highly vernacular.

            You imagine that a socialist who wants to stay true to his ideals must hamper, everywhere, the development of capitalism. This time as well you reason in the most primitive way; to hamper the development of capitalism, you say, means to prejudice the interests of the entrepreneurs; and because their interests are diametrically opposed to the interests of the workers, everything that damages capitalism benefits work. You do not even suspect that capitalism is opposed not only to the link which follows it in the chain of historic development, but also to the one that precedes it, that it fights not only against the revolutionary attempts of the proletariat, but also against the reactionary tendencies of nobility and of the petite bourgeoisie. You hate capital to death and are ready to attack it wherever and whenever. This zeal often makes you look with sympathy upon those defeats of capitalism that can benefit only to the reactionaries. In this case, the program of your ‘Russian’ ‘socialism’ coincides with the program of the German ‘social-conservatives’ and not a trace is left of its progressive tendencies. In order to avoid such pathetic metamorphoses you must, finally, appropriate the dialectic conception of history. You must support capitalism in its struggle against reaction and in the same time be the arch enemies of capitalism regarding its struggle against the future workers revolution. Only such a program is worthy of a party which considers itself the representative of the most progressive aspirations of its time. To situate yourself on this point of view you must abandon your actual intermediary position between different classes and fuse with the workers[43].

 

            Plekhanov’s writings is what compelled Russian socialists to make the distinction between populism and Marxism[44], although Marx was well known and appreciated within Russia especially since his major work, the first volume of the Capital, was published in Moscow in 1872. Curiously enough, although Marx’s previous books were banned from the Tsarist Empire, the censors were certain that this time the dimensions of the volume and the dense and difficult prose would discourage potential readers[45]. But until 1884, when not only Marx’s but Adam Smith’s books as well were ‘banned from public libraries’[46], it was already too late. The book was a major success, selling 3000 copies over a year, while the German first edition of 1000 copies was sold in five years. Dialectically enough, ‘Slavophiles and Populists both welcomed the book as an exposé of the horrors of the Western capitalist system, which they wanted Russia to avoid’[47].

            At the end of the 19th century, the Russian revolutionary movement lost in strength but gained in diversity. Populism was resuscitated by the Socialist revolutionary Party in 1896. They will soon obtain a substantial influence among the villages, even if they did not renounce the terrorist tactics put into use two decades earlier[48]. They will govern with the Bolsheviks until 1918 when, for opposing the Brest-Litovsk peace treaty with Germany which ended the war for Russia with major territorial costs but allowed Lenin and his followers to preserve Russia’s new political organization – they will be executed, imprisoned or exiled, and their party banished.

            Officially, the Russian Social-Democratic Labor Party held its first Congress in 1898. Two years after, the so-called ‘legal Marxists’ separated and after the 1905 revolution created the Constitutional Party (the Kadets). The Kadets shared a social-liberal ideology, arguing for universal vote and a parliamentary republic, an aspiration which they abandoned in 1906 for constitutional monarchy. Needless to say, both the social-democrats and the Tsarist political elite looked upon them with mistrust or even hostility[49]. Their intellectual mentor, Peter Struve, was criticized by Plekhanov since the beginning of the 1890s for his thesis that in the capitalist society contradictions do not grow, as Marx predicted, but on the contrary, they are softened – and for his appeals to social reforms rather than revolution[50].

            But the most important split that affected Russian social democracy consumed itself in 1903 during the second party Congress when between the moderate and radical tendencies existent among its members occurred a breach that will never be overcome. The maximalists Bolsheviks, in favor of transforming the party into a disciplined organization composed strictly of devoted and unscrupulous revolutionaries were outvoted at first by the minimalist faction, the Mensheviks, who advocated for a not so restrictive definition. The factional struggle which arose was not so much principled as it was personal: both the Bolshevik leader Vladimir Ilich Lenin and the Menshevik leader Dan Martov sought to expand their influence and place their collaborators in key positions[51]. Soon after, Lenin managed to obtain a fragile and temporary majority and imposed his viewpoints. He ‘called his group the “majoritarians” (boslheviki), and his opponents the “minoritarians” (mensheviki)’[52]. Due to the weakness of the party in the provinces, although the Mensheviks held their first separate Congress in 1912, both factions worked together under the social-democratic label. But the events will growingly push them apart, despite hopes of reunification coming from both sides[53]. Although the Mensheviks considered themselves ‘rather orthodox than reformists in the Marxist European sense’[54], they were, however, ‘democrats by instinct, and their actions as revolutionaries were always held back by the moral scruples which this entailed. This was not true of the Bolsheviks. They were simpler and younger men, militant peasant-workers (…); doers rather than thinkers’[55].

 

Instead of conclusions: European social-democracy and Bolshevism, two incompatible intellectual and political traditions

 

The Bolshevik dictatorship was strongly criticized by prominent European social-democrats. Even at the end of the 19th century, Eduard Bernstein argued that democracy and socialism are inseparable and the present cultural and economic conditions allow a non-violent transition to a broader degree of social emancipation[56]. Marx’s writings needed to be extensively revised: capitalism had gradually managed to overcome profound crises and the social polarization which would bring about the revolution was replaced by a growing social and political conscious middle class[57]. Democracy also entails a culture of moderation and compromise because ‘the parties and the classes supporting them soon learn to recognize the limits of their power and, on each occasion, to undertake as much as they reasonably hope to achieve under the circumstances’. Furthermore, ‘the right to vote in a democracy makes its members virtual partners in the community and this virtual partnership must in the end lead to real partnership. With a working class underdeveloped by in numbers and culture, universal suffrage may for a long while seem no more than the right to choose “the butcher” .However, as the workers grow in number and awareness, it becomes an instrument for transforming the peoples representatives from being the masters to being the real servants of the people’[58]. Bernstein insists that Marx’s works are not to be interpreted as a dogma and that those who rely on the final goal of the socialist movement (abolition of capitalism) rather than its movement (meaning practical achievements) are nothing more than utopians: Marx’s writings were sometimes ambiguous and ‘what deserves to survive’ from its legacy is rather the questions he asked and the social awareness he helped create, not his deterministic dialectic and his coercive philosophy of history[59].

            The ruthless methods of Bolsheviks, who suppressed critical thinking and freedom of speech in the name of party discipline and who did not hesitate to impose a brutal an violent dictatorship in Russia, similar in many respects with the one they have overthrown, worried Eduard Bernstein. He called this model ‘Blanquist Marxism’ (August Blanqui was a French socialist and political activist admired by Lenin who sought destroy the bourgeois society through a violent revolution put into practice not by the working class, but by a devoted and fanatic group of revolutionaries) – and condemned it in harsh and unambiguous terms: ‘The Bolsheviks are the true counter-revolutionaries in Europe; they will kill the socialist revolution. Their interpretation of Marxist theories on the dictatorship of the proletariat is absolutely false. They have known only how to create an army commanded by the officers of the Tsar and intended to combat the will of the people. Their rule is the rule of corruption. (…). Bolshevism leads directly to the decadence of humanity’. Regarding the extreme repressiveness of Bolsheviks against other socialists or social-liberal currents (like the above mentioned Socialist Revolutionaries or the Kadets) or against Russian workers themselves, the revolts of which have been promptly and mercilessly crushed, Bernstein wrote:

 

The Bolshevist government was the first socialist regime that had peacefully demonstrating workers shot down with machine guns. The Bolshevik government was the first to simply lock up socialists of other persuasions – Socialists who are not putschists, but who were robbed of their rights outside the law and in breach of the law, repeating in all this things previously done by reactionary governments. In Russia Socialists, comrades who were at many international congresses and who have fought for socialism all their lives, are locked up and robbed of their rights… We need only to read the Bolsheviks’ own reports, we need only to read their government’s own statistics on the state of finances and social life as a whole, to see that a rotten, fraudulent system is at the helm, a system that compromises itself further by trying, after having bankrupted its own country, to pull other countries into this bankruptcy[60].

 

Another powerful critic of Bolshevism, although from a more orthodox Marxist position, was Rosa Luxemburg. She insisted that the actions of the political party who represent the workers cannot be separated from the general movement for social emancipation. Furthermore, the ‘strong tendency towards centralization’ she observed in the Bolshevik Party meant that ‘it did not count on the direct action of the working class. It therefore, did not need to organize the people for the revolution. The people were expected to play their part only at the moment of revolution. Preparation for the revolution concerned only the little group of revolutionists armed for the coup. Indeed, to assure the success of the revolutionary conspiracy, it was considered wiser to keep the mass at some distance from the conspirators’[61]. Lenin did not take into account that the leading organs of the party were also, to some extent, conservative, thus their exacerbated power obliterating future political tasks. Lenin’s aim was to control the party, not to help its development. He also ‘mechanically’ extrapolated ‘to Russia formulae elaborated in Western Europe’, not taking into account Russia’s specific social and economic conditions. The elitism, opportunism, dictatorial practices and betray of social-democracy by Bolsheviks was for Rosa Luxemburg an undeniable reality: ‘Nothing will more surely enslave a young labor movement to an intellectually elite hungry for power than this bureaucratic straitjacket, which will immobilize the movement and turn it into an automaton manipulated by a central committee[62].

Karl Kautsky was another prominent adversary of Bolshevism. For him, ‘Socialism without democracy is unthinkable. We understand by Modern Socialism not merely social organization of production, but democratic organization of society as well. Accordingly, Socialism is for us inseparably connected with democracy’[63]. The Bolsheviks were accused of being ruthless, hypocrite and opportunistic politicians who managed to retain power by renouncing the principles they were supposedly guided by: ‘To reach power they have renounced the democratic principles. To maintain their power they did the same with the socialist principles’. Kautsky finally concludes that ‘Bolshevism has triumphed in Russia, but socialism has suffered a defeat’. By replacing ‘private capitalism’ with ‘state capitalism’ Bolshevism only strengthened the arbitrariness of bureaucracy, an outcome described by Kautsky as being ‘the most oppressive despotism Russia had ever known’ and placing the workers under ‘the greatest economic slavery they have ever endured’[64]. Under Bolshevik dominance, Russia’s social and educational decay was a reality, a program which had nothing to do with Marx’s project[65]. ‘Only fascist Italy may be compared to Russia in this respect’, Kautsky opines, before generally concluding that a generation later, in the 1930s,

 

What we see in Russia is, therefore, not Socialism, but its antithesis. It can become Socialism only when the people expropriate the expropriators now in power, to use a Marxian expression. Thus, the socialist masses of Russia find themselves with respect to the problem of control of the means of production in the same situation which confronts the workers in capitalist countries. The fact that in Russia the expropriating expropriators call themselves Communists makes not the slightest difference. The difference between Soviet Russia and Western Europe is that the workers in the developed capitalist countries are already strong enough to have limited to some extent the dictatorship of capital and to have altered the power relations to a point which makes the socialization of important economic monopolies a matter of the political victory of the workers in the near future, whereas in Russia the means of production are highly concentrated in one hand and their ownership protected by an absolutist state machine, while the workers, being divided, without organization of their own, without a free press or free elections, are completely shorn of any means of resistance[66].

 

This is how Bolshevism looked to the European social-democrats. Even the most radical amongst them, such as Rosa Luxemburg, who did not renounce the aim of replacing the ‘bourgeois’ democracy existent in the capitalist society with a democracy which would not be only an expression of class struggle and a means of oppression of workers by a conservative elite – criticized Lenin and his political organization for its intolerable departure from the principles of socialism[67]. Had they been alive at the beginning of the 20th century, Marx and Engels would certainly not have considered Bolshevism a variety of socialism. Their radical democracy, growing more and more tempered as decades went by, is, as I have tried to prove in this article, a product of Enlightenment, while Bolshevism is the outcome of a degenerated form of populism, namely the nihilists and the terrorist sects which formed the majority of the Russian intelligentsia during the 1870s and the 1880s. The test of socialism is the test of democracy, real, immediate, palpable democracy; this is what really sets apart socialism from communism[68]. Without it, socialism cannot exist, although the history of the 20th century abounds in sectarian, non-democratic terrorist and criminal groups which called themselves socialist. Indeed, as Karl Kautsky wrote in a posthumous work, ‘The fundamental aim of the Communists of every country is not the destruction of capitalism but the destruction of democracy and of the political and economic organizations of the workers[69].

 

Bibliography:

 

BERLIN, Isaiah, Adevăratul studiu al omenirii. Antologie de eseuri, Editura Meridiane, București, 2001.

BERLIN, Isaiah, Russian Thinkers, Penguin Classics, London, 1998.

BERNSTEIN, Eduard, The Preconditions of Socialism, Cambridge University Press, Cambridge, 2002.

BILLINGTON, James, Russia in search of itself, Woodrow Wilson Center Press, Washington D.C., 2004.

BUSH, M.L., Servitutea în epoca modernă, Antet, București, 2003.

CANTERBERY, Ray, A Brief History of Economics. Artful Approaches to the Dismal Science, World Scientific Publishing, London, 2001.

CERNÎȘEVSI, N.G., Ce-i de făcut?, Editura pentru Literatură Universală, București, 1963.

ELEY, Geoff, Forging Democracy. The History of the Left in Europe, 1850-2000, Oxford University Press, New York, 2002.

FIGES, Orlando, A people’s tragedy. The Russian Revolution, 1891-1924, Random House, London, 1996.

HERȚEN, A.I., Opere filosofice alese, Cartea Rusă, București, 1950.

HERȚEN, A.I., Opere filosofice alese, vol. II, Cartea Rusă, București, 1954.

KAUTSKY, Karl, Communism and Socialism, The American League for Democratic Socialism, New York, 1932.

KAUTSKY, Karl, Terorism și comunism. Contribuție la istoria revoluțiilor, Cartea Românească, București, 1921.

KAUTSKY, Karl, The Dictatorship of the Proletariat, The National Labour Press, Manchester, 1918.

LEBOWITZ, Michael, The Contradictions of ‘Real Socialism’. The Conductor and the Conducted, Monthly Review Press, New York, 2012.

LIEBICH, André, De pe celălalt țărm. Social-democrația rusă după 1921, CA Publishing, Cluj-Napoca, 2009.

LOVELL, David, From Marx to Lenin. An evaluation of Marx’s responsibility for Soviet authoritarianism, Cambridge University Press, Cambridge, 1984.

LUXEMBURG, Rosa, ‘Leninism or Marxism?’, in GRUBER, Helmut (ed.), International communism in the era of Lenin. A documentary history, Anchor Books, 1972.

MARX, Karl, Capitalul. Critica economiei politice, vol. I (Procesul de producție al capitalului), Editura de Stat pentru Literatură Politică, București, 1957.

MARX, Karl, Contribuții la critica economiei politice, Editura de Stat pentru Literatură Politică, 1954.

MARX, Karl, ENGELS, Friedrich, Ideologia germană, Editura de Stat pentru Literatură Politică, București, 1956.

MARX, Karl, ENGELS, Friedrich, Opere alese, vol. I, Editura Partidului Muncitoresc Român, București, 1949.

MARX, Karl, ENGELS, Friedrich, Opere alese, vol. II, Editura de Stat pentru Literatură Politică, București, 1955.

MARX, Karl, Mizeria filosofiei. Răspuns la ‘Filosofia Mizeriei’ a d-lui Proudhon, Editura Partidului Comunist Român, București, 1947.

NEUMANN, Iver, Russia and the idea of Europe. A study in identity and international relations, Routledge, London and New York, 1996.

PINKARD, Terry, Hegel. A biography, Cambridge University Press, New York, 2000.

PISAREV, D.I., Studii filosofice și politico-sociale, Cartea Rusă, București, 1950.

PLEHANOV, G.V., Opere filozofice alese, vol. I, Editura Politică, București, 1958.

PLEHANOV, G.V., Opere filozofice alese, vol. II, Editura Politică, București, 1961.

POMPER, Phillip, The Russian Revolutionary Intelligentsia, Harlan Davidson, Arlington Heights, 1993.

POPESCU, Gheorghe, Evoluția gândirii economice, Editura Academiei Române, Editura Cartimpex Cluj, Cluj-Napoca, 2004.

SARTORI, Giovanni, Teoria democrației reinterpretată, Polirom, Iași, 1999.

SASSOON, Donald, One Hundred Years of Socialism. The West European Left in the Twentieth Century, Tauris, London, New York, 2010.

SETON-WATSON, Hugh, The Russian  Empire, 1801-1917, Oxford University Press, London, 1967.

STEGER, Manfred, The Quest for Evolutionary Socialism. Eduard Bernstein and social democracy, Cambridge University Press, Cambridge, 1997.

ULAM, Adam, Ideologies and Illusions. Revolutionary Thought from Herzen to Solzhenitsyn, Harvard University Press, Cambridge, 1976.

ULAM, Adam, The Bolsheviks. The intellectual and political history of the Triumph of Communism in Russia, Harvard University Press, Cambridge, 1998.

VENTURI, Franco, Roots of Revolution. A history of the Populist and Socialist Movements in Nineteenth Century Russia, Alfred Knopf, New York, 1960.

 



[1] Eduard Bernstein, The Preconditions of Socialism, Cambridge University Press, Cambridge, 2002, p. 147, 160.

[2] Adam Smith, the author of the ‘invisible hand’ metaphor which symbolizes free market – possessed a very different semantics of the notion than the one usually attributed to it today. For Smith, powerful entrepreneurs (not public property) which have monopolistic, not competitive interests, are the main dangers a free market encounters.  One or two generations after Smith’s death, the descendants of those entrepreneurs, fewer and richer, used The Wealth of Nations, Smith’s most important work, to pursue their own interests in creating a market dominated by their huge businesses, where small and medium entrepreneurs (or capitalists) were gradually pushed aside and forced into bankruptcy. Ray Canterbery, A Brief History of Economics. Artful Approaches to the Dismal Science, World Scientific Publishing, London, 2001, pp. 39-60.

[3] Karl Marx judiciously exposed Europe’s image of itself as being prosperous due to a different work ethics, Christianity and cultural superiority – for what it truly was, a fraud. Europe’s advancement was not the result of a better economic system (capitalism) based on profit-making trough intelligent investments, commitment and hard work; quite the contrary, the massive plunder of colonies provided the start for the Industrial Revolution which led to Enlightenment and the whole process of modernity. Capitalul. Critica economiei politice, vol. I (Procesul de producție al capitalului), Editura de Stat pentru Literatură Politică, București, 1957, pp. 573, 712-714, 745-746, 749.

[4] M.L. Bush, Servitutea în epoca modernă, Antet, București, 2003.

[5] Gheorghe Popescu, Evoluția gândirii economice, Editura Academiei Române, Editura Cartimpex Cluj, Cluj-Napoca, 2004, pp. 269-305.

[6] Karl Marx, Contribuții la critica economiei politice, Editura de Stat pentru Literatură Politică, 1954, pp. 9-10; Karl Marx, Friedrich Engels, Ideologia germană, Editura de Stat pentru Literatură Politică, București, 1956, pp. 14-24.

[7] Karl Marx, Capitalul…, pp. 638-757.

[8] Ibidem, p. 646.

[9] Karl Marx, Contribuții…, pp. 65-66, 133-139, 146-148. See also Karl Marx, Friedrich Engels, Opere alese, vol. I, Editura Partidului Muncitoresc Român, București, 1949, pp. 374-375 and Karl Marx, Mizeria filosofiei. Răspuns la ‘Filosofia Mizeriei’ a d-lui Proudhon, Editura Partidului Comunist Român, București, 1947, pp. 31-41.

[10] Karl Marx, Friedrich Engels, Ideologia germană…, p. 44. See also Karl Marx, Friedrich Engels, Opere alese, vol. II, Editura de Stat pentru Literatură Politică, București, 1955, pp. 534, 552-553.

[11] An excellent introduction to Hegel’s thinking is to be found in Terry Pinkard’s book Hegel. A biography, Cambridge University Press, New York, 2000.

[12] James Billington, Russia in search of itself, Woodrow Wilson Center Press, Washington D.C., 2004, p. 15. See also Giovanni Sartori, Teoria democrației reinterpretată, Polirom, Iași, 1999, pp. 67-69.

[13] Hugh Seton-Watson, The Russian  Empire, 1801-1917, Oxford University Press, London, 1967, pp. 183-198.

[14] Isaiah Berlin, Russian Thinkers, Penguin Classics, London, 1998, pp. 170-211.

[15] V.I. Lenin, ‘În amintirea lui Herțen’, preface to A.I. Herțen, Opere filosofice alese, Cartea Rusă, București, 1950, pp. 5-14.

[16] Adam Ulam, Ideologies and Illusions. Revolutionary Thought from Herzen to Solzhenitsyn, Harvard University Press, Cambridge, 1976, p. 21; Isaiah Berlin, Russian…, p. 236; Isaiah Berlin, Adevăratul studiu al omenirii. Antologie de eseuri, Editura Meridiane, București, 2001, pp. 504-505.

[17] Franco Venturi, Roots of Revolution. A history of the Populist and Socialist Movements in Nineteenth Century Russia, Alfred Knopf, New York, 1960, pp. 34-35; Philip Pomper, The Russian Revolutionary Intelligentsia, Harlan Davidson, Arlington Heights, 1993, p. 47; Adam Ulam, The Bolsheviks. The intellectual and political history of the Triumph of Communism in Russia, Harvard University Press, Cambridge, 1998, p. 48; Isaiah Berlin, Adevăratul studiu …, p. 499.

[18] Philip Pomper, The Russian…, 66.

[19] A.I. Herțen, Opere filosofice alese, vol. II, Cartea Rusă, București, 1954, p. 74.

[20] Adam Ulam, Ideologies…, pp. 26-27.

[21] Herțen, Opere…, vol. II, pp. 331-332. Emphasis in original.

[22] Ibidem, pp. 342-343. Emphasis in original.

[23] Franco Venturi, Roots of Revolution…, p. 316.

[24] Adam Ulam, The Bolsheviks…, p. 50.

[25] Adam Ulam, Illusions…, pp. 24-25.

[26] Iver Neumann, Russia and the idea of Europe. A study in identity and international relations, Routledge, London and New York, 1996, p. 41; Hugh Seton-Watson, The Russian…, p. 550.

[27] Philip Pomper, The Russian…, 64.

[28] D. I. Pisarev, Studii filosofice și politico-sociale, Cartea Rusă, București, 1950, pp. 193-200.

[29] Hugh Seton-Watson, The Russian…, pp. 364-365.

[30] D.I. Pisarev, Studii…, p. 153.

[31] N.G. Cernîșevski, Ce-i de făcut?, Editura pentru Literatură Universală, București, 1963.

[32] D. I. Pisarev, Studii…, p. 234.

[33] Adam Ulam, Ideologies…, pp. 28-41.

[34] Philip Pomper, The Russian…, 93; Hugh Seton-Watson, The Russian…, p. 419.

[35] Karl Marx, Friedrich Engels, Opere alese, vol. II, pp. 45-57; Philip Pomper, The Russian…, p. 115.

[36] Hugh Seton-Watson, The Russian…, p. 422.

[37] Ibidem, pp. 423-424.

[38] Ibidem, pp. 427-428.

[39] Philip Pomper, The Russian…, p. 141.

[40] G.V. Plehanov, Opere filozofice alese, vol. I, Editura Politică, București, 1958, p. 562.

[41] Ibidem, pp. 76-86, 242, 275, 279-280, 285-289; G.V. Plehanov, Opere filozofice alese, vol. II, Editura Politică, București, 1961, p. 387.

[42] G.V. Plehanov, Opere…, vol. I, p. 139.

[43] G.V. Plehanov, Opere…, vol. I, pp. 281-282. Emphasis in original.

[44] Hugh Seton-Watson, The Russian…, p. 550.

[45] Orlando Figes, A people’s tragedy. The Russian Revolution, 1891-1924, Random House, London, 1996, p. 139.

[46] Iver Neumann, Russia…, pp. 61-62.

[47] Orlando Figes, A people’s tragedy…, p. 139.

[48] Hugh Seton-Watson, The Russian…, pp. 557-560.

[49] Iver Neumann, Russia…, pp. 73-76; Orlando Figes, A people’s tragedy…, pp. 148-149.

[50] G.V. Plehanov, Opere…, vol. II, pp. 433-444, 501, 509-512.

[51] André Liebich, De pe celălalt țărm. Social-democrația rusă după 1921, CA Publishing, Cluj-Napoca, 2009, pp. 41-42.

[52] Hugh Seton-Watson, The Russian…, p. 565.

[53] André Liebich, De pe celălalt țărm…, p. 54; Orlando Figes, A peopletragedy…, p. 153.

[54] André Liebich, De pe celălalt țărm…, p. 55.

[55] Orlando Figes, A peopletragedy…, p. 153.

[56] Eduard Bernstein, The Preconditions…, p. 142, 145-146, 160.

[57] Donald Sassoon, One Hundred Years of Socialism. The West European Left in the Twentieth Century, Tauris, London, New York, 2010, p. 17.

[58] Eduard Bernstein, The Preconditions…,  p. 144.

[59] Ibidem, pp. 198-199; Manfred Steger, The Quest for Evolutionary Socialism. Eduard Bernstein and social democracy, Cambridge University Press, Cambridge, 1997, pp. 107-108.

[60] Quoted in Manfred Steger, The Quest…, pp. 237-239.

[61] Rosa Luxemburg, ‘Leninism or Marxism?’, in Helmut Gruber (ed.), International communism in the era of Lenin. A documentary history, Anchor Books, 1972, pp. 31-33.

[62] Ibidem, pp. 40-41. Emphasis in original.

[63] Karl Kautsky, The Dictatorship of the Proletariat, The National Labour Press, Manchester, 1918, p. 6.

[64] Karl Kautsky, Terorism și comunism. Contribuție la istoria revoluțiilor, Cartea Românească, București, 1921, pp. 147-150.

[65] David Lovell, From Marx to Lenin. An evaluation of Marx’s responsibility for Soviet authoritarianism, Cambridge University Press, Cambridge, 1984,  pp. 167-168.

[66] Karl Kautsky, Communism and Socialism, The American League for Democratic Socialism, New York, 1932, pp. 37-39.

[67] Contemporary critics are stressing the ‘one-sidedness’ of this peculiar breed of Russian Marxism (if it can really be called Marxism), also referred to as ‘Vanguard Marxism’. See Michael Lebowitz, The Contradictions of ‘Real Socialism’. The Conductor and the Conducted, Monthly Review Press, New York, 2012, pp. 173-188.

[68] Geoff Eley, Forging Democracy. The History of the Left in Europe, 1850-2000, Oxford University Press, New York, 2002, pp. 178-179.

[69] Karl Kautsky, Social-Democracy versus Communism, Rand School Press, New York, 1946, https://www.marxists.org/archive/kautsky/1930s/demvscom/index.htm, accessed in 20. 08. 2013. Emphasis in original.

„Mă simt fără patrie”: construcții identitare etno-culturale în diaspora românească din Grecia („I feel like having no country”: ethno-cultural identity constructs in the Romanian Diaspora in Greece)

„Mă simt fără patrie”: construcții identitare etno-culturale în diaspora românească din Grecia

(„I feel like having no country”: ethno-cultural identity constructs in the Romanian Diaspora in Greece)

 

 

Delia ȘTEFENEL

 

 

Abstract: Romanian migration in Mediterranean area has generated plenty of studies, but only few of them are analyzing the situation of Romanian minority in Greece. Starting from a hybrid methodology, the present paper is an attempt to localize and to nominate ethnic and cultural identity formation patterns among first-generation Romanians living in the Athens (n = 198). The main findings of our study reveal the auto/hetero – identification mechanisms specific to the bicultural practices, which are activated by means of attachment and cultural/ethnic salience and shaped by the ethno-categorical and intergroup relations.

 

Keywords: ethnic/cultural identity, migration, attachement, acculturation.

 

 

 

Introducere

 

Identitatea etnică și identitatea culturală sunt două concepte cheie în spațiile cultural eterogene, care s-au bucurat de cercetări substanțiale, din discipline complementare și perspective diferite.

Abordarea pentru care am optat în acest studiu se încadrează în orientările teoretice constuctivist – interacționiste, unde identitatea nu se mai definește în termenii unui dat înnăscut (conform modelelor substanțialist – existențialiste), ci devine un construct activat în procesul de negociere eu/noi – celălalt diferit [1]. Acest construct social este mult mai vizibil, odată expus experiențelor interculturale, care determină, prin comparație, diferite forme de afirmare identitară, precum identitatea națională, etnică, culturală sau „interculturală” [2].

Departe de a oferi o prezentare exhaustivă a corpusului conceptual și metodologic în materie de identitate, acest studiu propune mai degrabă o analiză articulată a tipologiilor de identificare etnico-culturală, surprinse în contextul particular al relațiilor exo-grupului românesc cu majoritarii eleni. Astfel, încercarea constă în reașezarea acestor entități, produse și re-produse în funcție de alegerile și percepțiile aculturative ale celor două grupuri conlocuitoare, care variază de la integrare/multiculturalism, la asimilare/melting-pot. Resuscitând modelul clasic ale aculturației [3] și subsumând pluritatea abordărilor academice referitoare la identitatea etnică și culturală, lucrarea propune o lectură apropiată psihologiei interculturale, urmând două linii convergente: una conceptuală, care sintetizează teoriile și postulatele identității etnice și culturale din domeniu, iar alta empirică, fundamentată pe o construcție demonstrativă mixtă.

La o examinare mai atentă a literaturii referitoare la identitatea etnică, se observă repetabilitatea sinonimică a atributelor descriptive ale acesteia. Identitatea etnică este „un construct elastic”, „multidimensional și complex” [4] un concept „dinamic și variabil” [5], care se supune unei analize diferențiate în funcție de tendințele teoretice, unde și aici privilegiate rămân cele din psihologia socială [6] sau developmentală [7]. Desigur, abordările sociologice diferă de cele psihologice, prin poziționarea accentului pe care cei din urmă îl plasează pe internalizarea atașamentului și a percepției sinelui, la nivel individual și nu pe atributele identității evaluate ca proces social, la nivel situațional și contextual [8]. În ciuda diversității în operaționalizarea și instrumentalizarea identității etnice, în studiul de față preluăm ca definiție de lucru formularea oferită de S. Ting-Toomy et. al. (2000), pentru care identitatea etnică este: „un compus de atitudini, sentimente și percepții față de gradul de afiliere și apartenență la propriul grup etnic sau/și la cultura mai largă” [9].

O tipologizare sintetică a structurii acesteia, fără a cădea în trivialitate, ar cuprinde elemente precum: saliența și componența etnică[10] categorizarea sinelui, angajamentul și atașamentul, explorarea și implicarea comportamentală, atitudinile față de membrii in-grupului, valorile și credințele etnice” [11], activate la interacțiunea dintre membrii in/out-grupurilor. Acestea, în cazul nostru au fost inventariate și subsumate triadei afiliere-practică-atașament etnic.

Sensul atașamentului s-a dovedit a fi mult mai pronunțat la nivelul identității culturale, unde și aici abordăriile și formulele de definire variază. Pentru unii cercetători [12], identitatea culturală este o entitate ontologică fluidă și negociabilă, care oscilează între being şi becoming, mai degrabă o sumă a parţilor activate în funcţie de contextul cultural, decât o entitate unitară, statică.

Mai mult, în culegerea de texte fundamentale asupra teoriilor comunicaţionale interculturale realizată de W. B. Gudykunst, 2005 [13], identitatea rămâne monada teoriilor variabilităţii culturale în interacțiunea in/out-grup, printre care: teoria constrângerilor conversaţionale propusă de M. S. Kim [14]; teoria contextuală a comunicării interetnice lansată de Kim Y., 2005b [15]; teoria managementului identitar formulată de T. Imahori şi W. Cupach, 2005 [16]; teoria comunicării identităţii aparţinând grupului de cercetători M.L. Hecht, J.R. Warren, E. Jung şi L Krieger, 2005 [17]; sau în teoriile adaptării şi aculturaţiei [18]; teoria schemelor culturale în interacțiuni sociale, H. Nishida, 2005[19]; teoria adaptării migranților propusă de Orbe și Spellers, 2005[20];teoria contractelor culturale – Jackson, 2002a [21]; teoria negocierii identităţii construită de Ting-Toomey, 2005[22].

Spre exemplu, S. Ting-Toomey defineşte identitatea culturală ca fiind „semnificaţia emoţională pe care o acordăm sentimentului de apartenenţă sau afiliere la o cultură mai largă,“ [23] concepută deopotrivă ca imagine de sine (self-image) cât și ca imagine a sinelui proiectat (others’ image), care ajunge să fie „construită, experimentată şi transmisă”, o dată ce indivizii ajung în medii culturale mixte. În consecinţă, conform autoarei, procesul de negociere identitară devine un schimb interacțional personal și reflectat, în cadrul căreia actorii confruntaţi cu o situaţie interculturală „doresc a-şi afirma, defini, modifica, incita şi/sau susţine imaginile de sine”, fie ele personale sau sociale”[24]. Nevoia de afirmare, de evaluare, de securitate și împărtășire identitară devine mai pregnantă în situații de ruptură, sau la impactul cu altă cultură, când „identităţile sunt co-create şi re-create” [25]. Astfel, re-fabricarea identitară se realizează în funcție de opțiunile pentru care migrantul optează pentru menținerea identității etnice și/sau a identității culturală a societății gazdă. Combinarea celor două dimensiuni, generează o tipologie identitară, structurată în concordanță cu grila stategiilor aculturative, astfel: „identitatea tradiționalistă”, care se produce în cazul strategiei aculturative de separare, „identitatea alienată”, singularizată în cazul marginalizării, identitatea asimilată”, ce corespunde opțiunii de renunțare la tradițiile și valorile etnice în favoarea absorbției în cultura societății majoritare și identitatea biculturală” recunoscută unanim ca un model al integrării favorabile[26]. Cercetările arată că aceste tipuri identitare variază în funcție de generația de migrație, de factorii situaționali, economici [27], de politicile de migrație, de relațiile intergrupale din diferite domenii și arii de activitate [28], de percepțiile subiective vizavi de discriminare, sau de diverse forme de prejudiciu și amenințare exercitate asupra societății majoritare [29] .

