European Union’s integration issues after the rejection of the Constitutional Treaty. A Neo-Gramscian anaylsis (I)

Equilibri e squilibri demografici tra Bacino Mediteraneo, Unione Europea e Mondo Arabo

RELAŢII INTERNAŢIONALE ŞI STUDII EUROPENE

 

 Equilibri e squilibri demografici tra Bacino Mediteraneo, Unione Europea e Mondo Arabo

Luigi Di COMITE

Simona GIORDANO

Abstract. With this research paper the authors do a pertinent analysis of the demographic balances and imbalances and their influence on the international migration phenomenon, in regards to the Mediterranean Basin, the European Union and the Arab world. Starting from a fact, that the aforementioned geographic space includes a population of approximately one billion people, the authors identify the risk zones and analyze the demographical aspects through the particular indicators belonging to this domain: fecundity, mortality, population ageing, internal and external mobility of the population, the purpose being to underline the new socio-cultural processes with which this ancient space of culture and civilization will be interacting in the future decades.

Keywords: demographic transition, fecundity, mortality, international migrations, population ageing.


Introduzione1

L’ambito territoriale di riferi­mento – con una popolazione che attualmente è sempre più vicina al miliardo di essere umani – racchiu­de in sé la quasi totalità dei contrasti che abitualmente si osservano in campo demografico allorché si prende in considerazione la popola­zione dell’intero globo terracqueo.

Al giorno d’oggi in essa coesis­tono paesi a bassissima e paesi ad ancora elevata fecondità, paesi a mortalità estremamente contenuta con aree ove essa è ancora in transi­zione, paesi di immigrazione con paesi di emigrazione, aree ove il processo di invecchiamento della popolazione è ancora agli esordi con aree ove è praticamente terminato e così via.

Il posizionamento dei singoli sta­ti in un siffatto quadro di riferimen­to – a prescindere da una comune „logica di base” – può variare, però,


da caso a caso ed inoltre, anche se questo non rientra negli obiettivi che ci poniamo in questa occasione, è riscontrabile, almeno per quello che riguarda i paesi di maggiori dimen­sioni, anche all’interno degli stessi e ciò tanto in ambito europeo quanto in quello asiatico ed africano.

In sintesi se si vuol analizzare il tutto in termini di transizione demo­grafica riteniamo che, almeno in pri­ma approssimazione, possano indi­viduarsi tre grandi insiemi e cioè:

a)    ambiti a processi di (prima) tran­sizione terminati, in quanto in fase post-transizionale, quando non addirittura nella c.d. „se­conda transizione demografica”;

b)    ambiti a processo di transizione demografica in fase terminale, cioè in stadio avanzato della c.d. fase della „contrazione dello sviluppo”;

c)     ambiti a processo di transizione demografica in itinere, cioè nello stadio finale della c.d. fase dello „sviluppo accelerato” e/o in stadio intermedio della fase della contrazione dello sviluppo.

 

L’ambito territoriale di riferimento

 

Tenuto conto di quanto esposto soprattutto in una serie di pubblica­zioni che fanno capo allo „Istituto di Studi sulle Società del Mediterraneo” del Consiglio Nazionale delle Ricerche (ISSM-CNR)2 ubicato in Napoli ed in alcuni nostri precedenti lavori (Di Comite – Moretti, 1992 e 1999), in questa occasione inten­diamo adottare, ancora una volta, come ambito di riferimento un’area notevolmente vasta che comprende, oltre a quella che si potrebbe defi­nire come „Area (ristretta) del Bacino mediterraneo”, anche:

a)    a Nord, i paesi extra-medi­terranei dell’Unione Europea;

b)    a Sud il complesso dei paesi arabi (tanto del Maghreb quanto del Machrek) che gravitano sul Mediterraneo.

L’area globalmente individuata in una siffatta – oramai si potrebbe dire consolidata – maniera ovvia­mente può essere articolata (vedi Fig. 1) in tre distinti ambiti e cioè:

I) Area del Bacino mediterraneo
in senso stretto:

a)    europea: Portogallo, Spagna, Francia, Italia, Slovenia, Croazia, Bosnia-Erzegovina, Serbia, Montenegro, Macedonia, Albania, Grecia, Malta;

b)    asiatica: Turchia, Cipro, Siria, Libano, Israele, Palestina, Giordania;

c)     africana: Egitto, Libia, Tunisia, Algeria, Marocco.

II)  Resto dell’Unione Europea:
Austria, Belgio, Bulgaria, Danimarca,
Eire, Estonia, Finlandia, Germania,
Lettonia, Lituania, Lussemburgo,
Olanda, Polonia, Regno Unito,
Repubblica Ceca, Romania,
Slovacchia, Svezia, Ungheria.

III)   Resto del Mondo arabo:

a)   asiatico: Arabia Saudita, Bahrain, Emirati Arabi Uniti, Iraq, Kuwait, Oman, Qatar, Yemen;

b)   africano: Mauritania, Sudan.

Si tratta globalmente di poco più di 50 paesi, ubicati su tre continenti (Africa, Asia ed Europa), a diffe­rente grado di sviluppo economico, di evoluzione demografica e di assetti socio-culturali. Dal punto di vista demografico i tre paesi di maggiori dimensioni – con più di 70 milioni di abitanti ciascuno – sono l’Egitto, la Germania e la Turchia, mentre i più piccoli – con meno di 1 milione di abitanti sempre al 2010 -sono Lussemburgo, Malta e Montenegro.

Considerata nel suo complesso, l’intera area di riferimento copre una superficie di circa 18,7 milioni di kmq, con una popolazione sti­mata al 2010 pari a poco più di


 



950 milioni di abitanti, ubicati per la maggior parte (quasi 500 milioni) nell’Area del Bacino medi­terraneo3. Gli aspetti che prendere­mo in considerazione nelle prossime pagine concerneranno tanti i feno­meni di stato quanto quelli di flusso e coprono un arco temporale che, in linea di massima, va dal 1980 al 2015, cioè il trentacinquennio a cavallo tra la fine del secondo e l’inizio del terzo millennio.

La fecondità

 

Rifacendosi allo stato di avanza­mento dei processi di transizione demografica l’intera area presa in considerazione è chiaramente suddi­visibile in tre a seconda che il tasso di fecondità totale (TFT), come risulta dalla Tav. II dell’Appendice, sia con riferimento all’ultimo quin­quennio considerato (alias, al 2010­15) inferiore al c.d. „livello di sosti­tuzione delle generazioni”4, cioè ad un TFT = 2,10, oppure superiore a 3,00: essendo l’ulteriore classe quella compresa tra questi due valori.

La prima classe (ossia quella con un TFT inferiore a 2,10) comprende i paesi in declino demografico5 e con particolare riferimento alla situazi­one più recente (vedi Fig. 2) ra­cchiude la maggior parte del nostro ambito territoriale di riferimento, in pratica cioè:

a)   tutto il „Resto dell’Unione
Europea”, con la sola Irlanda ai
margini avendo un TFT che vale

2,10;

b)    tutta la parte europea del Bacino Mediterraneo;

c)     sempre per quel che concerne l’Area del Bacino mediterraneo, Turchia, Libano e Cipro della sponda asiatica e la Tunisia per quella africana;

d)    infine, gli Emirati Arabi Uniti per quel che concerne il „Resto del Mondo Arabo”.

A sua volta questa prima classe può venire scomposta in tre sotto­classi a seconda che il TFT sia non superiore a 1,50, oppure compreso tra 1,51 e 1,80 o, infine, tra 1,81 e 2,10. Con problemi di sostenibilità di una siffatta situazione nel medio – e soprattutto nel lungo – periodo in linea di massima tanto più gravi quanto più basso (e generalizzato) è l’attuale livello della fecondità.

Sempre con riferimento al quin­quennio 2010-15, sino ad un TFT pari a 1,50 nella sponda europea del Bacino mediterraneo verrebbero a cadere molteplici paesi (Portogallo, Spagna, Italia, Slovenia, Croazia, Bosnia-Erzegovina,   Macedonia  e

Malta), mentre tra 1,51 e 1,80 vi sarebbero Serbia, Montenegro, Albania e Grecia, essendo la Francia (TFT = 1,99) l’unico paese al di là del limite di 1,80. Caratteristica comune della sponda mediterranea dell’Unione Europea è, dunque, la presenza di una fecondità defici­taria, che in alcuni casi (come ad esempio quello dell’Albania) ai fini della tenuta della dinamica della dimensione demografica non po­tranno neanche usufruire dell’apporto sostitutivo dell’immigrazione, dato che oramai si tratta di paesi di massiccia e consolidata emigrazione.

Più omogenea appare, invece, la situazione della sponda africana del Bacino mediterraneo ove quattro (Egitto, Libia, Algeria e Marocco) paesi su cinque hanno un TFT compreso tra 2,10 e 3,00, con il quinto paese, cioè la Tunisia, con un TFT oramai da alcuni quinquenni inferiore al livello di sostituzione e quindi con problemi analoghi a quelli dei paesi mediterranei dell’Unione Europea.

Per quel che concerne, invece, il „Resto del Mondo arabo” la prima evidenza da segnalare è la rapida caduta (vedi Fig. 2) dei livelli di fecondità verificatasi nel corso dell’intervallo di tempo preso in considerazione che in linea di massima ha portato da livelli sovente di tipo pre-transizionale (vedi Yemen, Oman ed Arabia Saudita) tanto a livelli post-transi-zionali (vedi Bahrain, Kuwait, Oman e Qatar), quanto a livelli da „seconda transizione demografica” (vedi Emirati Arabi Uniti).


Text Box:


La mortalità

Nel corso dell’intervallo preso in considerazione la mortalità ha su­bito nel tempo – in piena logica con quello che è il „cammino” dei pro­cessi di transizione demografica -un’evoluzione analoga a quella su­bita dalla fecondità: la mortalità, misurata per l’occasione tramite un indicatore indiretto quale la spe­ranza di vita alla nascita, è infatti venuta ovunque contraendosi con intensità, in linea di massima, ma­ggiore dove era più bassa (e, quindi, la speranza di vita alla nascita più elevata) e minore ove era più elevata.

Attualmente (2010-15), come ri­sulta ben evidente dai dati riportati nella Tav. III, solo tre paesi Mauritania, Sudan, Yemen del Mondo arabo presentano valori della speranza di vita alla nascita inferiori ai 70 anni. Per cui, dato che solo alcuni paesi europei hanno va­lori superiori agli 80 anni, discende che la maggior parte dei valori della speranza di vita cade nell’intervallo compreso tra i settanta e gli ottanta anni (vedi Fig. 3) e, quindi, è susce­ttibile nel breve periodo di ulteriori, anche cospicui, miglioramenti.

A tutto ciò si è pervenuto par­tendo ovunque da valori notevol­mente più bassi e – ancora una volta sulla base di un tragitto che si può ritenere caratteristico dei processi di transizione demografica – con mi­glioramenti generalmente tanto più marcati ed evidenti quanto più basso era il livello di partenza.

Per quel che concerne il vicino futuro ci sarà da attendersi un pro­cesso di progressiva omogeneizza­zione dei valori della speranza di vita alla nascita – e, quindi, della mortalità – data la contrapposizione che esiste tra i ristretti margini di miglioramento della mortalità nei paesi europei ed i cospicui margini che caratterizzano invece il feno­meno nei paesi ove la speranza di vita alla nascita è per i nostri giorni relativamente bassa ed i bassi livelli del quoziente (grezzo) di mortalità sono esclusivamente da attribuire alla tuttora „giovane” struttura per età della popolazione.

Struttura per età ed invecchia­mento della popolazione

 

Il combinato – e, temporalmente, sfasato – cammino della fecondità e della mortalità ha avuto notevoli conseguenze sulla struttura per età delle popolazioni dell’ambito terri­toriale da noi preso in considera­zione e, quindi, anche sul fenomeno dell’invecchiamento demografico il quale ha raggiunto gradi di evolu­zione differenti a seconda del diver­so grado di avanzamento dei relativi processi di transizione demografica.

In una siffatta ottica, l’osserva­zione dei dati che figurano nella Tav. IV, a sua volta, conferma e ovviamente ribadisce la consolidata regola (Di Comite, 1977) per cui quanto maggiormente è avanzato il processo di transizione demografica di questa o quella popolazione (vedi Fig. 4) tanto più elevato è il grado di invecchiamento della stessa.


 

Tutto ciò premesso, dai dati che dente che nell’intero ambito territo-figurano nella Tav. IV nonché dai riale preso in considerazione con­grafici della Fig. 4 appare ben evi-    vivono situazioni molto eterogenee


 


che vanno dall’esistenza di un pro­cesso di invecchiamento estrema­mente avanzato tipico di alcune po­polazioni europee in piena seconda transizione demografica a situazio­ni, caratteristiche soprattutto di al­cuni paesi di piccola dimensione demografica e di cospicua immigra­zione del „Resto del Mondo arabo”, ove tale processo è ancora agli esordi6.

Se ci si sofferma ad analizzare il contenuto tanto della Tav. IV quan­to della Fig. 4 balza evidente che nel corso dell’intervallo preso in considerazione (1980-2015) il pro­cesso di invecchiamento della po­polazione appare come un evento pressoché generalizzato, ai cui mar­gini sono rimasti solo alcuni stati di modeste dimensioni demografiche e di massiccia presenza straniera (Emirati Arabi Uniti, Qatar, Bahrain etc.) della Penisola arabica.

Ovviamente tali macroscopici di­vari saranno destinati nei prossimi decenni a progressivamente attenu­arsi mano mano che in questi ultimi paesi il declino di fecondità e morta­lità, oltre che il progressivo conte­nimento dell’immigrazione strani­era, comporteranno assetti più avan­zati della struttura per età delle loro popolazioni.

La mobilità territoriale delle popolazioni: il caso delle migrazioni internazionali

Accanto alle migrazioni interne che svolgono, in genere, un impor­tante ruolo per quel che concerne le redistribuzione della popolazione all’interno dei singoli stati, nel nostro ambito di riferimento un ruolo almeno altrettanto importante viene assunto dalle migrazioni inter­nazionali tanto se analizzate in ter­mini di flussi (sia in uscita, che di transito e in entrata) quanto se con­siderate in termini di stock.

Invero, nell’ambito territoriale da noi preso in considerazione, attual­mente coesistono paesi di immigra­zione – in genere rappresentati da paesi a sviluppo avanzato (PSA) e/o da paesi produttori di petrolio – e paesi di emigrazione, essenzialmen­te ubicati nei Balcani e soprattutto nel Mondo arabo.

Per quel che concerne i paesi di immigrazione essi possono, in base ad alcune loro peculiari caratteristi­che, suddividersi in tre e cioè:

a)    paesi europei di antica immigra­zione (Germania, Francia, Regno Unito, Austria, Belgio, Olanda e Lussemburgo);

b)    paesi europei di recente immigra­zione (Italia, Spagna, Portogallo e Grecia), che sino all’inizio degli anni Settanta erano ancora paesi di emigrazione;

c)     paesi arabi produttori di petrolio (Libia, Arabia Saudita, etc.) ove in alcuni casi – concernenti so­prattutto stati di piccole dimen­sioni demografiche – la popola­zione soggiornante è per più della metà rappresentata da citta­dini stranieri.


Text Box:


Per quel che concerne, invece, i paesi di emigrazione essi sono so­prattutto interessati in termini di flussi a quelle che vengono abitual­mente dette migrazioni mediterranee che essenzialmente si svolgono sulla base di due traiettorie e cioè:

a)   i flussi Sud-Nord che, anche nell’ottica delle migrazioni di transito, concernono soprattutto l’Africa mediterranea e i paesi mediterranei dell’Unione Europea;

b)   i flussi Est-Ovest di breve raggio che coinvolgono l’area balcani­ca, tanto facente capo all’Unione Europea (Romania e Bulgaria), quanto ancora estranea ad essa (Albania e alcune repubbliche della vecchia Jugoslavia).

 

Conclusioni

 

L’analisi effettuata può fornire spunti per ulteriori e future rifle­ssioni; in conclusione, giova sotto­lineare come i citati fattori di ordine demografico, principalmente la con­trazione della mortalità con il con­seguente progressivo incremento della speranza di vita, a loro volta favoriti da un generale sviluppo eco­nomico e da un cospicuo migliora­mento delle condizioni igienico-sanitarie, abbiano determinato una crescita sostenuta della popolazione, specie nei PVS7. A questo punto, appare inevitabile il riaffacciarsi del dibattito di „malthusiana memoria”, mai realmente sopito, della sosteni­bilità a lungo termine di tale feno­meno in relazione alla disponibilità di risorse naturali e alimentari suffi­cienti e bastevoli per tutti. Stretta­mente legato ad esso, ritroviamo il tentativo di delineare una chiara ed univoca connessione causa-effetto fra sviluppo economico e crescita demografica; da un lato i sostenitori della teoria di Malthus, e la visione „catastrofica” dell’insufficienza di risorse, dall’altro la visione „otti-mistica” di chi sostiene una diretta correlazione fra i due fenomeni citati e guarda allo sviluppo tecno­logico come strada per la soluzione delle problematiche legate al reperi­mento delle risorse. Esulando dall’ambito territoriale di riferimen­to della nostra analisi, potremmo prendere in considerazione il caso di Cina ed India, ove da tempo sono in atto una serie di misure di politica demografica coercitiva; gli effetti di tali misure, in realtà, risultano piuttosto deboli e, in ogni caso, di impatto minore rispetto al „natu­rale” e inevitabile cammino dei pro­cessi di transizione demografica. Se­condo quanto stimato dalle Nazioni Unite8, col 2030 l’India dovrebbe superare la Cina in termini di di­mensione demografica in relazione anche alla diversa velocità con cui tali due paesi stanno sperimentando la contrazione della fecondità9. Dunque, i timori „malthusiani” legati ad una presunta incompatibi­lità fra sviluppo economico e cres­cita demografica risultano spesso smentiti dai fatti, come osservabile dai processi di transizione demo­grafica” in atto; certamente, il diba­ttito è e resta aperto e si arricchisce sempre più anche grazie alla osser­vata eterogeneità dei paesi ricadenti nell’area territoriale di riferimento delle nostre analisi.

Note

1     Lavoro svolto nell’ambito del pro­gramma di ricerca su „Dinamiche ed equilibri demo-economici nel con­tinente africano: implicazioni sulla presenza straniera in Italia”, finan­ziato dall’Università di Bari. I punti 1-3 vanno attribuiti al prof. L. Di Comite, quelli successivi alla dott.ssa S. Giordano.

2     La prima di queste – che hanno ca­denza annuale e sono curate da P. Malanima – è datata 2006 e l’ulti­ma 2013 (vedi Bibliografia).

3     I rimanenti circa 450 milioni vi­vono, poi, per la maggio parte – cioè per poco più di 300 milioni – nel „Resto dell’Unione Europea”, che ha grosso modo una dimensione de­mografica doppia di quella del „Resto del Mondo Arabo”.

4     Tale livello – che varia notevolmen­te in funzione del livello della mor­talità – viene talora acriticamente ritenuto costante e pari a 2,10.

5     Al limite si potrebbe parlare di stagnazione e non di declino in senso stretto nei casi in cui il TFT risulta, tra alti e bassi, nel medio periodo compreso tra 2,00 e 2,10. Nella Tav. IV sono stati utilizzati come valore di ingresso nelle età anziane i 60 anni. Ora, a prescindere dalla „questione” se tale età di soglia vada stimata in funzione degli anni già vissuti o dell’ulteriore speranza di vita, in questa occasione abbiamo optato per una età di soglia fissa e pari 60 anni, in quanto soluzione intermedia, ben consci che tale età oltre ad essere poco elevata per la maggior parte dei paesi europei è troppo alta per alcuni dei paesi arabi. Si confrontino, ad esempio, i dati della Tav. I.

Fonte: http://www.un.org/en/develo pment/desa/population/index.shtml Per quel che concerne l’India si ritiene che il TFR raggiungerà il valore di soglia che comporta la semplice soostituzione delle genera­zioni (TFR = 2,10) a solo nel 2050.