În cazuistica noastră, dincolo de situația geopolitică actuală, atitudinea defensivă a majoritarilor greci față de migranți derivă și din raportarea la „celălalt” perceput ca xenos, o traducere în fapt a refuzului intimității mixturii culturale, simțită în discursul laic, prin sintagma „βγάλαμε τα άπλυτα στην φόρα” (trad. rufele murdare sunt scoase la iveală), și s-ar explica parțial prin faptul că, Ellada de astăzi, până nu demult o ţară imigrantă, s-a convertit într-o țară emigrantă ce manifestă o atitudine cvasi-integratoare îndeosebi vizavi de migranţii din blocul ţărilor fost comuniste.

 

Metodologie

 

Cercetarea empirică care fundamentează această analiză s-a derulat în două etape de cercetare. În  prima frază a cercetării, prin ancheta pe bază de chestionar și interviurile semi-structurate am căutat să realizăm o radiografie de grup a migranților români din zona ateniană, în încercarea de a da un răspuns robust întrebărilor referitoare la istoricul, tipologia și rețelele de migrație, urmărind dimensiuni socio-demografice pre și post migrație. Ulterior, pornind de la o metodologie hibridă, am demarat a doua etapă de cercetare, mult mai amplă, menită să aprofundeze aspecte legate de adaptarea psiho-socială și comportamentul comunicațional, în spectrul aculturației românilor din Grecia. Pentru a analiza dimensiunile identităţii etnice am recurs la o versiune adaptată a inventarului propus de Phinney, J. (1992)[30], MEIM – Multigroup Ethnic Identity Measure. Variabilele testate vizau aspecte legate de: mândria de a fi român, gradul de participare la forumuri şi activităţi ale diasporei şi sentimentul de apartenenţă vizavi de cultura română. Respondenţii au fost rugaţi să îşi exprime măsura în care sunt de acord cu enunţuri precum: „În ce măsură este important participaţi la diferite activităţi/organizaţii în care sunt implicaţi şi alţi români, în Grecia? sau „vă simţiţi mai ataşat de tradiţiile/obiceiurile româneşti decât de cele greceşti (sau ale altei culturi)?”. Variantele de răspuns au fost măsurate pe o scală de la 1 la 5 (1= dezacord puternic, 5 = acord puternic). Acestei scale i s-a adăugat, în faza secundă a studiului, o întrebare deschisă, referitoare la strategiile de identificare şi promovare a acesteia: „Preferaţi să spuneţi că sunteţi român atunci când…?” Proba aplicată pentru măsurarea preferinţelor aculturative a fost inventarul propus de Zagefka şi Brown (2002)[31], o adaptare a modelului eco-cultural al lui J. Berry (1997), care cuprinde două tipuri de atitudini poziţionate bidimensional: cel al preferinţelor şi percepţiilor atitudinale de menținere a culturii native și a contactului cu membrii din societatea majoritară. Astfel, menţinerea culturii a fost măsurată prin următorii itemi: „Eu cred că este important ca noi, românii, în Grecia să ne menţinem propria cultură”, „să ne menţinem propria limbă”, „să ne menţinem propriul stil de viaţă”. De asemenea, în cadrul celei de-a doua etape de cercetare, am încercat să surprindem formele de manifestare şi percepţiile obiective şi subiective ale identităţii culturale, precum şi reprezentările vizavi de comunităţile minoritare conlocuitoare şi de românii din România. Deși ambele etape de cercetare s-au realizat la nivelul a două eşantioane, român şi grec, selectate la nivelul regiunii metropolitane Attika, în acest studiu vor fi discute rezultate din eșantionul românesc.

 

Participanți

 

Prima etapă de cercetare a acoperit un lot de 275 de participanți, dintre care 148 migranți români și 124 de greci nativi, ambele grupuri conlocuind în zona metropolei ateniene. (Pentru o prezentare amplă a caracteristicilor eșantionului românesc și a rezultatelor secvențiale din această fază de cercetare, a se vedea Ștefenel, D., 2011[32]).

În etapa secundă, eșantionul a fost compus din 630 de respondenți, 432 greci și 192 de români aflați la  prima migrație. Grupul non-dominant investigat este unul preponderent tânăr, cu studii medii și pregătire profesională dobândită în prealabil în țară, dar care, pentru majoritatea (74,5%) nu este exersată în societatea gazdă. Tabelul 1.1 oferă o descriere a grupului minoritar.

 

Tabelul 1: Structura socio-demografică a eșantionului românesc ( N=198)

Etapa II

 

Procente

Sex

masculin

40,4%

feminin

59,6%

NR

2,0%

Nivel de instruire

4 clase

4,7%

Liceu/şcoală profesională

65,3%

licenţă

30,0%

master/doctorat

 ,0%

De cât timp sunteţi în Grecia?

mai puţin de 1 an   

7,7%

2-5 ani   

30,6%

6-10   

39,3%

11-15  

20,4%

16-20 

2,0%

peste 20 ani

,0%

Experienţă în alte ţări

da

11,1%

nu

88,9%

Cât de bine vorbiţi limba greacă ?  

foarte bine   

30,6%

bine   

46,6%

satisfăcător

21,8%

deloc

1,0%

Planuri de şedere

vă întoarceţi în România  

32,5%

plecaţi în altă ţară   

3,6%

rămâneţi în Grecia    

23,4%

nu ştiu

39,6%

NR

1,0%

Vârstă    (medie)

33

La ce vârstă aţi venit în Grecia?    (medie)

26

 

Astfel, conform caracteristicilor grupului și a reperelor teoretice sintetizate anterior, în continuare  încercăm o definire a acestora de-a lungul demersului nostru cazuistic.

 

 

Rezultate

 

Urmând linia diacronică de culegere a datelor, această secțiune de analiză este structurată dihotomic: în prima parte vor fi prezentate rezultatele privind mărcile identității etnice, care ne-au condus la o delimitare a răspunsurilor culese în funcție de reprezentările surprinse fie prin autoidentificare, prin spectrul „celuilalt”, fie prin raportare la alte comunități de migranți; în partea secundă vor fi dezbătute aspectele identității culturale relevate prin intermediul narațiunilor cu specific etnografic, care, cu riscul de a îngreuna lectura vin să întărească și să completeze cifrele, decupând ceea ce ar mai rămâne specific cultural într-o zonă atinsă de globalizare, informatizare și recesiune economică.

 

 

Etno-localizări identitare

 

Structura identității etnice a fost concepută tridimensional și s-a configurat în jurul componentelor atitudinale și emoționale ce subsumează recunoașterea etnică, afilierea la tradițiile și obiceiurile grupului non-dominant versus orientarea către cutumele grupul majoritar precum și participarea activă la activitățile organizate de comunitatea, ambasada și asociațiile românești care figureză în Atena. După cum se observă din tabelul 1.2, scorurile peste medie înregistrate la dimensiunea identificării etnice plasează comunitatea românească ca fiind deschisă într-o măsură destul de mare către asumarea etnică participativă/pasivă.

 

Tabelul 2: Dimensiuni ale identităţii etnice

Etapa I (N=148)

 

Media

Abaterea standard (SD)

Afiliere etnică

3,05

1,394

Practici etnice

3,47

1,301

Ataşament

4,26

,866

Identitate etnică – total

3,5903

,80050

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Mai mult, atașamentul vizavi de obiceiurile și tradițiile românești înregistrează valorile cele mai ridicate, ceea ce transpune o atitudine negativă vizavi de abandonarea acestora în noua țară gazdă. Identificarea etnică se face mai întâi prin afiliere emoțional-simbolică (M=4.26), apoi printr-un angajament atitudinal-participativ și în ultimă fază printr-un comportament declarativ al etnogenezei (M=3,05). Interesul redus vizavi de ultima opțiune, ne-a condus la aprofundarea a ceea ce Phinney numește saliență etnică, întrebându-ne participanții când preferă să spună că sunt români.

Analiza răspunsurilor justifică și diversifică cifrele de mai sus, poziționându-le în funcție de tipul de identificare, accentuată sau disimulată. Astfel, pentru adepții transparenței etnice, conceptualizarea acesteia  pare să se activeze o dată cu apartenența națională:

„Ori de câte ori mă întreabă de unde sînt, nu de ce naționalitate, că așa e întrebarea în greacă, le răspund politicos, din România, iar răspunsul lor, e tipic: „aa…, frumos”… și acolo terminăm politicos, deși știu că, în mintea lor nu găsesc ceva  frumos în asta. Pentru cei care mai știu cu ce se mănâncă România, de Ceaușescu știu mulți, încerc să le povestesc despre patria mea, dar încerc să îi fac să mă trateze pentru ceea ce fac, ce sînt, nu de unde sînt” (Femeie, 33 ani).

Mai mult, transparenţa etnică este o opțiune declarată deliberat sau constrictiv de către participanți:

„După ce mă prezint, le spun că sînt româncă, nu mi-e rușine” (Femeie,consultant juridic, 36 ani);                    „ Totdeauna spun când sunt întrebată ce naţionalitate am, sau când vreau să subliniez ceva într-o discuţie cu greci care nu ştiu că eu sunt româncă ”, (Femeie, 38 ani); „Numai cine nu-şi cunoaşte istoria nu e mândru să fie român” (Femeie, jurnalist, 45 ani).

Atunci când se încearcă disimularea provenienței etnice aceasta este devoalată de aspectul exterior: „Dacă ai noroc să lucrezi cu greci deschiși, nici nu se simte că nu ești de-al lor…când e nevoie le spun că sunt român, dar de multe ori mi s-a întâmplat să nu fie nevoie, căci se vede. Se vede pe noi!”

Tabelul 3: Corelații

 

Etapa I (N=148)

Afiliere etnică

Practici etnice

Ataşament

Experiență de migrație

Planuri

de ședere

Afiliere etnică

1

,222**

,090

,056

,001

Practici etnice

,222**

1

,187*

,168*

,009

Atașament

,090

,187*

1

-,214**

-,123

Experiență de migrație

,056

,168*

-,214**

1

,298**

Planuri de ședere

,001

,009

-,123

,298**

1

**Corelație semnificativă la prag de 0.01

*  Corelație semnificativă la prag de 0.05

 

Tabelul 1.3 prezintă relațiile dintre componentele identității etnice și durata de ședere înregistrată sau planificată în Grecia. Scorurile corelaționale pozitive dintre variabilele ce descriu recunoașterea etnică și respectiv atașamentul față obiceiurile românești și implicarea în activități de promovare a acestora explică relația de cauzalitate dintre acestea. Factorul timp, este decisiv în schimbarea raporturilor de afinitate față de valorile culturii native. Astfel, observăm că odată cu longevitatea migraţiei scade şi ataşamentul faţă de obiceiurile şi tradiţiile româneşti (r= – 0.214, p<0.01) şi acest fapt este valabil îndeosebi în cazul persoanelor asimilate în societatea elenă. Nu au existat însă diferenţe de gen, vârstă sau mediu de proveninţă între dimensiunile identităţii etnice în rândul persoanelor investigate.

 

Meta-percepții identitare

 

Alături de componentele atitudinale și emoționale vizavi de apartenența etnică, definiția de lucru pentru care am optat includea și percepțiile față de afilierea la grup. În acord cu aceasta și în urma analizei răspunsurilor culese am ajuns la o tipologizare a mecanismelor perceptuale de identificare, structurată în funcție de raportul de: a) autoidentificare (self-image), b) etero-identificare (others’image), c) identificare intercomunitară (comparativ cu alte comunități minoritare conlocuitoare) și d) trans-identificare etnică (imigranții români comparativ cu românii din România).

Astfel, auto-imaginea etnică a grupului minoritar românesc are deopotrivă conotații pozitive și negative: („Noi înșine, de multe ori nu îi vedem bine pe conaționalii noștri”, bărbat, artist plastic, 34 ani), însă identificarea sinelui nu este un mecanism per se, ci depinde și se modifică în funcție de o serie de indici .

Spre exemplu, pentru cei care aparțin categoriei „hilly-skilled”, autodefinirea se face în termeni evaluativi, după atributele și cunoștințele lor și chiar după beneficiile ambelor părţi:

„Eu muncesc într-o companie multinațională, cu filială în România. Am avut noroc de ei și ei de mine. Vorbesc limbi străine și sunt apreciată pentru munca și seriozitatea mea” (Femeie, consultant, 33 ani).

Mai mult, conotațiile pe care apartenența la categoriile sau grupurile sociale le dobândește se particularizează printr-un așa-zis noi-categorial”[33], evaluat după criteriile antagonice ale evoluției profesionale:

Există  două feluri de români: maiștrii, bine pregatiți, pretențiosi, cu capacitate, voință, și care vor rezista pe piața de muncă a construcțiilor. Ăștia își iubesc munca, spre deosebire de greci. […] Un maistru, român, bun știe să facă mai multe lucruri, se descurcă să facă combinații, știe să lucreze și în lemn și în fier, spre exemplu, spre deosebire de greci, care sunt specializați într-un singur domeniu, și atât. După care sunt holoangării, care au început ca holoangări și vor rămâne tot simpli holoangări” (Bărbat, 41 ani, constructor, întreprindere individuală).                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                    

Frecvent enunțati, vectorii de sorginte geo-politică și spiritul competitiv neloial în interiorul exo-gupului versus loialitatea relațională cu out-grupul intensifică raporturile de departajare între conaționalii, mai ales în câmpul lucrativ:

„Românașii aici nu se văd bine între ei…sînt invidioși și e o întrecere murdară între ei, la muncă. Prinde cine apucă! Nu mai găsești de muncă, ca înainte. Dacă nu ai păstrat din legăturile vechi, e greu să stai pe piață, chiar și pe bani mai puțini și la negru… faci de toate. Înainte primeam lucrări și nu găseam oameni, acum nu am din ce să-i plătesc. Cei care au apucat să se realizeze sînt cei care au lucrat în drahme. Cine știe, la vremurile ce le trăim ne-om întoarce iar la drahme”(Constructor, 37 ani).

În plus, longevitatea experienței de migrație este un indice semnificativ în harta auto-percepției mentale, a etno-stereotipurilor și etno-discriminării, care se reduc la formele unui favoritism intergrupal. Acesta din urmă ajunge să traseze linia de demarcație intracomunitară, între „românii vechi și noi”, după cum subliniază unul dintre respondenți:

„E o „privire” diferită între noi românii, care am venit imediat după revoluție și cei care au invadat Grecia, după ce România a întrat in UE. Românii vechi, au atu-ul limbii, al muncii după stilul lor,  al „nootropiei ”[…] au „nume”, cum s-ar zice [34]. Pe când, pentru românii „târzii”, cei nou-veniţi cu buletinul, e mult mai greu. Şi văd, în ultima vreme, că ne trag şi pe noi toţi în jos, în ochii grecilor” (Bărbat, inginer, 47 ani, 18 ani în Grecia).

Printre formele etno-lingvistice de re-facere identitară, regăsite de altfel în majoritatea strategiilor secundare de adaptare, am întâlnit idiosincrasiile verbale, preluarea numelor greceşti (Vassilis-Vasile, Mihalis – Mihai), precum și un limbaj elenizat” specific gamei semantice administrative sau profesionale. Mai mult, nootropia”, deşi contestată la început, conduce la auto-observare și ulterior la auto-descoperire, ajungând ca normele acesteia să fie importate și reproduse, automat sau nu, la re-emigrare sau la întoarcerea temporară în țară. În plus, locusul căutării identitare poate atinge schimbări de comportament apropiate unui patriotism liber consimțit:

„Aici (în Grecia) am învăţat să mă zbat pentru ţara din care am fugit. Aici am început să caut și să înțeleg obiceiurile noastre, să ascult muzică autentică, din zona mea, nu manele. Astea le găseşti la vânzătorii ambulanţi din bazarul din Pireu […] au la standul lor un steag mare, care nu prea bate cu marfa cu specific românesc de pe tarabă” (Femeie, 30 ani).

Identificarea prin intermediul celuilalt (others’image) se face prin intermediul atitudinilor evaluative de tip bun/rău. Aici, efectul oglinzii grupează răspunsurile referitoare la aria lucrativă, diferențe semnificative înregistându-se între migranții instruiți” versus migranți economici”:

Românii, în general nu postează pentru cea mai bună imagine. Aș zice că grecii ne văd printr-un geam crăpat pe de-o parte de cei care vin și muncesc pe bani puțini, în condiții neomenești, merokamatiarides (trad. zilieri), pe la case, munci pe care în România nu le-ar face, iar pe de altă parte de către cei care chiar îl sparg. Sunt puțini cei care au noroc să vină din țară cu diplome tari, să li se recunoască și să mai și muncească în ce sînt școliți. Problema e că acceptăm, cu capul plecat muncile pe care ei nu le pot face. Și cum să nu ne trateze ca pe niște servitori?” (Bărbat, inginer, 42 ani).

Argumentațiile centrate în jurul opiniilor depreciative, rezidă și din răspunsurile legate îndeosebi de imaginea diasporei românești din Grecia:

Românii sunt prost văzuți. Un lucru la nu s-a lucrat încă destul e imaginea romanilor. Nici din partea autorităților și nici a comunităților nu există semnale. Pentru că, din partea românilor care vin, pretențiile nu sunt mari în ceea ce privește imaginea pe care o oferă, deseori emigranții provenind din pături sociale care au avut de suferit în România” (Bărbat, artist plastic, 34 ani ).

Percepția grupală survenită în urma cunoașterii directe a grupului non-dominant și a legăturilor de similitudine  poziționează diferențiat percepția majoritarilor vizavi de grupul minoritar:

„Grecii care au studiat în România, sau au o legătură de familie, de prietenie sau de afaceri cu România au, în general, o părere bună despre românii din Grecia. Restul, care n-au avut niciodată vreun contact personal, de cunoaștere, cu românii, au o părere proastă, consideră românii țigani și prostituate” (Femeie, 38 ani).

Etichetările singularizează discursul majoritar vizavi de ceea ce este perceput ca prototip românesc de afiliere identitară, particulatizat în cazul transferului de bunuri și remitențe:

„Am întâlnit greci care nu îi pot înțelege pe străini. Îmi ziceau, deși voi stați aici, gândiți grecește, aveți viețile voastre aici, lucrați în bani grecești dar vă faceți case românești” (Femeie, 34 ani).

Particularitățile identității colective devin mult mai vizibile atunci când identificarea se face prin raportare la rețelele sociale și comunitare. În confesiunile înregistrate am surprins o atitudine refractară vizavi de comunitatea românească din diaspora elenă, manifestă prin diferitele ei forme de instituționalizare: 

„Noi nu avem o comunitate în adevăratul sens al cuvântului. Bine, e biserica românească, dar ce e la Plateia (piața) Vathi, nu se poate numi comunitate românească. Când ne prindea poliția pe străzi, vai de noi, munciți, fără hârtii, ce a făcut comunitatea pentru noi? Acum, nu sîntem decât un burete pentru voturile din diasporă” (Bărbat, 43 ani, 18  ani în Grecia).

Istoricul recent versus târziu al migrației și suportul în organizarea și funcționara comunitățiilor și asociațiilor românești, comparativ cu al celorlalte grupuri minoritare conlocuitoare din Grecia, justifică interesul și spiritul participativ al migranților români în activitățile pe care acestea le desfășoară :

Există, în Atena comunități cu o organizare mai solidă decât a noastră. De obicei sunt cei care au mai mulți membrii înscriși, un statut și o istorie mai veche, cum e cea pakistaneză, rusă, poloneză. Efortul nostru de a face o școală de duminica pentru copiii românilor din Atena a eșuat, din lipsa resurselor, deși școala a funcționat foarte bine, timp de un an școlar, cu profesori specialiști, care s-au oferit să predea voluntar. Mai sunt așa zise comunități, care nu au un statut legal, dar care stau mai bine decât Ștefan cel Mare”, din Atena. Cei din Lakonia, organizează spectacole în colaborare cu primăria de acolo, poate și pentru că sunt mai puțini și mai ușor de adunat. Sunt iarăși organizațiile româno-elene care lăudabil, organizează evenimente culturale de excepție” (Femeie, profesor, 31 ani).

Antagonismul și intoleranța interetnică sunt vizibile și la nivel intercomunitar:

Unele comunități îmi plac. Acolo unde oamenii se adună și sunt uniti, îmi place. La cât de dezbinați suntem și cât de preocupați cu „capra vecinului” suntem, sigur ca majoritatea comunităților sunt mai bine organizate decât a noastră. Plus ca noi avem șapte! In „Divina Comedie” oamenii cară  bolovani în spate și nu au voie să ridice privirea spre ceilalți. Trebuie să-și vadă de bolovanul lor […]Dacă fiecare ar fi preocupat de „bolovanul lui”, să facă doar ce știe și ce e mai bine pentru el, fără să-și piardă timpul încercând să-i nenorocească pe ceilalți, cred ca am ajunge mult mai departe decât vom ajunge „faultându-ne” continuu unul pe celălalt” (Femeie, jurnalist, 45 ani).

Cu toate acestea, diversitatea culturală, deși e pozitiv interceptată, nu este susținută îndeajuns de politicile inserționiste: Câteodată e superb să trăiești într-un „sat olimpic”  (bărbat, 34 ani, profesor), dar sunt, ca și românii, alte comunități de imigranți care încearcă să-și facă loc în societate, dar oficialitățile grecești nu fac mai nimic să-i îndrume legal (Femeie, 38 ani).

Securitatea identitară a migranților este surprinsă atunci când aceștia se raportează la românii din România, care „trăiesc pe altă lume. Sunt altfel decât românii de-afară. Noi avem o experienţă în plus. Oricare ar fi ea, ceva ne-a învaţat” (Femeie, jurnalist, 45 ani). Desăvârșirea și asumarea identitară survin din afirmații ce denotă sentimentele de desconsiderare față de cei rămași în țară și de valorile pe care aceștia le promovează în relațiile interpersonale:

„În comparaţie cu noi, cei care am plecat, românii din România trebuie să recupereze peste cincizeici de ani de blocaj comunist şi să reînveţe să trăiască şi să se comporte normal, aşa cum se întâmplă înainte de comunism. Să reînveţe ca fiecare individ e de fapt o persoană care trebuie respectată, cu bunurile ei materiale cu tot şi că orice în viaţă se dobândeşte prin muncă serioasă şi susţinută” (Femeie, 48 ani).

 

Semiotica apartenenței culturale

 

În încercarea de a examina dimensiunile identității culturale care alcătuiesc, prin combinare, modelul aculturativ, observăm prevalența identității subiective, măsurată prin opțiunile personale ale migranților pentru păstrarea elementelor ce definesc cultura de origine. Regula reciprocității însă nu se aplică și în cazul identității obiective, evaluată prin filtrul răspunsului pe care migranții îl primesc de la membrii culturii extinse. Mai mult, discrepanța dintre cele două tipuri identitare se accentuează prin decalajul în ceea ce este stabilit ca normalitate în stilul de viață al românilor din diaspora elenă.

 

Tabelul 4: Importanța acordată preferințelor* și percepțiilor de păstrare a culturii române (%)

 

 

Etapa II (N=198)

Preferințe menținere

cultura, tradiţii, limbă*

Preferințe menținere

stil de viaţă*

Percepții menținere

cultură, tradiţii limbă

Percepții menținere

stil de viață

 

dezacord puternic

1,5

3,0

13,1

20,2

dezacord

18,7

24,2

28,3

37,4

lipsă de opinie

6,1

14,1

24,2

24,7

acord

42,4

42,4

26,3

13,6

acord puternic

31,3

16,2

8,1

4,0

Total

100,0

100,0

100,0

100,0

 

„Stilul de viață” al migranților, diferit de cel al băștinașilor greci nu funcționează întotdeauna după regula mimetismului. Mai mult, acesta devine un indicator de departajare în integrarea socială a românilor aflați în primii ani de migranție și care se disting printr-o structură identitară predominat separaționistă (21,7%): noi nu stăm toată ziua la cafea”, noi nu ne permitem ce îți permit grecii”;noi nu mâncăm la tavernă, noi nu știm ce-a aia bouzouki”, care în majoritatea cazurilor se datorează activităților de tip ”in-door” de petrecere a timpului liber și de resursele materiale limitate alocate acestuia: Noi facem o vacanță pe an, și atunci când mergem în România, nu prin insule. Am avut ocazia să văd câteva insule și o parte din țărmul peloponez, când am avut lucrări acolo” (Bărbat, 31 de ani, tehnician).

De asemenea, pentru majoritatea respondenților mecanismele aculturative funcționează după regula securizării identității culturale și aici se încadrează categoria migranților cu o structură identitară biculturală, care activează în conformitate cu regulile ambelor culturi.

În continuare, câteva dintre narațiunile înregistrare exemplifică şi întăresc afinitățile și reproducțiile identitare biculturale ale migranților români:

M-am format în România, dar am apucat să trăiesc mai mulţi ani din viata mea deja în Grecia. Prietenii mei sînt aici, realizările, aici le-am avut” (Femeie, economist, 59 ani);

România mă atrage ca trecut, ca experienţă de viață, cultură, dar mă respinge mentalitatea și atitudinea celor care te tratează ca venind din străinătate, ca si cum nu ai mai aparține acestei lumi, uneori și numai pentru faptul ca ai un paşaport în mână și nu un buletin. Legislaţia în România lasă de dorit. România e o țară bogată, chiar dacă românii câştigă puţin … în Grecia am 15 ani, am o nouă  familie aici”  (Femeie, angajat, 37 ani);

Particip și la competiţii în România, pregătiri acolo cu copii în baze sportive romaneşti, deci sunt strâns legat prin activitatea mea de ambele tari” (Bărbat, antrenor, 53 ani);

Grecia mă face să mă simt bine, mă umple căldura, clima, marea, dar îmi displace puturoşenia și stilul de faţadă al oamenilor, iar de  România mă leagă familia, prietenii, acolo îmi sînt rădăcinile. Când am un dezechilibru emoţional, mă duc în România și acolo mă regăsesc, îmi găsesc liniştea” (Femeie, consultant juridic, 36 ani).

Incertitudinea identitară este exprimată de cei care, deși își exprimă dorul de țără, se simt străini când se întorc acolo: mă simt fără patrie” ( Bărbat, proprietar al unui magazin cu specific românesc, 45 ani), sau în discursul ambiguu al celor aflaţi “pe graniţă”: pentru greci sunt român, pentru românii din ţară sînt grec „nu te poţi integra, ajungi aici, (în Grecia), eşti privit ca străin, te duci acasă te simţi străin […] Ştii istoria aia care zice, munţii noştri aur o poartă, noi cerşim din poartă-n poartă ?!” (preot, 16 ani în Grecia).

Dar există și cazul celor care se bucură de beneficiile unei identități multiple: Eu mă simt deopotrivă grec și român, îmi place asta, că pot să jonglez cum vreau, în funcție de circumstanțe”( Bărbat, angajat agenție de turism, 31 ani); „În munca mea am contact cu toate categoriile de oamenii, de la oamenii de rând, la deţinuti, până la oameni cu o pregătire profesională înaltă, dar beneficiile vin după modul cum îl abordezi, trebuie să vorbeşti fiecăruia pe limba lui. Am avantajul limbii şi la mentalitaţii – nu doar că ştii cum să îi iei dar ştii cum să te aperi de ei, de exemplu, ştii cum caută să te fure.  Te implici în ambele părţi, ai o experienţă în plus. Dacă nu trăieşti printre ei, nu ai cum să îi înţelegi, pe niciunii” (Jurnalist şi interpret la Curtea Supremă de justiţie din Atena , 36 ani).

Un aspect interesant relaționat re-producțiilor identității biculturale îl constituie faptul că acestea nu s-au manifestat doar la nivel afectiv și emoțional, ci au fost corelate contextului politic și social al țării gazde.

Biculturalismul este un proces încă în fază incipientă în Grecia, care a cunoscut diferite stadii de dezvoltare, dacă luăm în calcul valurile de migrație și legislația aferentă fiecăruia. În acest sens decisivă rămâne legea 2910/2001, care viza gestiunea pe termen mediu a fenomenului migraţionist și a rețelelor de migrație, legiferare ce subsuma eliberarea de premise de şedere şi de muncă precum și naturalizarea cetăţenilor străini. Astfel, pentru a ajunge în faza identității biculturale, migranții români au trecut prin următoarele etape identitare : Până în 2001 migranții se aflau în faza identității camuflate (recunoşteau cu greu ca sunt români, majoritatea celor veniți în scop lucrativ nefiind înregistraţi legal). În perioada 2001-2007 s-a înregistrat un flux masiv de forţă de muncă de origine migrantă, aceasta afirmându-se îndeosebi ca identitate metisată (odata cu abolirea viselor în spațiul Schengen). Abia după momentul 2007, odată cu deschiderea granițelor imigranţii români cunosc ceea ce noi numim etapa identității asumate, adică identitatea în devenire becoming identity”, în terminologie halliană.

 

 

Considerații finale

 

Pe fondul încercării de a testa binomul identitate culturală/etnică, scopul studiului a fost de a localiza și de-problematiza aceste două concepte complementare în context aculturativ.

Modelul nu este unul nou. Dar, noutatea lucrării rezidă tocmai din aplicabilitatea modelului într-un câmp intercultural care nu a mai făcut obiectul unei cercetări similare . 

Urmărind linia de analiză a datelor statistice și a fragmentelor narative, rezultatele studiului converg către o imagine complexă, unde culturii nu i se atribuie doar rolul de a purifica ci și de a genera diversitate, într-un spațiu în care omogenitatea culturală primează.

Paradigmele identitare surprinse nu pot fi singularizate sub un numitor comun (de exemplu, în sensul grecesc al cosmopolitismului – cetățean al lumii – „πολίτης του κόσμου”), dat fiind că identitatea, prin definiție, rămâne un fenomen complex și mobil care oscilează după un cumul de factori (politici, economici, situaționali, individuali). De altfel, din înregistrarile de teren am încercat să sintetizăm tocmai acele tipologii și atribute care definesc conceptele de identitate etnică și culturală, întrucât „nu există identitate în sine, nici măcar pentru sine. Ea constituie întotdeauna o relaţie cu altă identitate” [35] (D. Cuche, 2003, p.127).  

Etno-focalizarea realizată fie prin autoidentificare sau prin efectul oglindirii „celuilalt diferit” este legitimată de disconfortul cultural, derivat din constrângeri și etichetări determinate cultural, intoleranță intra și inter-etnică, discrepanțe între așteptări și realitate și nu în ultimă instanță, de locul pe care migrantul economic îl ocupă în piața locurilor de muncă din Grecia („noi, străinii, am muncit ca să construim casele grecilor și unii, chiar am plătit pentru pensiile lor”).

În mecanismul identificării culturale a minoritarilor primează regula atașamentului bicultural, înţeles în termeni integrativi, dar perceput ca periculos” de către membrii societății majoritare.

Dacă apartenența culturală se face mai mult afectiv-emoțional și mai puțin participativ sau declarativ, nu înseamnă că aceasta este anihilată de către afirmarea etnică sau viceversa. Modul în care cele două activează în rândul celor instruiți (”hilly-skilled”) este redat sugestiv de către unul dintre participanții implicați în activitățile  atelierului de traduceri organizat sub conducerea unei asociații culturale , la Atena:

 

„Ca întotdeauna, întâlnirile de la Balkania Contemporană ne trezesc sentimentul de mândrie naţională, ne reamintesc faptul că dacă eşti un „dezrădăcinat”… nu înseamnă că ţi-ai rupt toate legăturile cu patria în care te-ai născut. Manifestările organizate ne reamintesc că românii au avut, de-a lungul veacurilor, multe personalităţi culturale, politice sau sociale, de talie europeană sau chiar mondială şi, totodată, ne arată că, de multe ori, chiar şi în afara graniţelor ţării, românii se pot afirma. E nevoie doar de talent, profesionalism, perseverenţă şi respect de sine…. Atelierul de Traduceri, e un fel de „up-date” pentru cei care fac traduceri: ne reamintim expresii pe care, poate, le-am uitat de-a lungul anilor, departe de locurile natale, auzim noi cuvinte şi expresii care au fost integrate, în ultimii ani, în limbajul cotidian, explicăm regionalismele sau jargonul folosit, de multe ori, în literatură; [… ] Atelierul de Traduceri e numit „groapa cu lei”, traducerea pusă în discuţie e „sfârşiată” de cei prezenţi, fiecare traducător îşi aduce contribuţia „colorând” anumite expresii, adaptând textul la mentalitatea şi modul de recepţie a cititorului dintr-o ţară sau alta.”[36].