 


Bibliografia essenziale

Di Comite L. (1977), „L’invecchiamento della popolazione nel processo di transizione demografica”, Rivista Italiana di Economia, Demografia e Statistica, n° 2;

Di Comite L. (1980), „Teoria e prassi della transizione demografica”, Studi in onore di Paolo Fortunati,

vol. I, CLUEB, Bologna;

Di Comite L. (1981), „Problemi statistici delle migrazioni”, Annali di Statistica, serie IX, vol. I;

Di Comite L. /a cura/ (1987), „La de­mografia dell’Africa mediterranea”,

 

Consiglio Nazionale delle Ricerche Istituto di Ricerche sull’Economia Mediterranea, Napoli; Di Comite L. (1993), „Transizione demografica e fenomeni migratori”, Poligonos – Universidad de Leon, 3;

Di Comite L. (1995), „La présence maghrébine dans les pays de l’Europe méditerranéenne”, in Di Comite L. (a cura), Le migrazioni maghrebine, Quaderni del Diparti­mento per lo Studio delle Società

Mediterranee dell’Università di Bari, n° 9, Cacucci, Bari; Di Comite L. (2004), „Problemi di popolazione ed allargamento dell’Unione Europea”, Rivista Italiana di Economia, Demografia e Statistica, 3-4;

Di Comite L. (2009), „Migration and

Social Marginalisation”, Rivista Italiana di Economia Demografia e Statistica, 1-2; Di Comite L. (2011), „From Emigra­tion to Immigration: the Italian Experience”, Rivista Italiana di Economia, Demografia e Statistica,

n° 2;

Di Comite L. (2013), „Assetti demo­grafici globali e migrazioni nel Bacino mediterraneo”, in Mediterra­nean Pattern and the extended region of the Black Sea: political, economical and cultural confluen­ces, Ars Docendi, Bucureşti”;

Di Comite L., Barsotti O. (1996), „La présence maghrébine en Italie”, Arab Regional Population Conference, vol. I, IUSSP, Cairo, 8-12 december;

Di Comite L., Bonerba p., Girone S. (2006), „La popolazione. Tra stag­nazione e sviluppo”, in Malanima P. (a cura di), Rapporto sulle econo­mie del Mediterraneo Edizione 2006, „Istituto di Studi sulle Società del Mediterraneo Consiglio Nazio­nale delle Ricerche”, il Mulino, Bologna;

Di Comite L., Girone S., (2007), „El papel de la inmigración extranjera en la recuperación de la fecundidad en algunos países mediterráneos de la Unión europea”, Nike, n° 2-3;

Di Comite L., Girone S., Galizia F. (2010), „La popolazione. I limiti dello sviluppo”, in Malanima P. (a cura di), Rapporto sulle economie del Mediterraneo – Edizione 2010, „Istituto di Studi sulle Società del Mediterraneo – Consiglio Nazionale delle Ricerche”, il Mulino, Bologna; Di Comite L., Girone S., Galizia F. (2012), „La popolazione. Geopoliti­ca delle migrazioni”, in Malanima P. (a cura di), Rapporto sulle eco­nomie del Mediterraneo – Edizione 2012, „Istituto di Studi sulle Società del Mediterraneo – Consiglio Nazio­nale delle Ricerche”, il Mulino, Bologna;

Di Comite L., Girone S., Galizia F. (2013), „La popolazione. La demo­grafia del Mediterraneo a quaranta anni dal Club di Roma: passato, presente e futuro”, in Malanima P. (a cura di), Rapporto sulle economie del Mediterraneo – Edizione 2013, „Istituto di Studi sulle Società del Mediterraneo – Consiglio Nazionale delle Ricerche”, il Mulino, Bologna;

Di Comite L., Moretti E. (1992), Demografia e flussi migratori nel Bacino mediterraneo, La Nuova Italia scientifica, Roma;

Di Comite L., Moretti E. (1999), Geopolitica del Mediterraneo, Carocci, Roma;

Di Comite L., Paterno A. /a cura/ (2002), Quelli di fuori. Dall’emi­grazione all’immigrazione. Il caso italiano, F. Angeli, Milano;

Di Comite L., Pellicani M.C. (2001),

„Presenza straniera e diffusione dell’istruzione”, Rivista Italiana di Economia, Demografia e Statistica, n° 1;

Di Comite L., Stigliano M. (2013), „Le popolazioni tra stagnazione e svi­luppo: il ruolo dei fenomeni migra­tori”, Il Politico, n° 1.


 

Tav. I – Dimensione demografica dell ‘area territoriale di riferimento (in migliaia)

a metà anno, 1980-2015.

 

Paesi

1980

1990

2000

2010

2015

el Bacino mediterraneo in senso stretto

Portogallo

9.785,92

9.925,48

10.336,21

10.675,57

10.701,58

Spagna

37.495,32

38.889,16

40.288,46

46.076,99

47.532,15

Francia

53.880,14

56.708,26

59.047,80

62.787,43

64.412,77

Italia

56.221,17

56.832,33

56.986,33

60.550,85

61.240,78

Slovenia

1.831,88

1.926,70

1.985,41

2.029,68

2.053,07

Croazia

4.376,61

4.517,20

4.505,53

4.403,33

4.360,91

Bosnia-Erz.

3.913,54

4.308,20

3.693,70

3.760,15

3.715,89

Serbia

8.946,08

9.568,74

10.133,56

9.856,22

9.806,95

Montenegro

576,07

608,82

632,61

631,49

633,90

Macedonia

1.794,83

1.909,35

2.009,09

2.060,56

2.072,65

Albania

2.671,30

3.289,48

3.071,86

3.204,28

3.258,26

Grecia

9.642,50

10.160,50

10.986,88

11.359,35

11.492,43

Malta

326,71

367,52

397,42

416,52

423,04

Turchia

44.105,22

54.130,27

63.627,86

72.752,33

77.002,70

Cipro

685,51

766,66

943,29

1.103,65

1.165,02

Siria

8.906,54

12.324,12

15.988,53

20.410,61

22.183,61

Libano

2.794,64

2.948,37

3.742,33

4.227,60

4.385,39

Israele

3.745,80

4.499,95

6.014,95

7.418,40

8.061,01

Palestina

1.510,36

2.081,42

3.198,56

4.039,19

4.647,78

Giordania

2.298,69

3.415,57

4.827,10

6.187,23

6.796,83

Egitto

44.952,50

56.843,28

67.648,42

81.121,08

88.178,71

Libia

3.063,00

4.334,46

5.231,19

6.355,11

6.606,03

Tunisia

6.457,09

8.215,11

9.456,12

10.480,93

11.026,22

Algeria

18.811,20

25.299,18

30.533,83

35.468,21

37.954,28

Marocco

19.566,92

24.781,11

28.793,24

31.951,41

33.570,28

Totale Area

348.359,54

398.651,24

444.080,26

499.328,15

523.282,25


Resto dell’Unione europea


Austria

7.548,80

Belgio

9.847,30

Bulgaria

8.861,54

Danimarca

5.123,03

Estonia

1.472,90

Finlandia

4.779,49

Germania

78.288,58

Irlanda

3.417,80

Lettonia

2.513,35

Lituania

3.430,09

Lussemburgo

364,16

Olanda

14.088,27

Polonia

35.577,21

Regno Unito

56.303,01

Rep. Ceca

10.261,61

Romania

22.201,39

Slovacchia

4.961,61

Svezia

8.310,47

Ungheria

10.698,53

Totale Area

288.049,12

del Mondo arabo

Arabia Saud.

9.801,48

Bahrain

357,96

E. A. U.

1.016,23

Kuwait

1.376,96

Iraq

13.743,53

Oman

1.181,34

Yemen

7.945,18

Qatar

221,59


 

7.670,51

8.004,71

8.393,64

8.462,59

9.949,02

10.175,68

10.712,07

10.866,95

8.818,92

8.006,16

7.494,33

7.251,94

5.141,03

5.339,50

5.550,14

5.646,80

1.567,63

1.370,75

1.341,14

1.336,77

4.986,44

5.173,37

5.364,55

5.449,83

79.098,09

82.349,03

82.302,47

81.471,17

3.531,22

3.803,78

4.469,90

4.731,86

2.663,91

2.384,97

2.252,06

2.210,08

3.695,89

3.500,03

3.323,61

3.251,63

381,23

435,49

507,45

542,97

14.891,72

15.862,83

16.612,99

16.849,78

38.056,17

38.302,44

38.276,66

38.356,95

57.214,47

58.874,12

62.035,57

63.934,92

10.302,72

10.242,89

10.492,96

10.633,51

23.206,72

22.191,68

21.486,37

21.239,96

5.270,07

5.404,85

5.462,12

5.505,68

8.558,83

8.860,15

9.379,69

9.647,36

10.376,32

10.210,55

9.983,65

9.903,05

295.380,91

300.492,97

305.441,35

307.293,77

16.139,05

20.045,28

27.448,09

30.538,11

492,89

638,19

1.261,84

1.403,74

1.808,64

3.033,49

7.511,69

8.374,26

2.087,69

1.940,79

2.736,73

3.086,97

17.373,77

23.857,46

31.671,59

36.977,14

1.868,06

2.264,16

2.782,44

3.058,57

11.948,21

17.723,19

24.052,51

27.979,96

473,72

590,96

1.758,79

2.032,73


 

Text Box: Mauritania Sudan Totale Area Totale complessivo 1.517,82 1.995,55 2.642,74 3.459,77 3.869,40 20.070,87 26.494,17 34.187,73 43.551,94 49.071,94 57.232,95     80.681,74   106.923,98   146.235,39   166.392,81

693.641,60   774.713,89   851.497,22   951.004,90   996.968,82

 

Totale mondo 4.453.007,47 5.306.425,15 6.122.770,22 6.895.889,01 7.284.295,60


 

Fonte: elaborazione propria su dati ONU (United Nations, Department of Economic and Social Affairs, Population Division (2010). Trends in International Migrant Stock (United Nations database, POP/DB/MIG/Stock/Rev.2010), http://esa.un.org/wpp/index.htm.

 

Tav. II – Tassi di fecondità totale per l’area territoriale di riferimento 1980-2015.

 

Paesi                                        1980-     1990-     2000-     2005-      2010-

1985    1995    2005    2010     2015

Area del Bacino mediterraneo in senso stretto

 

Portogallo

2,01

1,51

1,45

1,36

1,31

Spagna

1,88

1,28

1,29

1,41

1,50

Francia

1,87

1,71

1,88

1,97

1,99

Italia

1,54

1,28

1,25

1,38

1,48

Slovenia

1,88

1,36

1,23

1,39

1,48

Croazia

1,96

1,52

1,36

1,42

1,50

Bosnia-Erzegovina

1,99

1,53

1,28

1,18

1,13

Serbia

2,32

1,96

1,72

1,62

1,56

Montenegro

2,17

1,81

1,78

1,69

1,63

Macedonia

2,33

2,06

1,56

1,46

1,40

Albania

3,90

2,78

1,99

1,60

1,53

Grecia

1,96

1,37

1,28

1,46

1,54

Malta

2,04

2,01

1,41

1,33

1,28

Turchia

4,15

2,90

2,23

2,15

2,02

Paesi

1980-

1990-

2000-

2005-

2010-

1985

1995

2005

2010

2015

Cipro

2,45

2,33

1,59

1,51

1,46

Siria

6,77

4,80

3,39

3,10

2,77

Libano

3,90

3,00

2,09

1,86

1,76

Israele

3,13

2,93

2,91

2,91

2,91

Palestina

7,05

6,59

5,05

4,65

4,27

Giordania

7,05

5,14

3,60

3,27

2,89

Egitto

5,20

3,90

3,15

2,85

2,64

Libia

7,18

4,10

3,00

2,72

2,41

Tunisia

4,92

3,13

2,04

2,04

1,91

Algeria

6,49

4,13

2,53

2,38

2,14

Marocco

5,40

3,66

2,52

2,38

2,18

Resto dell’Unione europea

 

Austria

1,59

1,47

1,39

1,38

1,35

Belgio

1,60

1,61

1,69

1,79

1,84

Bulgaria

2,01

1,51

1,25

1,46

1,55

Danimarca

1,43

1,75

1,76

1,85

1,89

Estonia

2,09

1,63

1,39

1,64

1,70

Finlandia

1,69

1,82

1,75

1,84

1,88

Germania

1,46

1,30

1,35

1,36

1,46

Irlanda

2,76

1,91

1,97

2,10

2,10

Lettonia

2,00

1,63

1,25

1,41

1,51

Lituania

2,03

1,81

1,28

1,41

1,50

Lussemburgo

1,47

1,66

1,65

1,62

1,68

Olanda

1,52

1,58

1,73

1,75

1,79



Tav. III Speranza di vita alla nascita per l’area territoriale di riferimento, 1980­2015.

 

Paesi

1980­1985

1990­1995

2000­2005

2005­2010

2010­2015

Area del Bacino mediterraneo in senso stretto

Portogallo

72,33

74,68

77,33

78,59

79,83

Spagna

75,95

77,41

79,64

80,48

81,80

Francia

74,78

77,35

79,61

80,95

81,73

Italia

74,76

77,39

80,20

81,37

82,00

Slovenia

71,10

73,67

76,68

78,59

79,54

Croazia

70,46

72,53

74,90

76,01

76,88

Bosnia-Erzegovina

70,69

63,68

74,45

75,12

75,91

Serbia

70,18

71,81

73,21

74,00

74,73

Montenegro

74,06

76,00

74,41

74,01

74,94

Macedonia

69,56

71,82

73,35

74,22

75,10

Albania

70,42

71,23

75,33

76,38

77,12

Grecia

75,24

77,37

79,03

79,52

80,09

Malta

73,59

75,82

77,85

78,80

79,97

Turchia

58,40

64,44

70,95

72,96

74,31

Cipro

75,26

76,93

78,32

78,94

79,87

Siria

67,52

72,05

74,50

75,35

76,06

Libano

67,05

69,40

71,03

72,00

72,92

Israele

74,64

77,10

79,62

80,69

82,01

Palestina

64,40

68,86

71,34

72,17

73,12

Giordania

68,04

70,95

72,33

72,91

73,62

Egitto

57,63

63,73

70,48

72,35

73,53

Libia

62,40

69,00

72,80

74,04

75,08

Tunisia

64,10

70,11

73,02

73,90

74,78

Algeria

61,38

67,84

70,99

72,30

73,46

Marocco

59,65

65,45

69,61

71,16

72,54

Resto dell’Unione europea

 

Austria

73,14

76,05

78,82

80,24

81,05

Belgio

73,89

76,39

78,18

79,77

80,00

Bulgaria

71,24

71,12

72,09

72,71

73,67

Danimarca

74,41

75,19

77,21

78,25

79,04

Estonia

69,33

68,52

71,31

73,91

75,05

Finlandia

74,28

75,74

78,27

79,34

80,22

Germania

73,80

76,02

78,69

79,85

80,62

Irlanda

73,09

75,30

77,62

79,68

80,79

Lettonia

69,25

67,91

71,30

72,27

73,82

Lituania

70,78

69,90

71,91

71,31

72,80

Lussemburgo

72,78

75,61

78,10

79,39

80,16

Olanda

76,13

77,26

78,68

80,20

80,87

Polonia

70,98

71,14

74,53

75,51

76,37

Regno Unito

74,11

76,16

78,35

79,58

80,36

Repubblica ca

70,78

72,50

75,54

77,01

77,90

Romania

69,66

69,36

71,47

73,16

74,26

Slovacchia

70,63

71,61

73,84

74,72

75,76

Svezia

76,38

78,14

80,05

80,88

81,67

Ungheria                      69,08     69,42     72,59     73,64     74,73

Resto del Mondo arabo


Tav. IV Indici di vecchiaia (percentuale ultrasessantenni) per l’area territoriale di

riferimento, 1980-2015.

Paesi                          1980            1990            2000            2010             2015

Area del Bacino mediterraneo in senso stretto

 

Portogallo

15,8

19,0

21,6

23,7

25,5

Spagna

15,3

19,0

21,6

22,4

23,7

Francia

17,2

19,2

20,5

23,0

24,8

Italia

17,3

20,7

24,2

26,5

27,7

Slovenia

14,5

15,8

19,2

22,1

25,0

Croazia

13,8

17,4

21,7

23,8

26,0

Bosnia-Erz.

8,2

10,3

16,4

19,8

21,7

Serbia

11,9

14,9

17,9

19,5

22,1

Montenegro

10,5

12,4

16,8

17,8

19,9

Macedonia

8,9

11,4

14,8

16,7

18,9

Albania

7,3

7,6

10,2

14,2

16,3

Grecia

17,5

20,0

22,7

24,9

26,3

Malta

12,4

12,9

15,4

21,5

24,8

Turchia

6,5

7,2

8,8

10,1

11,5

Cipro

13,1

13,6

14,1

16,3

17,9

Siria

4,6

4,7

4,8

5,7

6,7

Libano

7,3

9,2

10,4

11,9

12,4

Israele

11,9

12,2

13,3

14,9

15,5

Palestina

3,5

3,4

3,8

4,4

4,7

Giordania

4,8

4,9

5,0

5,3

5,5

Egitto

6,9

7,4

7,9

8,5

8,9

Libia

4,7

5,1

6,0

6,7

7,6

Tunisia

5,4

6,8

8,8

9,9

11,6

Algeria

5,2

4,9

5,9

6,8

7,8

Marocco

4,7

5,8

6,8

7,3

8,4

 

 

Resto dell’Unione europea

 

Austria

18,9

20,3

20,4

23,1

24,3

Belgio

18,3

20,6

22,0

23,3

24,6

Bulgaria

15,7

19,3

22,2

25,5

26,8

Danimarca

19,5

20,4

19,8

23,3

24,6

Estonia

16,0

17,2

21,2

23,4

24,6

Finlandia

16,4

18,5

19,9

24,8

27,2

Germania

19,0

20,4

23,3

26,0

28,0

Irlanda

14,9

15,2

15,2

16,1

17,5

Lettonia

16,5

17,4

21,2

24,0

24,5

Lituania

14,4

16,1

19,1

20,4

21,1

Lussemburgo

17,8

19,0

18,8

19,0

19,7

Olanda

15,6

17,3

18,1

22,1

24,3

Polonia

13,1

14,9

16,8

19,3

22,4

Regno Unito

20,0

20,8

20,7

22,7

23,5


Rep. Ceca

16,6

17,8

18,2

22,4

24,3

Romania

13,3

15,8

19,2

20,0

21,8

Slovacchia

13,2

14,8

15,3

17,6

20,3

Svezia

21,9

22,8

22,2

25,0

25,7

Ungheria

17,0

19,1

20,3

22,6

24,7

 

 

Resto del Mondo arabo

 

 

Arabia Saud.

4,7

4,0

4,7

4,3

5,4

Bahrain

3,7

3,7

3,8

3,5

3,6

E. A. U.

1,8

1,8

1,7

0,7

1,1

Kuwait

2,5

2,8

4,7

3,9

3,8

Iraq

6,2

5,6

5,3

4,8

5,2

Oman

4,3

3,5

3,7

4,0

4,1

Yemen

4,7

4,1

4,3

4,5

4,7

Qatar

2,5

2,3

3,0

1,9

1,7

Mauritania

4,7

5,0

4,9

4,9

5,1

Sudan

4,6

4,6

4,6

4,9

5,1

Homo sovieticus: călătoria europeană a Omului Nou (Homo sovieticus: the European journey of the New Man)

VARIA

 

 Homo sovieticus: călătoria europeană a Omului Nou (Homo sovieticus: the European journey of the New Man)

 

Rada Cristina IRIMIE

 

Abstract. The legacy of communism did not encounter only major political transformations, but also considerable individual alternations. The present article examines some of the traits of the Soviet man that we think are important. The concept of Homo Sovieticus, the ‘new’ human type produced by the communist system, represents a critical reference to the average citizen of the Soviet Union. The idea seems to be that years of living in a communist system has produced a personality different from that found in the capitalist countries of the West, while the lack of alternatives turned the universal practice into a mass behavioral structure. Though representing an Eastern political model that collapsed, the idea of the ‘soviet man’ has interestingly been found in many Central European countries that nowadays identify themselves differently and have a stronger association with the West. In the course of the article, we will revisit the Soviet man model, as well as characteristics connected to Homo Sovieticus, according to political, historical and academic literature. What is even more important is to examine Homo Sovieticus from an inter-cultural perspective. Czech Republic, Slovakia, Hungary and Poland offer examples that help us to understand this inter-cultural challenge. Many Central and European countries seem to lag behind the West because of the communist inheritance that includes features of the Soviet person we examine here. Based on the hypothesis that Homo Sovieticus has a powerful intellectual impact on formerly communist countries, there are concerns regarding their transition to successful market economies, which we will address.

Keywords: Homo Sovieticus, communism, individual values, social behaviour, capitalism.


Introduction

 

Perhaps the most shocking legacy of over seven decades of totalitarian communism was the creation of an entirely new species of humankind – the New Soviet Man. Although other nations that


experienced totalitarianism unde­niably have had their own New Kind, Homo Sovieticus is the product of a unique experiment: nowhere has totalitarianism been so systematic over such a long time period. Among a volume of litera­ture, a special place is held by findings that indicate the funda­mental changes that have taken place in the last decade in the behavior, habits and the nature of Soviet Everyday Man; what has remained unchanged; and where has there been mutation of stereotypes that became deeply rooted in the Soviet period1. Ranging from a satire that describes the practices of Communist ideology in the Soviet Union to the sociological descrip­tions of a new type of man, historical publications appear to be analyses of contemporary Soviet

life.