 

Deși migrația schimbă legăturile de atașament, pentru adepții majoritari ai biculturalismului beneficiile migrației la nivel valoric, atitudinal și economic îi fac să se poziționeze pe o treaptă superioară vizavi de cei rămași acasă. Câștigul, oricare ar fi el, se traduce, în cazul minoritarilor români din Atena, printr-o mai bună orientare și exploatare a resurselor, deci o îmbogăţire și nu un handicap.

 


 

 

Bibliografie

 

ADLER, Peter ,”Beyond cultural identity: reflections on multiculturalism”, Basic concepts of intercultural communication: a reader, In M. J. Bennett, Yarmouth, ME: Intercultural Press, 1998, pp. 225-245;

ASHMORE, R., DEAUX, K., MCLAUGHLIN-VOLPE, T., ”An organizing framework for collective identity: Articulation and significance of multidimensionality”, Psychological Bulletin, 130, 2004, pp. 80-114;

BUCUR Corneliu, I., POPA Adela, RUSU,Horațiu, ”Identitatea etno-culturală la români în contextul procesului de integrare europeană. Studiu de caz comparativ rural-urban în judeţul Sibiu”, Revista de Politica Ştiinţei si Scientometrie, Număr Special, 2005, pp. 1-36;

Brewer, Marilynn B., Gardner, Wendi, ”Who is this „we”? Levels of collective identity and self representations”, Journal of Personality and Social Psychology, 71, 1996, pp. 83-93;

CAMPBELL, Wilfred, SĂVULESCU-VOUDOURI, Monica., BÎRSAN, Maria, Romanian Migration in a Runaway World , Efes, Cluj-Napoca, 2007;

COLLIER, Mary J., ”Cultural identity and intercultural communication”, in Intercultural communication: a reader , SAMOVAR, Lary, L., PORTER, Richard, Wadsworth Publishing Company, California, 1997, pp. 36- 44;

CHRYSSOCHOOU, Xenia, ”Multicultural societies: Making sense of new environments and identities”, Journal of Community and Applied Social Psychology, 10, 2000, pp. 343-354;

CHRYSSOCHOOU, Xenia,”Studying identity in social psychology. Some thoughts on the definition of identity and its relation to action”, Language and Politics, 22, 20, pp. 225-242;

CUCHE, Denys, Noţiunea de cultură în ştiinţele sociale, Institutul European,  Iași, 2003;

GAVRELIUC, Alin. Psihologie interculturală Polirom, Iași, 2011;

IMAHORI, Tadasu Todd, CUPACH, William R .,”Identity management theory”, In Theories about intercultural communication, William B. GUDYKUNST. (Eds.) Sage, Thousand Oaks, CA 2005, pp. 195-210;

JACKSON, Ronald L., ”Cultural contracts theory: Toward an understanding of identity negotiation”, Communication Quarterly, 50, 3, 2002a, pp. 359-367;

JASINSKAJA-LAHTI, Inga, LIEBKIND, Karmela, SOLHEIM, Erling ”To identify or not identify? National disindentification as an alternative reaction to perceived ethnic discrimination”, Applied Psychology, 58, 1, 2009, pp. 105-128;

ΚΑΣΙΜΑΤΗ, Κούλα, ΨΗΜΜΕΝΟΣ, Ιορδάνης, Μεταναστευτικές ροές και άτυπες πολιτικές μετανάστευσης, Gutenberg, 2003, Αθήνα ;

KATARZYNA Hamer, ”Social identities and well being”, in European, national and regional identity, Proceedings of the international conference, BALOGH, Brigitta, BALTATESCU, Sergiu, BERNATH, Krisztina, Editura universităţii din Oradea, Oradea, 2011, pp. 311-333;

KIM, Young Yun, ”Ideology, Identity, and Intercultural Communication: An Analysis of Differing Academic Conceptions of Cultural Identity”, Journal of Intercultural Communication Research, 36, 3, 2007a, pp. 237-253;

OPPEDAL, Brit, ”Development and acculturation”, in The Cambridge Handbook of acculturation psychology, SAM, David, BERRY, W. John, Cambridge University Press, Cambridge, UK,  2006, pp. 97-112;

MASTEN, Ann S., ”Developmental psychopathology: Pathways to the future”, International Journal of Behavioral Development, 31, 2006, pp. 46-53;

ΠΑΠΑΣΤΆΜΟΥ, Στάμος., Εισαγωγή στην κοινωνική ψυχολογία , Ελληνικά Γράμματα, Αθήνα, 2006;

PHINNEY, Jean, S., ALIPURIA, L., ”Ethnic identity in college students from four ethnic groups”, Journal of Adolescence, 13, 1990, pp. 171-184;

PHINNEY, Jean, S., ”The Multigroup Ethnic Identity Measure: A new scale for use with diverse groups”, Journal of Adolescent Research, 7, 1992, pp. 156- 176;

PHINNEY, Jean, S.,”A three-stage model of ethnic identity development”,  In Ethnic identity: Formation and transmission among Hispanics and other minorities, M. Bernal, G. Knight, Albany, NY.State University of New York Press, 1993, pp. 61-79;

PHINNEY, Jean, S., CHAVIRA, Victor, ”Parental ethnic socialization and adolescent coping with problems related to ethnicity”, Journal of Research on Adolescence, 5, 1995, pp. 31-53;

PHINNEY, Jean, S., ”Ethnic identity and acculturation”, in Acculturation: Advances in theory, measurement, and applied research , K. CHUN, P. ORGANISTA, G. Marin, American Psychological Association, Washington, DC, 2003, pp. 63-81;

PHINNEY, Jean, S., KIM-Jo, T., OSORIO, S., VILHJALMSDOTTIR, P.,”Autonomy and relatedness in adolescent-parent disagreements: Ethnic and developmental factors”, Journal of Adolescent Research, 20, 2005, pp. 8-39;

PHINNEY, Jean, S., BERRY, J. W., VEDDER, P., LIEBKIND, Karmela, ”The acculturation experience: Attitudes, identities and behaviors of immigrant youth”, In Immigrant youth in cultural transition: Acculturation, identity and adaptation across national contexts, BERRY, John W.; PHINNEY, Jean S.; SAM, David L.; VEDDER, Paul, Mahwah, Lawrence Erlbaum Associates, 2006, pp. 71-116;

PHINNEY, Jean ,S., ”Ethnic identity exploration in emerging adulthood”, In ARNETT, Jeffrey Jensen, TANNER, Jennifer Lynn, Coming of age in the 21st century: The lives and contexts of emerging adults, American Psychological Association, Washington, DC, 2006, pp. 117-134;

PHINNEY, Jean ,S., ONG, Anthony, ”Conceptualization and measurement of ethnic identity: Current status and future

directions”, Journal of Counseling Psychology, 54, 3, 2007, pp. 271-281.

PHINNEY, Jean ,S, ONG, Anthony D., ”Ethnic identity development in immigrant families”, In Immigrant families in contemporary society, LANSFORD, Jennifer E K. DEATER-DECKARD, Kirby, BORNSTEIN, Marc H. Guilford Press, New York, 2007, pp. 51-68;

RUSU, Horațiu, Schimbare socială şi identitate socioculturală, Institutul European, Iaşi, 2008;

SANDU, Dumitru., Lumile sociale ale migraţiei româneşti în străinătate, Polirom, Bucureşti, 2010;

ȘTEFENEL, Delia, ”The Southern model of post-communist migration. Reconfiguration among Romanians’ acculturation in Athens”, Studia Securitatis, 2, 2011, pp. 85-92;

SAM, David L., BERRY, John, W., Cambridge handbook of acculturation psychology, Cambridge University Press, Cambridge, UK, 2006;

SIMON, Bernd, KLANDERMANS, Bert, ”Politicized collective identity: A social psychological analysis”, American Psychologist, 56, 2001, pp. 319-331;

SINGER, Marshall, R., Perception and identity in intercultural communication, Intercultural Press, Yarmouth, 1998;

HENRI, Tajfel, ”Social identity and intergroup behaviour”, Social Science Information, 13, 1974, pp. 65- 93;

TAJFEL Henri, TURNER, John, ”The social identity theory of intergroup behavior”, In Psychology of intergroup relations , S. WORCHEL, W. AUSTIN, Nelson- Hall, Chicago, IL, 1986, pp. 7-24;

TING-TOOMEY, Stella, ”Communicative resourcefulness: an identity negotiation perspective”, in Intercultural communication competence, R. WISEMAN, J. KOESTER (Eds), Sage, Newbury Park, CA, 1993, pp. 72–111;

TING-TOOMEY, Stella et.al., ”Ethnic/cultural identity salience and conflict styles in four U.S. ethnic groups”, International Journal of Intercultural Relations, 24, 1, 2000, pp. 47-81;

TING-TOOMEY, Stella, OETZEL, John, G., Managing Intercultural Conflict Effectively Sage, Thousand Oaks , 2001;

TRIMBLE, Joseph E., DICKSON, Ryan, ”Ethnic Identity”, in FISHER, Celia B LERNER, Richard M. Applied developmental science: An encyclopedia of research, policies, and programs, Thousand Oaks: Sage, 2005, pp. 415-420;

TUFIŞ, Paula., ”Structură socială şi etnicitate, Sociologie Românească”, 1-4, 2002, pp.  97-123;

VERKUYTEN, Maykel, ”The benefits to social psychology of studying ethnic minorities”, European Bulletin of Social Psychology, 12 ,3, 2000, pp. 5-21;

YEP, Gust., A., ”My three cultures: Navigating the multicultural identity landscape”. In MARTIN, J. N., NAKAYAMA, Thomas K., FLORES, Lisa A. , Readings in cultural contexts, Mission View, CA, 1998, pp. 79-85;

ZAGEFKA, Hanna, BROWN, Rupert, ”The relationship between acculturation strategies, relative fit and intergroup relations: immigrant-majority relations in Germany”, European Journal of Social Psychology, 32, 2002, pp. 171-188.

 



[1] Alin Gavreliuc, Psihologie Interculturală, Polirom, Iași, 2011. Pentru o analiză aprofundată a teoriilor identității a se vedea și Corneliu Ioan Bucur, Adela Popa, Horațiu Rusu, ”Identitatea etno-culturală la români în contextul procesului de integrare europeană. Studiu de caz comparativ rural-urban în judeţul Sibiu”, Revista de Politica Ştiinţei și Scientometrie, Număr Special, 2005, pp. 1-36; 

[2]  Young Yun Kim, ”Ideology, Identity, and Intercultural Communication: An Analysis of Differing Academic Conceptions of Cultural Identity”, Journal of Intercultural Communication Research, 36, 3, 2007a, p. 244;

[3] David L. Sam, John W., Berry, Cambridge handbook of acculturation psychology, Cambridge University Press Cambridge, UK, 2006; John W. Berry, Ype H. Poortinga, Janak Pandey, (Eds). Handbook of Cross-Cultural Psychology: Theory and Method, Allyn and Bacon, Boston, 1997;

[4] Stella Ting-Toomey, et.al. ”Ethnic/cultural identity salience and conflict styles in four U.S. ethnic groups”, International Journal of Intercultural Relations, 24, 1, 2000, p. 49;

[5] Jean S., Phinney, Anthony D. Ong. ”Conceptualization and measurement of ethnic identity: Current status and future directions”, Journal of Counseling Psychology, 54, 3, 2007, p. 271;

[6] Henri Tajfel, ”Social identity and intergroup behaviour”, Social Science Information, 13, 1974, pp. 65-93; Henri Tajfel, John Turner, ”The social identity theory of intergroup behavior”, in William G. Austin, Stephen Worchel, Psychology of intergroup relations Nelson-Hall, Chicago, 1986, pp. 7-24; Xenia Chryssochoou, ”Multicultural societies: Making sense of new environments and identities”, Journal of Community and Applied Social Psychology, 10, 2000, pp. 343-354;

Xenia Chryssochoou, ”Studying identity in social psychology. Some thoughts on the definition of identity and its relation to action”, Language and Politics, 22, 2003, pp. 225-242; Bert Klandermans, Bernd Simon (Eds.)”Politicized collective identity: A social psychological analysis”, American Psychologist, 56, 2001, pp. 319-331; Maykel Verkuyten, ”The benefits to social psychology of studying ethnic minorities”, European Bulletin of Social Psychology, 12 ,3, 2000, pp. 5-21;

[7] Ann S. Masten, ”Developmental psychopathology: Pathways to the future”, International Journal of Behavioral Development, 31, 2006, pp. 46-53; Jean S. Phinney, Tina Kim-Jo, Saloniki Osorio and Perla Vilhjalmsdottir. ”Autonomy and relatedness in adolescent-parent disagreements: Ethnic and developmental factors”, Journal of Adolescent Research, 20, 2005, pp. 8-39; Jean S Phinney, Alipuria, L., ”Ethnic identity in college students from four ethnic groups”, Journal of Adolescence, 13, 1990, pp. 171-184;

[8] Joseph E. Trimble, Ryan Dickson, ”Ethnic Identity”, in Celia B Fisher, Richard M. Lerner.(Eds). Applied developmental science: An encyclopedia of research, policies and programs, Sage, Thousand Oaks, 2005, pp. 415-416;

[9] Stella Ting-Toomey et.al. op.cit. p. 49;

[10] Jean S., Phinney, Anthony D. Ong, op.cit. p. 273;

[11] Ashmore et al. 2004, citat în Jean S., Phinney, Anthony D. Ong , ibid. p. 272;

[12] Stuart Hall, ”Cultural Identity and Diaspora” in Identity: Community, Culture, Difference, Rutherford (Eds.), Lawrence, Wishart, London, 1990; Gust Yep, ”My three cultures: Navigating the multicultural identity landscape”, in Martin, Judith N. , Thomas K. Nakayama, and. Lisa A. Flores, Readings in cultural contexts, Mission View, CA, 1998, p. 82; Collier, Mary J. and Thomas, Milt, ”Cultural identity and intercultural communication”, in , Lary. A. Samovar, Richard, E. Porter, Intercultural communication: a reader, Wadsworth Publishing Company, California, 1997, pp. 36-44; William R. Cupach, Tadasu Todd Imahori, ”Identity management theory”, in William B. Gudykunst, Theorizing about intercultural communication, (Eds.), Thousand Oaks, CA Sage, 2005,pp. 195-210; Kim, Y. Y , op. cit p. 242;

[13] William B. Gudykunst op.cit. 93-419;

[14] Min-Sun Kim,” Culture-Based Conversational Constraints Theory: Individual- and Culture-Level Analyses” in William B. Gudykunst, ibid. pp. 93-118;

[15] Young Yun, Kim,”Association and dissociation: A contextual theory of interethnic communication”, in William B. Gudykunst, ibid. pp. 323-349;

[16] Imahori, T. T., Cupach, W. R. ”Identity management theory”, in William B. Gudykunst ibid. pp. 195-210;

[17] Hecht, M.L., Warren, J.R., Jung, E. şi Krieger, L., ” A Communication Theory of Identity: Development, Theoretical Perspective, and Future Directions”, in William B. Gudykunst, ibid. pp. 257-278;

[18] Kim, Young Yun,”Adapting to a New Culture: An Integrative Communication Theory”, in William B. Gudykunst, ibid. pp. 375-400;

[19] Hiroko, Nishida, H, op.cit. pp. 401-418;

[20] Mark P.Orbe.,Regina E., Spellers, ”From the Margins to the Center: Utilizing Co-Cultural Theory in Diverse Contexts”, in William B. Gudykunst, op. cit., pp.173-192; Mark P Orbe, Constructing co-cultural theory: An explication of culture, power, and Communication, Thousand Oaks, CA, Sage, 1998;

[21]Ronald, L., Jackson,”Cultural contracts theory: Toward an understanding of identity negotiation”, Communication Quarterly, 50, 3, 2002a, pp.359-367;

[22] Stella,Ting-Toomey, ”The Matrix of Face: An Updated Face-Negotiation Theory”, in William B. Gudykunst., ibid. pp. 71-90; Stella Ting-Toomey,”Communicative resourcefulness: an identity negotiation perspective”, in Intercultural communication competence, Richard L. Wiseman, Jolene Koester (Eds) Newbury Park, CA, Sage, 1993,pp. 72-111;

[23] Ting-Toomey, S., op.cit. p. 214;

[24] Ting-Toomey, S., op.cit. p. 217;

[25] Yep, G. A. op.cit. p. 81;

[26] Kim, Y., Y., ibid, p. 245; Ting-Toomey, S., ibid. pp. 223-224;

[27] Jean S.,Phinney ”Ethnic identity and acculturation”, in Kevin Chun, Organista, Pamela Balls, Gerardo, Marin, Acculturation: Advances in theory, measurement, and applied research, American Psychological Association, Washington: 2003, pp. 63-81;

[28] Verkuyten, Maykel ,op.cit., p.7;

[29] Jean S., Tina Kim-Jo, Saloniki Osorio, Perla Vilhjalmsdottir., ibid, p. 91;

[30] Jean S. Phinney, ”The Multigroup Ethnic Identity Measure: A new scale for use with diverse groups”, Journal of Adolescent Research, 7, 1992, pp. 156-176;

[31] Hanna Zagefka, Rubert Brown, ”The relationship between acculturation strategies, relative fit and intergroup relations: immigrant-majority relations in Germany”, European Journal of Social Psychology, 32, 2002, pp. 171-188;

[32] Delia Ștefenel, ”The Southern model of post-communist migration. Reconfiguration among Romanians’ acculturation in Athens”, Studia Securitatis, 2, 2011, pp.85-92;

 

[33] Taxonomia ”categorial we”este desemnată de Jarymowicz, M, 2002, citat în Katarzyna H, Katarzyna H. ”Social identities and well being”, in European, national and regional identity, Proceedings of the international conference, Balogh, B, Bălţătescu, S, Bernáth, K. , Editura universităţii din Oradea, Oradea, 2011, p. 313

[34] Nootropia, νοοτροπία” în greacă, este echivalentul terminologic al termenului mentalitate. „ Numele” la care face referire interlocutorul este traducerea automată a sintagmei peiorative ”έχει όνομα” folosită  în vorbirea curentă, pentru a desemna prestigiul, încrederea, dobândite în interiorul unei comunități.

[35] Denys Cuche, Noţiunea de cultură în ştiinţele sociale, Institutul European, Iași, 2003, p. 127;

[36] Ioana Diaconu, în ”O bucurie a minții și a sufletului” , Agenția de presă Așii Români, http://www.asiiromani.com /stiri -diaspora/grecia/12392 -o-bucurie-a-mintii-si-a-sufletului.html, (accesat în 10 aprilie, 2012);

 

Overcrowding in Italian Jails. A Quantitative Analysis of Foreigners (Supraaglomerarea în închisorile italiene. O analiză cantitativă asupra străinilor)

Overcrowding in Italian Jails. A Quantitative Analysis of Foreigners

(Supraaglomerarea în închisorile italiene. O analiză cantitativă asupra străinilor)

 

Stefania GIRONE

Francesca De PALMA

 

 

     Abstract: Victims of prison-overcrowding in Italy are part of a structural and systemic problem which is still struggling to find plausible solutions. When natives and foreigners are separately considered, the overcrowding phenomenon assumes a perspective that goes beyond the mere Italian attribute and, therefore, better focalises on the ones who, having the status of foreigner,  are somehow in a weaker position in comparison with the native ones. As a matter of fact, the combination  foreign prisoner-overcrowding has allowed to address the prison issue in accordance with a more specific approach that compares the Italian native component and the foreign one. This highlights that the overcrowding phenomenon in Italy is not an aspect suffered mainly by foreign prisoners, but it is equally endured by most of the native ones. Additionally, this analysis takes into account, on the one hand, the most outstanding foreign nationalities housed in Italian prisons and, on the other hand, the Regions having the highest rates of overcrowding, foreign inmates, and prison capacities. The outcomes reveal that Moroccans, Romanians, Tunisians and Albanians are the ones at increased risk of prison overcrowding since, in fact, they represent 60.0% of the total foreign presence in the Italian jails. However, there is a sort of “equal overcrowding distress” that comes out of this context: actually, the four major foreign presences are housed at the same percentage by the six selected Regions (the most overcrowded by foreigners), circumstance that generates a kind of homogeneity of the unlivable conditions in prisons.

 

     Keywords: Italianprisons, inmates, overcrowding, migration.

 

 

            Europe calls on Italy to address prison overcrowding

           

     Prison population in Italy has had a sharp increase in recent years, phenomenon that can generally be attributed to the crisis of the welfare state and the corresponding – fair or unfair – criminal responses made in relation to security issues. Undoubtedly, in this circumstances, the weakest human categories are the ones that pay the utmost costs since they have to face greater difficulties in accessing rights and guarantees offered by the social system. Foreigners are fully-fledged placed in the above categories as, in fact, they are included by the UN in the category of people with special needs[1].

     Regardless the complications of making international comparisons (due to different legal systems and different statistical methods), there are some common traits found among the conditions of detainees in general and foreigners in particular. Specifically referring to foreigners, there are lots of problems related to the lack and/or the restraint of communication (mainly due to language obstacles), knowledge of legal rights, adequate legal assistance, Embassy or Consular support, health care and psychiatric care, employment and training opportunities (both inside and outside jails), know-how of management of foreigners by prison staff, family contacts and/or friendships outside the jail system, access to alternative measures to imprisonment, and so on.

     Nonetheless, scholars and politicians keep calling into question those causes and implications link to the sharp increase of foreigners in European prisons. Recent data[2] show that the foreign population in the EU prisons reached almost 120 thousand units, that is, about 20.0% of the total prisoners (over 631 thousand units made up of natives and foreigners). Taking into account the single member States, foreign inmates have – in percentage terms – a significant impact in Luxembourg (representing around 70.0% of total prisoners), Cyprus and Greece (close to 60.0%). However, the greatest incidences – in absolute terms – are found in Italy and Spain (more than 23,000 foreign prisoners in each country), Germany (around 17,500) and France (about 12,000) .

     The theme chosen by the Authors comes from their strong scientific interest in Migration, phenomenon that is inevitably leading to significant changes in the Italian demographic and socio-economic scene. Besides that, their attention on the combination foreigners-inmates has proved to be particularly significant, especially after the recent sentence imposed on Italy by the European Court of Human Rights in Strasbourg, on the issue concerning the overcrowding in Italian prisons.

     Indeed, the Strasbourg Court has called on Italy to address overpopulation in prisons as the overcrowding rate (Ov = Pp / Pc *100)[3] reached 142.5% in November 2012[4] and, though slightly declined, kept the alarming level of 139.9% in March 2013, that is, far exceeding the European one (99.6%). In other words, the above percentages tell that the whole 206 prisons located Italy were housing 140 inmates for every 100 places of standard capacity.

     Ultimately, the Strasbourg Court took the decision to reject the final appeal advanced by Italy and, consequently, adopted the former request of the European Court of Human Rights[5] which obliges the Italian country to rapidly resolve prison overcrowding (within a year from May 27th 2013) and provide for compensation the prisoners who are victims of that situation.

 

The prison population contained by the Italian country

           

     As already said above, Italy has some of the worst prison overcrowding in Europe, with a current total prison population of 65,831 units, which is 18,786 people above capacity (DAP[6], 2013, Tab. 1).

 

Regions

Number Prisons

Standard

Capacity

Prisoners*

Ov

Foreigners

(%)

Total

Females

Foreigners

Abruzzo

8

1,512

1,860

79

304

123.0

16.3

Apulia

11

2,459

4,078

221

741

165.8

18.2

Basilicata

3

441

441

16

60

100.0

13.6

Calabria

12

2,151

2,879

72

395

133.8

13.7

Campania

17

5,794

8,296

360

981

143.2

11.8

Emilia Romagna

13

2,465

3,631

131

1,871

147.3

51.5

Friuli Venezia Giulia

5

548

838

28

462

152.9

55.1

Lazio

14

4,834

7,231

482

2,974

149.6

41.1

Liguria

7

1,088

1,881

72

1,098

172.9

58.4

Lombardy

19

6,051

9,289

572

4,095

153.5

44.1

Marche

7

777

1,200

35

558

154.4

46.5

Molise

3

391

520

0

63

133.0

12.1

Piedmont

13

3,679

4,979

168

2,497

135.3

50.2

Sardinia

12

2,257

2,010

34

785

89.1

39.1

Sicily

27

5,559

7,081

179

1,279

127.4

18.1

Tuscany

18

3,261

4,124

160

2,225

126.5

54.0

Trentino Alto Adige

2

280

395

22

281

141.1

71.1

Umbria

4

1,332

1,628

72

681

122.2

41.8

Valle d’Aosta

1

181

271

0

199

149.7

73.4

Veneto

10

1,985

3,199

144

1,887

161.2

59.0

Total

206

47,045

65,831

2,847

23,436

139.9

35.6

Table 1: Inmates, regulatory capacity and overcrowding in Italian prisons by Region of detention.  March 31st 201.  Source: authors’ processing based on DAP data.

*The inmates in day-release are totaled in the number of prisoners.

 

     Among the prisoners housed in the Italian jails, there are great quotas of males (women do not exceed 4.3%) and foreigners[7] (35.6% of the total inmates are foreigners, unlike the 20.0% share held by the European Union).

     According to DAP statistical information (updated  to March 31st  2013, Fig. 1), the prison population is concentrated in the regional territories of Lombardy (9,289), Campania (8,296), Lazio (7,231) and Sicily (7,081), thus collecting nearby 50.0% of the total inmates in the country. The Regions detaining the smallest numbers of prisoners are Valle d’Aosta and Trentino Alto Adige (181 and 280 units, respectively).

Figure 1: Territorial distribution of total population detained in the Italian prisons.                March 31st 2013. Source: authors’ processing based on DAP data.

 

     However, as prison population is split into natives and foreigners, it’s interesting to observe that the former ones are mostly gathered in the South of the country while the latter ones, in the North. More specifically, the Regions housing large amounts of Italian inmates are Campania, Sicily, Lombardy, Lazio, Apulia and Calabria. Among the regional areas with great numbers of foreigners stand out, instead, Tuscany, Veneto, Emilia Romagna and Piedmont. Yet, in both Lombardy and Lazio, the quota of native prisoners is quite significant as the foreign one (Fig. 2).

     Several regional areas show strong foreign traits: as a matter of fact, only seven Regions (Abruzzo, Basilicata, Calabria, Campania, Molise, Apulia and Sicily) have a percentage of foreign inmates below the national average (that is, 35.6%).

     Even though the quota of foreign prisoners is quite high in Valle d’Aosta and Trentino Alto Adige (areas where ¾ of the total prisoners are foreigners), the foreign overrepresentation may certainly have greater impact in Regions with bigger capacity. Veneto,  Liguria, Friuli Venezia Giulia, Tuscany, Emilia Romagna and Piedmont are regional areas where, indeed, foreigner inmates exceed 50.0% of the respective total detained population (Tab. 1, Fig. 2).

 

              

    Figure 2:Territorial distribution of the (native and foreign) population detained

in the Italian prisons. March 31st 2013. Source: authors’ processing based on DAP data.

 

     As table 1 shows, prison overcrowding is an unlivable condition that, except for Basilicata and Sardinia, spares no Italian Region. Besides, only nine Regions are placed below the national overcrowding threshold (Ov = 139.9%), which means that 61.2% (that is, 40,309 units) of the total inmates is deeply affected by overcrowding (Fig. 3).

     The territorial analysis points out that only two Regions (Apulia and Campania) cause strong unlivable-suffering for native prisoners while, instead, six Regions (Liguria, Veneto, Emilia Romagna, Valle d’Aosta, Friuli Venezia Giulia and Trentino Alto Adige) do the same for foreign detainees (Tab. 2).

     However, by observing the different overcrowding rates of the above Regions, it looks like that the living-discomfort tolerated by foreigners may be less threatening than the one suffered by the Italians in Campania and Apulia. Yet, in Lombardy and Lazio, overcrowding is (more or less) equally underwent by both natives and foreigners.

Figure 3: Prison Overcrowding inItalian  Regions according to the National

Average (139,9%). March 31st 2013. Source: authors’ processing based on DAP data.

 

Regions

Ov

Natives

Foreigners

Total

    units

      %

      units

     %

       units

                %

Liguria

172.9

783

41.6

1,098

58.4

1,923

100.0

Apulia

165.8

3,337

81.8

741

18.2

4,160

100.0

Veneto

161.2

1,312

41.0

1,887

59.0

3,240

100.0

Marche

154.4

642

53.5

558

46.5

1,254

100.0

Lombardy

153.5

5,194

55.9

4,095

44.1

9,345

100.0

Friuli Venezia Giulia

152.9

376

44.9

462

55.1

883

100.0

Valle d’Aosta

149.7

72

26.6

199

73.4

298

100.0

Lazio

149.6

4,257

58.9

2,974

41.1

7,290

100.0

Emilia Romagna

147.3

1,760

48.5

1,871

51.5

3,679

100.0

Campania

143.2

7,315

88.2

981

11.8

8,384

100.0

Trentino Alto Adige

141.1

114

28.9

281

71.1

424

100.0

Total

– 

25,162

62.4

15,147

37.6

40,371

100.0

Table 2:Inmates in Italian prisons by Regions with great Ov (above national average = 139,9%). March 31st 2013. Source: authors’ processing based on DAP data.

 

Foreigners housed in the Italian prisons

    

     This analytical focus on foreign detainees perfectly fits the progressive increase of immigrants in Italy, phenomenon that – following the widespread trend of the Western world[8] is inevitably leading to significant changes in both demographic and socio-economic scenes[9]

     According to table 3, among the foreigners caged in the Italian prisons, there is a clear prevalence of Africans (49.0% of the total foreign prisoners), most of all coming from the Maghreb area (35.8%). They are followed by Europeans – members of EU (20.7%) and non (19.9%) – and then Americans and Asians who are certainly less (respectively 5.7% and 4.9%).

     Moreover, in the above context does not go unnoticed the high percentage of Nigerian females imprisoned, trait that is almost negligible in the other African countries.

     The most outstanding nationalities[10] among the foreign inmates are the Moroccan (19.0%), the Romanian (15.8%), the Tunisian (12.5%) and the Albanian (12.3%) ones, which all together sum 60.0% of the total, that is, nearby 14,000 of the whole foreigners housed in Italian prisons (23,436 units).

 

Area of Origin

Foreign Prisoners

M

F

Total

     units

        %

         units

          %

       units

                  %

Africa

10,918

49.0

241

21.1

11,159

47.6

Maghreb

7,987

35.8

60

5.2

8,047

34.3

Nigeria

878

3.9

132

11.5

1,010

4.3

Egypt

478

2.1

1

0.1

479

2.0

rest of Africa

1,575

7.1

48

4.2

1,623

6.9

Europe

9,042

40.6

665

58.1

9,707

41.4

EU

4,606

20.7

436

38.1

5,042

21.5

out EU

4,436

19.9

229

20.0

4,665

19.9

America

1,276

5.7

187

16.3

1,463

6.2

Perù

211

0.9

23

2.0

234

1.0

Dominican Republic

192

0.9

36

3.1

228

1.0

Ecuador

214

1.0

13

1.1

227

1.0

rest of America

659

3.0

115

10.1

774

3.3

Asia

1,088

4.9

49

4.3

1,137

4.9

China

309

1.4

27

2.4

336

1.4

Pakistan

125

0.6

1

0.1

126

0.5

India

115

0.5

0

0.0

115

0.5

rest of Asia

539

2.4

21

1.8

560

2.4

Total

22,292

100.0

1,144

100.0

23,436

100.0

Table 3Foreign prisoners by geographical area of origin. March 31st 2013.

Source: authors’ processing based on DAP data.

 

     As shown in figure 4, the four most representative foreign nationalities are differently distributed in the Italian territory:

 

           

 

 

 

             

Figure 4:Territorial distribution of the most outstanding foreign nationalities

(Moroccan, Romanian, Tunisian and Albanian) in Italian prisons.

March 31st 2013. Source: authors’ processing based on DAP data.

 

a) Moroccan prisoners are mainly concentrated in the area of Lombardy, Tuscany and Piedmont;

b) Romanian detainees are most of all located in Lazio. Yet, their lesser extend presence in Lombardy and Piedmont cannot be completely ignored;

c) Tunisian inmates are the most spread on whole Italian land. As a matter of fact, they are housed in Tuscany, Emilia Romagna, Lombardy and Veneto;

d) the Albanian ones are essentially hold in Lombardy and Tuscany.

     The Italian Regions gathering significant presence of all four nationalities (that means more than 1,000 units) are Lombardy (2,358), Tuscany (1,540), Lazio (1,476), Piedmont (1,439), Veneto (1,262) and  Emilia Romagna (1,254).

     At this point, in order to deepen the study on the four major foreign nationalities, it has been taken into account only those Regions featuring the following traits in their own penitentiary structure:

     1) a very high overcrowding rate, that is, above the national average (139.9%);

     2) a relevant share of foreign inmates, higher than the national one (35,6%);

     3) a considerable prison capacity (above 1,000 standard places)[11].

     By doing so, as tables 4a and 4b show, it has been identified the six Regions (Lombardy, Lazio, Emilia Romagna, Veneto, Liguria and Marche) where the most outstanding foreign prisoners (Moroccans, Romanians, Tunisians and Albanians) may “extremely” suffer of unlivable-overcrowding. Specifically, the outcomes reveal that each Region of the ones mentioned above:

a) holds a considerable amount of foreign inmates of all four nationalities, aggregates that range from nearby 50.0% in Lazio to 67.0% in Emilia Romagna (Tab. 4a);

b) causes “equal overcrowding distress” to each foreign group. Basically, since the four major foreign presences are hold by the six Regions at quite the same percentage (ranging from 52.3% for Moroccans to 54.6 for Romanians), it is certainly fair to say that there is a kind of “prison unlivable homogeneity” among the four nationalities. Likewise, a fifty-fifty discomfort can be found even among each single nationality (Tab. 4b).  

 

Region

A*

B**

C***

Morocco

Romania

Tunisia

Albania

subtotal

rest

for.

total

for.

Lombardy

9,289

153.5

44.1

23.1

14.2

7.9

12.3

57.6

42.4

100.0

Lazio

7,231

149.6

41.1

7.6

26.6

6.3

9.1

49.6

50.4

100.0

E. Romagna

3,631

147.3

51.5

23.4

10.6

21.1

12.0

67.0

33.0

100.0

Veneto

3,199

161.2

59.0

20.1

13.8

18.7

14.3

66.9

33.1

100.0

Liguria

1,881

172.9

58.4

24.8

11.6

15.6

12.5

64.4

35.6

100.0

Marche

1,200

154.4

46.5

14.2

10.4

18.3

23.1

65.9

34.1

100.0

Table 4a:Distribution of Moroccans, Romanians, Tunisians and Albanians by Region

with great capacity, Oand foreign presence. March 31st 2013.

Source: authors’ processing based on DAP data.

AStandard Capacity; B**  Overcrowding rate; C*** Total Foreign inmates/Total inmates (x100).

 

     In addition, table 4a shows that the overcrowding-suffering is territorially diversified:

1) most of Moroccans are so much affected by the above phenomenon in Lombardy, Emilia Romagna, Veneto and Liguria;

     2) huge quotas of Romanians experience unlivable conditions in Lazio;

3) large amounts of Tunisians endure living-discomforts in Emilia Romagna and Veneto, and they do so quite as much as Moroccans do in the same Regions;

     4) lots of Albanians undergo same inadequacies in Marche.   

 

Region

Morocco

Romania

Tunisia

Albania

Lombardy

21.2

15.8

11.1

17.4

Lazio

5.1

21.4

6.4

9.4

Emilia Romagna

9.8

5.4

13.5

7.8

Veneto

8.5

7.1

12.0

9.3

Liguria

6.1

3.4

5.8

4.7

Marche

1.8

1.6

3.5

4.5

subtotal

52.5

54.6

52.3

53.1

the rest of Regions

47.5

45.4

47.7

46.9

Italy

100.0

100.0

100.0

100.0

Table 4b:Distribution of Moroccans, Romanians, Tunisians and Albanians by   Region

with great capacity, Oand foreign presence. March 31st 2013

Source: authors’ processing based on DAP data.

 

Conclusions

 

     The analysis performed on the combination  foreign prisoner-overcrowding has allowed to address the prison issue in accordance with a more specific approach that compares the Italian native component and the foreign one. This has enabled to highlight that the overcrowding phenomenon is not an aspect suffered mainly by foreign prisoners, but it is equally underwent by most of the natives ones.

     The outcomes show that Moroccans, Romanians, Tunisians and Albanians are the foreigners at increased risk of prison overcrowding since they collect the 60% of the total foreign presence in Italian prisons.

     Furthermore, this analysis revealed that there is a sort of “equal overcrowding distress” among the foreign inmates. Basically, the four major foreign presences are hold by the six Regions at the same percentage, circumstance that likely generates a kind of homogeneity of prison unlivable conditions.

     Although overcrowding is not exclusively suffered by foreign prisoners, the fact is that foreigners – as already mentioned in the introduction – undoubtedly form part of weak categories. Actually, the paradoxical effects that the Italian Criminal Justice has on immigration issues reverberate on the prison system: in fact, the number of foreign prisoners tends to increase for minor offenses (such as detention for the ones whose residence permit is expired). Likewise, there is a significant relapse on the individual rights of those foreigners who have to face greater difficulties in accessing rights and guarantees offered by the Italian social system[12].

     Additionally, foreigners have to – more than Italians do – undergo pre-trial detention because they usually lack of fixed residences and/or an adequate accommodations, circumstance that often makes the optional “arrest-at-home” impossible to get[13]. Actually, when foreigners are convicted, they have greater chances to be punished with imprisonment rather than with alternative penalties. Even the precarious economic conditions give foreigners few opportunities to replace a short period of imprisonment with a mere fine. Besides, foreigners can hardly rely on high-quality legal advocacy services, and usually have communication problems due to lack of knowledge of the Italian language[14].

     In short, overcrowding in Italian prisons is still hardly finding plausible solutions. The conclusion of the Strasbourg judges, in our opinion, is irrefutable: as any other developed country, Italy has to face the prison overcrowding and find adequate solutions right away.

 

    

Bibliography

 

BOCCI Elena, Sbarre dentro e fuori il carcere, Aracne, 2011, pp. 217.

BUFFA Pietro, “Prigioni. Amministrare la sofferenza”,  Le staffette Collana, EGA-Edizioni Gruppo Abele, 2013, pp. 296.

CAMPESI Giuseppe, RE Lucia, TORRENTE Giovanni (eds.), “Dietro le sbarre e oltre. Due ricerche sul carcere in Italia”, Diritto, devianza e società Collana, L’Harmattan Italia, Torino, 2009, pp. 288.

GALLIENA  Elena, BROCCHIERI Fabrizia, “Carcere e trattamento in alta sicurezza. Protagonisti a confronto”, Politiche e servizi sociali Collana, No. 299, Franco Angeli, 2012, pp. 160.

ISTAT, Gli Stranieri e il carcere. Aspetti della detenzione, Istituto Nazionale di Statistica, Sezione Giustizia, Roma, 2006, pp, 126.

NALDI, Alessandra, “Detenuti stranieri, un mondo a parte: il circolo vizioso tra disagio abitativo e percorsi penali”, in Alternative al cielo a scacchi. Problema abitativo e sistema penale, Massari Luca, Molteni Andrea (eds.), Franco Angeli, 2006, pp. 176.

TIDEI Pietro (ed.), La situazione penitenziaria in Italia. Problemi e prospettive,  Vecchiarelli, 2010, pp. 168.

 

Electronic resources

 

ANSA.IT cronache, Carceri sovraffollate al 142,5%, maglia nera Ue, 19/11/2012, http://www.ansa.it/ , (accessed on 23 November 2012)

DAP, Detenuti stranieri presenti, Dipartimento dell’amministrazione penitenziaria, Ufficio per lo sviluppo e la gestione del sistema informativo automatizzato statistica ed automazione di supporto dipartimentale, Sezione Statistica, Ministero della Giustizia, aggiornamenti al 31 marzo 2013,

     http://www.giustizia.it/giustizia/it/mg_1_14.wp?selectedNode=0_2 ,

     (accessed on 13 May 2013)

ICPS, Entire world Prison Population Rates. Europe, International Centre of Prison Studies, 2012, http://www.prisonstudies.org/info/worldbrief/?search=europe&x=Europe ,

     (accessed on 15 April 2013)

LA STAMPA.IT Cronache, Carceri, Strasburgo rigetta il ricorso In Italia un anno per la soluzione, 27/05/2013, http://www.lastampa.it/ , (accessed on 30 May 2013)

UN, Handbook on Prisoners with special needs, United Nations Office on Drugs and Crime/Unodc,  2009,

     http://www.unodc.org/documents/justice-and-prison-reform/Prisoners-with-special-needs.pdf , (accessed on 13 May 2013).

 



[1] UN, Handbook on Prisoners with special needs, United Nations Office on Drugs and Crime/Unodc,  2009, http://www.unodc.org/documents/justice-and-prison-reform/Prisoners-with-special-needs.pdf , (accessed on 13 May 2013).

[2] ICPS, Entire world Prison Population Rates. Europe, International Centre of Prison Studies, 2012, http://www.prisonstudies.org/info/worldbrief/?search=europe&x=Europe , (accessed on 15 April 2013).

[3] The Overcrowding rate (Ov) is given by the ratio of Total Prison Population (Pp) and Standard Prison Capacity (Pc).

[4] Higher levels were found in the jails of Mistretta in Messina-Sicily (270.0%), Brescia (255.0%) and Busto Arsizio in Varese (251.0%); in both latter ones, the foreign inmates were many more than the native ones – Ansa.it Cronache, Carceri sovraffollate al 142,5%, maglia nera Ue, 19/11/2012,  http://www.ansa.it/ , (accessed on 23 November 2012).

[5] According to the Court of Human Rights, Italy infringes Article 3 of the European Convention on Human Rights, which prohibits torture and inhuman or degrading treatment. Thus, the EU-court has fined Italy over violating inmates’ basic rights. (La Stampa.it Cronache, Carceri, “Strasburgo rigetta il ricorso In Italia un anno per la soluzione”, 27/05/2013, http://www.lastampa.it/ , accessed on 30 May 2013).

[6] DAP, Detenuti stranieri presenti, Dipartimento dell’amministrazione penitenziaria, Ufficio per lo sviluppo e la gestione del sistema informativo automatizzato statistica ed automazione di supporto dipartimentale, Sezione Statistica, Ministero della Giustizia, aggiornamenti al 31 marzo 2013, http://www.giustizia.it/giustizia/it/mg_1_14.wp?selectedNode=0_2 , (accessed on 13 May 2013).

[7] This connotation that has been established for several years now, although the Directive of Repatriation – which included imprisonment in case of breaches of the removal order – has been rejected by the European Court of Justice in April 2011. Indeed, in December 2010, the foreign inmates in Italian prisons reached 36.7%.

[8] Alessandra NALDI, “Detenuti stranieri, un mondo a parte: il circolo vizioso tra disagio abitativo e percorsi penali”, in Alternative al cielo a scacchi. Problema abitativo e sistema penale, Massari Luca, Molteni Andrea (eds.), Franco Angeli, 2006, pp. 176.

      [9] ISTAT,   “Gli  Stranieri  e   il  carcere.   Aspetti  della detenzione”,   Istituto   Nazionale  di  Statistica,    Sezione

Giustizia, Roma, 2006, pp, 126.

[10] The ten most representative foreign nationalities in Italian prisons are: 1) Morocco (19.0%), 2) Romania (15.8%), 3) Tunisia (12.5%), 4) Albania (12.3%), 5) Nigeria (4.3%), 6) Algeria (2.6%), 7) Egypt (2.0%), 8) former Yugoslavia (2.0%), 9) Senegal (1.7%), 10) Bulgaria (1.5%).

[11] In this regard, three regions  (Trentino Alto Adige, Valle d’Aosta and Friuli Venezia Giulia) have been discarded from this analysis as – though having a high overcrowding rate and a great foreign presence – have a small prison capacity, that is, below 1,000 places.

[12] Giuseppe CAMPESI, Lucia Re, Giovanni Torrente, “Dietro le sbarre e oltre. Due ricerche sul carcere in Italia”,  Diritto, devianza e società Collana, L’Harmattan Italia, Torino, 2009, pp. 288; Pietro TIDEI, La situazione penitenziaria in Italia. Problemi e prospettive,  Vecchiarelli, 2010, pp. 168.

[13] Pietro BUFFA, “Prigioni. Amministrare la sofferenza”,  Le staffette Collana, EGA-Edizioni Gruppo Abele, 2013, pp. 296.

[14] Elena BOCCI, Sbarre dentro e fuori il carcere, Aracne, 2011, pp. 217; Elena GALLIENA , Fabrizia BROCCHIERI, “Carcere e trattamento in alta sicurezza. Protagonisti a confronto”, Politiche e servizi sociali Collana, No. 299, Franco Angeli, 2012, pp. 160.

Rolul femeilor Roma în viaţa publică şi familială. O perspectivă de gen (The Role of Roma Women in Public and in Private Life. A Gender Perspective)

Rolul femeilor Roma în viaţa publică şi familială. O perspectivă de gen

(The Role of Roma Women in Public and in Private Life. A Gender Perspective)

 

Diana Maria HULEA 

 

            Abstract: Within the family, the community and the group to which they belong, Roma women have generally an inferior status, which is considered normal even by them, and is accepted as such. When talking about the involvement of Roma women in public life we must emphasize that they are subject to multiple discrimination, since they are subject to specific discrimination both because they are women and as Roma people.

 

Keywords: gender, family, Roma, women.

 

Introducere

 

Având în vedere faptul că romii sunt, în general, o populaţie săracă şi deseori marginalizată, aceştia au continuat să aibă un stil de viaţă tradiţional, care şi-a pus amprenta asupra vieţii de familie[1], dar şi asupra rolurilor pe care membrii familie le îndeplinesc în societate. Studiile realizate până în prezent[2] indică faptul că romii trăiesc, în cele mai multe cazuri, în familii extinse, se căsătoresc la vârste timpurii şi au un număr mai mare de copii, în comparaţie cu populaţia majoritară. Aceste aspecte îşi pun amprenta atât asupra statutului femeii în cadrul familie cât şi asupra implicării sociale a acesteia, în principal asupra participării la şcolarizare şi accesului pe piaţa muncii.

Într-o cercetare mai amplă, care a avut ca scop identificarea caracteristicilor comunităţilor rome tradiţionale, comparativ cu cele non-tradiţionale, am surprins, de asemenea, aspecte privind rolurile de gen în familia romă, cu accent pe rolul femeii roma în viaţa publică şi familială, aspecte pe care intenţionăm să le prezentăm în lucrarea de faţă. Am considerat că acest studiu este compatibil cu o abordare de tip calitativ, urmărindu-se „descrierea şi explicarea propriilor realităţi de către grupul însuşi”[3].

În studiul de faţă am avut în vedere familia extinsă deoarece, aşa cum afirmă Delia Grigore[4] la romi comunitatea însăşi este o familie extinsă, bazată pe trei tipuri de rudenie: sangvină, prin alianţă şi prin afinitate. „Familia de romi este, de fapt, comunitatea, prin sistemul de relaţii de înrudire culturală („phralipe”), fapt pentru care o putem numi familie comunitară”[5].

Astfel unitatea de analiză în cercetarea de faţă a fost reprezentată de familie. Eşantionul utilizat a fost împărţit în două categorii de subiecţi, din mediul rural şi mediul urban, care la rândul lor au fost împărţite în două grupuri în funcţie de apartenenţa la neam: neamuri foste nomade (respectiv în cercetarea de faţă am cuprins neamul romilor căldărari) şi neamuri sedentare (ne-am oprit la neamul romilor de mătase şi la cel al rudarilor). Din universul populaţiei am selectat un grup de persoane care am considerat că întruneşte caracteristica de reprezentativitate pentru ansamblul populaţiei studiate. Deoarece familiile sunt structurate într-un anumit fel, membrii lor pot fi subdivizaţi după anumite criterii: vârstă, sex, mediul de rezidenţă, neamul de apartenenţă, poziţia în cadrul familiei, poziţia în cadrul comunităţii. De aceea au fost intervievate persoane atât de sex masculin cât şi de sex feminin, din mediul rural şi urban, care aparţin neamurilor sedentare (romi de mătase, rudari) şi celor foste nomade (căldărari), de vârste diferite, de la 20 la 77 de ani, unele persoane fiind considerate de membrii comunităţi ca având statutul de lideri.

Referitor la cele prezentate anterior trebuie să aducem următoarele precizări: romii de mătase şi rudarii sau băiaşii aparţin neamurilor sedentare, iar căldărarii neamurilor foste nomade. În mod intenţionat, am cuprins în eşantion mai multe familii de romi care aparţin neamurilor foste nomade, decât cele sedentare, având în vedere faptul că dorim să studiem obiceiurile şi tradiţiile rome, aspecte pe care le întâlnim într-o mai mare măsură la neamurile foste-nomade.

Romii de mătase sunt romii din Transilvania, care se ocupau cu comercializarea covoarelor şi mătăsii. La această denumire au contribuit şi manierele lor mai elevate, pe care le-au dobândit datorită drumurilor lungi peste hotarele ţării şi contactelor cu clienţi ce proveneau dintr-o lume mai stilată[6]. Un alt neam sedentar care a fost cuprins în analiza noastră este cel al rudarilor. Aceştia se ocupă cu prelucrarea lemnului moale de alun, salcâm, tei, plop, salcie, arin sau răchită din care confecţionează mături, corfe, coşuri, ciubere, coveţi, furci, fuse, linguri, străchini, albii, cârlige de rufe, lăzi de zestre, cufere, greble, umeraşe, suveici, războaie pentru ţesut, funduri pentru tăiat alimente, casete şi scrinuri.

Ultimul neam de romi cuprins în studiul de faţă este reprezentat de neamul fost nomad al căldărarilor. Romii căldărari sunt răspândiţi în zona Olteniei în judeţele: Vâlcea, Dolj, Olt, Gorj şi Mehedinţi, dar şi în zona Transilvaniei, în Sibiu şi Alba-Iulia. Ei se ocupă cu confecţionarea de căldări, cazane de ţuică, tăvi pentru brânză, tigăi, oale, alambicuri, obiectelor de podoabă sau de cult, sfeşnice, tăvi, ibrice, pahare din tablă de aramă sau alamă, cupru sau inox. Căldărarii au avut o lungă viaţă nomadă, au locuit în corturi  şi au folosit ca principal material de lucru tabla de aramă sau alamă. Căldărarii îşi păstrează şi astăzi portul şi obiceiurile caracteristice neamului.

Ca metodă de colectare a datelor am optat pentru metoda interviului semistructurat, deoarece am considerat că această metodă serveşte în cea mai mare măsură scopului cercetării şi în acelaşi timp ne permite să surpindem în profunzime realitatea cercetată. În cadrul acestei metode, intervievatorul dispune de o serie de întrebări care îi servesc drept ghid şi pe care nu le pune într-o ordine strictă, ci în funcţie de fluxul conversaţional şi al reacţiilor interlocutorului său. Pe cât posibil el va lăsa pe intervievat să se exprime liber, în termenii care îi convin şi în succesiunea pe care o doreşte. Rolul intervievatorului este acela de a focaliza discuţia spre tematicile studiate, punând întrebările adecvate în momentele propice[7].

 

Precizări teoretice privind relaţiile de gen

 

Analizele şi studiile care abordează relaţiile de gen privesc femeile şi bărbaţii din perspectiva rolurilor lor sociale construite prin procese materiale şi simbolice şi, de asemenea, compară femeile cu bărbaţii. În acest sens Rossides[8] consideră că perspectiva de gen investighează relaţiile de gen ca aspecte ale diferenţierii şi stratificării sociale, dar şi ca relaţii de putere în sine, şi face o diferenţă între inegalităţile cărora bărbaţii şi femeile le sunt subiecţi, şi inegalităţile referitoare numai la femei, sau numai la bărbaţi. În acelaşi timp autorul deconstruieşte perspectiva „femeii” ca un punct de vedere omogen, şi pentru a explica în ce fel este percepută şi experimentată realitatea de a fi femeie, identifică diferenţele înăuntrul acestei categorii. Analizând modul în care genul structureaza ordinea socială şi inegalităţile, perspectiva de gen ia în calcul şi alţi factori. Astfel, L. Lindsay[9] afirmă despre perspectiva de gen următoarele: „ţelul este să înţeleagă cum colaborează simultan genul, rasa şi clasa ca şi categorii sociale”, şi să explice modurile în care relaţiile de putere construiesc diferenţa şi diversitatea de toate tipurile. Cercetătorii au în vedere faptul că genul, clasa şi etnicitatea se suprapun atunci când produc ierarhii şi inegalităţi sociale, dar în diferite contexte oamenii îşi definesc identitatea socială mai mult în termeni de clasă decât de etnicitate sau de gen, ori viceversa[10]. De aceea se consideră că atât dinamica politică cât şi cea culturală sunt responsabile pentru perceperea identităţilor sociale multiple ale oamenilor şi, de asemenea, de diversele diviziuni sociale produse într-un moment sau altul. În acest sens Nancy Chodorow[11] subliniază faptul că „este crucial… să recunoaştem că ideologiile diferenţei care ne definesc ca femei şi ca bărbaţi, la fel ca inegalitatea însăşi, sunt produse social, psihologic şi cultural de oameni care trăiesc şi crează lumile lor sociale, psihologice şi culturale”).

Ordinea de gen caracteristică familiilor de azi este diversificată, iar stratificarea socială devine şi ea tot mai accentuată. Astfel, cercetătorii consideră că marea provocare vis-a-vis de realităţile actuale este întelegerea proceselor materiale şi simbolice care re-poziţionează femeile şi bărbaţii de diferite etnii în ierarhiile sociale care se află într-un proces de re-constituire. Totuşi, unele aspecte ale relaţiilor de gen se află încă sub impactul modelelor tradiţionale, cum sunt cele care situează femeia în sfera rolurilor domestice şi/sau le „exploatează” mai accentuat în acest domeniu chiar şi în condiţiile în care ea aduce venit în casă[12]. Astfel, principiile diviziunii sexuale a muncii în familie şi în viaţa publică sunt cele care continuă să reproducă inegalitatea între femei şi bărbaţi.

Literatura de specialitate care abordează problematica egalităţii de gen relevă impactul a trei factori asupra felului în care se structurează relaţiile de gen: stocul educaţional existent în familie, implicarea pe piaţa muncii a ambilor parteneri şi controlul comunităţii asupra comportamentului individual. Astfel, cercetătorii consideră că în familiile în care nivelul de educaţie este mai ridicat şi există o experienţă de implicare pe piaţa muncii, statutul femeii este de obicei unul mai bun, aceasta având o implicare mai mare în luarea deciziilor în gospodărie şi un status mai apropiat de cel al bărbatului. De asemenea, în familiile care trăiesc în comunităţi non-tradiţionale, în care comunitatea nu mai exercită un control strict asupra vieţii de familie şi asupra diferitelor componente ale acesteia, precum căsătoria timpurie sau controlul asupra reproducerii, rolurile de gen tind să fie mai egalitare în comparaţie cu comunităţile tradiţionale[13].

În privinţa discriminării în spaţiile publice, rezultatele studiului „Discriminarea multiplă în România” [14] pun în evidenţă faptul că femeile roma (5,8 pe o scală de la 1 la 10, unde 1 reprezintă discriminare minimă iar 10 discriminare maximă), femeile cu dizabilităţi (5,8), şi femeile sărace (5,7), sunt cele mai afectate de tratamente diferenţiate/discriminatorii în locuri precum restaurantele, parcurile sau chiar pe stradă. Valorile înregistrate sunt semnificativ mai mari decât cele  înregistrate de femei în general (3,4) ceea ce arată că aceste sub-categorii de femei sunt supuse tratamentului diferenţiat şi pe baza apartenenţei lor la alte grupuri care sunt ţintă a discriminării precum etnia romă, persoanele cu dizabilităţi sau persoanele sărace[15].

În privinţa discriminării percepute în relaţia cu autorităţile locale, valorile discriminării percepute pun în evidenţă faptul că discriminarea în relaţia cu autorităţile este percepută ca având o intensitate/frecvenţă de două ori mai mare pentru categoriile defavorizate decât pentru orice alt individ din România (2,7 pe o scală de la 1 la 10, unde 1 reprezintă discriminare minimă iar 10 discriminare maximă). Astfel, femeile sărace se constituie în  grupul asociat ce cea mai ridicată valoare a discriminării percepute (5,4). Alte sub-grupuri  caracterizate de o percepţie ridicată a discriminării sunt vârstnicii cu dizabilităţi (5,3), femeile roma (5,3) şi persoanele sărace (5,3). În privinţa discriminării percepute în spitale şi policlinici, aceasta atinge valori  ridicate pentru persoanele sărace şi pentru femeile sărace (6,1 pe o scală de la 1 la 10, unde 1 reprezintă discriminare minimă iar 10 discriminare maximă), precum şi pentru femeile roma  (5,9)[16].

 

Relaţiile de gen în interiorul familiei rome

 

În urma relizării acestei cercetări am observat faptul că grupurile de romi sunt caracterizate de o largă diversitate, existând diferenţe semnificative între diferite comunităţi, neamuri sau grupuri de romi. Având în vedere faptul că scopul cercetării noastre este acela de a studia familia romă din perspectiva tradiţiilor şi obiceiurilor acestei etnii, în continuare ne vom referi la poziţia femeii în  familia tradiţională.

Voicu Mălina şi Popescu Raluca[17] afirmă că există diferenţe semnificative între comunităţile de romi în ceea ce priveşte situaţia femeilor pornind de la cele trei criterii prezentate în paragraful de mai sus, şi anume: educaţia, implicarea în munca plătită şi controlul comunităţii asupra vieţii individuale. Cercetătorii au identificat astfel trei tipuri de comunităţi:

– comunităţi tradiţionale, în care controlul comunitar este foarte puternic, stocul de educaţie este foarte redus, iar implicarea femeilor în muncă în afara casei aproape inexistentă;

– comunităţi non-tradiţionale rurale, în care controlul comunitar este mai relaxat, stocul de educaţie este ceva mai ridicat şi există o oarecare experienţă de muncă în afara casei, însă nu există oportunităţi care să permită la momentul actual o prea mare implicare a femeilor în muncă, şi

– comunităţi non-tradiţionale urbane, în care controlul comunitar este relaxat, stocul educaţional este similar cu cel din comunităţile rurale non-tradiţionale, dar există o experienţă acumulată de angajare a femeilor în muncă şi există oportunităţi care să le permită acestora să se implice în munca plătită în afara casei.

În anul 2006, aceeaşi cercetători considerau că, în general, gospodăriile de romi, indiferent de plasarea lor într-o comunitate modernă sau într-una tradiţională, sunt caracterizate printr-o împărţire tradiţională a rolurilor de gen între parteneri, bărbatul cu banii şi cu munca în afara casei, femeia cu casa şi copiii. Cu toate acestea, există anumite diferenţe între romii tradiţionali şi cei românizaţi. În timp ce, în comunităţile  tradiţionale, norma este familia extinsă, în care familia tânără locuieşte împreună cu părinţii soţului, la cei moderni, tinerii locuiesc separat de părinţi, în măsura în care resursele le permit acest lucru. Dincolo de faptul că tinerii şi vârstnicii locuiesc împreună în comunităţile tradiţionale, rolurile în  gospodărie sunt diferite în funcţie de generaţie. După căsătorie, tinerii locuiesc împreună cu părinţii  soţului, iar socrii continuă să conducă gospodăria, fiind capii acesteia. Socrul este cel care hotărăşte în chestiuni care ţin de spaţiul public, în timp ce soacra este stăpâna gospodăriei. Ea este cea care  ţine banii şi, cât trăieşte, este cea care hotărăşte felul în care aceştia sunt cheltuiţi. Toţi ceilalţi membrii ai gospodăriei depind de ea şi trebuie să îi ceară acordul când vor să cumpere ceva. În ceea ce-i priveşte pe tineri, soţul trebuie să muncească în afara casei să aducă bani, în timp ce femeia este  responsabilă cu îngrijirea gospodăriei şi a copiilor. Cu toate acestea însă, femeile muncesc şi în afara  casei, indiferent de vârsta pe care o au. Chiar dacă nu au un loc de muncă stabil, femeile muncesc în  afara casei şi aduc bani. Munca femeii în afara gospodăriei este văzută, în principal, ca fiind necesară pentru întreţinerea copiilor[18].

Nicolae Constantinescu[19] consideră că familia tradiţională la romi este o pildă de complementaritate a  responsabilităţilor maritale şi a structurii de autoritate: în privinţa sarcinilor zonei sociale şi de reprezentare comunitară, soţul se bucură de trei atribute: autonomie (acţionează şi decide), autocraţie (decide el, dar acţionează femeia) şi conducere (decide, dar acţionează împreună cu femeia); în zona sarcinilor domestice, soţia poate fi autonomă (decide şi acţionează), în special în ceea ce priveşte creşterea şi educaţia copiilor, sau se poate petrece o diviziune sincretică a rolurilor (femeia acţionează, dar decide împreună cu soţul ei).

Jean-Pierre Liegeois[20] afirmă că în familia romă există o diferenţă şi o complementaritate marcate de rolurile feminine şi cele masculine. Femeia are deseori un rol economic important, într-o relativă independenţă, care o face să asigure subzistenţa zilnică a familiei (mâncare, îmbrăcăminte). Într-un context de respingere şi adeseori de persecuţii, atunci când bărbaţii erau urmăriţi, închişi şi pedepsiţi, femeile erau cele care răspundeau de aprovizionarea cu hrană a familiei. Însoţită de copii, ea era în mai mică măsură obiectul violenţelor. Acest element rămâne valabil într-o anumită măsură şi femeia este aceea care, în majoritatea timpului, realizează demersurile administrative, în special pe lângă organismele sociale. Însărcinată cu educaţia copiilor, de când sunt mici, până la căsătorie, ea are un rol educativ important în vederea asigurării supravieţuirii grupului. Din acest motiv cercetătorii consideră că femeia este elementul conservator în grupul social, pentru că ea este în stare să facă să se reproducă tradiţiile; dar în acelaşi timp, chiar ea poate fi element de schimbare.

Bărbatul, este susţinător şi apărător al prestigiului familiei, el acţionează în spaţiul public şi este responsabil de interacţiunea cu lumea externă. El este şi în interior şeful familiei şi, în această calitate, are autoritatea şi puterea de decizie. În numeroase grupuri, produsul muncii sale este mai curând utilizat pentru cheltuieli excepţionale sau de prestigiu (sărbătoare, mese mari, automobil etc.). Deseori el este plecat de acasă, în căutare de lucru, în discuţii cu prieteni pentru a menţine legăturile sociale şi a regla afacerile sociale[21].

            În lucrarea „Tradiţii ale romilor în spaţiul românesc”[22] întâlnim afirmaţia conform căreia capul familiei la romii căldărari este bărbatul, cel care şi aduce bani în casă. Femeia trebuie să aibă grijă de copii, să-i spele, să le gătească, să-i educe şi să-i înveţe limba romani. Ea îşi învaţă fetele să coasă, să spele, să gătească şi le pregăteşte pentru viaţa de femei măritate. Tatăl îşi învaţă fiii să confecţioneze căldări şi cazane.

            La romii căldărari, din mediul rural şi urban, care au făcut obiectul acestui studiu, puterea de decizie în familie aparţine bărbatului. Acesta ia decizii în ceea ce priveşte soţia şi copiii, dar în acelaşi timp este considerat a fi răspunzător pentru familia sa.

 

Bărbat, 40 ani, căldărar, Sibiu: „Bărbatul tradiţional este cel care conduce familia, are rolul principal, el este tras la răspundere pentru toate problemele cauzate în familie de staborul bătrânilor. Bărbatul este cel care hotărăşte soarta copiilor, căsătorie. Deci propriu-zis este capul familiei şi are hotărâri depline. Deci hotărârile luate de soţ sunt literă de lege. E bine, că se consultă şi cu soţia, se consultă, dar dacă nu au aceeaşi opinie, ceea ce zice el e lege. Discută, dar bărbatul este cel care hotărăşte.

Mai există şi un alt obicei care spune că n-are voie o femeie măritată să treacă prin faţa unui bărbat. Nu propriul ei soţ, prin faţa propriului ei soţ nu se pune. Se exclude soţul, dar toţi celalţi sunt rugaţi frumos să se întoarcă să-i dea voie să treacă. De exemplu dacă eu vorbesc la telefon sau ceva tu rămâi pe loc până când eu mă întorc aşa, şi când m-am întors ţi-am dat voie să treci. Dacă nu e o mare jignire, mare necinste aşa adusă bărbatului. După aceea la masă nu stau femeile cu bărbaţii. Bine, acuma nu vorbim în cazuri familiale sau intime, dar în general când este o masă, când sunt musafiri, când sunt nunţi, sau aşa, femeile au zonele lor unde stau, bărbaţii stau. Mai demult la cort femeia stătea în picioare, ţinea felinarul, până când bărbaţii mâncau.”

 

Putem observa faptul că femeia este cea care se ocupă de creşterea şi îngrijirea copiilor, având aşadar, rolul de bază în educarea lor. Altfel spus, aceea care transmite cultura este femeia, fiind considerată de către Grigore Delia[23] ca fiind cel mai conservator membru al familiei tradiţionale.

Diferitele aspecte ale rolurilor sociale sunt aflate la orice vârstă. Băieţelul şi băiatul tânăr lucrează cu tatăl lor, fetiţa şi tânăra fată cu mama sa; fiecare are responsabilităţi reale (de exemplu, comerciale pentru băiat, supravegherea copiilor mai mici şi pregătirea mâncării în lipsa mamei, pentru fată, apoi îşi însoţeşte mama), învaţă cum să se comporte cu egalii, cu persoanele de sex opus, conform aşteptărilor grupului, cu drepturi şi obligaţii care decurg din acestea. Începand de la vârsta adolescenţei, copiii încep să contribuie la activităţile părinţilor lor, într-un  context de respect între copii şi adulţi. Educaţia teoretică şi ucenicia rolurilor în familie şi ucenicia de ordin economic se realizează concomitent[24].