Trying to merge numerous contradictory pieces of the Soviet national character and explain Soviet people’s social behavior, we will introduce the concept of mentality: a set of basic perceptions and attitudes, based on political and scientific literature, many of which have been habitually attributed to the Soviet character. However, the Soviet model was not produced only for domestic consumption; integral part of the concept was to develop and promote the Soviet mentality in other countries as a „substitute” citizen for the homo economicus promoted by the rival countries of the West. People turned out to be very different under the different political systems of the East or the West, which explains the dramatic difference in all basic perceptions of Americans and Soviets. The idea seems to be that years of living in a communist system has produced a personality different from that found in the advanced capitalist countries. Even if the Homo Sovieticus theory is somewhat controversial, it is true that serious problems already arise in the former communist countries as they attempt a transition to successful market economies. Our objective here is to sort out the connection between these Soviet attitudes that relate to people’s perceptions of their economic situation.

The article is organised as follows: an introduction to the theory of the Homo Sovieticus, as indicated from political discourse, fictional and scientific literature will help us set the theoretical background to the conditions that illustrate the phenomenon of Homo Sovieticus. Then, in the second chapter, we will study the Homo Sovieticus attributes far away from theory, put into practice, looking at specific examples from formerly Soviet countries. Czech Republic, Poland, Romania and Hungary will allow us to give an intercultural perspective to the topic. What we also see as a modern difficulty arising from the Soviet mentality revisited in this article is the problematic adaptation of some formerly Soviet countries to the global economic transitions after the collapse of Communism. This is an issue that will occupy us in the third chapter. Finally, the conclusions will bring us closer to summarising the impact of precedent Soviet attitudes from a political and cultural point of view, as well as understanding the importance of scholarly work in the area.

 

The Concept of Homo Sovieticus

 

Many contemporary scholars have been referred to the notion of Homo Sovieticus as the phenomenon that examines the construction of the new Soviet man. Sometimes this phenomenon was illustrated by even contradictory images; on the one hand, Homo Sovieticus is repre­sented by the macho Bolshevik superhero of the Socialist Realist principle2 while on the other, „Homo Sovieticus is seen as a very ordinary, transparent, malleable and submissive human being with rather primitive desires and precious few exceptional features”3. Despite the distance between the official propaganda concept and its true results, the superhero and the common Soviet man share some basic traits. After reviewing some of the most important contributions to the perception, we suggest three categories that assist with the con­ceptualisation of Homo Sovieticus. These come from political, fictional and well as scientific literature.

„The notion of a Soviet man as a unique type of personality is closely related to the Soviet propaganda, as well as the later criticism of intellectuals disillusioned with regime. Nevertheless, one could most likely find such a distinctive type of personality in the Soviet Union. Exceptional social and ideological totalitarian experiments touched and affected spiritual, moral and intellectual spheres of an average citizen”4. In general, one cannot know whether a Soviet man had been ‘designed’ on purpose in advance. But the Communist ideas, Soviet ideological education and propaganda certainly contributed much. The key factors that influenced the emergence and development of a Soviet man were undoubtedly the actual circumstances, „the creation of a new Soviet type of man began from the very first days of the Bolshevik revolution of 1917″5. Here is how the New Man was, in some terms, planned: „Proletarian coercion in all its forms, beginning with the firing squad is the way of fashioning the communist man out of the human material of the capitalist era.”6

The Communist Party of the Soviet Union considered itself to be guided by the principles of scientific communism. This meant that it was the one holding the instruments for the mobilisation and organisation of the Soviet people as they develop socialism towards the goal of communism. In the face of ideolo­gical criticism, the editor of the Party journal Kommunist responds by quoting Pushkin, „We must not retreat in the field of mind.”7

The battle in the field of mind has always been fought energetically by the Soviet Communist Party. Political education and ideological training have been seen as fulfilling two complementary tasks. The first was to educate the Party elite. The need for this was argued first by Lenin in ‘What Is To Be Done?’8 his famous article on party organi­zation – where he argued against the tendency towards either spontaneity or economy. Instead, he claimed that revolutionary political consciousness had to be implanted in the workers by the members of a firmly united Party intelligentsia. Political educa­tion would be part of a systematic, carefully thought out and prepared plan.

The Homo Sovieticus was made by the socialist system in a gradual way. The specific ideology of communism induced three ‘virtues’ in man: obedience, fear and habit. „Loyalty to the system out of fear of punishment or just to be a ‘good citizen’ habit because everything was ruled and organized by the state. Each day looked very much the same. Everything was done for them and no individual initiative was allowed to take place”9.

At the beginning of communist times, after the breakdown of class society the human being became isolated feeling insecure and futile. Class breakdown forced the indi­vidual to acknowledge the loneliness in which is always has been finding himself, but which before was masked by class membership10. The totalitarian and authoritarian halluci­nation of wholeness was considered to be the big new perspective. It, however, soon became fixed as a doctrine. The ideology of dialectical materialism was used to explain all social facts. All human beings came to think in the same terms. Free autonomous thinking was not acceptable until people’s minds became imprisoned.

The man who seemed to have used the term for the first time is Joseph Novak in his book Homo Sovieticus, der Mensch unter Hammer und Sichel. However, Alexander Zinoviev, an exiled Soviet citizen, with his work ‘Homo Sovieticus’, contributed greatly in defining this new type of man. He provides a literary analysis of „a man completely devoid of indivi­duality, who finds his life’s purpose and meaning in the collective. Any activity he undertakes is motivated not by his own intellectual choices or emotional needs but by profound conformity, the wish to adapt to, and merge with, the majority”11. He describes the median and upper professionals that kept the Soviet system going and who were more corruptible and deprived of character. Zinoviev knew this phenomenon too well as he descri­bed himself one of the homogenized and functionalized elements of this gigantic Soviet notion12. Zinoviev was further convinced that much of what causes Homo Sovieticus not only was evident but also consti­tuted a threat for the non-Soviet world.

According to Zinoviev, it is im­possible to study communist sys­tems without a thorough examina­tion of appropriate methodology, training in logic and a structure of an entirely new conceptual ap­proach. Zinoviev argued that West­ern observers of communism were seriously mistaken in using a con­ceptual framework appropriate for studying social phenomena in the West, but inappropriate for the analysis of communist systems. He wrote: „A camel cannot exist if one places upon it the criteria of a hip­popotamus. The opinion of those in the West, who consider the Soviet society unstable, and who hope for its soon disintegration from within, is in part due to the fact that they place upon the phenomenon of Soviet society criteria of Western societies, which are alien to the Soviet society.”13

Zinoviev’s main thesis was that an average citizen living in a com­munist system behaved and re­sponded to social motivation in a similar way his Western counterpart responded to social motivation of their own social scenery. In practice this means that in communist sys­tems the majority of citizens be­haved, lived and acted in accor­dance with the logic of social en­tropy laid out by the dominating Marxist ideology. „Contrary to widespread liberal beliefs, social entropy in communism was not a sign of the system’s illness; in fact it was a positive sign that the system has developed to a social level that permits its citizens to better cope with the elementary threats, such as wars, economic chaos, famines or large-scale cataclysms”14. In short, communism was a system whose social allocation has enabled the masses of communist citizens to develop defensive mechanisms of political self-protection and indefi­nite biological survival.

Professor Mikhail Heller, with his work ‘Cogs in the Wheel’ helps to complete that picture with a por­trait of the cultural and human order Soviet power has produced. Through it, we see that the Soviets are not the same with people in the West. Those who played main roles in the Soviet Union had been cre­ated very differently from the West­ern ideals of a free society. While seventy years of Marxist role may not have replaced human nature with a new Soviet Man, it has defi­nitely influenced the minds of con­temporary Russian people.15

Over the last two decades, a con­siderable amount of empirical re­search and theoretical evidence fol­lowing the decline of communism has taken place. The cultural and mental obstacles overcome by the former system have been extremely interesting for scientific work. It is well understood that attitudes and values have also contributed to the systemic transformation and to so­cial change, in general. Taking this into consideration, the attitude syn­drome is a defining factor to Homo Sovieticus. Two main issues are being examined: a) the degree to which the Soviet society did actu­ally submit to the effects of ‘sovieti-zation’ and b) the question of the utility for understanding the process of transition from communism to democracy and market economy. The sense of entitlement from cer­tain social groups, the poor election turnout, the weakness of the institu­tions of civil society, the lack of interest in the common good, ego­ism and anti-social attitudes have all been interpreted as signs of a men­tality passed to the people by the Soviet regime. Therefore, „this gen­eral interpretative model implies the following question: is this some significant psycho-social phenome­non or is the Homo Sovieticus con­cept simply a convenient buzzword, an incantation which we use to solve problems which require much deeper and subtler reflection?”16.

Homo Sovieticus seems to have many faces. Initially meant to be a new kind of universal man, as a part of the collectivity and embodying the grounds of progression, social justice and social equality, the so­ciological concept became re-inter­preted as a communist and post-communist mentality, a social con­sciousness of being unhappy with its situation amongst people of the former socialist countries. „It be­came the opposite face of the coin of transformation towards the free market economy, the inability of people to make the sudden break with the totalitarian mentality to replace it for a new democratic free and open mentality”17. What we will see in the next chapter is how those countries where communism’s leg­acy was powerfully imposed on, experience a lasting influence of Soviet mentalities.

 

Sightings of the New Man: an inter-cultural perspective

 

Socialism was founded on a simple rule: the citizen should not attempt to interfere in public life, and the State would guarantee free vegetation. Towards this goal, the State would tolerate anything: a poor work ethic, minor theft of communal property, irresponsible and inconsiderate behavior toward nature etc. „This contract logically led to a moral corruption and disin­tegration of values on a scale previ­ously unknown. Marxism did in fact cultivate a new man; Homo Sovieticus was the ultimate con­former, lacking all creativity, re­sponsibility and initiative”18. It is interesting to see how this mentality determined the outlook of the new democracies of the East-Central Europe. In this chapter, we want to examine the various ways this Homo Sovieticus ethic has left its traces on some post-Soviet societies.

Political participation in Czech Republic

 

Theoretically it would appear that Czech society is probably the most successful, and the most sta­ble, of all post-communist societies. But, closer examination reveals that even Czech society has been deeply traumatised by almost forty-five years of communist totalitarianism and finds itself, even now, in a state of serious chaos and confusion19. While entering the 21th century, the Czech society seems undeniably directed by the principle of restric­tion. Czech people were still used to defer to regulations imposed from above as in totalitarian times. From the times of communism they were also used to lack an open debate. It leads one to the conclusion that communism in Czechoslovakia sowed the seeds that helped turning most of Czech society into prole­tarians, an influence apparent even after the split with Slovakia and the formation of a new State (Czech Republic) in 1993.

The communist totalitarianism caused an overwhelmingly passive mentality to the Czech national character. People were unable to stand up for their rights, which bring them to seek achieving their ends by indirect means, just as Homo Sovieticus would do back in time. The intellectual had to con­form to communist propaganda and relinquish all attempts at original, independent thought or to defy the totalitarian authorities, becoming a non-person. The fall of communism shocked and confused the Czech non-conformist intellectuals, who helped to overthrow the system. Constructing a new programme is far more difficult than fight against oppression. The new landscape, a headless body of society without one strong ruler at the top was un­familiar. People also started to feel disoriented20.

During the last decade in Czech politics, a return to the support to­wards the communist party became evident. The reason why people voted for it is because „the new capitalist system does not work. Or rather, it works very well for 10,000 individuals on top of the social pyramid and very bad for the rest of us”21. After many years outside the political scene, the communist party has suddenly doubled its score. People who voted for it were usu­ally retired people, non-qualified workers older than forty years old or people younger than twenty five, because they haven’t really con­sciously lived under the communist system22. Some Homo Sovieticus elements can hide behind the cause of this revival of the communist party, such as fear and unsatisfied-ness with the present situation.

 

The Homo Sovieticus mentality in Post-Communist Poland

 

In Poland, the discussions about the Homo Sovieticus are associated with two figures, Jozef Tischner and Adam Michnik. In Polish newspa­pers, most of the articles which tackle the issues connected with the Homo Sovieticus mentality in Po­land are interviews with them or their books or articles are quoted.

Compared to the West, Poland is still a modernist country23. How­ever, the lasting manichaeistic thinking24 is still integral part of social mentality.

The imaginary division of a per­son looking to find the objective truth and a person who gives him­self the right to decide about the truth are still maintained by church authorities in Poland. The Polish Catholic church had to redefine its role after the fall of communism. Where it prior to 1989 stood as a political and moral antagonist of the State, it now should seek itself a place in the transformation process. A part of the Polish Catholic Church defined itself in the face of its repre­sentatives (bishops, priests) as the moral absolutists who sought abso­lute justice, and the rebels who had overthrown communism. Despite the fact that they demonstrate a dif­ferent dogma, they shared one par­ticular feature in common with the Soviet man of the communist times, the habit of manichaeistic thinking.

Manichaeism, separation be­tween good and bad, universal rules and authorities, moral dogmaticism and claims of the universal moral truth are still apparent in the Catholic Church’s expressions. The manicheistic thinking though has communist roots. „Communism was the manifestation of the absolute good, a plan for a free, equal world ‘defending the peace’ against the (Western) world of absolute evil. He, who should protest against such a perfect system, would really be a fool and immediately needed help. But as it turned out that communists had lied as it became clear that none of the promises ever became fully fulfilled Homo Sovieticus took part in rebellion”25. Homo Sovieticus became a victim of history. The Manichean logic made opponents of communism seeing it as absolute evil and themselves as angels or absolute good. Homo Sovieticus does not really know the difference between his own interests and the common good. That is how he chooses and decides, with pointing to new enemies, cursing, insulting and degrading them26. We focus on the role of the Catholic Church in Poland, as it remains an appealing case of how two historical enemies (Church and Communist State) have consecutively maintained a similar mentality.

 

Work ethics in Romania

 

Work is undoubtedly a field that is directly related to political beliefs and ideas in a specific social and historical setting. One area of com­munist legacy related to work is undoubtedly the one related to the attitude towards the state. The state is always the opponent, which con­tinues to be blamed, stolen or tricked. This ‘doing nothing’ instead of working influences greatly the state, as it is stealing from state en­terprises, accepting as state control­lers ignoring people evading taxes etc. The impersonality of the state is such that not even its officials would identify with it. „The attitude towards the state or state enterprises is often reproduced in private enter­prises, where the impersonality and unpredictability of market condi­tions suggest the same uncertainty, implying lack of responsibility for the final outcome. Service enter­prises still suffer from the negative image they had under socialism and this was exacerbated in the enter­prises I have observed by the ser­vice delivered: ‘talk’ (negatively loaded when expressed as ‘vor-bàrie’)”27.The bureaucratic organi­zation behind the structure of busi­ness enhances the ‘doing nothing’ accusation.

There are also other communist legacies that not directly affect work performance. The informal econ­omy that boomed in the socialist period helps solve the same prob­lems as before and many new ones. There are still sanctified mecha­nisms to solve bureaucratic prob­lems. The practice in the informal economy28 compared to that in the formal economy is often more trustworthy in Poland, because it works through networks29. In fact, this is because the same people per­form the same activity both in the formal and in the informal econ­omy. The informal economy, where Homo Sovieticus finds himself so familiar with, is somehow related to the formal and those involved in it sometimes share with their friends. Another socialist legacy is the no­tion of entitlement. This is demon­strated in every field of social life and has implications for work prac­tices. Typically unemployment is viewed as the responsibility of the state. Even if there are state agen­cies for the unemployed and training programs available for them, the labor unions complain that it is not personalized enough; „as a service of social assistance, which would visit people at home after they have been fired and ask them if they have found a job”30. The habit of evading responsibility over one’s predica­ments has its roots in the Soviet mentality of accepting citizen’s helplessness against the powerful State.

 

A lack of democratic education in Hungary

 

Although Hungarians have lived better than their neighbors during the communist decades, they have been continuously less satisfied with their life conditions. Foreign visitors always point out what they see as Hungarian pessimism. Some say Hungarians’ complaining is a reac­tion to their obligatory optimism under communism. Now they refuse any promises of a bright future. The truth is that forty years of wasteful economic practices and political mismanagement cannot be easily undone. To those suffering in the period of political and economic changes, democracy and market economy have become synonyms to poverty.

The old communist system did everything when in power to limit and control the masses’ knowledge of the society they lived in. politi­cal education covered the history of the workers’ movement but taught nothing about how democracies or their own societies really func­tioned. Whole scholarly fields were missing from the curricula of Politi­cal Science and Economics depart­ments in universities”31. According to a research project conducted by psychologists on the legal-constitu­tional knowledge of adolescents, ‘democracy terms’ pose special problems to Hungarian teenagers. They are unfamiliar with such con­cepts as solidarity, social safety and citizenship. Also, they seem to overvalue the authority of the state, parent and teacher. According to another poll in March 1995 the per­centage of Hungarians who consider democratic values such as freedom of expression and freedom of the press important is extremely low – 6 percent and decreasing32. On Hungary specifically, the infirmity of democratic education, as well as education about market principles have made it difficult for Hungarians to cope with the politi­cal changes.

 

Homo Sovieticus in economic affairs

 

Why do we take for granted that people in ex-communist countries and capitalist countries have very different attitudes? Indeed people who travel between countries report differences in people’s behavior.

Like for instance, about how much more helpful and service-oriented people are in capitalist countries. Differences in economic behavior between countries definitely exist. To what extent are different behav­iors due to cultural mentalities is a matter worth studying.

 

Homo Sovieticus and the Market Economy

 

We are interested in measuring how the years of Communism af­fected individuals’ thinking toward market capitalism. „If political re­gimes had no effect on individual preferences, one should not observe any systematic differences between East and West Germans after reuni­fication”33. Homo Sovieticus sym­bolises excessive passivity; collec­tivism and lack of work profit, which are a major barrier in eco­nomic development and comprehen­sion of the mechanisms of market economy. Taking, for instance, the current political and social situation in the Czech Republic, Tornquist-Plewa pulled out the concept of Homo Sovieticus, in her effort to explain the commonalities of Central European nations and their subsequent difference with the West. The behavioral patterns for the species known as Homo Sovieticus, according to Tornquist-Plewa are outlined as: moral rela­tivism, learned passivity, helpless­ness and the acceptance of state paternalism, the demand for egali­tarian distribution as opposed to a merit-based system blaming the system for personal failures and laying various claims at the foot of the state, as opposed to relying on one’s self, an emphasis on security as opposed to a willingness to take

risks34.

How do nations with such men­tality legacies react to economic activity? Homo Sovieticus will al­ways be skeptical, if not hostile regarding post-communist reality. „Consumed by nostalgia for the by­gone system, or disappointed that the commodities he is looking for cannot be found on the new ‘stall’, he feels that the new reality is alien and hostile. He will see freedom as a threat and will expect the powerful authorities to regulate and control everything. He will enviously see enemies in everyone, who has man­aged to achieve higher social status, and he will reject ‘return to normal­ity’ as a harmful irrationality”.35 Any forms of activity, resourceful­ness and vision which Homo Sovieticus may demonstrate are viewed as an element of his private life. In other words, these ‘positive’ and creative features will not be revealed in the public sphere or as part of economic activity, they will be revealed pathologically in the form of bribery and violation of the law. „Paradoxically, the struggle with the Homo Sovieticus syndrome which has allegedly become deeply rooted in human souls and minds, constructing a mental barrier against modernization of the country which the elites are painstakingly trying to overcome, is petrifying and deep­ening withdrawal, mistrust of the elites and social alienation”36. The promising rhetoric of the transfor­mation is maximizing rather than minimizing the gap between the elites and the citizens. These two worlds are beginning to speak dif­ferent languages.

Have years under the communist rule shaped human preferences and behaviors towards economic activ­ity? This claim would have theoreti­cal value for the prospects of trans­forming the former Soviet-style economies into Western-style mar­ket systems. Whether the legacies of communism, including a careful study of the human nature, have influenced the social attitudes to­wards the competitive market and economic developments is strongly argued above.

 

Conclusions

 

There is a great deal of circum­stantial indications about basic per­ceptions of the Soviet people spread throughout the enormous amount of literature about the Soviet Union. The notion of Homo Sovieticus summarises the main aspects of a specific mentality amongst the peo­ple that lived in Soviet times, their thinking and their expectations at the part of the public authorities. This article examined the concept of Homo Sovieticus, as a theory devel­oped under the communist rule in the Soviet Union, as an inherited mentality in post-Soviet countries according to their social environ­ment and as behavioral types that influenced the transition of former communist countries to market-ori­ented states.