Mama are obligaţia de a asigura şi a supraveghea educarea fetelor din familie, iar dacă fata nu este virgină în momentul căsătoriei mama este considerată vinovată pentru că nu a fost capabilă să îi asigure fiicei sale o educaţie corespunzătoare.

În familiile tradiţionale diferenţele dintre femei şi bărbaţi sunt subliniate şi prin vestimentaţie: femeia poartă  capul acoperit după căsătorie, fustă lungă, care să-i acopere picioarele, părul lung.

 

Bărbat, 62 ani, căldărar, Alţâna: „vezi numa că scrie în Biblie: femeilor fiţi supuşi bărbaţilor, deoarece sunteţi un vas mai slab ca un bărbat. Şi femeia n-are voie să stea cu capul dezvelit. E mare păcat, păcătuieşti că stai cu capul dezvelit de te bate soarele în cap, pătrunde soarele. Femeile să stea cu capul învelit în batic. Se zice că soarele e sfânt că el ne încălzeşte. Părul lung iară din cauză că o femeie nu trebuie să fie ca un bărbat. Să nu se schimoşească, e păcat să se facă cu cariceală de aia pe la ochi.”

 

            Conform credinţei romani dacă se întâmplă ca o femeie să treacă prin faţa unui bărbat, omul acela va deveni spurcat şi fără noroc. Aceasta nu are voie să treacă decât prin faţa propriului soţ. Acest obicei se păstrează la toţi căldărarii care au făcut obiectul acestui studiu, indiferent dacă sunt din mediul urban sau rural. De asemenea marginile fustei unei femei nu are voie să atingă nici un obiect, deoarece se consideră că acel obiect devine necurat şi trebuie curaţat sau aruncat.

 

Femeie, 25 ani, căldărar, Sibiu: „dacă sunt nişte bărbaţi şi sunt căsătoriţi şi eu nu am loc şi trebuie să trec prin faţa lor, le zic: dă-te aşa, scuză-mă. Şi ei trebuie să întoarcă capul şi eu să trec. Şi sunt unii care se supără dacă trec prin faţa lor şi nu zic nimic.”

Femeie, 49 ani, căldărar, Ighişu Vechi: „de exemplu la nunţi bărbaţii stau la mese separate decât femeile. Pentru că femeia nu are dreptul nici să treacă prin faţa bărbatului. Deci la un bărbat străin, nu la soţul meu, dacă ar şede şi ar trebui să trec pe aicia îi spun întoarce-te. Numai la căldărarii noştrii, că sunt în stare să te lovească. Că zice că le iei norocul. Noi trebuie să fim foarte atente, în faţa la cal nu se trece. Deci niciodată o femeie nu poate să călărească un cal. Nu există chestia asta. Dacă treci peste o linguriţă, îmi cade din întâmplare jos şi am trecut peste ea, nu se ia şi se spală, se aruncă. Nu este voie să şezi pe făină sau pe porumb, se aruncă. Nu se calcă pe firmituri de pâine, că pâinea este faţa Domnului şi nu se calcă pe ea. Nici pe sare.”

 

Astfel, referitor la rolurile de gen în familia romă tradiţională, observăm următoarele: mama tradiţională impune norme şi sancţiuni moştenite, menţine disciplina în familie, emite aşteptări specifice asupra comportamentului copiilor, raportându-se la orientările formale care, la rândul ei, i-au fost impuse când era copil, deţine conducerea  gospodăriei şi este responsabilă de creşterea şi îngrijirea copiilor. Pe de altă parte, tatăl tradiţional este inflexibil, impune tabu-uri, susţine financiar şi moral familia, impune respect şi sfătuieşte copiii, are întotdeauna dreptate şi ultimul cuvânt în orice problemă şi decide în privinţa orientării copiilor lui, inclusiv asupra căsătoriei lor[25].

Dar persoana care se bucură de cel mai mare respect şi care are cea mai mare autoritate în familia romă tradiţională este bărbatul cel mai în vârstă, respectiv bunicul. Autoritatea acestuia se întinde atât peste propria familie, cât şi peste familiile fiilor săi, chiar dacă aceştia au la rândul lor copii.

 

            Femeie, 27 ani, căldărar, Ighişu Vechi: „…bătrânu e bulibaşă aici la familie, între noi, că noi suntem trei nurori, că el are trei feciori. Banii sunt la socru în grijă şi când vrem ceva mergem şi cerem de la el. Îl întrebăm, ce zici să facem treaba asta sau nu? Întrebăm bătrânii că ei ştiu mai mult. Şi dacă vrem să cumpărăm un animal îl întrebăm pe bătrân că el cunoaşte mai bine la animale. Şi dacă el zice nu-l cumpăra, nu-l cumpărăm. Uite bătrâne am ascultat de tine. Bătrânii are dreptul să comande la nurori că de aia e soacra şi socru. Cât trăiesc socrii ei comanda între nurori.”

 

Aceeaşi ideea o întâlnim şi la Mălina Voicu şi Raluca Popescu[26] căci autoarele precizează că în familia romă tradiţională decizia căsătoriei cu un anumit partener şi la o anumită vârstă aparţine părinţilor sau bunicilor, dacă aceştia mai trăiesc şi continuă să conducă familia extinsă.

 

Femeie, 35 ani, căldărar, Sibiu: „l-am căsătorit pe băiatul meu, dar noi nu am vrut-o pe fata asta. Că nu ne plăcea nici de ea şi nici de familia ei, că ea vine dintr-un neam aşa, mai sărac. Dar aşa a stabilit bunicu şi l-am însurat cu ea.”

 

După cum am putut observa, în comunităţile tradiţionale decizia aparţine preponderent  bărbaţilor, iar femeile acceptă acest fapt. În schimb, în comunităţile non-tradiţionale, cum sunt cele de romi rudari din mediul rural sau cele de romi de mătase din mediul urban care au fost investigate în cadrul acestei cercetări, atât bărbaţii, cât şi femeile tind să afirme că deciziile se iau de comun acord. Subiectul este mai degrabă unul de controversă socială, pentru că în general nu am putut sesiza un consens în acestă privinţă între persoanele intervievate.

           

Bărbat, 28 ani, rom de mătase, Sibiu: „eu hotărăsc ce trebuie făcut. Da, ce? La mine în casă cântă găina sau cocoşul?”

 

Rolul femeilor roma în cadrul familiei

 

Aşa cum am menţionat anterior, rolul tradiţional al femeii rome vizează educaţia copiilor, de la naştere până la căsătorie. De asemenea aceasta are rolul principal în zona sarcinilor domestice, fiind responsabilă de buna organizare a gospodăriei. Pe de altă parte, în familia romă tradiţională, autoritatea şi puterea de decizie aparţine bărbatului.

Despre rolul femeii roma în cadrul familiei, Delia Grigore[27] precizează următoarele: „status-ul femeii în familia tradiţională de romi urmează o serie de modele comportamentale şi de atitudine, în funcţie de nivele de responsabilitate pe care se află: ca fată mare trebuie să-şi păstreze puritatea trupească şi sufletească pentru a-şi cinsti neamul, fiind răspunzătoare de puritatea şi onoarea familiei, ea nu are voie să iasă singură din comunitate şi se află sub tutela părinţilor, abia prin măritiş considerându-se că intră în rândul adulţilor; ca noră trebuie să dea ascultare capului familiei şi să-şi respecte socrii; ca soţie, organizează gospodăria, se ocupă de creşterea şi educaţia copiilor, este trezorierul familiei, aduce venit casei; ca mamă trebuie să-şi formeze copiii în spiritul normelor tradiţionale, răspunde de copiii ei, în special de fete, ca de ea însăşi; ca soacră, devine stăpâna casei, totodată îşi supraveghează nora şi coordonează familia în interior, în exterior hotărârile aparţinând soţului, ca şi decizia de cheltuire a banilor şi de alegere a partenerilor pentru copii; ca bunică, dobândeşte un statut foarte important în neam ca sfătuitoare şi posesoare a multor valori magice premonitorii, reparatorii şi de protecţie.”

În cadrul Raportului de cercetare „Viaţa de familie şi poziţia femeii în comunităţile de romi”[28] se menţionează faptul că în privinţa calităţilor pe care ar trebui să le aibă femeia romă, acestea alcătuiesc un ansamblu coerent şi comun în toate tipurile de comunităţi. Atributele menţionate în discuţiile de grup sunt legate mai mult de rolul ei în gospodărie, întărind statutul de dependenţă (trăsături precum supusă, ascultătoare au fost frecvente). Respectul pentru soţ şi familie a fost unanim menţionat. Lipsa respectului justifică chiar violenţa domestică. Dacă soţia nu îi arată respect soţului, merită să fie bătută de acesta. Respect înseamnă supunere, ascultare. Fidelitatea femeii este de asemenea puternic valorizată. Simplificând, portretul standard al soţiei rome trebuie să reunească următoarele calităţi: gospodină, supusă şi fidelă. Complementar, calităţile bărbatului corespund rolului său de cap al familiei şi principal aducător de venit. Un soţ bun este un bărbat care îşi asumă responsabilitatea de a-şi întreţine familia. Simplificând, potretul standard al soţului poate fi redus la o singură calitate: să fie capabil să întreţină familia.

Astfel, relaţiile în familia romă tradiţională sunt de tip ierarhic, bărbaţii având o poziţie privilegiată, în timp ce femeile au un status de inferioritate[29].

În principiu, cele două sexe au atribuţii diferite în viaţa domestică existând o delimitare clară a rolurilor de gen în familie. Femeia este responsabilă de tot ceea ce ţine de sfera casnică, în timp ce bărbatul acţionează în spaţiul public şi este responsabil de interacţiunea cu lumea externă. Acest mecanism ar trebui să asigure o balanţă a puterii în familie, femeia având puterea de decizie în chestiunile domestice, iar bărbatul în cele legate de relaţia cu exteriorul. Cu toate acestea, lucrurile nu stau întotdeauna aşa. De cele mai multe ori femeile decid în ceea ce priveşte lucrurile mărunte, cumpărături la piaţă, chestiuni legate de şcoala copiilor, însă când este vorba de decizii cu grad de importanţă mai mare decizia o ia bărbatul în comunităţile tradiţionale[30].

 

Bărbat, 40 ani, căldărar, Sibiu: „…bărbatul şi femeia se consultă, dar dacă nu au aceeaşi opinie, ceea ce zice el e lege. Discută, dar bărbatul este cel care hotărăşte.

Atribuţiile tradiţionale ale femeii sunt cele legate de creşterea şi educarea copiilor. Ea face recomandări legate de educaţia copiilor şi soţul ia hotărâri. La noi e foarte importnat. Şi dacă îţi vine cineva în casă la o discuţie, femeia nu are voie să intre în discuţie. Deci nici chiar dacă o priveşte pe ea, ea trebuie să stea într-un colţ, să-şi vadă de treaba ei. În momentul când intră femeia în dicuţie celălalt zice: păi băi am venit la tine să vorbeasc cu nevasta ta. Suntem noi aicia, hotărâm între noi, femeia nu are ce să caute. Soţul hotărăşte ce este bine pentru nevastă şi pentru copii şi nu se fac abateri de la chestia asta. Deci dacă soţul o zis că e ok, chiar dacă e în detrimentul nevestei, familiei, asta este, trebuie să suporte. Acela nu va zice, păi ce zice nevasta-ta sau dacă vrea copilul tău. A hotărât el că va lua noră dintr-o parte va lua noră. Plus că bărbatul se ocupă de partea financiară, el întreţine familia. Femeia nu are nici un drept dintr-acesta să aducă bani în casă.”

 

Munca în gospodărie este de asemenea, foarte clar separată de diferenţele de gen, femeile fiind cele care trebuie să se ocupe de casă şi copii, în timp ce bărbaţii au atribuţii legate de îngrijirea curţii şi tot ce presupune munca în gospodărie, dar în afara casei. Astfel, femeile sunt cele care fac mâncare, cumpărături, curăţenie şi îngrijesc copiii, iar bărbaţii cară apă, lemne, curăţă curtea şi au grijă de animale şi prestează diverse activităţi aducătoare de venit. Trebuie menţionat că în mediul urban munca domestică prestată de către bărbaţi în afara casei nu mai există şi apare un dezechilibru între efortul depus în gospodărie de către cele două sexe[31].

Despre femeia romă vârstnică Delia Grigore[32] face următoarele precizări: „femeia bătrână se bucură de o atenţie deosebită: eliberată de impuritate, dar păstrând miracolul matern – ea dobândeşte prestigiu  şi influenţă în comunitate. Bătrânele au dreptul să fumeze sau să treacă prin faţa bărbaţilor, mănâncă  şi beau laolaltă cu bărbaţii, conduc ritualurile de purificare. Chibzuirea şi părerea bătrânei pot chiar depăşi, în cazul unei dispute de nerezolvat, judecata kris-ului, situaţie în care ultimul cuvânt îl are ea. Toţi membrii comunităţii se grăbesc să-şi împartă masa cu bătrâna. Binecuvântarea de la mama bătrână păzeşte de orice nenorocire ca şi binecuvântarea de la Dumnezeu.”

Rezultatele cercetării noastre au arătat faptul că, într-adevăr femeile în vârstă sunt respectate de către familie, mai ales de către nurori, în faţa cărora au autoritate, dar în comparaţie cu bărbaţii au, în continuare, un statut de inferioritate.

 

Femeie, 49 ani, căldărar, Ighişu Vechi: „de exemplu la nunţi bărbaţii stau la mese separate decât femeile. Pentru că femeia nu are dreptul nici să treacă prin faţa bărbatului. Deci eu, cât sunt de bătrână nu pot să trec prin faţa unui bărbat, că trebuie să-i zic să se întoarcă. Chiar dacă sunt bătrână. Numai la căldărarii noştrii, că sunt în stare să te lovească. Că zice că le iei norocul.”

 

Rolul femeilor roma în viaţa publică

 

            La Vasile Burtea[33] întâlnim afirmaţia conform căreia fetele din neamul căldărarilor se căsătoresc de tinere şi în mod regulat nu frecventează şcoala, despre care cred că perverteşte, fiind un loc de ispite şi agresiuni din partea gadziilor, aspecte ce pot duce la pierderea fecioriei şi deci a oricărui prestigiu în comunitate. Aceste temeri şi motivaţii, pentru nefrecventarea şcolii de către fete, sunt invocate chiar şi în prezent. Astfel, romii căldărari din mediul rural care au fost intervievaţi în cadrul cercetării noastre amintesc de obiceiul de a se fura fetele frumoase care merg la şcoală, în vederea formării unei familii.

Explicaţia termenului „gadzo”, respectiv „gadzi” o întâlnim la Angus Fraser[34] autor care precizează că „gadzo este numele cel mai răspândit în dialectele limbii romani dat celor din afara etniei”.

 

Femeie, 49 ani, căldărar, Ighişu Vechi: „…noi fetele nu le putem da să meargă la şcoală la Bârghiş pentru că le fură. Acuma nu are voie să iasă nici una afară, umblă mulţi ca să fure fete. Deja o furat unii de la Porumbacu una de la Băieşti. Şi îi implicată şi Protecţia Copilului pentru ea. Fata aia îi foarte frumoasă, dar are numai vreo 12 ani şi ăla are vreo 20 de ani. Dacă o fură o duce în familia lui şi atunci nu se mai face înţelegere între familii. Dar după un timp trebuie să mergem să vorbim cu ăia care o furat-o şi începe scandaluri, ceartă, una, alta. Pe fată o ascunde, nu o mai poţi lua. Odată ce o făcut-o de minune, s-o culcat cu ea atunci trebuie să cazi cu ei la înţelegere fără să vrei, nu ai ce mai face. Şi atunci nu le mai dai zestrea care merita să i-o dai. Că s-ar putea să o fure unii dintr-un neam sărac şi atunci nouă nu ne convine deloc. Şi fata rămâne măritată cu ăla care a furat-o.”

 

În urma studiilor realizate la noi în ţară s-a observat faptul că tradiţiile referitoare la căsătoriile timpurii şi naşterea la vârste fragede, tradiţii care caracterizează etnia romă stopează participarea şcolară a fetelor roma, contribuind la menţinerea unui stoc educaţional scăzut la nivelul etniei[35].

            Referitor la participarea şcolară a fetelor roma, acestea sunt supuse unui tratament discriminatoriu nu numai din partea familie, care le limitează accesul la şcoală, ci şi din partea societăţii, datorită faptulului că aparţin etniei rome. Aşa cum se precizează în cadrul studiului „Discriminarea multiplă în România”, există câteva categorii care sunt supuse discriminării în şcoli, şi anume: fetele cu dizabilităţi sunt supuse unui risc foarte ridicat de discriminare în şcoli, fiind urmate de copiii cu dizabilităţi, fetele roma şi fetele provenind din familii sărace[36].

            În urma realizării acestui studiu s-a observat faptul că pentru romii căldărari, atât din mediul urban, cât şi din mediul rural este foarte important ca în cadrul familiei să se nască un băiat, care va asigura continuitatea acesteia. Un motiv în plus pentru a dori un băiat este legat de faptul că fata, în momentul în care se căsătoreşte, pleacă de lângă părinţii săi şi se mută în familia soţului. De asemenea romii căldărari intervievaţi consideră că a avea o fată în familie înseamnă a avea o povară, deoarece tatăl trebuie să muncească pentru a-i asigura zestrea. Referitor la aceste aspecte Mălina Voicu şi Raluca Popescu[37] apreciază că preferinţa pentru copiii de sex masculin marchează  statutul de inferioritate al femeii, prezenţa unor copii de sex feminin în gospodărie fiind considerată nu întotdeauna o binecuvântare pentru familie. Acest statut al fetelor în familie constituie baza pentru lipsa de investiţie în educaţia lor, ceea ce conduce la perpetuarea inegalităţii la generaţiile mai tinere.

În ceea ce priveşte accesul romilor pe piaţa muncii, un studiu realizat de Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii al Academiei Române în 1998[38] pune în evidenţă aspecte referitoare la gradul de ocupare al populaţiei de romi, cu referire şi la gradul de participare al femeilor rome pe piaţa muncii:

– în 1992, un număr de 23,4 % dintre persoanele active, romi, erau salariate. În 1998, numărul acestora a scăzut la 12,9 %. A scăzut şi numărul patronilor de la 0,8 % în 1992, la 0,5 % în 1998. Singura variabilă în creştere este cea a activităţilor pe cont propriu (zilieri) de la 22,1 % în 1992, la 33,6 % în 1998.

– gradul de ocupare a populaţiei de romi din România este mult mai mic decât cel al populaţiei la nivel naţional (47 % faţă de 61,7 %). Din totalul populaţiei ocupate,aproximativ 27,5 % sunt salariaţi, procent reprezentat în proporţie de 65 % de către bărbaţi.Ponderea femeilor casnice este de peste 4 ori mai mare în rândul populaţiei de romi decât în cea la nivel naţional şi arată slaba participare a femeiipe piaţa muncii[39]. Conform patternului tradiţional al rolurilor de gen în familiile de romi femeia este cea care se ocupă de casă şi bărbatul cel care trebuie să aducă bani în familie [40].

În privinţa discriminării percepute la angajare, trebuie subliniat că aceasta reprezintă un determinant major al marginalizării şi excluziunii sociale. Percepţiile indivizilor arată că  handicapul (85,8 %), vârsta înaintată (79,7 %) şi etnia romă (77 %) sunt principalele trei criterii  „responsabile” de discriminarea la angajare[41]. Astfel, ca şi în cazul şcolarizării fetelor rome, şi în ceea ce priveşte accesul pe piaţa muncii putem observa faptul că femeia romă este discriminată atât de propria familie, care îi îngrădeşte accesul la piaţa muncii, cât şi de societate, datorită faptului că aparţine etniei rome.

Femeile rome suferă anumite forme specifice de discriminare în spaţiul public pentru că sunt femei. Mai mult decât atât, corelaţiile care se stabilesc între discriminarea femeilor rome şi cea a romilor în general, sunt corelaţii foarte puternice. Acest lucru arată că apartenenţa femeilor la acest grup influenţează de o manieră hotărâtoare formele de  discriminare îndreptată împotriva acestora. În consecinţă, se poate spune că formele de discriminare suferite de această sub-categorie de femei sunt explicate atât de apartenenţa lor de gen, cât şi de apartenenţa la grupul romilor, cu menţiunea că această ultimă dimensiune  are o putere explicativă mai mare. De fapt, rezultatele arată că femeile roma sunt mai discriminate decât romii în general, în locurile publice. Se poate concluziona că femeile rome  sunt victime ale discriminării multiple în locurile publice (pe stradă, magazine, restaurante,  baruri, mijloace de transport în comun, etc.) cu menţiunea că actele de discriminare îndreptate împotriva lor sunt explicate în mai mare măsură de apartenenţa lor etnică, decât de cea de gen (Mocanu 2008: 75-76).

 

Concluzii

 

În familia romă cele două sexe au atribuţii diferite în viaţa domestică existând o delimitare clară a rolurilor de gen în familie. Astfel, în urma realizării acestui studiu, s-a observat faptul că în familiile de romi,  indiferent dacă trăiesc în mediul rural sau urban, se poate identifica, în general, o împărţire tradiţională a rolurilor de gen ale bărbatului şi ale femeii. În acest sens femeia are rolul principal în gospodărie şi în educaţia copiilor de vârstă mică, iar bărbatul este responsabil de obţinerea resurselor financiare necesare întreţinerii familiei. Cu toate acestea însă, şi femeile muncesc atât în gospodărie, cât şi în afara acesteia, dar nu  au un  loc de muncă stabil, obţinând venituri ocazionale, considerate necesare pentru creşterea copiilor. Diferitele aspecte legate de rolurile sociale pe care generaţiile tinere trebuie să le îndeplinească sunt aflate la diferite vârste. Băieţelul şi băiatul tânăr lucrează alături de tată, iar fetiţa şi tânăra fată cu mama, fiecare având responsabilităţi clare, în funcţie de vârstă şi în funcţie de sex.

În ceea ce priveşte rolul femeilor roma în viaţa familială, în comunităţile tradiţionale, în cadrul familiei şi a grupului din care fac parte, femeile rome au, în general,  un statut de inferioritate atât de adânc înrădăcinat încât este considerat firesc chiar şi de către femei şi este acceptat ca atare de către acestea. În acelaşi timp însă, femeia în vârstă se bucură de respect şi prestigiu în cadrul comunităţii rome.

Pe de altă parte, atunci când avem în vedere implicarea femeilor rome în viaţa publică trebuie să subliniem faptul că acestea sunt supuse discriminării multiple, fiind evident faptul că, în ceea ce  le priveşte, ca femei dar  şi ca persoane de etnie romă sunt expuse la discriminări specifice. Referitor la participarea şcolară, s-a observat faptul că tradiţiile legate de căsătoriile timpurii şi naşterea la vârste fragede, care caracterizează etnia romă stopează participarea şcolară a fetelor roma, contribuind la menţinerea unui stoc educaţional scăzut la nivelul etniei. De asemenea, în cadrul studiului prezentat în această lucrare, s-a identificat preferinţa romilor, în general, pentru copiii de sex masculin. Cercetătorii consideră că această preferinţă marchează statutul de  inferioritate al femeii, prezenţa unor copii de sex feminin în gospodărie fiind considerată nu  întotdeauna o binecuvântare pentru familie. Cercetătorii consideră că acest statut al fetelor în familie constituie baza pentru  lipsa de investiţie în educaţia lor, ceea ce conduce la perpetuarea inegalităţii la generaţiile mai tinere. Astfel putem observa faptul că femeia romă este discriminată atât de propria familie, care îi îngrădeşte accesul la şcolarizare, cât şi de societate care îi îngrădeşte accesul pe piaţa muncii, datorită faptului că aparţine etniei rome. În consecinţă, se poate spune că formele de discriminare suferite de această sub-categorie de femei sunt explicate atât de apartenenţa lor de gen, cât şi de apartenenţa la grupul romilor.

Referitor la aspectele prezentate mai sus, în cadrul Avizului Comitetului Economic şi Social European pe tema „Dialogul intercultural şi romii: rolul-cheie al femeilor, al educaţiei şi al învăţământului” se fac următoarle precizări: „educaţia copiilor cu vârstă preşcolară în familiile de romi este preluată, în general, de mame (Conferinţa pe tema „Sunt o femeie de etnie romă din Europa”, 11- 12 ianuarie 2010, Atena.), în timp ce după începerea şcolii se implică şi taţii în educaţia copiilor. De educaţia fetelor se ocupă mamele şi după începerea şcolii. Întrucât anii formativi ai copiilor sunt cei din perioada preşcolară, este important ca toţi copiii să fie pregătiţi pentru şcoală încă de acasă. De aceea sunt necesare măsuri care să convingă mamele de importanţa educaţiei şi formării copiilor, în special a fetelor, şi care să le îndrume să-şi pregătească copiii pentru şcoală. Însă aceste măsuri au perspective de succes doar dacă sunt disponibile servicii care ţin seama de diferitele traditţi. Pe lângă acestea, vor fi necesare programe de consolidare a competenţelor şi a capacităţilor, prin care femeile rome să fie pregătite să poată îndeplini într-adevăr acest rol important.

În familiile rome tradiţionale trăiesc mai multe generaţii împreună în aceeaşi casă; şi bunicii influenţează educaţia copiilor, având uneori chiar mai multă influenţă decât părinţii; de aceea este important să fie implicaţi şi bunicii care au un rol de model pentru generaţiile următoare.

Dacă prin măsurile menţionate se reuşeşte să se valorifice potenţialul femeilor rome pentru viitorul copiilor lor, atunci se va realiza şi un efect suplimentar: astfel de măsuri şi iniţiative concrete contribuie la eliminarea stereotipurilor privind femeile rome. Prea des, ele sunt reduse la rolul de obiecte, fie ca victime ale discriminării, violenţei casnice sau ale altor abuzuri, respectiv lipsei de respect. Desigur, aceste aspecte sunt importante şi nu trebuie ignorate. În mod firesc, trebuie luate măsuri adecvate împotriva unor astfel de neregularităţi. În afară de aceasta, Comitetul consideră că este important să se arate care este rolul activ al femeilor rome în comunitatea lor şi ce importanţă pot avea în calitate de subiect şi participant activ la dialogul intercultural, în afara comunităţii lor” [42].

 

 

Bibliografie

ALEXANDRESCU, Gabriela, coord., Tradiţii ale romilor din spaţiul românesc,  Organizaţia Salvaţi Copiii, București, 2004

BURTEA, Vasile, Rromii în sincronia şi diacronia populaţiilor de contact, Editura Luminalex, Bucureşti, 2002

BRADLEY, Harriet „Changing Social Division: Class, Gender and Race” în Social and Cultural Forms of Modernity. eds. BOCOCK, Robert, THOMPSON Kenneth, Polity Press: 1993: 11-69

CHODOROW, Nancy „Gender, Relation and Difference in Psychoanalytic Perspective” în Polity Reader in Gender Studies, Polity Press: 1995: 41-50

CONSTANTINESCU, Nicolae, Relaţiile de rudenie în societăţile tradiţionale, Editura Academiei, Bucureşti 1987

DUMINICĂ, Gelu, PREDA, Marian, Accesul romilor pe piaţa muncii, ECA – Editura Cărţii de Agribusiness, Bucureşti, 2003

FRASER, Angus, Ţiganii: originile, migraţia şi prezenţa lor în Europa, Editura Humanitas, Bucureşti, 2008

GRIGORE, Delia, Curs de antropologie şi folclor rrom: introducere în studiul elementelor de cultură tradiţională ale identităţii contemporane, Editura Credis, Bucureşti 2001

GRIGORE, Delia, Rromanipen „Fundamente ale identităţii rromilor” în Monitor cultural-educativ. Publicaţie semestrială de educaţie şi tradiţii culturale. coord. TURDA, Gheorghe, nr.1 (2008): 72-90, Editura Mira, Bucureşti, 2008

ILUŢ, Petru, Abordarea calitativă a socioumanului,  Editura Polirom, Iaşi, 1997

LIEGEOIS, Jean-Pierre, Romii în Europa, Consiliul Europei, traducere de Biroul de Informare al Consiliului Europei la Bucureşti, 2008

LINDSEY, L. Linda, Gender Roles. A Sociological Perspective, Third Edition, Prentice Hall 1997

MAGYARI-VINCZE, Eniko, Femei şi bărbaţi în Clujul multietnic, Volumul I-III, Fundaţia Desire, Cluj, 2001

MOCANU, Cristina, coord., Discriminare multiplă în România, Societatea de Analize Feministe şi Institutul Naţional de Cercetare Ştiinţifică în Domeniul Muncii şi Protecţiei Sociale, Bucureşti, 2008

MOSCOVICI Serge, BUSCHINI Fabrice, coord., Metodologia ştiinţelor socioumane, Editura Polirom, Iaşi: 2007, traducere de Vasile Savin

PREDA, Marian, ZAMFIR Cătălin, coord., Romii din România, Editura Expert, Bucureşti, 2002

ROSSIDES, W. Daniel, Social Stratification. The Interplay of Class, Race and Gender, Second Edition, Prentice Hall, 1997

VOICU Mălina, POPESCU Raluca, „Naşterea şi căsătoria la populaţia de romi” în Revista Calitatea Vieţii, XVII, nr. 3–4 (2006: 253–279);

ZAMFIR Cătălin, ZAMFIR Elena, coord., Ţiganii – între ignorare şi îngrijorare Editura Alternative, Bucureşti, 1993

 

Resurse electronice

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene C 248 din 25.08.2011 „Avizul Comitetului Economic si Social European pe tema „Dialogul intercultural si romii: rolul-cheie al femeilor, al educatiei si al învătământului” (aviz suplimentar)” http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=OJ:C: 2011:248:0060:0063:RO:PDF, pp. 61-62 (accesat pe 12 septembrie 2011)

VOICU Mălina, POPESCU Raluca Viaţa de familie şi poziţia femeii în comunităţile de romi – Raport de cercetare (Fundaţia Soros: 2009) http://www. soros.ro/ro/documente.php?document=965 (site oficial accesat în 19 decembrie 2010)



[1] Mălina Voicu, Raluca Popescu „Naşterea şi căsătoria la populaţia de romi” în Revista Calitatea Vieţii, XVII, nr. 3–4 (2006: 253–279) p. 253.

[2] Cătălin Zamfir, Elena Zamfir, coord., Ţiganii – între ignorare şi îngrijorare, Editura Alternative, Bucureşti 1993; Marian Preda, Cătălin Zamfir, coord., Romii din România, Editura Expert, Bucureşti, 2002

[3] Petru Iluţ, Abordarea calitativă a socioumanului, Editura Polirom, Iaşi, 1997), p. 38.

[4] Delia Grigore, Curs de antropologie şi folclor rrom: introducere în studiul elementelor de cultură tradiţională ale identităţii contemporane, Editura Credis, Bucureşti, 2001, p. 158.

[5] Delia Grigore, Rromanipen „Fundamente ale identităţii rromilor” în Monitor cultural-educativ. Publicaţie semestrială de educaţie şi tradiţii culturale. coord. Gheorghe Turda, nr.1 (2008): 72-90, Editura Mira, Bucureşti 2008, p. 79.

[6] Vasile Burtea, Rromii în sincronia şi diacronia populaţiilor de contact, Editura Luminalex, Bucureşti, 2002, p. 68.

[7] Serge Moscovici, Fabrice Buschini, coord., Metodologia ştiinţelor socioumane, Editura Polirom, Iaşi, 2007, traducere de Vasile Savin, p. 213.

[8] Daniel W. Rossides., Social Stratification. The Interplay of Class, Race and Gender, Second Edition, Prentice Hall, 1997, p. 17.

[9] Linda Lindsey, Gender Roles. A Sociological Perspective, Third Edition, Prentice Hall, 1997, pp. 10-11.

[10] Harriet Bradley „Changing Social Division: Class, Gender and Race” în Social and Cultural Forms of Modernity. eds. Robert Bocock, Kenneth Thompson, (Polity Press, 1993: 11-69); p. 53.

[11] Nancy Chodorow „Gender, Relation and Difference in Psychoanalytic Perspective” în Polity Reader in Gender Studies (Polity Press: 1995: 41-50) p. 48.

[12] Eniko Magyari-Vincze, Femei şi bărbaţi în Clujul multietnic, Volumul I-III, Fundaţia Desire, Cluj, 2001.

[13] Mălina Voicu, Raluca Popescu, Viaţa de familie şi poziţia femeii în comunităţile de romi – Raport de cercetare, Fundaţia Soros, 2009 http://www.soros.ro/ro/documente.php? document=965 (site oficial accesat în decembrie 2010) p. 3.

[14] Cristina Mocanu, coord., Discriminare multiplă în România, Societatea de Analize Feministe şi Institutul Naţional de Cercetare Ştiinţifică în Domeniul Muncii şi Protecţiei Sociale, Bucureşti, 2008.

[15] Cristina Mocanu, coord., Discriminare multiplă în România, Societatea de Analize Feministe şi Institutul Naţional de Cercetare Ştiinţifică în Domeniul Muncii şi Protecţiei Sociale, Bucureşti, 2008, p. 12.

[16] Cristina Mocanu, coord., Discriminare multiplă în România, Societatea de Analize Feministe şi Institutul Naţional de Cercetare Ştiinţifică în Domeniul Muncii şi Protecţiei Sociale, Bucureşti, 2008, pp. 14-15.

[17] Mălina Voicu, Raluca Popescu, Viaţa de familie şi poziţia femeii în comunităţile de romi – Raport de cercetare, Fundaţia Soros, 2009 http://www.soros.ro/ro/documente.php? document=965 (site oficial accesat în decembrie 2010) pp. 3-4.

[18] Mălina Voicu, Raluca Popescu „Naşterea şi căsătoria la populaţia de romi” în Revista Calitatea Vieţii, XVII, nr. 3–4 (2006: 253–279) p. 272.

[19] Nicolae Constantinescu, Relaţiile de rudenie în societăţile tradiţionale, Editura Academiei, Bucureşti, 1987, p. 61.

[20] Jean-Pierre Liegeois, Romii în Europa, Consiliul Europei, traducere de Biroul de Informare al Consiliului Europei la Bucureşti, 2008, p. 64.

[21] Jean-Pierre Liegeois, Romii în Europa, Consiliul Europei, traducere de Biroul de Informare al Consiliului Europei la Bucureşti, 2008, p. 64.

[22] Gabriel Alexandrescu, coord., Tradiţii ale romilor din spaţiul românesc, Organizaţia Salvaţi Copiii, Bucureşti, 2004, p. 21.

[23] Delia Grigore, Curs de antropologie şi folclor rrom: introducere în studiul elementelor de cultură tradiţională ale identităţii contemporane, Editura Credis, Bucureşti, 2001.

[24] Jean-Pierre Liegeois, Romii în Europa, Consiliul Europei, traducere de Biroul de Informare al Consiliului Europei la Bucureşti, 2008, p. 65.

[25] Delia Grigore, Curs de antropologie şi folclor rrom: introducere în studiul elementelor de cultură tradiţională ale identităţii contemporane, Editura Credis, Bucureşti, 2001.

[26] Mălina Voicu, Raluca Popescu „Naşterea şi căsătoria la populaţia de romi” în Revista Calitatea Vieţii, XVII, nr. 3–4 (2006: 253–279) p. 268.

[27] Delia Grigore, Rromanipen „Fundamente ale identităţii rromilor” în Monitor cultural-educativ. Publicaţie semestrială de educaţie şi tradiţii culturale. coord. Gheorghe Turda, nr.1 (2008): 72-90, Editura Mira, Bucureşti 2008, p. 79-80.

[28] Mălina Voicu, Raluca Popescu, Viaţa de familie şi poziţia femeii în comunităţile de romi – Raport de cercetare, Fundaţia Soros, 2009 http://www.soros.ro/ro/documente.php? document=965 (site oficial accesat în decembrie 2010) pp. 13-15.

[29] Mălina Voicu, Raluca Popescu, Viaţa de familie şi poziţia femeii în comunităţile de romi – Raport de cercetare, Fundaţia Soros, 2009 http://www.soros.ro/ro/documente.php? document=965 (site oficial accesat în decembrie 2010) p. 3.

[30] Mălina Voicu, Raluca Popescu, Viaţa de familie şi poziţia femeii în comunităţile de romi – Raport de cercetare, Fundaţia Soros, 2009 http://www.soros.ro/ro/documente.php? document=965 (site oficial accesat în decembrie 2010) p. 28.

[31] Mălina Voicu, Raluca Popescu, Viaţa de familie şi poziţia femeii în comunităţile de romi – Raport de cercetare, Fundaţia Soros, 2009 http://www.soros.ro/ro/documente.php? document=965 (site oficial accesat în decembrie 2010) p. 30.

[32] Delia Grigore, Rromanipen „Fundamente ale identităţii rromilor” în Monitor cultural-educativ. Publicaţie semestrială de educaţie şi tradiţii culturale. coord. Gheorghe Turda, nr.1 (2008): 72-90, Editura Mira, Bucureşti 2008,  pp. 76-77.

[33] Vasile Burtea, Rromii în sincronia şi diacronia populaţiilor de contact, Editura Luminalex, Bucureşti, 2002, p. 98.

[34] Angus Fraser, Ţiganii: originile, migraţia şi prezenţa lor în Europa, Editura Humanitas, Bucureşti, 2008, p. 14.

[35] Mălina Voicu, Raluca Popescu „Naşterea şi căsătoria la populaţia de romi” în Revista Calitatea Vieţii, XVII, nr. 3–4 (2006: 253–279) p. 253.

[36] Cristina Mocanu, coord., Discriminare multiplă în România, Societatea de Analize Feministe şi Institutul Naţional de Cercetare Ştiinţifică în Domeniul Muncii şi Protecţiei Sociale, Bucureşti, 2008, p. 13.

[37] Mălina Voicu, Raluca Popescu, Viaţa de familie şi poziţia femeii în comunităţile de romi – Raport de cercetare, Fundaţia Soros, 2009 http://www.soros.ro/ro/documente.php? document=965 (site oficial accesat în decembrie 2010)  p. 27.

[38] Studiul ICCV, 1998 apud. Gelu Duminică Gelu, Marian Preda, Accesul romilor pe piaţa muncii, ECA – Editura Cărţii de Agribusiness, Bucureşti, 2003, p. 17.

[39] Gelu Duminică, Marian Preda, Accesul romilor pe piaţa muncii, ECA – Editura Cărţii de Agribusiness, Bucureşti, 2003, p. 26.

[40] Mălina Voicu, Raluca Popescu, Viaţa de familie şi poziţia femeii în comunităţile de romi – Raport de cercetare, Fundaţia Soros, 2009 http://www.soros.ro/ro/documente.php? document=965 (site oficial accesat în decembrie 2010)  p. 33.

[41] Cristina Mocanu, coord., Discriminare multiplă în România, Societatea de Analize Feministe şi Institutul Naţional de Cercetare Ştiinţifică în Domeniul Muncii şi Protecţiei Sociale, Bucureşti, 2008, p. 15.

[42] Jurnalul Oficial al Uniunii Europene C 248 din 25.08.2011 „Avizul Comitetului Economic si Social European pe tema „Dialogul intercultural si romii: rolul-cheie al femeilor, al educatiei si al învătământului” (aviz suplimentar)” http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri= OJ:C:2011:248:0060:0063:RO:PDF, pp. 61-62;

Europa etnică. O analiză a analogiilor și contrastelor între Orient și Occident (Ethnic Europe. An Analysis of the Analogies and Contrasts Between East and West)

Europa etnică.

O analiză a analogiilor și contrastelor între Orient și Occident

(Ethnic Europe. An Analysis of the Analogies and Contrasts Between East and West)

 

Andreea ZAMFIRA

 

 

 

Abstract: This article aims at examining two types of similarities and dissimilarities between Central-Eastern Europe and Western Europe – similarities and dissimilarities that scientific literature put forward as analysis grid for the ethnic phenomenon. Romania, Bulgaria, Slovakia, Belgium, Switzerland, Italy and Spain are the main cases that we discuss within this article. For comparing them, several aspects are taken into consideration: the ethnogenesis or the formation process of ethnic minorities and of ethno-cultural identities; the evolution of the interethnic relations, of the relations between the “host” or “adoptive” State and the sub-national communities; the identity patterns and the ones of political representation today. The author’s leading conclusion is that the arguments one can generally use for constructing parallel monographs are not persuasive enough for sustaining a rigid separation between the two Europes.

 

Keywords: ethnicity, Europe, nation building, identity, political parties.

 

            În lucrările de știință politică, țările ex-comuniste și cele occidentale continuă a fi considerate două spații politice distincte ale Europei. În mod evident, istoria îndepărtată și cea recentă servesc, în ponderi comparabile, drept surse centrale pentru justificarea acestei delimitări[1]. După demantelarea regimurilor comuniste în Europa Centrală și de Est (regiune cu o personalitate bicefală recunoscută în literatura de specialitate), o oarecare banalizare a ideii împărțirii continentului în „trei Europe”[2] ori „trei spații imaginare”[3] pare să se fi produs în favoarea importanței acordate distincției Est-Vest, între statele foste comuniste și cele cu democrații consolidate. În opinia adepților tezei occidentale ce susține incompatibilitatea dintre națiune și democrație[4], o serie de factori, printre care etnicitatea[5] și naționalismul[6], transformă „Noua Europă” într-o unitate de analiză particulară, ceea ce împiedică discuția despre eventualele similitudini privind impactul etnicității și interetnicității asupra modelelor culturale și asupra vieții social-politice. Acești autori, însă, pierd din vedere, pare să ne sugereze Daniel Barbu[7], parcursul însuși al democrațiilor occidentale.

Capitolul de față se constituie într-un bilanț al analogiilor și contrastelor construibile teoretic și care au rolul de a ne ghida în studiul Europei etnice, al diversității etnice și efectului acesteia asupra structurării identităților, culturilor și comportamentelor politice. În ce măsură Europa etnică poate fi cuprinsă în studiile comparatiștilor? Prin ce se deosebesc, prin ce se aseamănă comunitățile etno-lingvistice din Europa? Există diferențe profunde, structurale? Așadar, care sunt principalele elemente care plasează societățile europene uneori în monografii paralele, alteori în studii comparative?

 

Europa etnică, în registrul conceptual și teoretic

 

În Europa, un important număr de țări pot fi caracterizate drept vechi laboratoare ale diversității etno-culturale. Acestea toate au în comun prezența îndelungată pe teritoriul lor a mai multor grupuri etno-lingvistice – unele majoritare la nivel național, regional ori local (francofonii în regiunea bruxelleză; germanofonii în cantoanele elvețiene Jura, Neuchâtel, Vaud și Geneva; catalanii în regiunea spaniolă cu același nume, românii în Transilvania etc.), altele minoritare (francofonii în Valle d’Aosta, regiune aflată în nord-vestul Italiei; bascii în Țara Bascilor, maghiarii în România și Slovacia; turcii în sudul Bulgariei etc.). Diferite de la o țară la alta, denumirile date grupurilor minoritare din punct de vedere numeric, care trăiesc de sute de ani pe teritoriul statelor de adopție, sunt tributare concepțiilor despre națiune și, de altfel, întregului proces de construcție națională. Se poate ușor observa, de exemplu, că referințele „etnice” sunt frecvente mai cu seamă în descrierea realităților din Europa Centrală și de Est și, în contraparte, o anumită rezervă în utilizarea adjectivului „etnic” în documentele emise de instituțiile publice din statele Europei Occidentale dar și în literatura academică despre societățile din Vest. Se vorbește, deci, despre comunitățile lingvistice din Belgia, Elveția, Finlanda sau Norvegia, despre comunitățile etnice din Serbia, Ungaria, România ori Republica Moldova; mai mult, substantivul „minoritate” este întrebuințat cu foarte multă precauție în primul caz, al grupurilor etno-culturale din Occident, și, la polul opus, foarte adesea și fără implicații oneroase în al doilea caz. Aceste două situații, la fel ca și absența recensămintelor etno-lingvistice în unele state europene (Belgia, Italia etc.), nu sunt, desigur, întâmplătoare. Diferențele etno-lingvistice și efectul acestora asupra stabilității democratice și securității statelor au constituit dintotdeauna subiectul unor discuții aprinse în mediul politic și, de asemenea, un obiect important al preocupărilor teoreticienilor[8].

Cum definim etnicitatea? În literatura de specialitate, principalele caracteristici comune grupurilor etnice (minoritare ori majoritare) sunt limba, cultura și memoria socială. Formarea identității etnice presupune, în primul rând, apartenența obiectivă a individului la un grup cu un background socio-cultural propriu și, în al doilea rând, subiectivizarea acestei apartenențe. În sânul comunităților etno-lingvistice, relațiile sociale se fondează pe sentimente subiective de apartenență și, în același timp, pe solidarități ce se află în opoziție cu cele ale altor grupuri. Limba reprezintă un criteriu fundamental de identificare categorială și, implicit de diferențiere sociologică, rolul acesteia în configurarea politicului fiind incontestabil. Potrivit lui Max Weber, limba „facilitează în cel mai înalt grad înțelegerea reciprocă și, în consecință, stabilirea tuturor relațiilor sociale. […] ea face mai ușoară nașterea comunalizărilor”[9]. Element distinctiv și de diferențiere, limba separă minoritățile de majorități, grupurile dominate de cele dominante. Raportul simbolic de forțe care se instaurează între cele două funcționează ca un principiu organizator[10] în „economia schimburilor lingvistice”[11].

Rezultate ale interiorizării apartenenței lingvistice (și, eventual, politico-istorice), etnia și națiunea au la bază o credință similară, credința (subiectivă) într-o comunitate de origine. Această credință într-o comunitate de origine reprezintă, de altfel, un element central în definiția pe care sociologul german sus-amintit o dă grupurilor etnice și în cea pe care Benedict Anderson[12] o va atribui mai târziu națiunilor. Pentru Weber, grupurile etnice sunt „grupuri umane care cultivă credința subiectivă într-o comunitate de origine fondată pe similitudini la nivelul habitusului exterior sau al moravurilor, sau al amândurora, sau pe amintiri din perioada colonizării ori a migrației, astfel încât această credință devine importantă pentru propagarea comunalizării – puțin contează dacă o comunitate de sânge există sau nu în mod obiectiv”[13]. Pentru Anderson, națiunea nu este altceva decât un artefact cultural; istoria națiunii este, de fapt, o istorie a „atașamentelor profunde” la o „comunitate imaginată” – imaginată, deoarece imaginea despre ceilalți membri și despre comuniunea pe care o formează este construită în absența acestora, pe reprezentări. Mai mult, trecutul națiunii este imemorial, ceea ce transformă simbolurile culturale într-un „limbaj sacru”. Frontierele existente între națiuni sunt, deopotrivă, obiective și subiective. Spre deosebire de etnii, națiunilor le este recunoscută autoritatea politică simbolică.

            Influența limbii sau a apartenenței la o comunitate de limbă – și, deci, influența factorului etno-lingvistic – asupra opiniilor și comportamentelor este crucială. În concepția lui Mattei Dogan, dintre toate clivajele, cel lingvistic este singurul care a rămas neschimbat de-a lungul timpului. Iar dovada acestui fapt este menținerea limbii printre factorii cei mai importanți în determinarea votului, atât în țări din Europa Centrală și de Est (ex-Iugoslavia, fostele state sovietice) cât și în țări din Vestul Europei (Belgia, Elveția)[14]. Ideea rolului structural pe care îl joacă factorul etno-lingvistic a fost susținută, de asemenea, de Brian Barry, Walker Connor, Arend Lijphart etc. În încercarea de a nuanța chestiunea impactului apartenenței la o comunitate de limbă, ultimii doi autori citați aici au completat teoria clivajelor încrucișate (the cross-cutting cleavages theory), introdusă în știința politică de Eric Schattschneider și Seymour Martin Lipset[15], și teoria apartenențelor suprapuse (the overlapped memberships theory), propusă în sociologia grupurilor de David Truman și Arthur Bentley[16], cu următoarea aserțiune: indivizii care provin din comunități mixte din punct de vedere etno-lingvistic manifestă opinii și atitudini mai moderate decât aceia care s-au dezvoltat într-o comunitate omogenă doar în cazul în care culturile aflate în interacțiune nu sunt diametral opuse și nu se resping reciproc[17]. În antropologie, Fredrik Barth a susținut un punct de vedere similar, acela că interdependența ori interetnicitatea trăită ca experiență pozitivă presupune o anumită complementaritate a grupurilor[18]. Relația dintre diversitate și toleranță nu este, așadar, implicită.

            În mod evident, factorul etno-lingvistic deține un rol fundamental în orientarea opiniilor și atitudinilor politice. În acest sens, Brian Barry afirma că distincția dintre conflictul etnic și toate celelalte este una esențială. În timp ce conflictul religios și cel de clasă, spre exemplu, sunt conflicte de natură organizațională, conflictul etnic este singurul care, chiar și în absența elementului organizațional, poate genera un grup coerent. Spre deosebire de grupurile religioase și socio-economice, cele etno-lingvistice sunt preocupate nu numai „de modul în care țara ar trebui guvernată”, ci și de întrebarea dacă „țara ar trebui neapărat să existe”[19]. François Nielsen a arătat, de asemenea, că diferențele etnice sunt mai profunde decât toate celelalte dar că, în general, ele se atenuează sub influența procesului modernizator[20].

            Literatura despre etnicitate este intim legată de cea dedicată naționalismului. Relația dintre cele două concepte devine mai evidentă atunci când introducem în discuție un al treilea concept – liant – acela de sentiment al apartenenței (etnice, naționale). În viziunea lui Weber, există mai multe tipuri de relații între comunitatea de bază și sentimentul național[21]. De exemplu, în cazul germanofonilor din Alsacia, sentimentul național rezultă din identificarea cu comunitatea de limbă, și nu de cultură. În Elveția și Belgia, în schimb, sentimentul național și sentimentul apartenenței la comunitatea lingvistică nu coincid.

În științele sociale, definițiile date etnicității sunt de trei tipuri, fiecare corespunzând unui anumit nivel de analiză: nivelul individual sau micro-social, nivelul grupal sau mezo-social și nivelul macro-social. Potrivit lui Marco Martiniello, la nivel micro-social, „etnicitatea prezintă o dimensiune foarte subiectivă. Ea corespunde sentimentului, conștiinței apartenenței pe care individul o manifestă în raport cu un grup etnic”. La nivel mezo-social, etnicitatea devine un agent al mobilizării, al acțiunii colective. La nivel macro-social, apartenența etnică obiectivă și subiectivă constituie elementul fondator al organizațiilor sociale și politice[22].

Astfel explicitată, etnicitatea ne apare a fi un concept ușor operaționalizabil și pe care îl putem utiliza atât în analiza regiunilor occidentale cât și în cea a spațiului post-comunist. Această afirmație, însă, pare a nu întruni consensul în rândul specialiștilor. Chiar dacă noțiunea de etnicitate a fost tot mai amplu întrebuințată în științele sociale anglo-saxone începând chiar cu anii ’70[23], autorii francezi manifestă în continuare o anumită reticență în acceptarea acesteia, preferând în schimb „comunitarismul”. Acest termen, în viziunea francezilor, elimină riscul oricărei trimiteri la „rasă[24]. Considerăm totuși că această precauție suplimentară este nejustificată din moment ce diferitele interpretări date de-a lungul timpului fenomenului etnic au fost net separate: teoriile primordialiste (Clifford Geertz[25], Pierre Van den Berghe[26]) și tezele sociale (Robert Park[27], Fredrik Barth[28] etc.). Dacă habitusul exterior a constituit elementul central în analiza primordialiștilor, moștenirea culturală comună pe care se fondează comunitățile reprezintă punctul de plecare al teoriilor sociale, interacționiste (despre etnicitate și memorie colectivă) ori instrumentaliste (despre mobilizarea etnică și mișcările politice).

 

Europa etnică, dintr-o perspectivă istorică

 

Istoria comunităților pe care astăzi le numim fie etnice, fie lingvistice este esențială în explicarea relațiilor interetnice, modelelor identitare, culturale și comportamentale de la nivel infra-național. O distincție fundamentală între comunitățile etno-culturale minoritare la nivel național, ne spune Yves Plasseraud, se datorează modului în care acestea s-au format. Unele dintre ele au luat naștere în urma unor exoduri voite, altele sunt rezultatul unor deplasări de frontieră (ce a avut loc după încheierea unui război ori a împărțirilor de teritoriu). Dacă primele trăiesc, deci, în mod obișnuit într-o situație minoritară (germanii din România, aromânii din Albania, Grecia și Serbia etc.), cele de-ale doilea (maghiarii din Slocavia și România, germanofonii din Alsacia etc.) s-au format „prin contingență”, prin impunerea – de cele mai multe ori – a unui dictat[29].

Urmărind principalele secvențe din istoria acestor comunități, putem afla importante date despre evoluția relațiilor interetnice dar și a relațiilor dintre stat și comunitățile sub-naționale. În continuare, vom prezenta câteva dintre țările cel mai frecvent studiate în lucrările de specialitate, țări în viața politică a cărora factorul etno-lingvistic joacă un rol însemnat: România, Bulgaria, Slovacia, Belgia, Elveția, Italia, Spania.

Situată în apropierea zonelelor de conflict din Europa de Est si Balcani, România are o istorie mai puțin marcată de conflicte interetnice[30]. Istoria grupurilor etno-lingvistice minoritare se confundă într-o oarecare măsură cu cea a Transilvaniei[31], regiunea cea mai eterogenă a țării. Relaţiile dintre români, maghiari şi germani poartă marca trecutului regiunii transilvane. Principat independent la început, Transilvania a devenit vasală în cadrul Imperiului Otoman (1526), a fost anexată de către Habsburgi (1691) şi alipită Ungariei (1867), rămânând astfel până la unirea cu Regatul Român (1918) – recunoscută de Tratatul de la Trianon, semnat doi ani mai tîrziu. După modificarea frontierelor, maghiarii, care constituiau clasa socială dominantă încă din Evul Mediu, şi-au pierdut ireversibil privilegiile, devenind o minoritate. Această inversare de roluri a rămas până azi unul dintre episoadele cele mai dificile din istoria maghiarilor din România. Spre deosebire de maghiari, germanii – care s-au așezat pe teritoriile românești începând cu secolul al XII-lea, confruntați și ei cu schimbarea ierarhiilor sociale şi nobiliare, au acceptat mai bine această situaţie. Măsurile sistematice de omogenizare etno-culturală luate de noul stat român creat în 1918 și continuate de regimul comunist au afectat toate grupurile minoritare. Unitatea ţării şi loialitatea minorităţilor din Transilvania au fost cele două obiective majore care au fost urmărite în procesul de nation building din România. La sfârşitul Primului Război Mondial, situaţia maghiarilor şi a germanilor s-a înrăutățit și mai mult. Populaţia majoritară, lipsită de drepturi politice și dezavantajată din punct de vedere social şi economic în trecut, a adoptat o atitudine ofensivă în relațiile cu cele două naţiuni cu care se aflase până nu demult în disputa pentru suveranitatea Transilvaniei şi pentru drepturile ce-i fuseseră uzurpate. După al Doilea Război Mondial, regimul comunist a înmulțit măsurile de omogenizare naţională, fapt care a condus la tensionarea relațiilor interetnice. O parte dintre germani, învinovățiți în masă pentru crimele naziste împotriva umanității, au fost deportaţi în Uniunea Sovietică. Dreptul la reprezentare politică le-a fost drastic limitat. Este momentul în care se produce primul mare val de emigrare. După 1989, întoarcerile germanilor în patria-mamă, temporare ori definitive, devin tot mai frecvente. La recensământul din 1992, după un al doilea mare exod, procentul lor în Transilvania a scăzut de la 10% la aproximativ 0,5%. În schimb, dimensiunea comunității maghiare din Transilvania, estimată la 30% în 1910, nu s-a schimbat semnificativ de atunci (aproximativ 26% în 1992). Conform recensământului din 2002[32], germanii din România nu depășesc 0,3% din populația totală iar maghiarii ating aproximativ 6,6%.

În Bulgaria, minoritatea cea mai importantă, turcă, este, la fel ca și maghiarii din România, o minoritate formată prin contingență[33]. Istoria relațiilor dintre cele două națiuni ce trăiesc pe teritoriul bulgar se conjugă strâns cu istoria relațiilor dintre statele turc și bulgar. Mult timp supusă Porții Otomane (de la sfârșitul secolului al XIV-lea și până în 1878), țara și-a câștigat independența abia în 1908. Crearea statului modern și a națiunii bulgare a fost însoțită de trecerea de la vechile ierarhii sociale la altele noi. Stabilirea tutelei bulgare în 1878, anul dezintegrării Imperiului Otoman, a coincis cu căderea în dizgrație a vechilor deținători ai pozițiilor sociale privilegiate și, în același timp, a vechilor opresori – turcii. La fel ca și ungurii din Transilvania în timpul Imperiului Austro-ungar (înainte, deci, de 1878), turcii se bucuraseră de o serie de drepturi care erau refuzate populației majoritare. Situația minorității turce, însă, s-a schimbat dramatic în 1944, când armata sovietică a ocupat teritoriul bulgar. Noul regim instaurat dorea să șteargă pas cu pas și pentru totdeauna urmele culturii și limbii turce de pe teritoriul Bulgariei. Efectele acestui plan, aflat în dezacord total cu ceea ce afirma Constituția din 1947, nu au întârziat să apară. Naționalizarea școlilor turcești, crearea de clase mixte, impunerea programelor de învățământ comandate de partidul unic, colectivizarea, confiscarea proprietăților private sunt numai câteva dintre măsurile concrete pe care comuniștii bulgari le-au implementat pentru realizarea a ceea ce ei numeau „protecția drepturilor” minorității turce[34]. Dacă astfel de măsuri au fost luate în aproape toate țările europene comuniste, slavizarea forțată a numelor musulmane – ale pomacilor (bulgari creștini, convertiți la Islam în timpul Imperiului Otoman) și, mai apoi, a celor turcești – constituie unul dintre procedeele larg folosite în „fabricarea națiunilor” eurasiatice[35]. Campania de bulgarizare cea mai brutală a avut loc în timpul iernii din 1984-1985 și a vizat slavizarea patronimelor cetățenilor de origine musulmană dar și a toponimelor turcești. Efectele acestei campanii au fost: adoptarea alfabetului chirilic (chiar și pe monumentele tombale), dispariția limbii turce (și, de altfel, a oricărei alte limbi minoritare), trecerea în ilegalitate a folosirii limbii turce etc. Regimul comunist din Bulgaria a fost unul dintre cele mai autoritare și brutale în ceea ce privește exercițiul drepturilor și libertăților cetățenești, ceea ce explică absența oricărei mișcări de rezistență. Condusă de Todor Jivkov pe întinsul a mai mult de trei decenii, dintre toate țările europene cu democrație populară, Bulgaria este aceea care a întreținut cele mai apropiate relații cu Uniunea Sovietică. Ca o consecință directă a măsurilor represive, trei mari valuri migratoare spre Turcia s-au produs între 1950-1951, 1969-1978 și 1984-1989. Astfel, procentul musulmanilor din Bulgaria a scăzut de la 25%, în 1878, la aproximativ 10%, în 2001[36]. Ca și în România și celelalte țări foste comuniste, Revoluția bulgară din 1989 a adus o serie de modificări – constituționale și instituționale – ce au făcut posibilă restaurarea drepturilor cetățenilor de altă origine decât cea a majoritarilor[37].

În Slovacia, maghiarii (10%)[38] reprezintă comunitatea etnolingvistică cea mai numeroasă după slovaci. Asemenea turcilor din Bulgaria și maghiarilor din România, această minoritate s-a format prin contingență, este rezultatul istoriei – în mare parte comună – a două țări vecine. O istorie care începe acum aproape o mie de ani și care se încheie în 1918, în momentul creării Cehoslovaciei, o istorie marcată de frustrări comune și de resentimente reciproce. Instaurarea Imperiului Austro-ungar în 1867 și Tratatul de la Trianon din 1920 constituie două dintre evenimentele principale care au fragilizat relațiile interetnice dintre slovaci și maghiari. În 1867, a început un amplu proces de maghiarizare, de asimilare culturală și de subordonare politică a populației slovace. 1920 a adus inversarea rolurilor[39]: trei milioane de maghiari și-au pierdut privilegiile, devenind diaspora în Cehoslovacia și România, pe teritoriile ce aveau să compună Iugoslavia, în Polonia și Austria. Regimul comunist cehoslovac, instaurat în 1948, a inițiat o serie de reforme care aveau să consolideze puterea statului în detrimentul drepturilor cetățenilor. Printre măsurile care au afectat în mod direct identitatea maghiară pot fi amintite: interzicerea utilizării limbii materne în instituțiile publice, închiderea școlilor maghiare, confiscarea proprietăților, noua împărțire a teritoriului și formarea de unități administrative la nivelul cărora majoritatea populației era constituită de slovaci etc. În istoria Cehoslovaciei comuniste, au existat și scurte perioade de relaxare a tensiunilor dintre stat și minorități. Un astfel de episod a început atunci când Alexander Dubček, ales lider al Partidului Comunist Slovac (1968), a anunțat o serie de măsuri de liberalizare socio-economică și politică, precum și recunoașterea drepturilor educaționale și culturale ale minorităților. Această scurtă periodă (Primăvara de la Praga), trăită cu mult entuziasm în rândurile întregii populații, a fost întreruptă șase luni mai târziu, după adoptarea Pactului de la Varșovia și intrarea trupelor sovietice. Situația avea să se îmbunătățească abia după 1989 (Revoluția de Catifea), odată cu divizarea Cehoslovaciei în două republici distincte, cu proclamarea independenței Slovaciei (1993), re-democratizarea vieții politice și restaurarea drepturilor pentru minorități.

În Belgia, din punct de vedere juridic, cele două mari comunități lingvistice istorice sunt egale. Niciuna nu este majoritară, niciuna nu este minoritară. În documentele oficiale, distincțiile etno-culturale nu au nicio relevanță. Recensămintele nu oferă date despre structura etno-lingvistică a populației. Cu toate acestea, din punct de vedere sociologic și antropologic, flamanzii și francofonii reprezintă categorii de populație diferite, cu caracteristici proprii: limbă, cultură, mentalități, mituri și simboluri, obiceiuri și tradiții, istorie, poziție geografică etc. Din punct de vedere istoric, teritoriul belgian s-a aflat dintotdeauna sub influența a două mari culturi, a două mari modele culturale[40]. Pe acest teritoriu, cele două comunități de limbă, revendicându-și origini diferite, au deținut supremația politică rând pe rând. În cursul secolelor al XVII-lea și al  XVIII-lea, Provinciile Unite, Franța și Austria au ocupat zonele ce formează Belgia de astăzi. După încheierea perioadei de francizare (1815), neerlandeza sau flamanda a devenit limba oficială însă doar pentru puțină vreme (1822-1830), până la câștigarea independenței teritoriului cu ajutorul Franței. În pofida numeroaselor legi instituind statutul egal al celor două limbi, franceza a continuat să joace un rol mai important, fapt care a întreținut nemulțumirea neerlandofonilor. Mai mult, distanța economică Nord-Sud și tensiunile comunitare implicite au determinat, pe termen lung, adâncirea clivajului etno-lingvistic. În 1963, ca răspuns la revendicările flamande, a fost creată „frontiera” ce separă azi Flandra, Valonia (ambele unilingve) și regiunea Bruxelles-Capitală[41]. Comunele mixte din jurul capitalei au fost dotate cu un sistem de facilități. În anii ce au urmat, partidele din Belgia s-au separat și ele după criteriul lingvistic, formând astfel două sub-sisteme paralele complete (unul francofon, celălalt neerlandofon) și un sub-sistem incomplet (germanofon, reprezentând populația de limbă germană din cele două cantoane situate în estul provinciei Louvain și care au fost atribuite Belgiei prin Tratatul de la Versailles din 1919).

Elveția este una dintre societățile europene cele mai fragmentate din punct de vedere lingvistic. Germanofonii formează majoritatea (63,7%); francofonii (20,4%), italofonii (6,5%) și retoromanii (0,5%) sunt principalele grupuri minoritare[42]. Germana este limbă oficială în majoritatea cantoanelor (17). Cantoanele Geneva, Neuchâtel, Jura și Vaud sunt unilingve, francofone; Fribourg, Berna și Valais sunt trilingve iar Tessin (Ticino) este singurul care folosește italiana ca limbă oficială. Niciun canton nu este omogen din punct de vedere lingvistic. În cantoanele unilingve, dimensiunea grupurilor minoritare variază între 7% și 37%. Diversitatea etno-lingvistică este rezultatul unei lungi istorii a confluențelor între mai multe popoare și culturi[43]. Lunga perioadă de timp din Evul Mediu în care teritoriul helvetic s-a aflat sub Imperiul Carolingian și, mai apoi, sub Imperiul German, crearea  primei confederații (1291), obținerea independeței din 1648 (Pacea de la Westfalia), ocupația franceză (1798-1815), adoptarea primei Constituții (1848) se află printre cele mai importante capitole de început în istoria Elveției. La fel ca și în cazul Belgiei, Italiei, Finlandei, României ori Slovaciei, grupurile etno-lingvistice minoritare cu o veche prezență pe teritoriul țării au în comun cu populațiile vecine importante elemente identitar-culturale. Aceasta, în pofida faptului că elvețienii francofoni nu sunt descendenții direcți ai francezilor, că elvețienii germanofoni și italofoni nu consideră a avea origini comune cu populațiile ce trăiesc azi în Germania și, respectiv, în Italia. Coeziunea națiunii elvețiene nu poate fi înțeleasă decât prin raportarea la îndelungatul proces de articulare a unei identități coerente și stabile[44]. Imaginea poporului ancestral, puternic atașat de ideea de libertate și independență, spiritul comunitar și tradiția umanitară sunt câteva dintre elementele constitutive ale mitului identitar elvețian.    