In the communist world of Central and Eastern Europe, party policies sought to produce the ulti­mate mass man, who was later christened by Zinoviev as Homo Sovieticus, who became the coun­terpart of Western political culture. Moulded by hours of Marxism-Leninism, Homo Sovieticus inhab­ited a world controlled by surveil­lance and censorship. A new type of man appeared, whose creation Govorukhin rightly calls ‘the main crime’ of Stalinism. „Raised in an atmosphere of lies, treachery, ser­vile loyalty to the leader, sur­rounded by a society in which white became black, Homo Sovieticus was infected at birth with the virus of treachery and mistrust and had fear instilled in his brain”37. However, today the concept has a different meaning. It is described as a men­tality shaped in the totalitarian communist system, the complex situation of transformation, and universal social processes. Proc­esses of propaganda, habituation, selective memory and the constant change of situation made the Homo Sovieticus who he is today.

Post-communist                 transition

affected not only institution-build­ing, but also individuals’ value sys­tems, work ethic and code of con­duct. „This fluid environment is inhabited by a hybrid socio-political character, one both grounded in the present and marked by the past, and who speaks a language in transition, mixing post-communist lingo with communist idioms”38. The East-European post-communist political and public arenas show that the former socialist countries face (among others) deficiencies in the civic culture, necessary for the de­mocratic life, and the enterprise culture, necessary for participation in market economy. In the transition period, major changes were intro­duced in the new democracies. However, the Homo Sovieticus still somehow exists to former socialist European countries; especially those countries (such as Czechoslovakia, Hungary, Poland, Romania or Bulgaria), where communism was imposed on, now they experience far more difficulties in transforming into their new democratic structure.

A general consequence was that the captive mind dynamic created a „non-political” and potentially anti-political attitude in people’s lives.

This type of Homo Sovieticus mentality is visible in the chasm between external political change and the individual’s inner realm of political values, views and beliefs; in short the continuing division between ‘us’ and ‘them’39.

It is this ideological division between East and West that has made any attempted transition from the Homo Sovieticus to Homo Economicus really challenging. There is fair evidence in scholarly work on certain attitudes developed or crystallized by the communist system and their consecutive stamp on the shape of democracy and the free market.

This evidence justified the belief that Homo Sovieticus was not a concept created by the founders of communist, not only for domestic use, but for a cross-cultural and political expansion. However, most scholarly work examine the transi­tional period of the newly formed democracies, in the end of the twentieth and beginning of the twenty-first century. We should not ignore the optimistic signs of open­ness to the completely new chal­lenges of systemic transformation that the European Union has forced to most of these countries since their EU accession.


 


Note

 

1     Iurii A. Levada, „Homo Post-Sovieticus” in Sociological Re­search, vol. 40, nr. 6, 2002, pp. 6-41.

2     Robert Porter, „From Homo Rus-sicus to Homo Sovieticus – and Back Again?” in Forum for Modern Language Studies, vol. 34, nr. 3, 1998, pp. 214-225.

3     Andrei Rogachevskii, „Homo So-vieticus in the Library” in Europe -Asia Studies, vol. 54, nr. 6, 2002, p. 975.

4     Kateryna Novikova, Homo Sovieti­cus: modern or traditional?, Paper delivered at the Warsaw East European Conference, 15-18 July 2008, http://www.personal.ceu.hu/st udents/02/Kateryna_Novikova/hom o_sovieticus_paper.htm, (accessed on 7 December 2013).

5     Nikolai Popov, The Russian People speak: democracy at the crossroads, Syracuse University Press, Syracuse, 1995.

6     Mikhail Heller, Cogs in the Wheel: the Formation of Soviet Man, Alfred A. Knopf, Inc: Westminster, 1998.

7     Ernst Kux, „Contradictions in So­viet socialism” in Problems of Communism, vol. 33, nr. 6, 1984, p. 8.

 

Vladimir Lenin, „What is to Be Done?” in Lenin’s Selected Works, vol. 1, First published as a separate work in March 190, pp. 119- 271. Diederik Willemans, The Homo Sovieticus mentality. The failure of socialism and its consequences, GRIN Publishing GmbH: Munich, 2000, http://www.grin.com, (ac­cessed on 7 December 2013). Idem, The Homo Sovieticus mental­ity…

Krzysztof Tyszka, „Homo Sovieti-cus: Two Decades Later” in Polish Sociological Review, nr. 168, 2009,

p. 508.

Kurt Marko, „Ex Oriente… and What about It?” in Studies in Soviet

Thought, vol. 31, nr. 3, 1986, pp. 243-246.

Alexander Zinoviev, Homo Sovieti-cus, translated by Charles Janson, Atlantic Monthly Press, Boston,

1985.

Tomislav Sunic, „Zinoviev’s ‘Homo Sovieticus’ Communism as Social Entropy”, The World and I, Wash­ington Times Co, 1989, http://www. aryanunity.com/zinov.html, (accessed on 7 December 2013).

Mikhail Heller, op. cit. Krzysztof Tyszka, loc. cit. Diederik Willemans, op. cit. Thomas Halik, „Post Communism and its Discontents” în First Things, January 1996, http://www.firstthing s.com/article/2007/09/006-post-com munism-and-its-discontents-15, (accessed on 12 December 2013). Jan Culik, Czech Political Culture in the 1990s, 1995, http://www.arts. gla.ac.uk/Slavonic/staff/Czech_polit ics.html, (accessed on 10 December

2013).

Madelaine Hron, „Word Made Flesh: Czech Women’s Writing from Communism to Post-Communism”, Journal of International Women’s Studies, vol. 4, Issue 3, 2003, http://www.yorku.ca/soi/_Vol_2_1/ _HTML/Hron.html, (accessed on 12

December 2013).

Adam Novak, „L’étonnante résur­gence du Parti communiste tchèque”, Le   Monde   Diplomatique,   2000, http://www.monde-diplomatique.fr/ 2000/04/NOVAK/13710, (accessed

on 10 December 2013).

Diederik Willemans, op. cit. Adam Michnik, „Church and State in Eastern Europe: The Clean Conscience Trap”, East European Constitutional Review, vol. 7, nr. 2, 1998, http://www.law.nuy.edu/eecr/ vol7num/feature/cleanconscience.ht ml,  (accessed on  10 December

2013).

‘Manichaeism’ is a faith that teaches dualism. In modern English, the term ‘manichean’ is widely applied as an attitude of moral dualism, according to which a moral course of action involves a simplistic choice between good and evil, in a ‘black and white’ fashion. Diederik Willemans, op. cit.

Jozef Tischner (ed.), „The Ethics of Solidarity Years Later”, The Ethics of Solidarity, Krakow, 2005, pp. 249-271.

Monica Heintz, Changes in Work Ethic in Post-socialist Romania, 2001, http://www.mentality.ro/, p. 115, (accessed on 12 December 2013). The difference between formal and informal sectors of employment is whether or not they are under governmental supervision. Informal sectors of employment are usually what are called ‘under the table deals’. Term explained at Informal Economy, Princeton.edu. Available from: http://www.princeton.edu/ ~ac haney/tmve/wiki100k/docs/Informal _economy.html

Lawrence  P.  King,   „Explaining Post-Communist Economic Perfor­mance”, William Davidson Institute Working Paper, nr. 559, may 2003, http://wdi.umich.edu/files/publicatio ns/workingpapers/wp559.pdf, (accessed on 10 December 2013). Monica Heintz, op. cit. Eniko Bollobas, „The Future of Our Past: Hungary’s Cultural Struggle with   its   Communist   Legacy”, Macalester International,  vol.  2, article 14, 1995, http://digitalcomm ons.macalester.edu/macintl/vol2/iss 1/14/, p.   169  (accessed on  15 December 2013).

Daniel Odescalchi, „When Demo­cracy Is Mistaken for Chaos”, The Budapest Sun, Insight Section, Strategic Advantage International, 1994, http://saipr.com/press_chaos. html, (accessed on 9 December

2013).

Alesina Alberto and Nicola Fuchs-Schundeln, „Good-Bye Lenin (or Not?): The Effect of Communism on People’s Preferences” in The

American Economic Review,   vol.

97, nr. 4, 2007, p. 1507.

Martin Ehl, „Sightings of Homo

Sovieticus”,   Transitions   Online:

Regional Intelligence, 2013, http://

www.tol.org/client/article/23880-

poland-visegrad-czech-communism.

html (accessed on 10 December

2013).

Krzysztof Tyszka „Homo Sovieticus: Two Decades Later” in Polish Sociological Review, nr. 168, 2009,

p. 519.

Krzysztof Tyszka, ibid, p. 521.

Stanislav Govorukhin, Maya Ganina, Kirill Lavrov and Vladimir Dudintsev, „Homo Sovieticus”, World Affairs, vol. 152, nr. 2, 1989,

p. 104.

Cosmina Tanasoiu, „Perspectives on European Politics and Society: Homo Post-communistus: Portrait of a Character in Transition” in

Perspectives on European Politics and Society, Taylor&Francis, 2013,

p. 1.

Diederik Willemans, op. cit.


 


Bibliography

Alberto, Alesina si Fuchs-Schündeln, Nicola, „Good-Bye Lenin (or Not?): The Effect of Communism on People’s Preferences” in The American Economic Review, vol. 97, nr. 4, 2007, pp. 1507-1528.

Govorukhin, Stanislav, Ganina, Maya, Lavrov, Kirill si Dudintsev, Vladimir, „Homo Sovieticus” in World Affairs, vol. 152, nr. 2, 1989,

pp. 104-108.

Heller, Mikhail, Cogs in the Wheel: the Formation of Soviet Man, Alfred A. Knopf, Inc: Westminster, 1998.

Kux, Ernst, „Contradictions in Soviet socialism” in Problems of Commu­nism, vol. 33, nr. 6, 1984, pp. 1-27.

Lenin, Vladimir, „What is to Be Done?” in Lenin’s Selected Works, vol. 1, First published as a separate work in March 190, pp. 119-271.

Levada, A. Iurii, „Homo Post-Sovieticus” in Sociological Research, vol. 40,

nr. 6, 2002, pp. 6-41.

Marko, Kurt, „Ex Oriente… and What about It?” in Studies in Soviet Thought, vol.  31,  nr.  3,   1986,

pp. 243-246.

 

Popov, Nikolai, The Russian People speak: democracy at the crossroads in Syracuse University Press, Syracuse, 1995.

Porter, Robert, „From Homo Russicus to Homo Sovieticus – and Back Again?” in Forum for Modern Language Studies, vol. 34, nr. 3, 1998, pp. 214-225.

Rogachevskii, Andrei, „Homo Sovieticus in the Library”, Europe – Asia Studies,

vol. 54, nr. 6, 2002, pp. 975-988.

Tanasoiu, Cosmina, „Perspectives on European Politics and Society: Homo Post-communistus: Portrait of a Character in Transition” in

Perspectives on European Politics and Society, Taylor&Francis, 2013,

pp. 1-14.

Tischner, Jozef, „The Ethics of Solidarity Years Later” in The Ethics of Solidarity, Jozef Tischner

(ed.), Krakow, 2005, pp. 249-271.

Tyszka, Krzysztof, „Homo Sovieticus: Two Decades Later” in Polish Sociological Review, nr. 168, 2009,

pp. 507-522.

Zinoviev, Alexander, Homo Sovieticus,

Atlantic  Monthly  Press,  Boston,

1985.

Electronic resources:

Bollobâs, Enikô, „The Future of Our Past: Hungary’s Cultural Struggle with its Communist Legacy”, Macalester International, vol. 2, article 14, 1995, http://digitalcomm ons.macalester.edu/macintl/vol2/iss 1/14/, pp. 158-179 (accessed on 15

December 2013).

Culik, Jan, Czech Political Culture in the 1990s, 1995, http://www.arts. gla.ac.uk/Slavonic/staff/Czech_polit ics.html, (accessed on 10 December

2013).

Ehl, Martin, „Sightings of Homo Sovieticus”, Transitions Online: Regional Intelligence, 2013, http:// www.tol.org/client/article/23880-poland-visegrad-czech-communism. html (accessed on 10 December

2013).

Halik, Thomas, „Post Communism and its   Discontents”,   First   Things, January 1996, http://www.firstthin gs.com/article/2007/09/006-post-co mmunism-and-its-discontents-15, (accessed on 12 December 2013).

Heintz, Monica, Changes in Work Ethic in Post-socialist Romania, 2001, http://www.mentality.ro/, (accessed on 12 December 2013).

Hron, Madelaine, Word Made Flesh: Czech Women’s Writing from Communism to Post-Communism”, Journal of International Women’s Studies, vol. 4, Issue 3, 2003, http://www.yorku.ca/soi/_Vol_2_1/ _HTML/Hron.html, (accessed on 12

December 2013). King, P. Lawrence, „Explaining Post-Communist Economic Performance”,

William Davidson Institute Working Paper, nr. 559, May 2003, http://wd i.umich.edu/files/publications/worki ngpapersAvp559.pdf, (accessed on 10 December 2013).

Michnik, Adam, „Church and State in Eastern Europe: The Clean Conscience Trap”, East European Constitutio­nal Review, vol. 7, nr. 2, 1998, http://www. law.nuy.edu/eecr/vol7n um/feature/cleanconscience. html, (accessed on 10 December 2013).

Novak, Adam, „L’etonnante résurgence du Parti communiste tchèque”, Le Monde Diplomatique, 2000, http:// www.monde-diplomatique.fr/2000/ 04/NOVAK/13710, (accessed on 10

December 2013).

Novikova, Kateryna, „Homo Sovieticus: modern or traditional?”, Paper delivered at the Warsaw East European Conference, 15-18 July 2008, http://www.personal.ceu.hu/ students/02/Kateryna_Novikova/ho mo_sovieticus_paper.htm, (accessed on 7 December 2013).

Odescalchi, Daniel, „When Democracy Is Mistaken for Chaos”, The Budapest Sun, Insight Section, Strategic Advantage International, 1994, http://saipr.com/press_chaos.html, (accessed on 9 December 2013).

Sunic, Tomislav, „Zinoviev’s ‘Homo Sovieticus’ Communism as Social Entropy”,   The    World   and   I,

Washington Times Co, 1989, http://

 

www.aryanunity.com/zinov.html, (accessed on 7 December 2013). Willemans, Diederik, The Homo Sovieticus mentality. The failure of socialism and its consequences, GRIN Publishing GmbH: Munich, 2000, http://www.grin.com, (acces­sed on 7 December 2013).

Citi oameni a omorit comunismul? Si cine erau ei?* (How many people did communism kill? And who were they?)

ESEU

 

 

Citi oameni a omorit comunismul? Si cine erau ei?* (How many people did communism kill? And who were they?)

 

Dan PAVEL

 

Abstract. The statistics of democide is a relatively new research field in Romania. The appearance of the volume entitled: The book of the dead from prisons, detention camps and deportations, led by writer and civic militant Romulus Rusan, represents a remarkable contribution towards clarifying some of the obscure parts of communist democide. The book puts together the researches done by the lead author and his collaborators throughout the last five years and a series of texts investigated in the last two decades, from which some of the chapters have represented the basis of previous books, making thus possible for readers to experience a more broad approach of the repressive communist regime from our country. The book of the dead is an event-book, which deserves more than a summary. And a „summary” of the lists of individual deaths would be nonsense. It would lead to the statistical reductionism and the anomization that the researchers have tried to avoid. It is necessary to put it into context (national/international) and to analyze what happened in the last quarter of a century, the time passed since we are allowed to speak publicly about our near and bloody past, which a lot of people prefer to ignore in silence.

Keywords: The Book of the Dead, communism, terror, genocide, democide, politicide.


Introducere

Statistica democidului este un domeniu relativ nou de cercetare în România. Apariţia volumului Car­tea morţilor din închisori, lagăre, deportări, coordonat de scriitorul şi militantul civic Romulus Rusan, re­prezintă o contribuţie remarcabilă la clarificarea unora dintre părţile obscure ale democidului comunist. Tomul pune laolaltă cercetările fă­cute de către coordonator şi colabo­ratorii săi în ultimii cinci ani, pre­cum şi o serie de texte cercetate în ultimele două decenii, dintre care


unele capitole au reprezentat baza unor cărţi anterioare, astfel încît citi­torii au şansa unei abordări cuprin­zătoare a fenomenului represiv co­munist din ţara noastră.

La fel precum toate regimurile comuniste totalitare din secolul XX, şi regimul comunist totalitar din România a fost un „criminal în serie” (serial killer) de natură colectivă. Marea provocare pentru regimul succesor nu a fost de a demonstra caracterul criminal al regimului co­munist anterior, cum credea preşe­dintele Traian Băsescu. Lucrul aces­ta fusese făcut anterior, chiar şi îna­intea istoricilor de profesie, în amă­nunt şi convingător, de către Aso­ciaţia Foştilor Deţinuţi Politici din România, asociaţiile foştilor depor­taţi, ale foştilor refugiaţi, Academia Civică, în particular în cadrul Memorialului Victimelor Comunis­mului şi Rezistenţei de la Sighet, de alte organizaţii ale societăţii civile. Marea provocare pentru autorităţile postcomuniste era de a contribui la atribuirea precisă a responsabili­tăţilor în lanţul genocidar ierarhic comandă-execuţie şi de a aduce informaţii, documente noi, privind numărul victimelor comunismului, împrejurările uciderii acestora, ches­tiuni pe care autorităţile statului le puteau clarifica, mai ales prin acce­sul neîngrădit la arhivele bine păzite de serviciile secrete. Dincolo de sta­tisticile crimei, la fel de importantă era aflarea identităţilor concrete, individuale, ale celor ucişi. Exact acest lucru îl încearcă Rusan şi colaboratorii în Cartea morţilor, să confere identitate victimelor comu­nismului, om cu om, să readucă în memoria noastră fiecare victimă ca persoană. Iar din multe puncte de vedere, este o sarcină aproape impo­sibilă, pentru că numeroase victime ale criminalului în serie care a fost regimul comunist nu au fost găsite şi cu atît mai puţin identificate. Cam aşa se întîmplă şi cu „criminalii în serie” urmăriţi de poliţie, FBI sau alte agenţii, chiar şi cînd sînt prinşi, multe dintre victimele lor rămîn nedescoperite.

Cartea morţilor este o carte-eve-niment, care merită mai mult decît un rezumat. Iar un „rezumat” al listelor morţilor individuale ar fi un nonsens. Ar conduce la reducţionis-mul statisticilor şi anonimizării pe care cercetătorii au vrut să-l evite. Este nevoie de o punere în context (naţională/internaţională) şi de o analiză asupra a ceea ce s-a petrecut în ultimul sfert de veac, de cînd avem voie să vorbim public despre trecutul nostru apropiat şi sîngeros, dar pe care mulţi preferă să-l ignore în tăcere.

Spre deosebire de alcătuirea sta­tisticilor crimelor în serie comise de state, armate, – o operaţiune aritme­tică de numărare, prin care sînt create mulţimi şi categorii de ano­nimi, – identificarea victimelor re­prezintă scoaterea lor din anonimat. In societate, conferirea identităţii individuale este crucială atît pe timpul vieţii, cît şi ulterior, fiind actul prin care comunităţile umane se emancipează axiologic. Naşterea unui copil, a unui om, este urmată imediat de conferirea de identitate individuală, prin atribuirea unui nume propriu, a prenumelui, iar apoi a numelui de familie. În comuni­tăţile în care identitatea individuală contează, iar fiecare viaţă are valoa­re, trecerea în nefiinţă este simbolic compensată prin ritualuri teologico-mnemotehnice (de pildă, „veşnica pomenire”, parastase). Comunismul totalitar nu numai că a omorît mul­ţimi de oameni, dar a încercat (iar adesea a reuşit) să anihileze social mecanismele păstrării amintirii vic­timelor, să-i facă dispăruţi din isto­rie. De ce? Pentru că amintirea victi­melor echivala cu conştientizarea crimelor şi căutarea criminalilor. Cartea morţilor este exact reversul anihilării mnemotehnice şi îi rea­duce pe oameni, ca indivizi, în me­morie şi în istorie. Le onorează memoria.