În Italia, Trentino-Alto Adige și Valle d’Aosta sunt două dintre cele cinci regiuni cu statut special. Provincia Bolzano (Tirolul de Sud) , care face parte din regiunea Trentin, este singura în care italienii sunt minoritari. În Valle d’Aosta, structura etno-lingvistică a populației s-a modificat semnificativ de-a lungul timpului; astfel, dacă la sfârșitul secolului al XIX-lea francofonii formau aproximativ 95% din populația acestei regiuni, astăzi aceștia se află în minoritate[45]. Tirolul de Sud, situat la frontiera ce separă lumea latină de cea germanică, a devenit parte a Austriei în 1815 și, ulterior, supus unui amplu proces de germanizare. Acest episod a durat până la anexarea la Italia (1919), moment în care germanizarea a fost înlocuită cu italienizarea. Până în 1972, când i-a fost recunoscut un statut special, regiunea a traversat mai multe perioade dificile (colaborarea cu Germania nazistă și expulzarea minorității germanofone, ocupația germană între 1943 și 1945, persecutarea populației italiene, conflictul din 1946 dintre Italia și Austria)[46]. În ceea ce privește Valle d’Aosta, aceasta a beneficiat de autonomie administrativă chiar și în perioada Ducatului d’Aosta. Italienitatea acestei regiuni a fost atestată de documente datând chiar din secolul al XIV-lea. Regiunea a fost anexată de Regatul Italiei în timpul unificării. Rissorgimento a marcat debutul apropierii de cultura și ideaurile politice italiene. În 1948, statul italian a conferit acestei regiuni un statut special.

În Spania, toate cele șaptesprezece regiuni se bucură de autonomie adminisrativă. Unsprezece dintre acestea sunt unilingve iar șase utilizează două limbi oficiale[47]. Bascii și Catalanii sunt singurele grupuri etno-lingvistice minoritare reprezentate politic la nivel național în mod constant. Deși nici bascii și nici catalanii nu se identifică în raport cu vreun stat vecin, se auto-diferențiază net în raport cu castilianii (spaniolii) și aduc în susținerea acestei deosebiri o serie de argumente din istoria regională. Printre aceste argumente, ar putea figura: folosirea dialectului basc după încheierea procesului de romanizare și latinizare din Peninsula Iberică; păstrarea independenței politice a bascilor din 711 până în 830 (periodă în care alte regiuni au fost ocupate de arabo-musulmani); crearea de către catalani a primei puteri din regiunea mediteraneană occidentală (la începutul secolului al XIV-lea); mișcările autonomiste basce și catalane de la începutul secolului al XX-lea etc.[48] Autonomia bascilor și catalanilor a luat sfârșit odată cu instaurarea dictaturii franchiste (1936). Măsurile represive adoptate de caudillo împotriva bascilor și catalanilor, dar și împotriva vorbitorilor de alte dialecte decât castiliana (aragonez, asturian, galic etc.) au fost foarte violente: trecerea în ilegalitate a utilizării acestor idiomuri în școli, publicații și ceremonii religioase, distrugerea cărților publicate în alte limbi decât spaniolă, introducerea cenzurii în edituri, spaniolizarea toponimiei basce, închiderea Universității Basce și a Institutului de Studii Catalane, ocuparea asociațiilor sociale și culturale de către armată etc. Acesta este contextul în care asistăm la o radicalizare fără precedent a mișcărilor bască și catalană. După moartea lui Franco (1975), Spania redevine democratică. Deși dispun de un important număr de drepturi noi în urma formării Comunităților autonome (1978), bascii și catalanii continuă să ceara Spaniei concesii suplimentare.

Proiectul franchist, la fel ca și cel comunist, considerând diferența o amenințare, a orchestrat ample operațiuni de omogenizare a societății și, deci, de distrugere a diversității. Observăm că, în ciuda interdicțiilor, constrângerilor și persecuțiilor cărora le-au căzut victime în timpul regimurilor autoritariste, identitățile etnice au rezistat în mod remarcabil, fapt pe care Georges Schöpflin îl explică prin faptul că acestea se formează la nivelul celor mai profunde apartenențe[49]. În opinia autorului, etnicitatea nu dispare, aceasta supraviețuiește încercărilor puterii de a o suprima, asimila ori, pur și simplu, integra, oricare ar fi instrumentele utilizate de stat: asimilarea (Franța, Bulgaria), devoluția teritorială (Catalonia, Tirolul de Sud), consociaționalismul (Elveția, Belgia) etc.[50] În mod cert, astăzi, în Europa există un număr mare de modele de amenajare lingvistică. Aceasta și datorită faptului că recomandările Uniunii Europene în ceea ce privește drepturile minorităților rezultă grosso modo din normele cuprinse în Carta Drepturilor Fundamentale, act ce afirmă principii generale, cum ar fi respectul diversității culturale, religioase și lingvistice (Art. 22/ 2007), interzicerea oricărei forme de discriminare (Art. 21/ 2007).

 

Europa etnică: modele identitare și de reprezentare politică

 

Din punct de vedere al structurii etno-lingvistice, atât „Noua Europă” cât și Europa Occidentală ar putea fi comparate cu niște mozaicuri, întrucât frontierele dintre comunitățile etno-lingvistice nu corespund în mod exact acelora ce separă statele. Există, însă, o diferență majoră. Spre deosebire de ceea ce se întâmplă în Europa Occidentală, minoritățile din țările ex-comuniste continuă să se definească precum diaspore, să se identifice în raport cu statele eponime[51], și nu în raport cu statul adoptiv. Potrivit lui Rogers Brubaker, minoritatea, statul de adopție și țara-mamă (kin-state ori homeland) formează o triadă iar cele trei naționalisme prezente în această triadă sunt, de cele mai multe ori, antagonice[52]. Este cazul celor trei milioane de maghiari din România, Slovacia, Serbia, Ucraina etc., celor două milioane de albanezi din Serbia, Muntenegru și Macedoania, celor două milioane de sârbi și croați din Bosnia și Herțegovina (înainte de război), celor un million de turci din Bulgaria etc.[53] Această situație rezultă, printre altele, și din incapacitatea statului de adopție de a reduce, prin politici adecvate, distanța socială din regiunile cu populație mixtă și de a încuraja formarea loialităților naționale[54]. O altă particularitate a Europei Centrale și de Est o reprezintă multitudinea statutelor juridice și, implicit, a drepturilor ce revin grupurilor minoritare. În Estonia și Letonia, majorității rușilor, considerați non-cetățeni, nu le este recunoscut dreptul de vot. În Lituania, în schimb, accesul la cetățenie nu este condiționat de limbă[55]. În Slovenia, România și Polonia, există legi speciale ce atribuie din oficiu minorităților naționale un număr de mandate în parlamentele naționale[56].

Atât în țările foste comuniste cât și în cele din vestul Europei, interesele specifice ale grupurilor etno-culturale sunt reprezentate de partide politice non-naționale[57]. Evoluția discursurilor și comportamentelor acestor partide pe scena politică reflectă într-o anumită măsură evoluția situației grupurilor minoritare din aceste regiuni iar, în cazul țărilor din Europa Centrală și Orientală, chiar maturizarea clasei politice.

Mișcarea pentru Drepturi și Libertăți (DPS) a turcilor din Bulgaria, Uniunea Democrată a Maghiarilor din România (UDMR), Partidul Civic Maghiar (MOS) și Mișcarea Creștin-Democrată Maghiară (MKDH) din Slovacia, Asociația Democratică a Maghiarilor din Voivodina (VDMK) sunt numai câteva dintre partidele etnice ce demonstrează, prin discursurile și platformele lor politice, că interesele centrale ale grupurilor minoritare s-au modificat în timp și că, în același timp, politica etnică a încorporat o nouă dimensiune – europeană. Deși o serie întreagă de revendicări etno-culturale rămân în continuare pe agenda de lucru a acestor partide, acest lucru nu ne împiedică să observăm că locul mizelor autonomiste, etniciste (devoluția teritorială, self-government) pare a fi luat treptat de preocupările privind modernizarea sistemelor de educație, de sănătate, de securitate socială,  buna guvernare etc.[58]

Deși deseori diferite din punct de vedere programatic, partidele etno-regionaliste din țările occidentale demonstrează și ele importanța chestiunilor etno-identitare în viața politică a comunităților locale. În Finlanda, Partidul Suedezilor (SFP), un partid mic dar un partener important în cadrul coalițiilor guvernamentale, are drept obiectiv central înfăptuirea descentralizării. În Norvegia, laponii (samii), deși reprezintă aproximativ 1% din populația totală, dispun de propriul lor parlament iar revendicările lor se întind de la drepturi politice speciale la crearea unui sistem de instituții paralel[59]. Situația Irlandei de Nord, provincie administrativă a Marii Britanii, este poate una dintre cele mai delicate; aceasta surprinde prin cel puțin două aspecte: excluderea de la exercitarea puterii și nivelul violenței etnice. Chiar dacă irlandofonii formează aproximativ 10 % din populația provinciei, niciun partid britanic nu numește candidați pentru Irlanda de Nord. Timp de 59 de ani, irlandezii catolici, spre deosebire de scoțieni, nu au fost reprezentați în cabinetele guvernului central[60]. Potrivit lui Johána Kristín Birnir, frustrările acumulate au generat banditismul politic, rebeliunile locale, chiar și actele de terorism. În Italia, în schimb, mișcarea politică a sud-tirolezilor (Partidul Poporului Sud-tirolez – SVP), și ei excluși de la putere aproximativ la fel de mult timp, nu a degenerat, ci a continuat să fie pașnică. La fel ca și sud-tirolezii germanofoni, francofonii din Valle d’Aosta, reprezentați de Uniunea Valdostană (UV), par a fi uitat experiența fascistă și perioada excluderii politice, definindu-se identitar prin raportare la miturile și istoria acestei regiuni – ca parte a Italiei[61]. În viața politică a Franței, partidele etno-regionaliste joacă un rol marginal. În departamentul Pirineilor Atlantici, Partidul Național Basc militează pentru prezervarea limbii și culturii basce. În Alsacia, formațiunea denumită Alsacia Înainte (ADA) este, de fapt, un satelit al Frontului Național. Doar în Corsica există un număr important de partide (Partidul Națiunii Corsicane, Independența Națiunii Corsicane etc.) cu un discurs etno-identitar clar. Asemănător ADA, partidele de extremă dreaptă din Belgia  (Interesul Flamand – VB, Frontul Național – FN) sunt susținute atât de alegătorii naționaliști cât și de cei xenofobi.

Astăzi se poate observa cu ușurință faptul că violența etnică, intransigența mișcărilor etno-naționaliste, xenofobia în spațiul public, revendicările autonomiste nu sunt fenomene întâlnite exclusiv în țările Europei Centrale și Orientale. Dacă la începutul anilor ’90 acestea erau net mai frecvente în Estul Europei, douăzeci de ani mai târziu deosebirea dintre cele două regiuni pare să piardă progresiv din intensitate.

 

Concluzii

 

În Europa etnică, diferențele cele mai mari par a fi cele dintre comunități, nu dintre țări. Desigur, în analiza sistemelor de amenajare etno-lingvistică și a sistemelor de partide, distincția dintre Europa Centrală și de Est, pe de o parte, și Europa Occidentală, pe de altă parte, ne apare ca fiind importantă. Totuși, studierea istoriei, a formării și evoluției identității în spațiile plurietnice, ne determină să afirmăm că despărțirea celor două regiuni în cercetările consacrate etnicității și interetnicității nu este pe deplin justificată. O dovedește, în plus, similitudinea preocupărilor partidelor etno-regionaliste. Fenomenul etnicității și cel al interetnicității nu comportă un caracter excepțional în niciuna dintre cele două zone examinate aici. Aceste observații ar putea servi drept argumente în pledoaria pentru studiul comparativ al comunităților ce formează Europa etnică.

 

 

Bibliografie:

 

 

Anagnostou, Dia, Nationalist Legacies and European Trajectories: Post-Communist Liberalization and Turkish Minority Politics in Bulgaria, Southeast European Black Sea Studies, Vol. 5, Nr. 1, 2005, pp. 89-111.

Anderson, Benedict, Imagined Communities. Reflections on the Origins and Spread of Nationalism, Verso, London, 1983.

Barbu, Daniel, De l’ignorance invincible dans la démocratie. Réflexions sur la transformation post-communiste, Studia Politica. Romanian Political Science Review, Vol. I, Nr. 1, 2001, pp. 19-29.

Bărbulescu, Mihai, Dennis Deletant, Keith Hitchins, Şerban Papacostea, Pompiliu Teodor, Istoria României, Editura Corint, București, 2002.

Barry, Brian, Political Accommodation and Consociational Democracy, British Journal of Political Science, Vol. 5, Nr. 4, 1975, pp. 477-505.

Barth, Frederik (editor), Ethnic Groups and Boundaries: The Social Organization of Culture Differences, Allen & Unwin/Forgalet, London/Oslo, 1969.

Barth, Fredrik, „Problems in Conceptualizing Cultural Pluralism, with Illustration from Somar, Oman, în The Prospects for Plural Societies, David Maybury-Lewis (editor), American Ethnological Society, Washington, 1984, pp. 77-87.

Bidart, Pierre, La singularité basque. Généalogie et usages, Presses Universitaires de France, Paris, 2001.

Birnir, Johána Kristín, Ethnicity and Electoral Politics, Cambridge University Press, New York, 2007.

Bouquet, Jean-Jacques, Histoire de la Suisse, Presses Universitaires de France, Paris, 2007.

Bourdieu, Pierre, Ce que parler veut dire. L’Économie des échanges linguistiques, Fayard, Paris, 1982.

Bourdieu, Pierre, La distinction. Critique sociale du jugement, Les Éditions de Minuit, Paris, 1979.

Bousmar, Eric, Sébastien Dubois și Nathalie Tousignant (editori), Les 175 ans de la Belgique. Histoire d’une commémoration et commémoration d’une histoire: regards critiques, Facultés universitaires Saint-Louis, Bruxelles, 2007.

Braud, Philippe, Sociologie politique, Librairie Générale de Droit et de Jurisprudence, Paris, 2004.

Brubaker, Rogers, Nationalism Reframed. Nationhood and the National Question in the New Europe,  Cambridge University Press, Cambridge, 1996.

Connor, Walker, Self-Determination: The New Phase, World Politics, Vol. 20, Nr. 1, 1967, pp. 49-50.

Conversi, Daniele, The Basques, the Catalans and Spain, University of Nevada Press, Reno, 1997.

Csergo, Zsuzsa, Talk of the Nation. Language and Conflict in Romania and Slovakia, Cornell University Press, Ithaca, 2007.

Cuaz, Marco, Alle radici di un’identità. Studi di storia valdostana, Le Château, Aoste, 1997.

de Meeüs, Adrien, Histoire des Belges, Fayard, Paris, 1958.

De Waele, Jean-Michel și Laetitia de Radiguès, La minorité hongroise de Slovaquie jusqu’à la chute du gouvernement Meciar, Transitions, Vol. XXXV, Nr. 2, 1994, pp. 23-45.

Dogan, Mattei, Sociologie politică. Opere alese, Editura Alternative, București, 1999.

Dorchy, Henry, Histoire des Belges des origines à 1991, De Boeck-Wesmael, Bruxelles, 1991.

Drobizheva, Leokadia, Rose Gottemoller, Catherine Kelleher și Lee Walker (editori), Ethnic Conflict in the Post-Soviet World: Case Studies and Analysis,  M.E. Sharpe, New York, 1996.

Dumitrescu, Doru, Carol Căpiţă și Mihai MANEA (editori), Istoria minorităţilor naţionale din România, Editura Didactică şi Pedagogică, București, 2008.

Eberhardt, Piotr, Ethnic Groups and Population Changes in Twentieth-Century Central-Eastern Europe. History, Data and Analysis,  M.E. Sharpe, New York, 2003.

Elster, John, Claus Offe și Ulrich K. Preuss (editori), Institutional Design in Post-Communist Societies: Rebuilding the Ship at Sea, Cambridge University Press, Cambridge, 1998.

Eminov, Ali, Turkish and Other Muslim Minorities of Bulgaria, Hurst, London, 1997.

Ferrer, Ferrán, L’Espagne des communautés autonomes et les droits linguistique, în La mosaïque linguistique. Regards éducatifs sur les pays industrialisés, Soledad Perez (editor), L’Harmattan, Paris, 1998.

Geertz, Clifford, The Interpretation of Cultures, Basic Books, New York, 1973.

Giurescu, Dinu C. (coord.), Istoria României în date, Editura Enciclopedică, București, 2003.

Hasquin, Hervé, Historiographie et politique en Belgique, Université de Bruxelles/Institut Jules-Destrée, Bruxelles/Charleroi, 1996.

Hermet, Guy, Histoire des nations et du nationalisme en Europe, Éditions du Seuil, Paris, 1996.

Jenne, Erin K., Ethnic Bargaining. The Paradox of Minority Empowerment, Cornell University Press, Ithaca, 2007.

Leff, Carol Skalnik și Susan B. Mikula, Institutionalizing Party Systems in Multiethnic States: Integration and Ethnic Segmentation in Czechoslovakia: 1918-1992, Slavic Review, Vol. 61, Nr. 2, 2002, pp. 292-314.

Lijphart, Arend, Democracy in Plural Societies. A Comparative Exploration, Yale University Press, New Haven, 1977.

Lipset, Seymour Martin, Political Man: The Social Bases of Politics, Doubleday, Garden City, 1960.

Lutem, Ömer, The Turkish Minority in Bulgaria, Foreign Policy Quarterly, Nr. 25.

Manent, Pierre, La démocratie et la nation, Studia Politica. Romanian Political Science Review, Vol. I, Nr. 1, 2001, pp. 9-17.

Manhès, Yves, Histoire des Belges et de la Belgique,Vuibert, Paris, 2005.

Martiniello, Marco, L’ethnicité dans les sciences sociales, Presses Universitaires de France, Paris, 1995.

McRAE, Kenneth D., The Plural Society and the Western Political Tradition, Canadian Journal of Political Science/Revue Canadienne de science politique, Vol. 12, Nr. 4, 1979, pp. 675-688.

McRAE, Kenneth D., Conflict and Compromise in Multilingual Societies: Switzerland, Wilfrid Laurier University Press, Waterloo, 1983.

Milza, Pierre, Histoire de l’Italie: des origines à nos jours, Fayard, Paris, 2005.

Nevola, Gaspare (editor), Altre Italie. Identità nazionale e Regioni a statuto speciale, Carocci Editore, Roma, 2003.

Nielsen, François, Toward a Theory of Ethnic Solidarity in Modern Societies, American Sociological Review, Vol. 50, Nr. 2, 1985, pp. 133-149.

Nouzille, Jean, Transylvania. An Area of Contacts and Conflicts, Editura Enciclopedică, București, 1996.

Park, Robert Ezra, Race and Culture, The Free Press, Glencoe, 1950.

Petcova, Lilia, The Ethnic Turks in Bulgaria: Social integration and impact on Bulgarian-Turkish relations, 1947-2000, Global Review of Ethnopolitics, Vol. 1, Nr. 4, pp. 42-59.

Pilet, Jean-Benoit, Jean-Michel De Waele și Serge Jaumain (editori), L’absence des partis nationaux: menace ou opportunité, Éditions de l’Université de Bruxelles, Bruxelles, 2009.

Plasseraud, Yves, Les minorités, Montchrestien, Paris, 1998.

Poutignat, Philippe și Jocelyne Streiff-Fenart, Théories de l’ethnicité (suivi de Fredrik Barth, Les groupes ethniques et leurs frontières), Presses Universitaires de France, Paris, 1995.

Rose, Richard și Neil Munro, Elections and Parties in New European Democracies, C.Q. Press, Washington, 2003.

Roy, Olivier, The New Central Asia: The Creation of Nations, New York University Press, New York, 2000.

Saint-Blancat, Chantal, Transformazione linguistica e culturale della minoranza valdostana, Duc, Aoste, 1979.

Schattschneider, Eric, Party Government, Rinehart and Co., New York, 1942.

Schöpflin, Georges, Nations, Identity, Power. The New Politics of Europe, Hurst, London, 2000.

Semb, Anne Julie, „How Norms Affect Policy: The Case of Sami Policy in Norway, International Journal on Minority and Group Rights, Vol. 8, nr. 2-3 (Special Issue on Sami Rights in Finland, Norway, Russia and Sweden), 2001, pp. 177-222.

Şimşir, Bilâl N., The Turks of Bulgaria (1878-1985), K. Rustem & Brother, London, 1988.

Stein, Jonathan (editor), The Politics of National Minority Participation in Post-Communist Europe. State-Building, Democracy, and Ethnic Mobilization, East-West Institute, M.E. Sharpe Armonk, New York, 2000.

Suciu, Oana-Valentina, Are We at the End of Ethnicity?, Studia Politica. Romanian Political Science Review, Vol. IX, Nr. 3, 2009, pp. 501-514.

Suciu, Oana-Valentina, Political Representation of Ethnic Minorities in Romania Elections 2004, Studia Politica. Romanian Political Science Review, Vol. V, Nr. 1, 2005, pp. 143-167;

Sugar, Paul F. (editor), Ethnic Diversity and Conflict in Eastern Europe, ABC-Clio, Santa Barbara, 1980.

Sugar, Peter F. și Ivo J. Lederer (editori), Nationalism in Eastern Europe, University of Washington Press, Seattle, 1969.

Szúcs, Jenó, Les trois Europes, L’Harmattan, Paris, 1985.

Todorova, Maria, Balcanii şi balcanismul, Editura Humanitas, București, 2000; Alain Monnier, L’Europe de l’Est: différente et diverse, Population, Vol. 46, Nr. 3, 1991, pp. 443-461.

Toledano Laredo, Emma, Le poids des minorités hongroises dans les relations internationales de la Hongrie, Transitions, Vol. XXXVII, Nr. 2, 1996, pp. 77-129.

Truman, David B., The Governmental Process: Political Interests and Public Opinion, Knopf, New York, 1951. Bentley, Arthur F., The Process of Government: A Study of Social Pressures, Principia Press of Illinois, Evanston, 1955.

Van des Berghe, Pierre, Race and ethnicity: Essays on Comparative Sociology, Basic Books, New York, 1970.

Von Busekist, Astrid, La Belgique. Politiques des langues et construction de l’État de 1780 à nos jours, Éditions Duculot, Paris/Bruxelles, 1998.

Walter, François, Histoire de la Suisse, Éditions Alphil, Neuchâtel, 2011.

Weber, Max, Économie et société, Vol. I, Les catégories de la sociologie, Plon, Paris, 1995.

Weber, Max, Économie et société, Vol. II, L’organisation et les puissances de la société, Plon, Paris, 1995.

Wils, Lode, Histoires des nations belges: Belgique, Flandre, Wallonie: quinze siècles de passé commun, Quorum, Ottignies, 1996.

Witte, Els (editor), Histoire de Flandre: des origines à nos jours, La Renaissance du livre, Bruxelles, 1983.

Woolf, Stuart J., Storia d’Italia, le Regioni dall’Unità ad oggi, la Valle d’Aosta, Einaudi, Torino, 1996.

 



[1] Maria Todorova, Balcanii şi balcanismul, Editura Humanitas, București, 2000; Alain Monnier, L’Europe de l’Est: différente et diverse, Population, Vol. 46, Nr. 3, 1991, pp. 443-461.

[2] Jenó Szúcs, Les trois Europes,  L’Harmattan, Paris, 1985.

[3] Guy Hermet, Histoire des nations et du nationalisme en Europe,  Éditions du Seuil, Paris, 1996.

[4] Pierre Manent, La démocratie et la nation, Studia Politica. Romanian Political Science Review, Vol. I, Nr. 1, 2001, pp. 9-17.

[5] Oana-Valentina Suciu, Are We at the End of Ethnicity?, Studia Politica. Romanian Political Science Review, Vol. IX, Nr. 3, 2009, pp. 501-514.

[6] Potrivit lui Brubaker, chestiunea naționalismului este esențială pentru înțelegerea fenomenelor specifice Europei post-comuniste. Vezi Rogers Brubaker, Nationalism Reframed. Nationhood and the National Question in the New Europe,  Cambridge University Press, Cambridge, 1996.

[7] Daniel Barbu, De l’ignorance invincible dans la démocratie. Réflexions sur la transformation post-communiste, Studia Politica. Romanian Political Science Review, Vol. I, Nr. 1, 2001, pp. 19-29.

[8]  Kenneth D. McRae, The Plural Society and the Western Political Tradition, Canadian Journal of Political Science/ Revue Canadienne de science politique, Vol. 12, Nr. 4, 1979, pp. 675-688; Arend Lijphart, Democracy in Plural Societies. A Comparative Exploration, Yale University Press, New Haven, 1977.

[9] Max Weber, Économie et société, Vol. I, Les catégories de la sociologie, Plon, Paris, 1995, p. 81.

[10] Pierre Bourdieu, La distinction. Critique sociale du jugement, Les Éditions de Minuit, Paris, 1979.

[11] Idem, Ce que parler veut dire. L’Économie des échanges linguistiques, Fayard, Paris, 1982.

[12] Benedict Anderson, Imagined Communities. Reflections on the Origins and Spread of Nationalism, Verso, London, 1983.

[13] Max Weber, Économie et société, Vol. II, L’organisation et les puissances de la société, Plon, Paris, 1995, p. 130.

[14] Mattei Dogan, Sociologie politică. Opere alese, Editura Alternative, București, 1999, pp. 214-218.

[15] Eric Schattschneider, Party Government, Rinehart and Co., New York, 1942; Seymour Martin Lipset, Political Man: The Social Bases of Politics, Doubleday, Garden City, 1960.

[16] David B. Truman, The Governmental Process: Political Interests and Public Opinion, Knopf, New York, 1951; Arthur F. Bentley, The Process of Government: A Study of Social Pressures, Principia Press of Illinois, Evanston, 1955.

[17] Walker Connor, Self-Determination: The New Phase, World Politics, Vol. 20, Nr. 1, 1967, pp. 49-50; Arend Lijphart, op.cit.

[18] Fredrik Barth, „Problems in Conceptualizing Cultural Pluralism, with Illustration from Somar, Oman, în The Prospects for Plural Societies, David Maybury-Lewis (editor), American Ethnological Society, Washington, 1984, pp. 77-87.

[19] Brian Barry, Political Accommodation and Consociational Democracy, British Journal of Political Science, Vol. 5, Nr. 4, 1975, pp. 477-505.

[20] François Nielsen, Toward a Theory of Ethnic Solidarity in Modern Societies, American Sociological Review, Vol. 50, Nr. 2, 1985, pp. 133-149.

[21] Max Weber, Économie et société, Vol. II, L’organisation…, pp. 140-144.

[22] Marco Martiniello, L’ethnicité dans les sciences sociales, Presses Universitaires de France, Paris, 1995, pp. 21-25.

[23] Philippe Poutignat și Jocelyne Streiff-Fenart, Théories de l’ethnicité (suivi de Fredrik Barth, Les groupes ethniques et leurs frontières), Presses Universitaires de France, Paris, 1995.

[24] Philippe Braud, Sociologie politique, Librairie Générale de Droit et de Jurisprudence, Paris, 2004, pp. 86-101.

[25] Clifford Geertz, The Interpretation of Cultures, Basic Books, New York, 1973.

[26] Pierre Van des Berghe, Race and ethnicity: Essays on Comparative Sociology, Basic Books, New York, 1970.

[27] Robert Ezra Park, Race and Culture, The Free Press, Glencoe, 1950.

[28] Frederik Barth (editor), Ethnic Groups and Boundaries: The Social Organization of Culture Differences, Allen & Unwin/Forgalet, London/Oslo, 1969.

[29] Yves Plasseraud, Les minorités, Montchrestien, Paris, 1998, pp. 42-51.

[30] Doru Dumitrescu, Carol Căpiţă și Mihai MANEA (editori), Istoria minorităţilor naţionale din România, Editura Didactică şi Pedagogică, București, 2008; Dinu C. Giurescu (coord.), Istoria României în date, Editura Enciclopedică, București, 2003; Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, Şerban Papacostea, Pompiliu Teodor, Istoria României, Editura Corint, București, 2002.

[31] Jean Nouzille, Transylvania. An Area of Contacts and Conflicts, Editura Enciclopedică, București, 1996.

[32] Sursa: Recensământul populației și al locuințelor (2002), Institutul Național de Statistică al României. http://www.insse.ro/cms/files/RPL2002INS/index_rpl2002.htm (accesat la data de 31 martie 2012).

[33] Bilâl N. Şimşir, The Turks of Bulgaria (1878-1985), K. Rustem & Brother, London, 1988.

[34] Ömer Lutem, The Turkish Minority in Bulgaria, Foreign Policy Quarterly, Nr. 25; Lilia Petcova, The Ethnic Turks in Bulgaria: Social integration and impact on Bulgarian-Turkish relations, 1947-2000, Global Review of Ethnopolitics, Vol. 1, Nr. 4, pp. 42-59.

[35] Olivier Roy, The New Central Asia: The Creation of Nations, New York University Press, New York, 2000.

[36] Sursa : Recensământul populației (2001), Institutul Național de Statistică al Bulgariei. http://www.nsi.bg/regstatmapen.php (accesat la data de 31 martie 2012).

[37] Ali Eminov, Turkish and Other Muslim Minorities of Bulgaria, Hurst, London, 1997, pp. 167-178; Dia Anagnostou, Nationalist Legacies and European Trajectories: Post-Communist Liberalization and Turkish Minority Politics in Bulgaria, Southeast European Black Sea Studies, Vol. 5, Nr. 1, 2005, pp. 89-111; John Elster, Claus Offe și Ulrich K. Preuss (editori), Institutional Design in Post-Communist Societies: Rebuilding the Ship at Sea, Cambridge University Press, Cambridge, 1998, p. 268.

[38] Sursa : Recensământul populației (2001), Institul de Statistică al Republicii Slovace. http://portal.statistics.sk/showdoc.do?docid=3035 (accesat la data de 31 martie 2012).

[39] Carol Skalnik Leff și Susan B. Mikula, Institutionalizing Party Systems in Multiethnic States: Integration and Ethnic Segmentation in Czechoslovakia: 1918-1992, Slavic Review, Vol. 61, Nr. 2, 2002, pp. 292-314.

[40] Adrien de Meeüs, Histoire des Belges, Fayard, Paris, 1958); Els Witte (editor), Histoire de Flandre: des origines à nos jours, La Renaissance du livre, Bruxelles, 1983; Henry Dorchy, Histoire des Belges des origines à 1991, De Boeck-Wesmael, Bruxelles, 1991; Hervé Hasquin, Historiographie et politique en Belgique, Université de Bruxelles/Institut Jules-Destrée, Bruxelles/Charleroi, 1996; Lode Wils, Histoires des nations belges: Belgique, Flandre, Wallonie: quinze siècles de passé commun, Quorum, Ottignies, 1996; Yves Manhès, Histoire des Belges et de la Belgique,Vuibert, Paris, 2005; Eric Bousmar, Sébastien Dubois și Nathalie Tousignant (editori), Les 175 ans de la Belgique. Histoire d’une commémoration et commémoration d’une histoire: regards critiques, Facultés universitaires Saint-Louis, Bruxelles, 2007.

[41] Astrid Von Busekist, La Belgique. Politiques des langues et construction de l’État de 1780 à nos jours, Éditions Duculot, Paris/Bruxelles, 1998. 

[42] Sursa : Recensământul federal al populației, realizat și publicat de Biroul Federal de Statistică al Confederației.

http://www.bfs.admin.ch/bfs/portal/fr/index/dienstleistungen/geostat/datenbeschreibung/volks-__gebaeude-2.html (accesat la data de 31 martie 2012).

[43] Jean-Jacques Bouquet, Histoire de la Suisse, Presses Universitaires de France, Paris, 2007; François Walter, Histoire de la Suisse, Éditions Alphil, Neuchâtel, 2011.

[44] Kenneth D. McRae, Conflict and Compromise in Multilingual Societies: Switzerland, Wilfrid Laurier University Press, Waterloo, 1983, pp. 172-179.

[45] Chantal Saint-Blancat, Transformazione linguistica e culturale della minoranza valdostana, Duc, Aoste, 1979; Marco Cuaz, Alle radici di un’identità. Studi di storia valdostana, Le Château, Aoste, 1997; Stuart J. Woolf, Storia d’Italia, le Regioni dall’Unità ad oggi, la Valle d’Aosta, Einaudi, Torino, 1996.

[46] Pierre Milza, Histoire de l’Italie: des origines à nos jours, Fayard, Paris, 2005.

[47] Ferrán Ferrer, L’Espagne des communautés autonomes et les droits linguistique, în La mosaïque linguistique. Regards éducatifs sur les pays industrialisés, Soledad Perez (editor), L’Harmattan, Paris, 1998.

[48] Pierre Bidart, La singularité basque. Généalogie et usages, Presses Universitaires de France, Paris, 2001; Daniele Conversi, The Basques, the Catalans and Spain, University of Nevada Press, Reno, 1997.

[49] Georges Schöpflin, Nations, Identity, Power. The New Politics of Europe, Hurst, London, 2000.