 

Democid, genocid, politicid

 

După comiterea marilor crime în masă din secolul XX de către regi­murile politice totalitare şi marile pierderi umane din timpul confla­graţiilor mondiale – WW I, Gulag, WW II, Holocaust, dar nu numai -cercetătorii din ştiinţele sociale au simţit nevoia introducerii unor stan­darde măsurabile, verificabile, de măsurare a amplitudinii catastrofe­lor istorice. Politicieni de tot felul, democraţi, tirani, victime şi supra­vieţuitori, urmaşi, comunităţi, naţi­uni, conspiraţionişti, jurnalişti, mo­ralişti, negaţionişti, resentimentari şi promotori ai discursului urii (hate speech), alte categorii, au avansat estimări ale morţilor exagerate prin minimalizare sau maximalizare. Ulterior, cînd au fost dezgropate morminte colective/gropi comune sau cînd au fost descoperite docu­mente făcute chiar de către mana­gerii represiunii criminale, unele exagerări minimaliste sau maxima-liste s-au dovedit a fi apropiate de adevăr. Cele mai multe nu. Tocmai de aceea, încercarea de a aduce cifrele victimelor cît mai aproape de exactitate şi adevăr a menţinut această preocupare la statutul de cvasiştiinţă. La fel precum toate ştiinţele sociale, despre care s-a ştiut de la bun început că nu sînt ştiinţe exacte, estimările nu sînt rocket science.

Ilustrativ pentru afirmaţiile de mai sus este modul în care procedează cel mai mare specialist din lume în studiul crimelor în masă, R. J. Rummel: el ia în considerare esti­mările minimale şi cele maximale din literatura de specialitate pentru fiecare fenomen din ultimul secol (ulterior, şi-a extins cercetările pen­tru întreaga istorie scrisă); apoi folo­seşte criterii riguroase, date demo­grafice, statistici, iar în final vine cu propria sa estimare. De regulă, mai mare decît estimările minimale şi mai mică decît cele maximale. Cei care îi citesc însă opera şi analizele nu pot să nu observe însă că adesea estimările sale „de mijloc” se ridică peste estimările maximale făcute de „specialişti” sau „istorici” pentru democide cunoscute, în particular pentru anumite ţări (cum este şi cazul României, după cum voi ară­ta). Pentru primul război mondial (la acea vreme războiul cu cele mai multe victime, mai ales civili) inter­valul minimal-maximal este între 10 milioane şi 23 de milioane de morţi, iar Rummel avansează estimarea de 15 milioane; cifrele pentru cel de-al doilea război mondial sînt şi mai înfricoşătoare – între 45 şi 80 mili­oane de morţi (Rummel – 66 mili­oane), dintre care naziştii au ucis între 15-31,5 milioane, probabil 21 milioane, iar dintre aceştia în Holocaust ar fi pierit 5,3 milioane evrei1.

Dacă ne uităm la estimările pri­vitoare la numărul victimelor făcute de regimurile comuniste în întreaga lume, observăm cele mai mari dife­renţe între estimările minimale şi cele maximale; intervalul estimărilor pentru democidul comunist la nivel internaţional este între 40.472.000 şi 259.432.000 de victime, în vreme ce Rummel avansează cifra de 110.286.000 victime. Este semnifi­cativ că estimarea lui Rummel se apropie de cea făcută de Stephane Courtois, în celebra şi contestata sa introducere la Cartea neagră a comunismului – cu un total „care se

apropie de 100.000.000 de morţi” –

pentru care istoricul francez a fost atacat şi criticat vehement de către stînga occidentală2. Este extrem de relevant (inclusiv pentru o ţară ca România, în care genocidul a fost mai puţin sălbatic decît în URSS, China sau Cambodgia) că dintre toate genocidele şi democidele mo­derne sau din istorie cele mai mari discrepanţe dintre estimările mini­male şi cele maximale sînt legate tocmai de crimele comise de regi­murile comuniste totalitare3. Ar tre­bui ca partizanii unor estimări dife­rite să nu se mai atace între ei cu vehemenţă, ci să abordeze aceste discordanţe cu un aparat metodo­logic, statistic, demografic, concep­tual, teoretic, mai elaborat şi coe­rent, cum procedează savanţii, de­mografii, statisticienii, istoricii, so­ciologii, politologii din alte ţări4. Şi ar trebui să admită fiecare tabără că, în mod periodic, se pot produce şi se vor produce ajustări în ambele sensuri.

Regimurile comuniste au produs mai multe victime decît cele două războaie mondiale la un loc, iar ma­joritatea crimelor au fost făcute pe timp de „pace” (cu excepţii nota­bile). Comuniştii au avut la dispo­ziţie mult mai mult timp pentru a comite crimele, „în linişte”, dar şi ca să îşi acopere urmele. Şi naziştii au încercat să îşi acopere urmele, dar au făcut-o în grabă, sub presiunea evenimentelor de pe front şi mai ales a înfrîngerii, cum s-au petrecut de pildă lucrurile cu lagărele de exter­minare de la Treblinka şi Sobibor, care au fost demolate, ori cum era să se întîmple şi cu Majdanek, a cărui demolare a fost oprită cu cîteva ore înainte de sosirea prea rapidă a tru­pelor sovietice. De Gulagul sovietic şi central-est-european nu s-a apro­piat nimeni să îl elibereze sau să oprească ştergerea urmelor, aşa încît autorităţile comuniste au avut la dis­poziţie zeci de ani ca să îşi acopere urmele. Faptul că nu au şters complet urmele crimelor colective comise demonstrează că se aşteptau ca regimurile lor să dureze o veşni­cie. Chiar şi aşa, dacă încă se mai găsesc urme abundente ale crimelor – deşi nu atîtea cîte au fost comise -este oarecum de mirare.

Studiul crimelor colective, dar şi al celor individuale, comise de către tot felul de „entităţi”, l-a împins pe Rummel să inoveze, diversifice şi redefinească terminologia: el a creat termenul de „democid”, care desem­nează „uciderea oricărei persoane sau popor de către un guvern, inclu-zînd genocidul, politicidul şi crima în masă”; „genocid” înseamnă „uci­derea oamenilor de către un guvern din pricina unei de neşters aparte­nenţe de grup (rasă, etnicitate, reli­gie, limbă); „politicid” este „ucide­rea oricărei persoane sau popor de către un guvern din pricina politicii acestora sau pentru scopuri poli­tice”; „crimă în masă” este „ucide­rea nediscriminatorie a oricărei per­soane sau popor de către un gu­vern”. Alţi termeni, „necrometrics”, „megadeath”. În ştiinţa politică, în sens larg în ştiinţele sociale, termi­nologia este importantă, însă de cele mai multe ori nu există un consens terminologic (şi nici nu este posi­bil), mai ales cînd se produc inovaţii lexicale, astfel încît diferite şcoli teoretice sau chiar diferiţi autori dau definiţii extreme de diferite, care adesea nu sînt nici măcar comple­mentare sau convergente. Ceea ce dă loc la interpretări.

În dreptul penal internaţional însă este nevoie de definiţii precise, încadrabile juridic şi penal, întrucît pe baza lor au fost/pot fi pronunţate sentinţe, în procesele intentate cri­minalilor. Toate cele trei categorii de crime comise de către nazişti în al doilea război mondial, pentru care au fost judecaţi şi condamnaţi de Tribunalul de Nurnberg – crime împotriva păcii, crime de război, crime împotriva umanităţii5 – au fost comise şi de sovietici. Pe sovie­tici nu i-a judecat încă nici un tribu­nal internaţional. Dacă un asemenea tribunal va exista vreodată, va fi unul simbolic, pentru că nu mai este în viaţă nici un mare criminal. În cazul liderilor comunişti din România, aceştia au ordonat, coor­donat şi executat crime împotriva umanităţii. Adesea, sub comanda di­rectă a unor comisari sovietici şi/sau a unor demnitari de „români” care erau agenţi Comintern, NKVD, GRU, INO etc., dar se poate consta­ta că această dimensiune a represiu­nii şi responsabilităţii este sistematic eludată.

 

Problema procesului comunis­mului în România

După prăbuşirea comunismului, una dintre primele întrebări ridicate în mod public a fost „cîte victime a produs regimul criminal comunist în ţara noastră?”. De fapt, de mai multe decenii, întrebarea fusese for­mulată de către diaspora româneas­că din lume. Din exil făceau parte, pe lîngă cei care au reuşit să fugă înaintea instalării regimului comu­nist sau înainte ca programul de exterminare a „duşmanului de cla­să” să îi afecteze, şi supravieţuitori ai sistemului concentraţionar, rude şi urmaşi ai victimelor. Estimările diferitelor cercuri ale diasporei pri­vind victimele regimului criminal comunist erau terifiante: în condi­ţiile în care o mare parte a victime­lor regimului represiv comunist fu­seseră legionarii, consideraţi cei mai periculoşi adversari de către comu­nişti (tocmai de aceea ei au fost supuşi „experimentului Piteşti”), în anii ’50-’60, conducătorii legionari din Occident au publicat mai multe broşuri, cărţi, articole în care esti­mau numărul victimelor la peste un milion şi jumătate6; medicul Florin Mătrescu, emigrat în Germania în 1980, a scris un volum gigantic dedicat represiunii comuniste în lu­mea întreagă, iar estimările lui erau de 891.500 sau 891.300 pentru România, de 1.500.000 pentru Basarabia, nordul Bucovinei, terito­rii înstrăinate ocupate de sovietici7. Indiferent de culoarea politică a maximaliştilor, estimările avansate de ei nu sînt prea departe de cele menţionate mai sus, iar oprobriul cu care îi privesc pe cei cu estimări minimaliste este vehement.

În primii ani de după prăbuşirea comunismului, au apărut estimări diverse şi controversate, nu numai privind numărul victimelor comu­nismului, ci şi cu privire la numărul ofiţerilor (inclusiv acoperiţi) ai poli­ţiei politice (Securitatea), numărul informatorilor Securităţii, numărul dosarelor informatorilor PCR dis­truse din ordinal conducerii partidu-lui-stat, numărul arestaţilor, deporta­ţilor din vremea comunismului, nu­mărul prizonierilor români luaţi de sovietici şi duşi în Gulag, numărul cetăţenilor români de naţionalitate germană duşi în Gulag, numărul pri­zonierilor români sau germani care au supravieţuit Gulagului sovietic şi s-au întors. Pentru supravieţuitorii sistemului exterminaţionist comu­nist, foştii deţinuţi politici, pentru „partidele istorice”, conduse în parte de foşti deţinuţi politici, pentru ne­numărate asociaţii civice ale socie­tăţii civile, pentru o parte importantă din presă şi opinia publică, clarifi­carea tuturor acestor chestiuni a re­prezentat o prioritate. Clarificările ar fi trebuit să conducă la PROCESUL COMUNISMULUI din România, după modelul „procesului de la Nurnberg” făcut liderilor nazişti. Acest lucru nu s-a întîmplat, iar explicaţiile sînt numeroase. Faptul că nu s-a făcut un proces al comu­nismului nici în România, nici pe plan internaţional şi nici într-o altă ţară fostă comunistă este relevant pentru „standardele duble” aplicate de „comunitatea internaţională” în judecarea tipurilor diferite de regi­muri totalitare (ori dictatoriale) cri­minale.

Răspunsul la întrebarea „de ce nu a avut loc în România un «proces al comunismului»?” se leagă în mod particular de structura de putere postcomunistă. O parte importantă a „Establishment-ului” românesc a pus piedici sau a blocat complet cla­rificările necesare ori chiar ideea unui „proces al comunismului”. Această parte era alcătuită din foşti nomenclaturişti, securişti, diplomaţi, militari, procurori, judecători şi avo­caţi formaţi în perioada comunistă (de fapt, toţi au fost formaţi în acea perioadă şi făceau parte din sistemul justiţiei comuniste, care nu făcea dreptate, ci servea interesele regi­mului, fiind o „justiţie politică”, lucru chiar mai grav decît „poliţia politică”, dar s-a transformat în sis­temul justiţiei postcomuniste, fără a opera schimbări semnificative de personal), responsabili din econo­mie, administraţie, educaţie, presă, cultură, practic din toate domeniile de activitate. Sprijinul electoral imens primit de către Ion Iliescu în primele alegeri „libere şi corecte”

din mai 1990 (85% din voturi, din

primul tur, singura dată cînd un pre­şedinte a fost ales din primul tur şi cu o asemenea supramajoritate), precum şi de Frontul Salvării Naţio­nale (66% din voturi), explică de asemeni de ce a fost posibilă bloca­rea, iar ulterior amînarea la nesfîrşit a clarificărilor menţionate, fără se se producă o drama naţională. Iar prin­cipiul moral al asumării trecutului şi ideea organizării unui „proces al comunismului” au fost considerate ca nefiind de actualitate, datorită situaţiei economice şi sociale difi­cile, care făcea ca „agenda publică”, „agenda politică” şi „agenda media-tică” să fie ocupate de alte chestiuni, „mai actuale”, „mai importante”.

Înfiinţarea în 2003 a Comisiei Internaţionale    pentru    Studierea

Holocaustului în România (Comisia Wiesel), la iniţiativa Preşedintelui Ion Iliescu, a fost un pas important, chiar dacă indirect, către asumarea şi clarificarea oficială a legitimităţii chestiunilor legate de numărul victi­melor regimului comunist şi exerci­ţiul moral al asumării responsabi-lităţii8. În ciuda faptului că era vorba despre fapte abominabile chiar mai vechi decît crimele comunismului, nu a mai contat că „agendele” publi-că-politică-mediatică nu considerau crimele comise împotriva evreilor drept de actualitate ori importante. Probabil a contat mai mult decît orice faptul că dădea extrem de bine pe plan internaţional asumarea unei asemenea responsabilităţi de către autorităţi, mai ales în perspectiva integării României în Uniunea Europeană. Asumarea responsabili­tăţii pentru faptele comise de către statul român condus de Mareşalul Ion Antonescu, care a fost judecat, condamnat şi executat pentru comi­terea unor „crime de război”, iar apoi trecerea în tratatele oficiale şi în manualele şcolare a acestor fapte, au facilitat spulberarea dubiilor ce­lor care nu credeau în „actualitatea” cercetării genocidului comis de un regim politic.

Trei ani mai tîrziu, în 2006, la iniţiativa Preşedintelui Traian Băsescu, s-a constituit Comisia Prezi­denţială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România (Comisia Tismăneanu). Chiar dacă a fost un gest redundant în privinţa stabilirii caracterului criminal al regimului comunist, din punct de vedere for­mal era nevoie de un asemenea sub­stitut funcţional pentru un „proces al comunismului” care nu a avut loc la timp şi probabil nu va mai avea loc vreodată. Recunoaşterea crimelor şi asumarea simbolică oficială a res­ponsabilităţii pentru crimele comise de statul român în timpul regimului comunist au fost gesturi pe care nici preşedinţii anteriori, nici clasa poli­tică nu le făcuseră în mod oficial, dar de care era nevoie pentru însă­nătoşirea stării morale şi intelectuale a naţiunii. În locul recunoaşterii me­ritelor istorice şi morale, membrii comisiei, autorii şi coordonatorii raportului s-au trezit atacaţi din mai multe părţi, inclusiv de către unii foşti deţinuţi politici, urmaşii şi sus­ţinătorii acestora. În ciuda caracte­rului raţional al demersului sau toc­mai de aceea, pentru că autorii nu s-au grăbit să arunce cu estimări supradimensionate ale victimelor comunismului, dar nici nu au încer­cat metodologii alternative de esti­mare, ei s-au trezit contestaţi, bla­maţi, jigniţi. Dar cine dintre oamenii inteligenţi, raţionali, de bună cre­dinţă, poate să conteste concluziile care urmează?: „Estimarea numă­rului celor care au decedat în con­diţii de detenţie politică sau din cauza detenţiei este foarte dificilă. În ce priveşte numărul celor morţi în detenţie, executaţi, asasinaţi, lichi­daţi, torţionarii au avut o tehnică atât de perfecţionată a ştergerii urmelor, iar arhivele au rămas atât de incomplete şi inaccesibile, încât nu va putea fi cunoscut niciodată”9.

Cartea Morţilor ca revers al anihilării mnemotehnice

Cartea Morţilor este o mărturie directă privitoare la dificultatea esti­mării corecte a numărului morţilor în urma represiunii comuniste, iar în particular a găsirii dovezilor sau mărturiilor concrete, ale martorilor, pentru fiecare moarte în parte. Estimări maximale poate să facă oricine, chiar şi legionarii din exil, după cum am văzut. Ori persoane care au suferit atît de mult şi au văzut atîtea atrocităţi încît limitarea numărului victimelor la „doar” cîte-va zeci de mii sau doar la „două-trei sute de mii” li se pare incorectă, suspectă, rău-voitoare10. Nimeni nu i-ar putea bănui vreodată pe Romulus Rusan ori pe colaboratorii săi de la Academia Civică sau Memorialul Sighet că ar intenţiona să diminueze numărul victimelor genocidului şi represiunii comu­niste. Cu toate acestea, identificarea victimelor şi găsirea dovezilor, sur­selor, martorilor, mărturiilor, pentru confirmare – aşa cum şi-au propus să facă autorii, în mod riguros – sînt operaţiuni anevoioase. După cum arată Rusan, coordonatorul volumu­lui, cînd au început să apară cifrele oficiale şi arhivele Securităţii, iar cercetătorii au încercat să facă lu­mină, s-a observat că „aceste acte conţineau inadvertenţe şi lacune incredibile,” „erori grosolane” în actele oficiale; „Direcţia Generală a Penitenciarelor şi «Serviciul C» al Securităţii (răspunzător de evidenţa deţinuţilor) au excelat prin fals, ne­glijenţă, analfabetism, agramatism, dar, pînă la urmă, printr-o delăsare criminală faţă de viaţa şi moartea oamenilor, unii dintre ei de o mare notorietate”.

Studiul introductiv scris de către coordonatorul Cărţii morţilor con­ţine fragmente reluate din cartea pu­blicată de în 2007, Cronologia şi geografia represiunii comuniste din România, precum şi subcapitole noi [„Nepăsarea faţă de om în versiunea sovietică”, „Cum se făcea un proces în anii ’50”, „Condamnări la moarte indirectă («crime legale»)”, „Morţi neelucidate”, „Reprimarea bisericilor”, „Reeducarea prin tortură”, „Ţărani ucişi”, „Rezistenţa din munţi”, „Transporturile morţii”, „Cum se putea muri”, „Ştergerea urmelor -sarcină de partid”, „Moartea pe şan­tier”, „Anchetele şi procesele sioniş-tilor”, „Frontieriştii”], care împre­ună reuşesc să ofere o imagine complexă, detaliată, a sistemului re­presiv comunist din România, iar parţial pentru cel din URSS (pentru că este abordată şi problema depor­taţilor de etnie germană decedaţi în Uniunea Sovietică).

Problema responsabilităţii sovie­tice în represiunea comunistă din România este în anumite privinţe chiar mai complicată decît cea a responsabilităţii „colaboraţionişti­lor” comunişti autohtoni implicaţi în crime. De fapt, toţi cei care ignoră sau minimalizează rolul sovieticilor în istoria României din perioada 1944-1989 (dar chiar şi înainte sau după acest interval), aşa cum se întîmplă cu multe dintre abordările din ultimii cincisprezece ani, comit greşeli enorme de înţelegere, analiză şi interpretare. Dacă s-ar fi făcut la noi un „proces al comunismului” în care ar fi fost inculpaţi doar comu­nişti, securişti, militari, procurori, judecători, miliţieni, torţionari ro­mâni, ar fi fost o eroare judiciară de proporţii. Rusan îl citează pe Regele Mihai I ca sursă cînd se referă la cei „peste 162.000 de militari români” luaţi prizonieri de către armata sovietică imediat după ce la 23 august 1944 a avut loc „lovitura de palat” în urma căreia Mareşalul Antonescu era luat prizonier şi pre­dat sovieticilor, iar România „întor­cea armele” (de fapt, îşi trăda aliatul de pînă atunci, Germania) şi trecea de partea aliaţilor11. Militarii români au fost trataţi drept inamici de către presupuşii noi aliaţi, după care sovieticii „au devastat, rechiziţionat, jefuit, violat şi ucis, creînd un haos care să le permit ulterior să poată pretinde restabilirea ordinii.” Nu există deocamdată date clare cu pri­vire la numărul militarilor români care au murit în prizonieratul sovie­tic, în Gulag. Celor 162.000 de mili­tari români luaţi prizonieri în mod samavolnic, cînd deveniseră deja aliaţi şi nu mai luptau contra sovie­ticilor, li se adaugă militarii români luaţi prizonieri de către sovietici la Stalingrad, Cotul Donului şi pe tot frontul în timpul războiului, de la invadarea Uniunii Sovietice şi trece­rea Prutului, din 22 iunie 1941, pînă

pe 22 august 1944.