[50] Ibidem, pp. 116-128, 231-240.

[51] Emma Toledano Laredo, Le poids des minorités hongroises dans les relations internationales de la Hongrie, Transitions, Vol. XXXVII, Nr. 2, 1996, pp. 77-129.

[52] Una dintre excepțiile cele mai importante în acest sens ne este oferită de germanii din țările Europei Centrale și de Est.

[53] Rogers Brubaker, op.cit., pp. 55-77. De asemenea, vezi Erin K. Jenne, Ethnic Bargaining. The Paradox of Minority Empowerment, Cornell University Press, Ithaca, 2007, pp. 91-125; Paul F. Sugar (editor), Ethnic Diversity and Conflict in Eastern Europe, ABC-Clio, Santa Barbara, 1980; Peter F. Sugar și Ivo J. Lederer (editori), Nationalism in Eastern Europe, University of Washington Press, Seattle, 1969.

[54] Potrivit lui Jean-Michel De Waele și Laetitia de Radiguès, soluționarea conflictelor interetnice depinde în bună măsură de angajamentele pe care țările și le asumă în cadrul parteneriatului cu instituțiile europene și, de asemenea, de eforturile financiare pe care statele le depun în acest sens. Vezi Jean-Michel De Waele și Laetitia de Radiguès, La minorité hongroise de Slovaquie jusqu’à la chute du gouvernement Meciar, Transitions, Vol. XXXV, Nr. 2, 1994, pp. 23-45.

[55] Leokadia Drobizheva, Rose Gottemoller, Catherine Kelleher și Lee Walker (editori), Ethnic Conflict in the Post-Soviet World: Case Studies and Analysis,  M.E. Sharpe, New York, 1996.

[56] Oana-Valentina Suciu, Political Representation of Ethnic Minorities in Romania Elections 2004, Studia Politica. Romanian Political Science Review, Vol. V, Nr. 1, 2005, pp. 143-167; Richard Rose și Neil Munro, Elections and Parties in New European Democracies, C.Q. Press, Washington, 2003, p. 46; Jonathan Stein (editor), The Politics of National Minority Participation in Post-Communist Europe. State-Building, Democracy, and Ethnic Mobilization, East-West Institute, M.E. Sharpe Armonk, New York, 2000.

[57] Jean-Benoit Pilet, Jean-Michel De Waele și Serge Jaumain (editori), L’absence des partis nationaux: menace ou opportunité, Éditions de l’Université de Bruxelles, Bruxelles, 2009.

[58] Zsuzsa Csergo, Talk of the Nation. Language and Conflict in Romania and Slovakia, Cornell University Press, Ithaca, 2007; Piotr Eberhardt, Ethnic Groups and Population Changes in Twentieth-Century Central-Eastern Europe. History, Data and Analysis,  M.E. Sharpe, New York, 2003.

[59] Anne Julie Semb, „How Norms Affect Policy: The Case of Sami Policy in Norway, International Journal on Minority and Group Rights, Vol. 8, nr. 2-3 (Special Issue on Sami Rights in Finland, Norway, Russia and Sweden), 2001, pp. 177-222.

[60] Johána Kristín Birnir, Ethnicity and Electoral Politics, Cambridge University Press, New York, 2007, pp. 167-177.

[61] Gaspare Nevola (editor), Altre Italie. Identità nazionale e Regioni a statuto speciale, Carocci Editore, Roma, 2003.

Formațiuni politice și activitate parlamentară. O perspectivă longitudinală asupra grupului parlamentar al Uniunii Democrate a Maghiarilor din România (Political Parties and Parliamentary Activity. A Case study on the Democratic Alliance of Hungarians in

Formațiuni politice și activitate parlamentară. O perspectivă longitudinală asupra grupului parlamentar al Uniunii Democrate a Maghiarilor din România

(Political Parties and Parliamentary Activity. A Case study on the Democratic Alliance of Hungarians in Romania)

 

Bogdan GHEORGHIŢĂ

Sabina-Adina LUCA

 Dragoş DRAGOMAN

 

 

Abstract: The political representation of the ethnic groups is important for the stability of a political system. Observing the parliamentary activity of the Democratic Alliance of Hungarians in Romania (DAHR), between 1990-2012, we have tried to understand the differences between political parties in parliament. It seems that DAHR is rather characterised by a political „apathy” having few legislative initiatives. Also, this political group seems to be rather a conservative organisation, if we consider that there are few new members wich enter as deputies or senators over the time. An explanation could be, that they are more concerned with the fullfilment of targets like the introduction of mother tongue education.

 

Keywords: parliamentary activity, political representation, ethnic minority, political parties.

 

 

Introducere

 

Relaţiile interetnice pot fi privite şi prin prisma înţelegerii relaţiilor dintre elite. Mai ales la nivel politic, elitele traduc conflictele, ori liniile de forţă de la nivel societal. Pe de altă parte, nu e de neglijat nici aspectul că elitele, în diferite modele lansate până acum, sunt piloni importanţi în formarea opiniei. Existenţa unei formaţiuni politice a maghiarilor din România, cu reprezentare parlamentară ne poate ajuta să înţelegem mai bine această perspectivă. Am ales deci, pentru acest demers, formaţiunea politică a maghiarilor datorită disponibilităţii datelor şi datorită faptului că reprezintă cea mai importantă minoritate etnică din România.

Studiul de faţă este o analiză descriptivă pe caracteristici demografice şi de activitate parlamentară a formaţiunilor politice, într-o perspectivă longitudinală. Pornind de la caracteristicile socio-demografice şi de la indicatorii activităţii pentru diferitele grupuri parlamentare am abordat structurarea legislativului ca un veritabil sistem demografic. Există diferenţe semnificative la nivelul grupurilor parlamentare în ceea ce priveşte activitatea acestora măsurată ca iniţiative legislative, moţiuni, întrebări şi interpelări? Pornind de la întrebarea de mai sus ne propunem mai departe să observăm activitatea parlamentară a diferitelor grupuri politice. Există oare diferenţe între aceste grupuri din punctul de vedere al activităţii parlamentare? Dar în ceea ce-i priveşte pe reprezentanţii comunităţii maghiare? Să fie caracterizaţi aceştia de un activism legislativ sau parlamentar mai ridicat decât celelalte grupuri politice, în contextul reprezentării unei minorități cu o agendă publică relativ vizibilă?

 

Cadrul teoretic

 

În contextul stratificării sociale am putea aborda conceptul de elită, înțelegându-l ca pe un grup de indivizi puțin numeros care se bucură de poziții privilegiate în virtutea cărora au dreptul de a tranșa conflicte valorice ori de a împărți resurse comunitare[1]. După discuțiile inițiate de Gaetano Mosca, Vilfredo Pareto sau Robert Michels și trecând prin gândirea lui Karl Marx într-o perspectivă a conflictului, elitele politice sunt studiate azi în legătură cu democratizarea, elita parlamentară fiind considerată o imagine a societății, a structurii sociale[2]. Suntem aici interesați mai cu seamă de jaloane conceptuale care să reliefeze stadiul actual al cercetării cu privire la reprezentarea politică a minorităților la nivel parlamentar. Multe studii cu privire la elita parlamentară după prăbușirea comunismului au avut în vedere statele din regiune[3]. Astfel de studii au reliefat, pe de o parte o serie de caracteristici demografice ale aleșilor ori au încercat să observe înnoirea legislativului, apariția parlamentarilor aflași la primul mandat. În Ungaria de exemplu, Partidul Socialist (MSzP), în 2002, a încercat să propună un număr ridicat de candidați fără experiență pentru a susține înnoirea legislativului[4].

În general, studiile cu privire la reprezentarea politică, mai ales în contextul democratizării, s-au concentrat pe diferite aspecte ale structurii sociale. Unii autori[5] au constatat că, dacă în cazul reprezentării femeilor în viața politică, mai ales sub aspect parlamentar, există studii consistente, discuția cu privire la reprezentarea politică a minorităților etnice nu este atât de dezvoltată. Necesitatea de a înțelege mai bine spațiul politic, mai ales pentru România, o țară cu o importantă minoritate maghiară preponderent localizată în sud-estul Transilvaniei, ne îndeamnă să observăm felul în care aeastă minoritate este reprezentată. Uniunea Democrată a Maghiarilor din România (UDMR) este reprezentantul politic al comunității la nivel parlamentar, obținând, în urma alegerilor, la nivel parlamentar, o proporție asemănătoare de locuri cu procentul pe care etnia îl ocupă la nivelul populației din România.

În general, studiile arată că o reprezentare politică mai bună a grupurilor etnice determină o mai bună includere a acestora la nivelul socio-politic, iar acest lucru determină, pe cale de consecință, faptul că mai puțini dintre membrii minorității se simt alienați, marginalizați de sistemul politic[6].

Reprezentarea politică a minorităților la nivel parlamentar reprezintă un element important care poate lupta împotriva entropiei sociale în sens larg, cu atât mai mult cu cât, în ochii celor care aparțin unor minorități etnice, un reprezentant al propriei etnii pare a reprezenta mai bine interesele etniei decât ar face-o un ne-membru[7].

În ciuda multor eforturi de reprezentare politică a diferitelor minorități, mai ales la nivel parlamentar, concluziile multor studii arată că, în general, minoritățile sunt subreprezentate[8].

Prin urmare, o serie de studii accentuează importanța reprezentării politice a minorităților ca un element important al includerii acestora în corpul politic. Reprezentarea politică face ca grupul etnic să fie auzit, înțeles, valorizat. În acest fel, șansa de a lupta pentru interesele proprii în interiorul sistemului politic determină o abordare de tip cooperare. Conflictul, deși poate exista, este minimizat. În absența reprezentării crește alienarea membrilor grupului etnic iar membrii acestuia s-ar simți marginalizați, excluși, înlăturați de la redistribuția resurselor.

 

Datele

 

Analiza s-a raportat la deputaţii şi senatorii din perioada postdecembristă. Structura internă a fiecărei legislaturi a fost „radiografiată” cu accent pe caracteristicile socio-demografice ale deputaţilor şi senatorilor (vârstă, gen, educaţie) şi, de asemenea, prin reliefarea activităţii parlamentare (măsurată ca număr de iniţiative legislative, întrebări şi interpelări şi participarea la moţiuni)[9]. Datele au fost culese de pe site-urile web ale Camerei Deputaţilor şi Senatului. Analiza a inclus toţi deputaţii şi senatorii dintr-o legislatură, fie că şi-au început mandatul în urma alegerilor, fie că au înlocuit colegi care au părăsit, din diferite motive, forul legislativ. În acest fel, am considerat membrii Camerei Deputaţilor şi Senatului ca făcând parte dintr-un “sistem demografic”[10], care se caracterizează prin „intrări” şi „ieşiri”. Analiza i-a exclus pe cei „neafiliaţi” grupurilor parlamentare ale partidelor politice pentru că interesul de faţă s-a cantonat în jurul activităţii grupurilor politice.

Datele culese în perioada iulie 2012 – iulie 2011, în câteva reprize, sunt limitate într-o anumită măsură de faptul că, în unele cazuri, lipsesc informaţiile necesare, iar, pe de altă parte, unii deputaţi şi-au schimbat de-a lungul timpului grupul politic. În analiza de faţă am păstrat apartenenţa politică aşa cum apărea la momentul respectiv pe site-ul de internet. E de precizat aici că, acestă limitare, se aplică mai degrabă grupurilor parlamentare altele decât cel al UDMR, în acest din urmă caz migraţia politică nefiind un subiect de dezbatere. Pe de altă parte, să mai precizăm că datele sunt cu atât mai complete cu cât ne apropiem de legislatura prezentă. Dacă la legislaturile imediat post-revoluţionare datele au fost greu de completat, în ceea ce priveşte legislaturile de după anul 2000, datele au fost mult mai disponibile. Radiografierea activităţii parlamentare s-a circumscris, unui demers cantitativ şi nu unuia calitativ, care ar putea fi un subiect pentru cercetări viitoare. În final o precizare. Baza de date a mai făcut obiectul altor analize specificate în text, cu care dialoghează textul de față, iar din această cauză, unele din concluzii au mai fost parțial atinse. Am decis însă acest tip de dialog pentru o mai clară explicație și comparație.

 

 

Rezultate

 

Grupuri parlamentare şi „înnoire”

Cu fiecare ciclu electoral se constată două categorii de parlamentari. Cei ale căror mandate se re-înnoiesc (cei care candidând, obţin un nou mandat) şi cei care se află la primul mandat. În acest context am fost interesaţi să observăm aceste proporţii pe diferite grupuri parlamentare.  O discuţie cu privire la înnoirea Camerei Deputaţilor o dată cu introducerea votului uninominal a făcut obiectul altui studiu[11]. În acest context am fost interesaţi de media mandatelor pe grupuri parlamentare. Raportat la grupurile parlamentare există o dinamică a mediei care necesită o discuţie. Aşa cum sugerează datele din tabelul 1, există grupuri parlamentare cu deputaţi şi senatori foarte „longevivi”. Uniunea Democrată a Maghiarilor din România (UDMR) este unul dintre aceste grupuri. În legislatura 1990-1992, de exemplu, şase deputaţi vor face parte din două legislaturi, un deputat va face parte din trei legislaturi, cinci vor face parte din patru legislaturi, un deputat va reprezenta alegătorii de cinci ori, iar patru deputaţi vor aduna șase mandate.

 

Tabelul 1: Media mandatelor în Camera Deputaţilor comparativ pe legislaturile 1990-1992, 2000-2004, pe grupuri parlamentare

Legislatura

 

Grupul parlamentar

1990-1992

2000-2004

Frontul Salvării Naţionale

1,62 (N= 294)

Partidul Democrat

2,95 (N= 23)

Partidul Naţional Liberal

1,50 (N= 32)

2,46 (N= 15)

Partidul Naţional Ţărănesc Creştin şi Democrat

1,84 (N= 13)

Partidul România Mare

1,93 (N= 49)

Partidul Social Democrat

2,03 (N= 105)

Uniunea Democrată a Maghiarilor din România

2,65 (N= 29)

3,57 (N= 21)

Sursa: www.cdep.ro

 

Din datele analizate, UDMR pare a fi grupul parlamentar cu cea mai ridicată medie a mandatelor din Camera Deputaţilor. Cei care compun grupul parlamentar al UDMR sunt longevivi. În acest fel, grupul parlamentar al UDMR pare a fi format mai degrabă din reprezentanţi care îşi re-înnoiesc mandatele în cel mai înalt grad (faţă de celelalte grupuri parlamentare). Am putea în acest context discuta, fie de un „conservatorism”, o lipsă a permeabilităţii din partea grupului parlamentar al UDMR, fie de lipsa unui bazin de recrutare al viitorilor parlamentari de la nivelul comunităţii[12]. Pentru Senat, pentru legislativele din 2000-2004, 2004-2008 şi 2008-2012*, UDMR are pe rând mediile 3,58 (N= 12), 3,23 (N= 13) şi 2,77 (N= 9). Încă o dată, şi în acest caz, mediile UDMR sunt cele mai ridicate. Observăm chiar că, pentru acestă cameră, mediile UDMR cresc, prin urmare, am putea afirma că în acest caz, numărul de re-înnoire a mandatelor este şi mai mare. Desigur, numărul de cazuri luate în discuţie nu este mare dar este în acord cu proporţia numărului de senatori UDMR faţă de celelalte grupuri parlamentare. Prin comparație, la Senat, PSD are o medie în jurul valorii de 2 în perioada 2000-2012, iar PDL are, după 2004, o medie în jurul valorii de 1,8. Prin urmare, datele analizate sugerează că grupul parlamentar al UDMR pare a fi cel mai conservator din punctul de vedere al apariţiei de noi membri, atât la Camera Deputaţilor cât şi la Senat. Mai mulţi parlamentari UDMR îşi re-înnoiesc mandatele decât în cazul altor grupuri parlamentare. Tot datele din tabelul 1 arată, de exemplu, că pentru legislatura 2000-2004, UDMR are din nou cea mai ridicată medie (3,57) în ciuda faptului că și alte medii cresc, cum e cazul PD (2,95) sau PNL (2,46).

Dar cât de numeroşi sunt cei care îşi re-înnoiesc mandatele faţă de „noii-veniţi”? În acest sens am fost interesaţi de calcularea acestor ponderi pentru legislaturile 2004-2008 şi 2008-2012 în ceea ce priveşte Camera Deputaţilor[13]. În cazul UDMR doar un procent de 36,37 % deputaţi ai formaţiunii politice a maghiarilor se află la primul mandat în anul 2004, în timp ce restul sunt deputaţi care şi-au re-înnoit mandatele. În cazul acestei legislaturi constatăm că, de data aceasta, Partidul România Mare, cu 47,62 % de deputaţi aflaţi la primul mandat se află printre grupurile parlamentare care s-au înnoit cel mai puţin. Partidul Social Democrat şi Partidul Conservator cu 53,70 % respectiv 57,90 % deputaţi aflaţi la primul mandat în 2004 par a asigura un relativ echilibru între „continuatori” şi „nou veniţi”. În legislatura 2008-2012 apar câteva diferenţe importante, generate, poate şi de introducerea votului uninominal. Ponderea noilor veniţi din grupul Independenţilor este cea mai ridicată, cu 83,33 %, urmată de cei ai Partidul Democrat-Liberal cu 73,08 % deputaţi aflaţi la primul mandat. De această dată, Uniunea Democrată a Maghiarilor din România aduce în rândurile sale mai mulţi „nou veniţi” dar procentul celor care şi-au re-înnoit mandatul este, după cel al grupului minorităţilor (altele decât cea maghiară) cel mai ridicat (54,54 %). Prin comparație, grupul minorităților, altele decât cea maghiară are un procent de 94,44 % continuatori și doar 5,56 % parlamentari aflați la primul mandat, în legislatura 2008-2012. La nivelul minorităților, atât la nivelul grupului minorităților mai puțin cea maghiară, cât și în cazul UDMR, e de remarcat un grad de „profesionalizare”. Ambele grupuri parlamentare trec, în legislatura 2008-1012, de 50% continuatori. Cel mai probabil, ambele categorii au bazine de selecție mult îngustate și din această cauză se poate constata o înnoire a structurilor mai scăzută decât în cazul altor grupuri parlamentare.

 

 

Am putea în viitor discuta despre omogenitatea elitei politice româneşti post-comuniste. Până atunci e de remarcat că existe diferenţe semnificative între profilurile diferitelor grupuri parlamentare, în ciuda unor caracteristici care determină un anumit grad de omogenitate al acesteia. Revenind la analiza datelor demografice ale parlamentarilor UDMR, studiul mediei de vârstă pe legislaturi (Tabelul 2) arată că, dacă în cazul primelor patru legislaturi post-comuniste, la nivelul Camerei Deputaţilor, grupul parlamentar al UDMR s-a situat constant sub media generală a legislaturii respective (chiar dacă diferenţa nu este foarte mare), pentru ultimele două legislaturi, vârsta medie în cazul UDMR a crescut. În acest context ipoteza unei anumite „profesionalizări” a grupului parlamentar UDMR pare a prinde și mai puternic contur. Nu trebuie să pierdem din vedere, în acest context, nici „vechimea” formaţiunii politice a maghiarilor din România (apărută în 25 decembrie 1989).

 

Tabelul 2: Mediile de vârstă ale grupului parlamentar UDMR în Camera Deputaţilor, pe legislaturi, comparativ cu mediile generale

 

Legislatura

1990-1992

1992-1996

1996-2000

2000-2004

2004-2008

2008-2012

UDMR

45,39

44,27

44,12

46,88

55,95

51,40

Media generală pe legislatură

49,93

47,36

48,64

48,21

52,35

48,14

Sursa: www.cdep.ro

 

            O discuţie se poate purta în acest sens. O serie de organizaţii de tineret ale comunităţii maghiarilor din România promovează şi ele interesele acestui grup etnic. În lipsa unor date care să susţină această ipoteză am putea afirma că e mai probabil ca tineretul maghiar să-şi găsească la nivelul acestor organizaţii posibilităţi mai bune şi mai numeroase de exprimare. Amintim aici Conferinţa Tineretului Maghiar din România (Magyar Ifjúsági Értekezlet – Miért), care, instituţionalizată în 2002, include peste 190 de organizaţii maghiare de tineret. Ceea ce e însă interesant este că UDMR nu reuşeşte, sau nu îşi propune să atragă tinerii, sistematic, către reprezentarea parlamentară, aceasta, în ciuda protocoalelor de colaborare şi relaţiilor strânse între organizaţiile de tineret ale maghiarilor şi UDMR.

 

 

Activitate parlamentară

O serie de date disponibile ne permit să observăm activitatea parlamentară raportată la grupurile politice. Am fost interesaţi în a observa diferenţele în indicatorii activităţii parlamentare a UDMR, raportaţi la cei ai celorlalte grupuri parlamentare şi la mediile generale. Câteva concluzii[14] pot fi discutate aici. De exemplu, PD şi PNL au cel mai mare număr de moţiuni (12,75) pentru legislatura 2000-2004, peste media generală a acestei legislaturi (7,52). Am putea să le numim partidele cele mai active, rol pe care îl joacă, pentru perioada 1996-2000, PSD şi PUNR. Dacă ne referim la propunerile legislative, acestea au mediile 6,77 (PSD), respectiv 6,42 (PUNR), ambele peste media generală a legislaturii 1996-2000 (4,53). În ceea ce priveşte formaţiunea politică a maghiarilor, aceasta este sub media generală pe legislatură, între 1996-2000, atât ca iniţiative legislative (3,32 faţă de 4,53) dar, mai ales la capitolul întrebări şi interpelări (1,76 faţă de 6,48). În perioada menţionată UDMR a făcut parte din arcul guvernamental şi, ca atare, e de înţeles valoarea scăzută a indicatorului obţinut la întrebări şi interpelări. Situaţia se schimbă uşor în perioada 2000-2004. De data aceasta UDMR doar a susţinut guvernarea, nefiind prezentă la nivel guvernamental. Deşi valorile indicatorilor menţionaţi sunt tot sub medii constatăm o creştere importantă în ceea ce priveşte media întrebărilor şi interpelărilor adresate de membrii ai grupului parlamentar UDMR (8, 11, mult mai apropiat de media generală a legislaturii care a fost de 12,64).

 

Activitatea parlamentară pentru legislatura 2004-2008 poate fi caracterizată prin activismul PRM. Această formațiune politică are cel mai ridicat număr mediu de iniţiative legislative: 55,04, mai mult decât dublul mediei pe Camera Deputaţilor. PD şi PSD se remarcă la media moţiunilor 6,21, respectiv 8,05, (media pe întreaga Cameră, pentru legislatura 2004-2008, este de 4,51). În ceea ce priveşte formaţiunea politică a maghiarilor din România, aceasta se situează din nou sub mediile generale ale legislaturii. Indicatorul pentru media iniţiativelor legislative a înregistrat valoarea 17,45 (faţă de 24,4 media generală pe întreaga Cameră a Deputaţilor), iar media întrebărilor şi interpelărilor a înregistrat valoarea 7,59 (faţă de 29,39 media generală), într-o perioadă în care UDMR s-a aflat la guvernare, mai întâi alături de alianţa D.A. (formată de Partidul Naţional Liberal şi Partidul Democrat), apoi, după trecerea Partidului Democrat în opoziţie, a rămas alături de PNL.

Pentru legislatura 2008-2012, PDL este formaţiunea cu cele mai multe iniţiative legislative: 22,9. PSD are un număr ridicat de întrebări şi interpelări: 20,88, iar PNL un număr ridicat de moţiuni: 9,4 (media pe întreaga Cameră este de 2,88). UDMR are o medie de 10,13 iniţiative legislative în această perioada (faţă de 18,82 media generală). De reamarcat că, indicatorul care măsoară media moţiunilor înregistrează în acest caz, pentru UDMR valoarea 3,63 (2,88 media generală). Pentru o perioadă de 1 an, până în octombrie 2009, formaţiunea maghiarilor s-a aflat în opoziţie şi e de presupus că în această perioadă s-a înregistrat această creştere. De altfel, creşterea valorii indicatorului care măsoară media moţiunilor, pentru perioada 2008-2012, se constată şi în cazul PNL. Cu media de 9,4, liberalii au fost de departe participanţii la cele mai multe moţiuni.

Una din constatările pe care le putem face este că UDMR se situează, pentru toate legislaturile studiate, sub media generală în ceea ce priveşte iniţiativele legislative la Camera Deputaţilor. O situaţie asemănătoare se înregistrează şi la Senat. În general, dinamica unui grup politic este asemănătoare pentru Camera Deputaţilor şi Senat. De asemenea, din punct de vedere al activităţii parlamentare, UDMR se înscrie în logica care caracterizează în general grupurile politice din Parlament, şi anume aceea că în opoziţie acestea sunt mai active la capitolul moţiuni, întrebări şi interpelări decât cele aflate la putere.

 

Concluzii

 

            Formațiunea politică a minorității maghiare, înființată în zorii democrației românești, a fost prezentă în toate legislaturile postdecembriste. Am putea afirma că, sub aspectul denumirii, neschimbate, este una dintre cele mai longevive, spre deosebire de altele care și-au schimbat denumirea, au fuzionat, au fost absorbite, ori pur și simplu nu au mai trecut pragul electoral. Experiența politică a membrilor săi nu pare a se traduce printr-un număr ridicat de inițiative legislative ori prin participarea la numeroase moțiuni, ori prin întrebări și interpelări, ca activitate parlamentară, indiferent de participarea sau nu la guvernare.

            Datele analizate par să sugereze că formațiunea politică a maghiarilor se caracterizează de un anumit conservatorism în ceea ce privește reprezentarea minorității maghiare. Am putea traduce acest lucru printr-o profesionalizare a reprezentării politice a reprezentanților acestei etnii. Mai întâi trebuie spus că în cadrul UDMR pare că mandatele de parlamentar au fost mai degrabă înnoite, cu procentaje destul de ridicate. Numai în ultima perioadă, după legislatura 2008-2012 rata de reînnoire pare să mai fi scăzut. De asemenea, media de vârstă a reprezentanților maghiarilor în Parlament este la fiecare legislatură peste media generală a parlamentarilor. Deși există o serie de formațiuni civice ale tineretului maghiar, formațiuni cu care UDMR are relații apropiate, totuși, un număr relativ scăzut de tineri sunt vizibili la nivelul grupului parlamentar al UDMR. Fie din cauza unei slabe recrutări a aacestora din partea liderilor UDMR, fie datorită unei lipse de atractivitate a domeniului pentru cei tineri. În contextul existenței unor formațiuni politice concurente, cum e cazul Partidului Civic Maghiar, cu care UDMR se luptă pentru voturile comunității maghiare, e de urmărit cum va evolua această selecție de personal politic tânăr în viitor. Aceasta cu atât mai mult cu cât, în ultima perioadă discursul unor lideri ai comunității maghiare, ca în cazul europarlamentarului Laszlo Tokes, s-a radicalizat la adresa UDMR, acuzele fiind repetate și dure.

E de presupus că experiența politică e folosită de grupul parlamentar al UDMR pentru atingerea unor obiective mai puțin numeroase dar cu impact profund pentru comunitatea maghiarilor din România (cum ar fi cazul educaţiei în limba maternă). Din moment ce UDMR se caracterizează prin niveluri scăzute (sub medie) ale iniţiativelor legislative, participarea la moțiuni sau întrebările și interpelările, independent de participarea la guvernare sau nu. Să mai notăm că această “apatie” a activității parlamentare a UDMR poate fi și expresia unei imposibilități de construcție a unor majorități negociate pentru susținerea diferitelor inițiative.

 

Bibliografie

 

ÁGH, Attila, Democratic parliamentarism in Hungary: The first parliament (1990-94) and the entry of the second parliament, in The Journal of Legislative Studies, no. 2(1), pp. 16-39

BEST, Heinrich, COTTA, Maurizio, Parliamentary representatives in Europe, 1848-2000: legislative recruitment and careers in eleven European countries, Oxford University Press, Oxford, 2000

CROTHER, William, Development of the Moldovan Parliament One Decade after Independence: Slow Going, in The Journal of Legislatives Studies, 13(1), 2007, pp. 99-120

GHEORGHIȚĂ, Bogdan, Activitate și grupuri parlamentare în România postcomunistă, în GHERGHINA, Sergiu (ed.), Voturi și politici: dinamica partidelor românești în ultimele două decenii, Editura Institutul European, Iași, 2011

GHEORGHIȚĂ, Bogdan, Elite politice și înnoire: ce aduce nou votul uninominal? Aspecte demografice ale structurii Camerei Deputaților în legislaturile 2004-2008 și 2008-2012, în LUCA, Sabina-Adina (ed.), Alegeri, alegători și aleși în România: 2004-2009, Editura Universității Lucian Blaga din Sibiu, Sibiu, 2011

ILONSZKI, Gabriela, From Minimal to Subordinate: A Final Verdict? The Hungarian Parliament, 1990-2002 in The Journal of Legislative Studies, no. 13(1), 2007, pp. 38-58

 

LASSWELL, Harold, The Study of Political Elites, in Harold Lasswell, Daniel Lerner, World Revolutionary Elites. Studies in Coercive Ideological Movments, The M.I.T. Press, Massachusetts, 1965

LENSKI, Gerhard, Putere și privilegii. O teorie a stratificării sociale, Editura Amarcord, Timișoara, 2002

PANTOJA, A., SEGURA, G., Does Ethnicity Matter? Descriptive Representation in Legislatures and Political Alienation among Latinos, in Social Science Quarterly, 84 (2), 2003, pp. 441–460

PUTNAM, Robert, The comparative study of political elites, Prentice-Hall, New Jersey, 1976

REMINGTON, Thomas, The Russian Federal Assembly, 1994-2004, in The Journal of Legislative Studies, no. 13(1), 2007, pp. 121-141

RUEDIN, Didier, Ethnic Group Representation in a Croos-National Comparison, in The Journal of Legislative Studies, no. 15(4), 2009, pp. 335-354

TREBICI, Vladimir, Academia Română (1989-2004). Aspecte demografice, în Revista de Cercetări Sociale, nr. 1/1995

WILLIAMS, M., Justice towards Groups, Political not Juridical, Political Theory, 23 (1), 1995, pp. 67–91

 



[1] Harold Lasswell, The Study of Political Elites, in Harold Lasswell, Daniel Lerner, World Revolutionary Elites. Studies in Coercive Ideological Movments, The M.I.T. Press, Massachusetts, 1965; Gerhard Lenski, Putere și privilegii. O teorie a stratificării sociale, Editura Amarcord, Timișoara, 2002; Robert Putnam, The comparative study of political elites, Prentice-Hall, New Jersey, 1976

[2] Heinrich Best, Maurizio Cotta, Parliamentary representatives in Europe, 1848-2000: legislative recruitment and careers in eleven European countries, Oxford University Press, Oxford, 2000

[3] Attila Ágh, Democratic parliamentarism in Hungary: The first parliament (1990-94) and the entry of the second parliament, in The Journal of Legislative Studies, no. 2(1), 1996, pp. 16-39; William Crowther, Development of the Moldovan Parliament One Decade after Independence: Slow Going, in The Journal of Legislatives Studies, 13(1), 2007, pp. 99-120; Thomas Remington, The Russian Federal Assembly, 1994-2004, in The Journal of Legislative Studies, no. 13(1), 2007, pp. 121-141

[4] Gabriela Ilonszki, From Minimal to Subordinate: A Final Verdict? The Hungarian Parliament, 1990-2002 in The Journal of Legislative Studies, no. 13(1), 2007, pp. 38-58

[5] Didier Ruedin, Ethnic Group Representation in a Croos-National Comparison, in The Journal of Legislative Studies, no. 15(4), 2009, pp. 335-354

 

[6] A. Pantoja, G. Segura, Does Ethnicity Matter? Descriptive Representation in Legislatures

and Political Alienation among Latinos, in Social Science Quarterly, 84 (2), 2003, pp. 441–460

[7] M. Williams, Justice towards Groups, Political not Juridical, Political Theory, 23 (1), 1995, pp. 67–91

[8] Didier Ruedin, op. cit.

 

[10] Vladimir Trebici, Academia Română (1989-2004). Aspecte demografice, în Revista de Cercetări Sociale, nr. 1/1995, p. 3

[11] Bogdan Gheorghiță, Elite politice și înnoire: ce aduce nou votul uninominal? Aspecte demografice ale structurii Camerei Deputaților în legislaturile 2004-2008 și 2008-2012, în Sabina-Adina Luca (ed.), Alegeri, alegători și aleși în România: 2004-2009, Editura Univrsității Lucian Blaga din Sibiu, Sibiu, 2011

[12] Bogdan Gheorghiță, Activitate și grupuri parlamentare în România postcomunistă, în Sergiu Gherghina, Voturi și politici. Dinamica partidelor românești în ultimele două decenii. Editura Institutul European, Iași, 2011, p. 91

* Pentru legislatura 2008-2012, datele au fost colectate până în iulie 2011.

[13] Câteva din concluziile prezentate aici sunt menționate și în Bogdan Gheorghiță, op.cit., pp. 92-94

[14] Vezi și Bogdan Gheorghiță, op. cit., p. 95