Considerarea tuturor militarilor făcuţi prizonieri de către Armata

Roşie drept victime ale comunis­mului (ca regim represiv criminal) este extrem de problematică, chiar şi cînd este vorba despre cei luaţi prizonieri în mod ilegal. Aceste fapte se încadrează la capitolul „crime de război”, pentru care naziştii au fost judecaţi şi condam­naţi la moarte în cadrul Procesului de la Nurnberg. Tot crime de război au comis soldaţii sovietici asupra civililor care au fost împuşcaţi în România în timpul războiului, asu­pra cărora voi reveni ceva mai încolo. Cel puţin pînă la terminarea celui de-al Doilea Război Mondial, care în Europa a avut loc pe 9 mai 1945. În schimb, cei care au fost omorîţi sau care au murit din pricina condiţiilor inumane de detenţie în Gulag, după Ziua Victoriei, pot fi consideraţi victime ale comunismu­lui, iar actele comise de sovietici împotriva prizonierilor, după înceta­rea războiului devin „crime împo­triva umanităţii”. Oricum, pentru cei morţi în Gulagul sovietic nu mai contează dacă au fost victime ale unor „crime de război” sau „crime împotriva umanităţii”. Asemenea distincţii ar conta doar într-un even­tual tribunal internaţional, real sau simbolic, care ar judeca procesul comunismului, ori pentru diverşi cercetători care fac statistica victi­melor comunismului şi/sau ale celui de-al doilea război mondial.

Volumul coordonat de Romulus Rusan conţine liste individuale de victime ale comunismului, grupate pe capitole. Capitolul I se intitulează „Morţi în anchete, în închisori, în colonii de muncă, în domicilii obli­gatorii, în evadări, în luptele din munţi, în răscoalele ţărăneşti, în revoluţie, la frontiere, condamnaţi la moarte, executaţi, ucişi ostentativ, sinucideri simulate/înscenate, acci­dente provocate, «transporturile morţii»”. Sînt peste patru sute de pagini de nume identificate ale victi­melor, aranjate în ordine alfabetică, cu anul şi localitatea naşterii, ocu­paţia, data arestării, tipul de con­damnare, locul şi data morţii, even­tual împrejurările sau cauzele mor­ţii, sursele informaţiei privind dece­sul. Comuniştii au ucis reprezentanţi ai celor mai felurite categorii gene-raţionale, profesionale, sociale, poli­tice, etnice, religioase – femei şi bărbaţi, adolescenţi, maturi, bătrîni, chiar copii, români şi minoritari de toate etniile (fără ca acest lucru să fie însă menţionat explicit), ţărani, moşieri, muncitori, industriaşi, inte­lectuali, elevi, studenţi, politicieni, casnice, şoferi, generali şi ofiţeri de toate gradele, poliţişti, pensionari, ingineri, medici, brutari, cofetari, preoţi (ortodocşi, greco-catolici, romano-catolici), călugări, foşti mi­niştri şi premieri, lideri, membri şi simpatizanţi ai partidelor „istorice”, legionari, sionişti, comercianţi, agenţi de informaţii, gardieni pu­blici, avocaţi, funcţionari, cizmari, fierari, morari, scriitori, artişti plas­tici, muzicieni, teologi, învăţători, profesori, profesori universitari, ban­cheri, pădurari, contabili, ş.a.m.d. O parte dintre aceştia au luat parte activă la mişcarea armată de rezis­tenţă din munţi, alţii s-au răsculat împotriva autorităţilor, dar foarte mulţi au fost arestaţi pentru că erau prin originea lor socială ori aparte­nenţa politică „duşmani de clasă” ori „suspecţi” sau pur şi simplu erau vinovaţi „prin asociere”.

Baza de date a democidului co­munist documentat de Cartea mor­ţilor provine din multiple surse, iar verificările făcute vreme de mai bine de cinci ani de mica echipă de cercetare de la Academia Civică a pornit de la propria bază de date, iniţiată în anii ’90, care au fost veri­ficate încrucişat cu „vechi manu­scrise cu liste ale morţilor în deten­ţie”, primite de la „venerabilul cro­nicar al Gulagului din România,” Cicerone Ioniţoiu. Acestora li s-au adăugat Recensămîntul Populaţiei Concentraţionare (RPC), actele de deces din Registrele Stării Civile (RSC), Arhiva de Istorie Orală a Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului din cadrul

Memorialului Sighet (AIOCIMS),

precum şi pagini întregi de surse -orale, documentare, arhive de insti­tuţii, cărţi, periodice şi „alte surse”.

Verificarea minuţioasă a fiecărui caz a condus în multe cazuri la men­ţionarea a „cinci, şase, şapte, sau zece surse” privind moartea unei victime, altele „cu doar două sau trei”, iar „atunci cînd un nume era validat doar de una sau două surse stăteam pe gînduri şi îl supuneam altor verificări, încercînd să stabilim, din împrejurările în care s-ar fi produs decesul, dacă este autentic sau nu.”

Democidul comunist s-a bazat de cele mai multe ori pe criteriile

„luptei de clasă”, pe criterii politice, ocupaţionale, dar mărturiile spun că adesea s-a desfăşurat în mod arbi­trar, după bunul plac al diferiţilor „ordonatori” sau „prestatori” de cri­me colective sau individuale. Oricît de aleatorii au părut a fi crimele, pînă la urmă ele serveau aceloraşi scopuri deliberate de anihilare a celor vizaţi. Lectura listelor victi­melor identificate este un exerciţiu care ar trebui făcut nu doar în intimitatea lecturii şi studiului, ci în mod colectiv, public, cu voce tare12. De aceea, recomand celor care ci­tesc această recenzie să încerce ambele lecturi. Eu le voi citi studen­ţilor, la seminar, ori copiilor mei, acasă. Iată doar cîteva exemple indi­viduale de victime:

„ABĂLAŞEI Dumitru T., n. 7 sept. 1935, Focuri (Iaşi), ţăran; ar. 30 mar. 1954, cond. moarte; + 14 mai 1954, executat (ASRI Y456;

CI; Mem34; RPC; FP; EŞ)”;

„BÂRLĂDEANU Toma I., n. 2 sep. 1931, Cosmeşti (Galaţi), elev; ar. 9 iun. 1950, cond. moarte; + 6

sep. 1950, executat (CI; ASRI D7805;   CT;   ACNSAS   D73; Mem42; RPC; EŞ; DD)”; „MANIU Iuliu I., n. 8 ian. 1873,

Şimleu Silvaniei (Sălaj), avocat, delegat la Marea Adunare de la Alba Iulia care a proclamat la 1 decembrie 1918 Unirea Transilvaniei cu România, preşedinte al Consiliu­lui Dirigent, preşedinte PNŢ, prim-ministru; ar. 15 iul. 1947, cond. m. s. v. pt. «crimă de complot»; + 5 feb

1953, Sighet (ASRI D7805; ACNSAS D73; CI; EŞ; RSC Sighet;

Mem10; AIOCIMS 65, 205, 412, 487, 631, 1069, 1323, 1833, 2026;

DD)”.

Capitolul II este intitulat „Morţi în deportarea din Bărăgan (1951­1956)” şi „reproduce aproape iden­tic cartea Morţi fără morminte în Bărăgan, pe care Romulus Rusan a publicat-o în 2011. În cadrul repre­siunii comuniste, deportările din Bărăgan au avut loc în contextul particular al conflictului intraco-munist dintre Stalin şi Tito, în care autorităţile comuniste din România, complet servile faţă de Moscova, au mutat de la graniţa cu Iugoslavia comunistă populaţii din trei judeţe (Timiş, Caraş-Severin, Mehedinţi). Acest capitol al democidului a implicat amestecarea criteriilor „de clasă”, politice, sociale cu cele de natură etnică, un mixaj nazist-comu-nist, care fusese practicat pe scară largă de către Stalin în Uniunea Sovietică ori în statele ocupate: au fost deportate grupurile minoritare („etniile”), considerate „elemente cu factor ridicat de risc”, „clasele” antiproletare/categorii socio-econo­mice considerate „inamice”, minori­tari asimilaţi politic (machido-nii/aromânii, germanii/şvabii, sîrbii – consideraţi titoiştii, străinii, refu­giaţii basarabeni, moşierii, „chia­burii”, cîrciumarii, industriaşii etc.). Rusan arată că au fost mai multe valuri de deportare: în martie 1949 au fost deportaţi „circa 9.000 de «moşieri» (persoane care aveau 50 de hectare de pămînt sau un co­nac)”; în 1952, au fost „strămutaţi” circa 6.000 de „foşti exploatatori”;

în iunie 1951, au fost mutaţi 44.000 de locuitori. Aceştia au fost duşi în 18 „comune artificiale” din Bărăgan, unde au murit aproximativ 1.700 de oameni, dintre care mulţi copii, că­rora li dau numele. Hărţile depor­tărilor din cele trei judeţe, precum şi harta satelor deportaţilor din Bărăgan completează informaţiile conţinute de acest capitol.

Capitolul III cuprinde listele „Cetăţeni de etnie germană morţi în timpul «muncii de reconstrucţie» în URSS (1945-1950).” Aceste capitol este bine documentat, pentru că listele de victime au fost alcătuite încă din anii ’80 de către comu­nităţile de saşi luterani şi şvabi cato­lici din Transilvania şi Banat, dato­rită consultării registrelor parohiilor, iar investigaţia a fost făcută de echipe de cercetători din Germania Federală, de la Universităţile din Münster şi München. Este un fapt istoric că un număr semnificativ de cetăţeni români de naţionalitate germană s-au înscris în partidul nazist, în armata lui Hitler, în SS şi Waffen SS13. La sfîrşitul războiului, drept represalii, sovieticii s-au răz­bunat pe întreaga comunitate ger­mană din România şi din alte ţări, iar în ianuarie 1945 au deportat „75.000 de cetăţeni români de etnie germană”14. Unele estimări ale victi­melor merg către 9.000 de germani români morţi pe şantierele de „re­construcţie” din Uniunea Sovietică. După cum arată Rusan, o parte a germanilor care au supravieţuit deportării din Uniunea Sovietică au fost apoi deportaţi în Bărăgan.

Capitolul IV se intitulează „Cetă­ţeni din Basarabia şi Nordul Bucovinei morţi în anchete, închi­sori, în tentative de trecere în România, în deportările «pe vecie» din ţinuturile îndepărtate ale URSS (1940-1951).” După cum se exprima Stephane Courtois, alianţa dintre Hitler şi Stalin, alianţa sovieto-na-zistă, cunoscută şi sub numele Pactul Ribbentrop-Molotov, repre­zintă „pata oarbă a memoriei europene”15. Nu există nici un dubiu, represiunile exercitate de sovietici împotriva românilor din Basarabia şi nordul Bucovinei au fost făcute pe timp de pace, înainte de invazia din iunie 1941, iar apoi după încheierea celui de-al doilea război mondial. Prin urmare, au fost parte integrantă din crimele comu­nismului, au fost „crime împotriva umanităţii”, nu au fost „crime de război”. După cum precizează Rusan, „numele pe care le publicăm sînt cele ce au fost culese de pe troiţele din sate sau găsite în Cartea Memoriei” (de Elena Postică, cerce­tătoare din Republica Moldova). În plus, este semnalat cazul tragic al comunităţilor de români din nordul Bucovinei, care după ultimatumul sovietic au încercat să forţeze repa­trierea în masă, în dreptul locali­tăţilor Lunca şi Fîntîna Albă, fiind „mitraliaţi de trupele sovietice, deşi unii dintre ei primiseră asigurarea autorităţilor că vor fi lăsaţi să treacă”. Mii de oameni au fost ucişi, apoi aruncaţi în gropi comune16, iar ulterior doar o parte dintre cei ucişi au fost găsiţi şi identificaţi. În plus,

222 de nord-bucovineni (români, ucrainieni, evrei) se găseau pe o „listă a morţii”, cu personaje consi­derate „suspecte”, întocmită de NKVD, fiind executaţi imediat ce trupele române au trecut Prutul în iunie 1941, pentru recucerirea terito­riilor luate de sovietici. Ca şi în cazul României, documentarea cri­melor şi identificarea victimelor din Basarabia şi nordul Bucovinei este un proces îndelungat.

Un loc important în cadrul vo­lumului Cartea morţilor îl ocupă hăr­ţile sistemului represiv comunist românesc şi sovietic (harta Gulagului românesc alcătuită în 1997; harta locurilor de anchetă, de tranzit şi de detenţie, a judecătoriilor şi tribuna­lelor militare, precum şi a lagărelor de muncă din Bucureşti şi împre­jurimi, alcătuită de Romulus Rusan, pentru volumul Topografia terorii din 2011; deportările etnice din republicile Uniunii Sovietice în „ţinu­turile îndepărtate”, Harta Gulagului; provenite din Cartea neagră a co­munismului coordonată de Stephane Courtois; o altă hartă a Arhipela­gului Gulag, cu menţionarea a numeroase lagăre de deţinuţi; harta represiunilor din nordul Bucovinei). Utilitatea acestor hărţi ar fi fost şi mai mare dacă se găseau soluţii grafice mai fericite decît tipărirea lor pe simplă hîrtie de tipar, dar aceasta ar fi condus la cheltuieli enorme.

Deşi se intitulează Cartea mor­ţilor, din anumite puncte de vedere este o „carte vie”, o „carte des­chisă”, care va putea fi completată în anii care vor urma, ceea ce va duce probabil la mai multe ediţii. Chiar la cîteva săptămîni de la pu­blicarea volumului Cartea morţilor, am primit de la Fundaţia Academia Civică o „addenda et corrigenda”. Nu se ştie cînd şi dacă vom cunoaşte exact numărul celor arestaţi, depor­taţi, ucişi. După cum scria Romulus Rusan în finalul studiului său intro­ductiv, „tragem o linie, dar nu fa­cem încă adunarea”. Dacă judecăm lucrurile din punct de vedere strict statistic, indiferent că este vorba despre 100.000 de victime sau de 500.000 de victime, crimele comise de regimul comunist reprezintă tot un democid. Dacă judecăm însă din perspectiva propusă de Cartea morţilor, fiecare „suflet” contează, fiecare victimă a fost un individ, o persoană, cu identitate concretă.

Cartea Morţilor încearcă să dea seamă de toate categoriile de vic­time ale comunismului, însă folo­sirea prea riguroasă a standardului inclusivităţii conduce la includerea unor categorii sau cazuri individuale care de fapt nu au fost victime ale comunismului, chiar dacă din punct de vedere cronologic aşa pare. Sau care nu au fost victime directe ale comunismului. Cîteva exemple sînt relevante. Am să încep cu nişte cazuri individuale, care sînt incluse pe lista victimelor comunismului pentru că fac parte dintr-o categorie la fel de incertă. Astfel, pe lista lui Rusan apare cuplul Ceauşescu. Or, Nicolae Ceauşescu şi Elena Ceauşescu nu au fost victime ale comunismului. Dimpotrivă. Nu sînt din principiu împotriva includerii unor comunişti sau foşti comunişti pe lista victimelor regimului crimi­nal totalitar comunist. Dacă ne ui­tăm la cazul paradigmatic, Uniunea Sovietică, pînă la urmă Lev Troţki, cel mai important bolşevic alături de Lenin, a fost o victimă a stalinis-mului, fiind asasinat în Mexic de către NKVD. La fel, cei care au fost ucişi din ordinul lui Stalin, foştii revoluţionari bolşevici, în anii „marii terori”, după cum a arătat şi Robert Conquest, au fost victime ale comunismului. La noi, liderul co­munist Lucreţiu Pătrăşcanu, care este listat în Cartea morţilor, a fost o victimă a represiunii comuniste (la fel şi fratele mai mic al lui Pătrăşcanu, Nutti/Pafnutie, care era legionar şi a făcut parte din „lotul Ţurcanu”, din cadrul „experimen­tului Piteşti”). În schimb, Ştefan (Istvan) Foriş, fostul secretar gene­ral al PCR, omorît (legenda spune că cu o „rangă”) de generalul de Securitate, directorul Securităţii (şi

agentul  INU/NKVD)  Gheorghe

Pintilie (Pantelei Bodnarenko), nu a fost o victimă a comunismului, ci a căzut pradă unei răfuieli mafiote intrapartinice.

Includerea lui Nicolae Ceauşescu şi a consoartei sale în categoria vic­timelor comunismului este o conse­cinţă a includerii unei alte categorii, mai largi, cea a persoanelor ucise în evenimentele din decembrie 1989. Este o categorie problematică, al cărei statut trebuie clarificat logic, politic, etic şi cronologic, pentru că altminteri întregul efort de stabilire a numărului de victime şi a iden­tităţii lor poate fi compromis. Ca şi încercarea de a face dreptate.

Dincolo de controversele cu pri­vire la natura evenimentelor din 22 decembrie 1989 – lovitură de stat, mişcare populară, amestec extern, mişcare populară revoluţionară? -există o certitudine: atunci a avut loc o schimbare de regim politic. Din acest motiv, ceea ce s-a petrecut în România intră în categoria mai largă a „revoluţiilor de la 1989″, care au fost revoluţii politice cu o puternică încărcătură civică, autoli­mitate, antiteleologice, nonutopice, nonideologice, nonviolente (cu ex­cepţia notabilă a României) şi care s-au extins şi în ţara noastră datorită unor efecte de tipul „bulgărelui de zăpadă” sau a „principiului domi-noului”17. Pe 22 decembrie 1989, la ora 12.08, cînd cuplul Ceauşescu a fugit cu elicopterul de pe acoperişul Comitetului Central, regimul comu­nist din România s-a prăbuşit, iar „revoluţia” s-a încheiat. Această „dezertare” din funcţie a fost forţată de lovitura de stat de natură militară, organizată (sau poate doar execu­tată) de generalul Stănculescu. De aceea, se poate spune că toţi cei care au fost omorîţi pînă la acea dată erau victime ale regimului comunist. În schimb, toţi cei care au fost omorîţi după arestarea cuplului Ceauşescu, cînd regimul comunist deja se prăbuşise, nu au mai fost victime ale „comunismului”. Ele au fost în primul rînd victime ale hao­sului provocat de cei cărora gene­ralul Stănculescu le-a cedat puterea, feseniştii lui Ion Iliescu, precum şi de „echipe” ale fostului regim, care fie că acţionau împotriva noii puteri, fie că au ascultat de ordine primite din partea noilor autorităţi. Oricît de mult le-a plăcut unora echivalenţa inventată FSN=PCR şi calificarea feseniştilor drept comunişti, neoco-munişti ori criptocomunişti, noua putere instaurată la 22 decembrie 1989 nu a fost comunistă. Prin urmare, este forţată includerea pe lista victimelor comunismului a celor ucişi atunci. Mai ales că unii dintre ei făceau parte din trupele diferitelor arme/ministere sau erau „terorişti”.

Am început cu nişte nume con­troversate de la sfîrşitul perioadei comuniste, dar la fel stau lucrurile cu o serie de categorii şi persoane incluse pe listă, de la începutul peri­oadei comuniste sau din perioada incertă de la început. Astfel, nu au ce căuta pe lista „victimelor comu­nismului” civilii împuşcaţi de către soldaţii sovietici pe teritoriul României, pînă la sfîrşitul celui de­al doilea război mondial, după cum am explicat şi ceva mai sus. Oricît de deliberată sau de accidentală a fost uciderea unor civili, oricît de scandaloasă şi imorală a fost asasi­narea respectivilor, ei intră în cate­goria „crime de război”, la fel pre­cum cei ucişi de nazişti, crime jude­cate în cadrul „procesului de la Nurnberg”. Chiar dacă nu ne place să recunoaştem, „crime de război” au comis şi trupele române pe terito­riul Uniunii Sovietice, oriunde au fost omorîţi civili, femei copii, bă­trîni, adulţi neînarmaţi, şi tocmai din pricina unor astfel de crime împo­triva evreilor figurează România prin­tre statele participante la Holocaust. Dacă am ideologiza aceste crime, aşa cum au făcut de altfel sovieticii, ele ar intra în categoria crimelor anticomuniste, a „crimelor naziste”, cum le-a calificat propaganda de la Kremlin.

Nu pot fi considerate victime ale comunismului persoanele împuşcate de „partizani sîrbi”. Şi oricît de pa­trioţi ar fi unii, includerea pe lista victimelor regimului comunist a Mareşalului Ion Antonescu este o eroare logică, istorică şi morală. Ne place sau nu ne place, Antonescu a fost un „criminal de război”. Intra­rea sa în război, pentru recucerirea teritoriilor cedate sovieticilor în urma ultimatului făcut posibil de pactul dintre Germania nazistă a lui Hitler şi Rusia comunistă a lui Stalin, Pactul Ribbentrop-Molotov, a fost un act legitim, patriotic, care i-a atras recunoştinţa şi aprecierea multora, dar care nu îi oferă o dis­pensă pentru actele comise ulterior. Recucerirea teritoriilor pierdute a fost legitimă, iar notorietatea, apre­cierea şi recunoştinţa de care încă se bucură Mareşalui Ion Antonescu între români se leagă tocmai de aceste acte legitime, chiar dacă în acele campanii România a participat alături de Germania nazistă. Acele teritorii au fost pierdute de România tocmai datorită unui pact făcut de sovietici cu Germania nazistă.

Activitatea politică şi militară a Mareşalului Ion Antonescu a deve­nit ilegitimă în două feluri: prin con­tinuarea campaniei dincolo de Nistru, ceea ce a condus la pierderi enorme de vieţi omeneşti, răniţi şi mutilaţi, dispăruţi şi prizonieri de război; datorită crimelor de război comise împotriva evreilor, din pri­cina cărora România este pe „lista neagră” a ţărilor participante la Holocaust. Antonescu a fost judecat, condamnat la moarte şi executat în 1946, la închisoarea Jilava, pentru „crime de război”. Chiar dacă auto­ritatea care a stat în spatele acestui proces a fost Uniunea Sovietică, iar cei care l-au judecat pe Antonescu au fost „colaboraţionişti”, Mareşalul nu a fost o victimă a comunismului. Şi nici cei care au făcut parte din „lotul Antonescu” şi au fost execu­taţi pentru „crime de război” (Mihai Antonescu, fostul vicepreşedinte al consiliului de miniştri; generalul Constantin-Piki Z. Vasiliu, fostul co­mandant al jandarmeriei; Gheorghe Alexianu, fostul guvernator al Transnistriei). În schimb, se poate argumenta că Eugen Cristescu, fos­tul director general al SSI, care a făcut parte din „lotul Antonescu”, dar nu a fost condamnat la moarte, fiind întemniţat şi murind (oficial) în iulie 1950 la închisoarea Văcăreşti, a fost o victimă a represiunii comu­niste, chiar şi tocmai pentru că a fost forţat să colaboreze cu sovieticii şi comuniştii români pentru „reforma­rea” serviciilor secrete şi trans­formarea lor în servicii de poliţie politică ale regimului totalitar.

Concluzii

 

Obiecţiile de mai sus nu scad cu nimic valoarea de ansamblu a volu­mului Cartea morţilor din închisori, lagăre, deportări, care reprezintă o încununare a eforturilor de cercetare şi a militantismului civic, făcute de mai bine de două decenii, de către Ana Blandiana şi Romulus Rusan. Despre importanţa istorică a Alianţei Civice, fondată şi condusă de Ana Blandiana şi Romulus Rusan, am scris pe larg în volumul „Nu putem reuşi decît împreună”. O istorie analitică a Convenţiei Democratice, 1989-2000, scris împreună cu Iulia Huiu. O parte din eşecul CDR şi a liderilor politici ai acesteia din perioada 1996-2000, cînd a fost la guvernare, s-a datorat tocmai înstrăinării de spiritul şi obiectivele pe termen lung ale Alianţei Civice. Este simptomatic că au dispărut de pe scena partidelor parlamentare tocmai principalii par­teneri politici ai Alianţei Civice din cadrul Convenţiei Democratice, inclusiv principala sa forţă politică, Partidul Naţional Ţărănesc Creştin Democrat, precum şi formaţiunea politică născută din AC, Partidul Alianţei Civice, în schimb Alianţa Civică şi-a continuat activitatea în mod triumfal. Semn că proiectul Alianţei Civice nu s-a limitat la ten­tativa (reuşită) de dizlocare de la putere a Frontului Salvării Naţionale condus de Ion Iliescu (transformat în FDSN/PDSR/PSD). O parte importantă a proiectul civic s-a legat de înfiinţarea Fundaţiei Academia Civică, a Memorialului Victimelor Comunismului şi al Rezisenţei de la Sighet, a Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismlui, de pu­blicarea a numeroase cărţi, studii, volume de documente ş.a.m.d. De fapt, întreaga activitate a Fundaţiei Academia Civică merită o analiză detaliată, care ar necesita însă mai mult spaţiu decît rezervat aici recen-ziei-comentariu pentru unul dintre produsele acestei organizaţii impor­tante – volumul Cartea morţior.

De fiecare dată cînd apare o carte valoroasă (şi nu au apărut prea multe) despre regimul comunist din România, o includ în bibliografia cursurilor mele cu studenţii de la ştiinţe politice. Cartea morţilor din închisori, lagăre, deportări trebuie însă inclusă în bibliografia obliga­torie a istoriei naţionale, în manua­lele de istorie şi educaţie civică, în marile dezbateri care aşteaptă să fie duse în societatea noastră despre trecutul, prezentul şi viitorul nostru.


 


Note

 

* Recenzie-interpretare la volumul publicat de Centrul Internaţional de Studii asupra Comunismului, Cartea morţilor din închisori, lagăre, de­portări, coordonare şi studiu intro­ductiv Romulus Rusan, colaboratori Ioana Boca, Virginia Ion, Angela Bilcea,  Andreea  Cârstea,   editor

Virginia Ion, Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 2013. Bibliografia lui Rudolph Joseph Rummel este enormă, nu voi men­ţiona aici decît cîteva titluri: Lethal Politics: Soviet Genocide and Mass Murder since 1917, Transaction Publishers, New Brunswick, New Jersey, 1990; Democide: Nazi Genocide and Mass Murder, Tran­saction Publishers, New Brunswick, New Jersey, 1992; Death by Government, Transaction Pu­blishers, New Brunswick, N.J., 1994. Rezumate ale acestor volume ori chiar textele parţiale sau inte­grale ale acestora, precum şi studii publicate în reviste de specialitate ori articole rezumative pot fi acce­sate pe site-ul Rummel, www.hawa ii.edu/powerkills/.

Vezi Stephane Courtois, „Crimele co­munismului”, în Stephane Courtois, Nicolas Werth, Jean-Louis Panne, Andrzej Paczkowski, Karel Bartosek, Jean-Louis Margolin, Cartea neagră a comunismului. Crime, teroare, represiune, tradu­cere colectivă, cu o addendă la ediţia în limba română alcătuită sub egida Fundaţiei Academia Civică, Editura Humanitas, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 1998, p. 11. Courtois a avansat cifra de 20.000.000 de morţi pentru URSS, care coboară mult estimarea mon­dială.

Dicţionarele limbii române vin cu variante diferite de plural pentru termenul „genocid”. Dicţionarul explicativ al limbii române (DEX), Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998, p. 418, vine cu va­rianta genocid/genociduri, în vreme ce Dicţionarul ortografic, ortoepic, morfologic al limbii române (DOOM),

Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2005 (ediţia a Il-a revă­zută şi adăugită) spune că varianta corectă este genocid/genocide. Ambe­le au apărut sub egida Institutului de Lingvistică „Iorgu Iordan” al Academiei Române. În textele mele folosesc varianta DOOM pentru „genocid”, „democid” ori „politi-cid”, chiar dacă ultimele nu au pă­truns încă în bagajul lingvistic co­lectiv. În schimb, programatic, cu excepţia termenilor generici naţio­nali (România, român, românesc) şi a numelor proprii, nu recunosc grafia cu „î” din „a” propusă de aceeaşi Academie Română pentru tot felul de termeni, unii chiar ridi­coli. Pentru ortografia din perioada dominaţiei comuniste sovietice din ţara noastră, vezi nota de subsol des­pre documentele Securităţii exter­ne/DIE privind mişcarea legionară. Cînd Robert Conquest şi-a publicat prima ediţie din The Great Terror. Stalin ‘s Purges of the Thirties, adică în 1968, a fost acuzat că este un „Cold Warrior”, pentru că în toate cărţile consacrate crimelor bolşe-vico-sovietice (de pildă cele despre „foametea” provocată), ar fi exage­rat numărul acestora, din pricina urii pe care le-o purta comuniştilor. Esti­mările lui Conquest au fost făcute pe vremea comunismului, fără acces la documentele secrete îndoielnice ale poliţiei politice, fără să dezgroape morţi din gropi comune, fără consul­tarea registrelor de stare civilă, şi au fost contestate vehement de filoco-muniştii occidentali, dar pînă la urmă s-au dovedit apropiate de ci­frele reale ale democidului comu­nist. În 1990, după ce arhivele sovietice au fost deschise, editorul l-a invitat pe Robert Conquest să îşi extindă, revizuiască şi să dea even­tual un nou titlu cărţii sale, iar autorul a sugerat ca noul titlu să fie I Told You So, You Fucking Fouls. Pînă la urmă a apărut în varianta The Great Terror. A Reassessment, tradusă şi la noi, în 1998, la Humanitas. Între timp, în 2008, a apărut a patra ediţie, The Great Terror. Stalin ‘s Purges of the 1930s. După ştiinţa mea, nimeni de la noi nu a urmat metodologia lui Conquest ori ce cea a lui Rummel, pentru a esti­ma numărul victimelor regimului comunist.

Pentru a nu lungi prea mult această recenzie, nu am să citez aici aceste definiţii. Ele se găsesc în literatura de specialitate. De pildă, vezi Courtois, „Crimele comunismului”, pp. 12-15. Am să citez aici doar definiţia genociduluI din noul Cod Penal francez (1992) reprodusă de Courtois: „Fapta săvîrşită ca urmare a executării unui plan concertat tinzînd la distrugerea parţială sau totală a unui grup naţional, etnic, rasial sau religios sau a unui grup determinat pe baza oricărui alt criteriu arbitrar” (sublinieri S. C.). După cum precizează istoricul fran­cez, „noţiunea de crimă împotriva umanităţii este complexă şi conţine crime clar definite. Una dintre cri­mele specifice este genocidul.” De pildă, vezi dosar SIE 1537, volu­mul I, Sinteza nr 129/1964, întocmită de U.M. Nr. 0123/I, din 3. II. 1964, semnată de general-maior Nicolae Doicaru, care conţine inte­gral un text al lui Horia Sima adre­sat liderilor comunităţilor interna­ţionale. Intitulat „Situaţia Romîniei după 19 ani de sclavagie comunistă şi politica puterilor occidentale, 1944-1963. O luare de poziţie a mişcării legionare romîneşti”, textul cerea printre altele organizarea alegerilor libere în ţara noastră, sub control internaţional, cu participarea tuturor forţelor politice. Autorul in­forma comunitatea internaţională de genocidul sovietic-comunist şi cerea dreptate: „mişcarea legionară face responsabil regimul sovietic al URSS împreună cu regimul comu­nist al Romîniei pentru asasinarea a peste 1,5 milioane de cetăţeni romîni nevinovaţi în timpul de după cel de-al doilea război mondial”. În conformitate cu normele ortografice ale vremii, documentul Securităţii grafia cu „î” din „i” numele ţării şi al cetăţenilor săi.

Florin Mătrescu, Holocaustul Roşu sau crimele în cifre ale comunismu­lui internaţional, ediţia a II-a revă­zută şi adăugită, Editura şi tipografia „Făt Frumos”, Bucureşti, pp. 56-57, pp. 79-86, p. 114. În tabelul de la p. 114, autorul cumulează victimele din România (891.300), Basarabia, Bucovina   &   teritorii  înstrăinate

(1.500.000), plus „România între­gită” (411.000), şi ajunge la un total

de 2.802.3000 victime. La pagina

116, estimările minimale ale lui Mătrescu pentru victimele comunismu­lui internaţional sînt de 313.759.300, iar cele maximale sînt de 354.519.000. Singurul mod în care pot recomanda volumul lui Mătrescu studenţilor mei şi altora este în mod negativ, ca exemplu psihopatologic extrem de teorie conspiraţionistă care pune pe seama evreilor, în particular a iudeo-francmasoneriei, crimele comise în Gulagul comunist (numit „Holo­caustul roşu”), neagă Holocaustul, asta cînd nu îl pune tot pe seama evreilor, ori încearcă să-l diminueze şi distorsionează istoria ultimelor secole pentru a se potrivi celor mai aberante teze pe care le-am citit în ultimele decenii.

Raportul final al Comisiei Wiesel pentru studierea Holocaustului în România a fost publicat în 2004. El poate fi accesat în formă pdf la http ://www.antisemitism.ro/uploads/ 283/comisia-wiesel-raport-final-ro.pdf .

Pentru textul raportului final al Comisiei prezidenţiale pentru anali­za dictaturii comuniste din România, vezi http://cpcadcr.presi dency.ro/upload/RAPORT_FINAL_ CPADCR.pdf .

Am promis că revin cu estimările privind România ale celui mai impor­tant cercetător din lume al demo-cidelor, R. J. Rummel, care menţio­nează estimarea minimală (245.000 de morţi) şi pe cea maximală (920.000 de morţi), după care vine cu propria sa estimare (435.000 de morţi). Pentru aceste cifre, vezi site-ul citat mai sus, în particular link-urile tematice.

„Memoriul” Regelui Mihai I des­tinat preşedintelui Roosevelt, publi­cat pentru prima dată în Mircea Ciobanu, Convorbiri cu Mihai I al României, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991, pp. 245-259, apud Rusan, „Argument la Cartea mor­ţilor”, p. 15. Textul memoriului (care este alăturat scrisorii trimise de rege preşedintelui american Franklin Delano Roosevelt, pe 24 ianuarie 1945), se găseşte şi în volumul Lovitura de stat de la 30 decembrie 1947. Preliminarii militare, conse­cinţe politice, documente selectate şi adnotate de Mircea Chiriţoiu, prefaţă de dr. Florin Constantiniu, Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 1997, pp. 58-79. În mod concret, regele arată următoarele, referindu-se la mai multe dintre nelegiuirile sovie­ticilor: „Cazul românilor prizonieri de război după 24 august 1944 este şi mai grav. De fapt, deşi atunci ostilităţile încetaseră pe frontul româno-sovietic, la 24 august 1944, nu mai puţin de 6.000 de ofiţeri, 6.000 de subofiţeri şi mai mult de 150.000 de soldaţi au fost reţinuţi, internaţi în lagăre şi trimişi peste Prut de către Înaltul Comandament Sovietic. Nu s-a mai auzit niciodată nimic despre ei”. FDR a murit în aprilie 1945, dar chiar dacă ar mai fi trăit este greu de crezut că s-ar mai fi schimbat soarta militarilor români luaţi prizonieri de sovietici, dată fiind bunăvoinţa excesivă arătată de liderii occidentali faţă de aliatul lor Stalin. O serie de istorici români oferă alte estimări privind numărul militarilor făcuţi prizonieri de către sovietici, dar pe fond problema rămîne aceeaşi.

O asemenea lectură, cu voce tare, care se face permanent, a victimelor identificate ale Holocaustului, am auzit la muzeul Yad Vashem din Ierusalim.

Uwe Broessner estimează că „Pînă la sfîrşitul războiului cifrele etnicilor Germani care au luptat în trupele Waffen SS au ajuns la circa 60.000″. Vezi Uwe Broessner, „Etnicii germani din România în WaffenSS. Partea I”, http://www. ba naterra.eu/romana/broessner-uwe-et nicii-germani-din-romania-waffen-ss-partea-i .

În memoriul adresat lui Roosevelt, Regele Mihai I sesiza şi deportarea cetăţenilor români de naţionalitate germană de către sovietici. Stephane Courtois, Pata oarbă a memoriei europene. 23 august 1939: alianţa sovieto-nazistă, Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 2009. Masacrarea a mii de civili sau pri­zonieri de război, iar apoi înmor-mîntarea lor de-a valma, în uriaşe gropi comune, a fost o practică „ordinară” a sovieticilor, care a fost demascată tocmai de nazişti, care au descoperit în timpul războiului mili­tarii polonezi prizonieri, executaţi şi îngropaţi după masacrul de la Katyn. În cartea lui Conquest despre „marea teroare” se vorbeşte despre mai multe asemenea gropi comune, mai mari decît cele de la Katyn, unde acoliţii lui Stalin i-au îngropat pe proprii lor cetăţeni epuraţi, cei mai mulţi membri ai partidului comunist, bolşevici participanţi la revoluţia din 1917, militari, cekişti, membri de partid, etc. Pentru clarificări conceptuale, teo­retice şi politice privind schimbările de regim politic din fostele ţări co­muniste din Europa Centrală şi de Est, vezi Vladimir Tismăneanu (editor), The Revolutions of 1989, Routledge, London and New York, 1999), în particular studiile semnate de Daniel Chirot, S. N. Eisenstadt, Leszek Kolakowski, Timothy Garton Ash, Jeffrey C. Isaac, Tony Judt. De altfel, cartea a fost tradusă şi în limba română, la editura Polirom din Iaşi.


 

 

Bibliografie


Broessner, Uwe, „Etnicii germani din România în WaffenSS. Partea I” (http ://www.banaterra.eu/romana/br oessner-uwe-etnicii-germani-din-romania-waffen-ss-partea-i).

Courtois, Stephane, „Crimele comunis­mului”, în Stephane Courtois, Nicolas Werth, Jean-Louis Panne, Andrzej Paczkowski, Karel Bartosek, Jean-Louis Margolin, Cartea neagră a comunismului. Crime, teroare, represiune, traducere colectivă, cu o addendă la ediţia în limba română alcătuită sub egida Fundaţiei Acade­mia Civică, Editura Humanitas, Bucureşti,    Fundaţia    Academia

Civică, 1998.

Courtois, Stephane, Pata oarbă a me­moriei europene. 23 august 1939: alianţa sovieto-nazistă, Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 2009.

Chiriţoiu, Mircea, Lovitura de stat de la 30 decembrie 1947. Preliminarii militare,  consecinţe politice, docu­mente selectate şi adnotate de Mircea Chiriţoiu, prefaţă de dr. Florin Constantinul, Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 1997.

Rummel, Rudolph Joseph, Lethal Politics: Soviet Genocide and Mass Murder since 1917, Transaction Publishers, New Brunswick, New Jersey, 1990.

Rummel, Rudolph Joseph, Democide: Nazi Genocide and Mass Murder, Transaction Publishers, New Brunswick, New Jersey, 1992.

Rummel, Rudolph Joseph, Death by Government, Transaction Publishers, New Brunswick, N.J., 1994.

Rusan, Romulus (coord.), Cartea mor­ţilor din închisori, lagăre, deportări, Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 2013. ‘

Tismăneanu, Vladimir (ed.), The Revolutions of 1989, Routledge, London and New York, 1999.


*** Dicţionarul explicativ al limbii române (DEX), Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998.

*** Dicţionarul ortografic, ortoepic, morfologic al limbii române (DOOM), Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2005.

*** Dosar SIE 1537, volumul I, Sinteza nr 129/1964, întocmită de U.M. Nr. 0123/I, din 3. II. 1964, semnată de general-maior Nicolae Doicaru.

Florin Mătrescu, Holocaustul Roşu sau crimeleîn cifre ale comunismului internaţional, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Editura şi tipografia „Făt Frumos”, Bucureşti,

*** Raportul final al Comisiei Wiesel pentru studierea Holocaustului în România, 2004 (http://www.antise mitism.ro/uploads/283/comisia-wie sel-raport-final-ro.pdf).

*** Raportul final al Comisiei prezi­denţiale pentru analiza dictaturii comuniste din România, 2006 (http://cpcadcr.presidency.ro/upload

/RAPORT_FINAL_CPADCR.pdf)

Caracteristici ale procesului decizional la nivel regional. De la caracteristici la eficientă administrativă (Features of decizion-making process at the regional level. From features to administrative efficiency)

Caracteristici ale procesului decizional la nivel regional. De la caracteristici la eficientă administrativă (Features of decizion-making process at the regional level. From features to administrative efficiency)

 

Dorina ŢICU

 

Abstract. The decision-making process et the administrative level is the mechanism through which the decisions are taken. It is a laborious process that encompasses a multitude of dimensions that overlap the public policies cycle with all its stages (problem definition, choosing alternatives, decision-making process, implementation and evaluation of the decision implemented) and that ensures in a less or a greater manner the administrative efficiency, especially in a context of decentralization of this sector or of regionalization. From this point of view, the role of this article is to identify, on the basis of a quantitative study conducted at the level of the administration of the Region of Moldavia, on the city-halls of Botoşani, Iaşi, Bacău, Suceava, Vaslui, Piatra Neamt, Focsani, Galati, the main features of the decision-making process and to place them under an integrated model in order to try to satisfy the principle of efficiency. Outlining such a model has a role in both scientific and comprehensive, but also of good practice-integrator for the various administrative centres in the context of the requirements imposed by the process of regionalization.

Keywords:  decision  making process,  efficiency, public policies, public administration..


Introducere: procesul decizio­nal la nivel administrativ

 

Caracteristicile propii procesului decizional la nivel administrativ pot fi derivate de la nivelul ciclului poli­ticilor publice, identificându-se pe tot parcursul desfăşurării şi succe­dării etapelor acestuia. La modul general, ciclul unei politici publice cuprinde   cinci   etape:   stabilirea agendei; formularea politicii; luarea deciziilor; implementarea politicii şi evaluarea politicii, etape în care decizia este prezentă, deşi unii au-tori1 susţin că implementarea şi eva­luarea politicilor sunt două meca­nisme total distincte ce trebuie ana­lizate separat.

Harold Lasswell distinge între următoarele etape atunci când vine vorba de a plasa decizia în contextul


ciclului politicilor publice: infor­marea (concentrarea pe culegerea de informaţii necesare, previziunea şi planificarea), promovarea (crearea de politici alternative), prescrierea (enunţarea regulilor de conduită), invocarea (formularea de aprecieri ale conduitei parţiale pe baza pre­scrierilor), evaluarea (momentul aprecierii succesului sau a eşecului deciziilor), încheierea (momentul încetării prescrierilor şi a instruiri-lor)2. Ulterior, în anii ’70, Wogwood şi Gunn ne oferă o altă taxonomie a ciclului de desfăşurare a politicilor publice: a decide să decizi (sau sta­bilirea agendei), a decide cum să decizi (filtrarea principalelor alter­native pe baza unor criterii clar stabilite), definirea chestiunii (defi­nirea cauză-efect a problemelor pentru a putea trece la etapele ulte­rioare), prognoza (generarea alterna­tivelor), stabilirea de obiective şi priorităţi (identificarea posibilelor constrângeri ale alternatvelor deja definite), analiza opţiunilor (ce pre­supune controlul politicilor), imple­mentarea, monitorizarea şi controlul politicilor (presupune punerea în practică a unei opţiuni şi evaluarea rezultatelor), evaluarea şi revizuirea (aducerea de îmbunătăţiri politicii), menţinerea, succesiunea şi revizui­rea politicii (decizia finală cu privire la strategia viitoare a politicii res-pective)3.

Indiferent cum vom enunţa aces­te etape, procesul decizional face apel la ele, dezvoltând un parcurs raţionalizat, cu caracteristici speci­fice sau care capătă elemente de specificitate de la o unitate adminis­trativă la alta, precum şi de la o regi­une la alta, dar care sunt necesare a fi studiate în contextul sistemic, al unui „mediu”4 autohton supus unor procese de reconstucţie administra­tive, aşa cum este şi regionalizarea.

Definind regionalizarea ca „împărţire în regiuni sau districte administrative”5, provocarea siste-mică administrativă va trebui să răs­pundă atât unor factori „endogeni, cât şi exogeni”6: dificultăţile econo­mice de la nivel statal, opţiunile fundamentale de politică economi­că, concepţiile comune despre dez­voltare (ca factori endogeni) şi mo­dalitatea de acoperire a riscurilor potenţiale determinate de eveni­mente regionale sau intensificarea schimburilor (ca factori exogeni)7. Din acest punct de vedere, regiona-lizarea poate divide, dar şi uni; tot­odată, ea paote contura noi instituţii administrative, precum şi noi meca­nisme decizionale la niveluri dife­rite, care necesită a fi fundamentate pentru a garanta eficienţa adminis­trativă. Fundamentarea lor presu­pune o dimensiune teoretico-cogni-tivă, ştiinţifico-analitică, ce poate deveni un punct de plecare pentru metodologii viitoare şi pentru prac­tici fundamentate. Din acest punct de vedere, cercetarea spaţiului admi­nistrativ şi a procesului de luare a deciziilor devin necesare.

 

Metodologie şi eşantion

 

Studiul de faţă are un caracter prescriptiv şi îşi propune să iden­


tifice mecanismele şi procesele pe care procesul decizional îl activează la nivel administrativ, folosind ca instrument de lucru chestionarul. Eşantionul cercetării este format din 648 de respondenţi, angajaţi ai primăriilor din oraşele Piatra Neamţ, Iaşi, Bacău, Vaslui, Suceava, Focşani, Galaţi, Botoşani. Eşantio­nul este reprezentativ pentru partea Moldovei, populaţia de funcţionari publici angajată în instituţiile primă­riilor moldovene fiind destul de omogenă; aceasta înseamnă o medie de circa 1,51% din populaţia totală de funcţionari publici din aceste instituţii (5317) şi foloseşte tehnica bulgărelui de zăpadă.

 

Rezultate: caracteristici ale procesului decizional la nivel regional (Modelul 1)

 

La nivel general, pentru a con­tura un model de luare a deciziilor în administraţia publică românească la nivel regional s-au operaţionalizat 15 itemi cu rolul de a cuprinde diferitele dimensiuni ale procesului decizional. Din totalul răspunsurilor valide – 91,5% – 64,2% declară că procesul decizional presupune următorii paşi: se defineşte pro­blema – se identifică scopul – se formulează toate alternativele – se identifică alternativa cea mai bună -pentru ca la final să se ajungă la cea mai bună alegere; 17,6% declară că procesul decizional presupune defi­nirea problemei – identificarea unei alternative deja aplicate, care este cunoscută decidenţilor – redefinire a problemei din această perspectivă -punerea în practică a alternativei -dacă nu e funcţională, se caută altă alternativă care să nu difere cu mult de cea anterior pusă în practică; 9,7% pornesc de la definirea proble­mei – căutarea unei alternative în urma unui proces de negociere -alegerea soluţiei optime, recunos­cută de toată lumea în baza unor rutine – punerea ei în practică (vezi Tabelul 1: Paşi ai procesului deci­zional).


 



În procesul decizional se vi­zează, conform respondenţilor, păs­trarea politicilor existente – 38,6% -politicile se pot schimbă, dar nu drastic – 23,6% – sau, dimpotrivă, se urmăreşte schimbarea (20,1%.) Când se ia o decizie se discută toate problemele legate de ea (65,3%), unele probleme sunt ignorate în fa­voarea altora (13%) sau problemele sunt impuse de coordonator, unele putând fi eludate cu bună ştiinţă (11,6%). 58,8% declară că procesul decizional este un act strategic, pla­nificat încă de la început, 15,9% de­clară că este un proces reglementat, dar nu e neapărat coerent dacă grupul o impune, iar 8,5% susţin că nu e neapărat coerent, poate fi schimbător şi cu erori. 26,1% de­clară ca la locul lor de muncă con­tează procesul instituţionalizat prin care se ia decizia, 25,9% susţin re­luarea procesului dacă undeva a intervenit o eroare, iar 19,6% dintre respondenţi se axează pe coordona­rea activităţii la nivelul grupurilor, chiar dacă se apropie de rutină, rata non-răspunsurilor fiind de 28,4%. În procesul decizional, mecanismele activate au la bază cooperarea între membri, între grupuri (ce nu implică consensul total) – 40,6% – consen­sul tuturor – 20,2% – sau partene-riatul cel puţin al unora dintre cei implicaţi – 10,5%.

În aceea ce priveşte prezenţa grupurilor parteneriale de partid care pot să fie implicate în procesul decizional, 35,6% dintre respondenţi declară că acestea se recunosc, dar trebuie să se supună unor reguli generale de desfăşurare a procesului în sine, 15,8% declară că pentru a avea un proces decizional de succes este necesar ca ele să fie recunos­cute, iar 10,8% declară că ele nu sunt recunoscute la nivelul proce­sului decizional administrativ (vezi Tabelul 2: Grupuri parteneriale de partid).


Text Box: Frecvenţă    %	% valid 15,4	24,9 10.8	17,5 35,6	57,6 61.9	100,0 38,1 100,0

Grupurile parteneriale de partid

se recunosc                                                              100

Valid

231

nu se recunosc                                                         70

se recunosc, dar trebuie să se supună unor reguli

Lipsă Total

Total                                                                        401

247 648

Tabelul 2. Grupuri parteneriale de partid


55,4% dintre respondenţi declară că decizia se ia în funcţie de moti­vaţia folosirii eficiente a resurselor, 10,2% susţin că decizia se ia pentru a remedia daunele, iar 5,6% susţin că decizia se ia pentru că aşa susţin rutinele zilnice. În raport cu nouta­tea deciziei, 16% declară că decizia tinde spre nou, 12,2% declară că decizia se modelează după alte de­cizii deja aplicate, iar 37% declară că deciziile pot fi şi noi, dar şi modelate după alte modele. 31% susţin că scopul deciziei este de a atinge cel mai mare câştig, 22,7% susţin că scopul deciziei se identi­fică cu scopul grupului implicat în procesul decisional, iar 8,3% susţin că deciziile se iau pentru a avea susţinere politică.

De asemenea, din totalul respon-denţilor, 30,1% susţin că decizia este precisă, 4,5% susţin că este imprecisă, iar 25,5% susţin că tinde spre precizie. Este de remarcat că, în acest caz,  rata non-răspunsurilor

este foarte ridicată: 40%. 49,2%

dintre respondenţi susţin că decizia este strategică, planificată, 15,4% susţin că decizia este complexă, iar 14,5% susţin că decizia trebuie să fie cât mai simplă, rata non-răspun-surilor fiind de 20,8%. 21,1% susţin că autoritatea deciziei nu poate fi contestată, 36,6% declară că autori­tatea deciziei poate fi contestată, dar se întâmplă rar, iar 5,7% declară că autoritatea deciziei e contestată, fiind necesară de multe ori negocie­rea.

Decizia vizează rezultatele -43,4%, se axează pe importanţa be­neficiarilor – 11,7% sau se centrea­ză pe înseşi procesele de luare a deciziilor: 10,3%. 23,8% dintre res-pondenţi declară că decizia se ia în conformitate cu procedurile teore­tice, 23% – în conformitate cu prac­tica zilnică, 16% – cu valorile gru­pului, rata non-răspunsurilor fiind de 37,2%. In general, în raport cu raţiunea deciziilor, 41,4% dintre res-pondenţi declară că iau decizii după o logică economică: a costurilor şi a beneficiilor deciziilor, 33,2% susţin logica ce e clar stabilită de regle­mentările obiective, iar 8% susţin logica paşilor mărunţi, deoarece lo­gica economică aparţine mai mult grupurilor de interese de pe piaţă.

In raport cu criteriile folosite la nivelul deciziei, este de remarcat (vezi Tabelul 3: Criterii de luare a deciziilor) că toţi itemii sunt valorizaţi.


 

Criteriul___________________ %________ Criteriul________________________ %

1.  Susţinere politică                     14%        6. Stabilitate                                              31,6%

2.  îmbunătăţire progresivă      30,6%      7. Bine general                                             43,7%

3.  Obiectivitate                            46,3%      8. Beneficiile grupului-decizional     10,5%

4.  Costuri şi beneficii                  39%      9. Etică                                                        28,9%

5.  Continuitate______________ 26%            10. Loialitate____________________ 14,7%

 

Tabelul nr. 3. Criterii de luare a deciziilor


Se poate observa că cele mai mari scoruri le-au obţinut criteriul obiectivităţii – 46,3% şi apoi al bi­nelui general – 43,7%, urmat de cri­teriile costurilor şi beneficiilor -câte 39% (vezi Tabelul 3: Criterii de luare a deciziilor).

În ceea ce priveşte criteriul efi­cienţei, intensitatea sa obţine un procentaj de 90,5% pentru criteriile „important” şi „foarte important” şi de 78,1% pentru criteriul „foarte important”, fiind procentajul cu cea mai mare valoare dintre cele supuse atenţiei (vezi Tabelul 4: Eficienţa).


 

Nr.        Criteriul                                                                         Eficienţa – %

___________________________________________________________________________________________________________________ 2__________

1                  Deloc important                                                        4,1

2                  Neimportant                                                               1,5

3                  Nici important, nici neimportant                            3,9

4                  Important                                                                   12,4

5                  Foarte important                                                       78,1

 

Tabelul 4. Eficienţa


Ajungând în acest punct al ana­lizei, vom integra aceste caracteris­tici generale ale procesului decisi-onal la nivel regional în cadrul unui model decizional, model pe care îl vom numi aici, Modelul 1, următo­rul pas presupunând identificarea caracteristicilor procesului decizio­nal prin prisma criteriului eficienţei pentru a contura un model al proce­sului decizional care să satisfacă acest criteriu şi pe care îl com com­para cu modelul anterior conturat (Modelul 1).

 

Rezultate: către un model al eficienţei la nivel administrativ (Modelul Eficienţei – ME)

 

Conturarea modelului adminis­trativ de desfăşurare a procesului de luare a deciziilor în condiţiile gene­rale ale eficienţei a presupus o ima­gine integrată a intensităţilor (orien­tate pozitiv) pentru criteriul eficien­ţei (luând în calcul intensităţile „în mare măsură” şi „în foarte mare măsură”), realizând ulterior o medie a celor două pe care am comparat-o cu frecvenţele obţine pe fiecare item în parte al Modelului 1. Din acest punct de vedere, în primul rând acest model al eficienţei păstrează aceeaşi paşi pe care modelul dez­voltat la nivel regional îi marcase (vezi Tabelul 5: Modelul eficient -paşi decizionali).

În raport cu ideea de păstrare sau nu a politicii, ca şi la nivelul mode­lului general, potrivit acestui model ce valorizează eficienţa la nivel administrativ, respondenţii susţin în cel mai mare procentaj că atunci când se ia o decizie trebuie să se păstreze politicile existente. 42,6% susţin această poziţie incrementală la nivel decizional, spre deosebire de 38,6% – la nivelul modelului general, identificat anterior. 75,1% dintre respondenţi consideră că toate problemele trebuie să fie discutate când se ia o decizie (spre deosebire de 65,3% la nivelul caracteristicilor anterior identificate).


Eficienţă:


Frecvenţă    %       % valid


 


Lipsă

Total

Valid

important    Valid

 

 

 

 

 

 

 

 

 

foarte important

 

 

 

 

 

 

Lipsă

Total


definire problemă-scop-alternati-ve-alegerea cea mai bună

definire-alternativă cunoscută-re-definire problemă-practică

definire-cautarea unei alternati­ve-alegere soluţie recunoscută

Total

 

 

definire problemă-scop-alterna-tive-alegerea cea mai bună

definire-alternativă cunoscută-re-definire problemă-practică

definire-cautarea unei alternati­ve-alegere soluţie recunoscută

Total


49

 

14

 

5

68 5

73 315

 

72

 

46

433

26

459


67.1         72.1

19.1         20.6

 

6.8       7.4

93.2      100.0
6.8

100.0

68.6         72.7

15.6         16.6

 

10.0     10.6

94.3      100.0
5.7

100.0


 

Tabelul 5. Modelul eficient paşi decizionali


60,6% consideră decizia un act strategic (58,8% la nivelul caracteristicilor generale); 33,5% susţin reluarea procesului dacă undeva a intervenit o eroare, spre deosebire de 25,9%. 56,2% susţin cooperarea membrilor în procesul de luare a deciziilor, spre deosebire de 40,6%; 35,7% susţin că grupurile parteneriale de partid se recunosc la nivel administrativ, dar trebuie să respecte legile generale; 55,9% susţin că principala motivaţie a deciziei sunt resursele (faţă de 55,4%); 40,1% susţin că deciziile nu sunt mereu noi, ci pot urma alte modele similare deja implementate

(spre deosebire de 37% la nivelul caracteristicilor generale identificate anterior); 31,7% susţin că scopul de­ciziei este cel mai mare câştig (spre deosebire de 31%); 27,7% susţin că procesul decizional este precis (spre deosebire de 30,1%); 53,4% susţin că decizia este strategică şi plani­ficată (faţă de 45,2%); 35,1% susţin că autoritatea deciziei poate fi con­testată, dar acest lucru se întâmplă rar (faţă de 36,6%); 40,8% susţin că decizia se axează pe rezultate (faţă de 43,4%); 23,3% – decizia are la bază mai ales procedure teoretice (faţă de 23,8%); 48,1% susţin o lo­gică economică în luarea deciziilor (faţă de 41,4%).

În ceea ce priveşte criteriile la nivelul acestui model al eficienţei, conform Tabelul 6: Modelul eficient – criterii comparaţii, trei din zece criterii au valori mai scăzute decât la nivelul modelului 1, identificat anterior (îmbunătăţirea progresivă, stabilitatea, etica şi loialitatea), unul are exact aceeaşi valoare (susţinerea politică), iar restul au valori mai mari, cea mai mare diferenţă fiind dată de criteriul costurilor şi al be­neficiilor, care este cel mai mult accentuat.


Text Box: Criteriul	 1.	Susţinere politică 2.	Îmbunătăţire progresivă 3.	Obiectivitate 4.	Costuri şi beneficii 5.	Continuitate

Model 1

ME

Criteriul

Model 1

ME

14%

14

6. Stabilitate

31,6%

28,6

30,6%

28,7

7. Bine general

43,7%

46

46,3%

39% 26%

49,5

45,6 27,6

8.   Beneficiile grupului-de-
cizional

9.   Etică

10.   Loialitate

10,5% 28,9%

14,7%

10,6 27,6

8,9

Tabelul 6. Modelul eficienţei (ME) criterii comparaţii


Pe de altă parte, în raport cu cei cincisprezece itemi care au realizat caracterizarea modelului identificat la nivel general (pe care l-am numit generic modelul 1) şi modelul efi­cienţei (ME), patru au valori mai mici decât cele ale ale modelului care a fixat caracteristicile generale ale procesului decizional (Modelul 1): decizia nu este neapărat mai pre­cisă şi eficienţa nu este dată de creş­terea gradului de precizie; decizia nu vizează neapărat rezultatele; nu se axează neapărat pe mai multă teorie şi, în raport cu contestarea autorităţii la nivelul procesului, acti­vitatea de contestare se realizează mai uşor.

Concluzii

 

Elementele de logică decizională sunt derivate din specificul adminis­trativ la nivel instituţional. Aceste caracteristici pot fi enunţate conclu-ziv după cum urmează: motivţia deciziei ţine de folosirea eficientă a resurselor, noutatea sau vechimea deciziilor nu intră într-o logică deci-zională strictă, iar deciziile au ca scop cel mai mare câştig posibil pentru comunitate.

In general, procesul decizional la nivel administrativ este unul plani­ficat, strategic, complex, are în ve­dere rezultatele obţinute şi, în baza nevoilor lor, se poate contesta, deşi paşii de urmat sunt clar stabiliţi şi clarificaţi de la început şi dezvoltă o comunicare deschisă, de la egal la egal, dinspre linia administrativă către cea publică, formată din cetă­ţeni. Eficienţa modelului de luare a deciziilor nu pare a fi determinată negativ strict de factorul politic, care îşi are rolul său, ci, mai de­grabă, de determinismul administra­tiv, de cadrul teoretico-metodologic administrativ, care încorsetează de­cizia şi procesul decizional, ceea ce face ca precizia, strategia, planifi­carea, posibilitatea determinată de a contesta autoritatea, centrarea exclu­siv pe rezultate, şi nu pe costuri şi beneficii, să apară ca piedici în atin­gerea criteriului la nivelul proce­sului.

Pornind de la aceste dimensiuni ale procesului decizional în admi­nistraţia publică românească, putem identifica, în fond, linii directoare care marchează o administraţie pu­blică de succes sau care îşi propune să implementeze politici publice cu o finalitate pozitivă pentru comuni­tate, pornind tocmai de la elemen­tele de logică decizională care pre­ced sau însoţesc politicile publice şi care să facă faţă în contextul des­centralizării şi al regionalizării.


 


Note

1    Michael Scriven, Goal Free Evaluation. School Evaluation: The Politics and Process, Berkley, California, 1973, p. 24.

2    Harold Lasswell, The Decision Process: Seven Categories of Functional Analysis, College Park, 1956, p. 56.

3    Brian Hogwood, Lewis Gunn, Intro­ducere în politicile publice, Editura Trei, Bucureşti, 2000, pp. 8-15.

4    David Easton, A Szstems Analysis of Political Life, John Wiley and Sons, Inc., New York, 1965, p. 24.

 

Michael Keating, Noul regionalism în Europa Occidentală. Restruc­turare teritorială şi schimbare poli­tică, Editura Institutul European, Iaşi, 2008, p. 12.

Rodica Zaharia, Tiberiu Brăilean, Regionalizare şi globalizare, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”,

Iaşi, 2006, p. 11.

 

Dan Negescu, „Spre o tripolarizare a comerţului mondial”, în Tribuna Economică, nr. 15, 1995, p. 28.

Dilemele regionalizării: între federalismul constituţional şi personalizarea puterii în numele interesului public* (Dilemmas of regionalisation: between constitutional federalism and the personalization of power in the name of public interest)

Dilemele regionalizării: între federalismul constituţional şi personalizarea puterii în numele interesului public* (Dilemmas of regionalisation: between constitutional federalism and the personalization of power in the name of public interest)

 

Emanuel COPILAŞ

 

Abstract. Public life in Romania is animated by a new subject, the reappraisal of the Constitution. Is it predictable, at least to a certain point, how ample will these changes be and how will they contribute to the improvement of the daily life of Romanian citizens? These are just some of the questions the above mentioned initiative raises. It has become almost a habit for political analysts to regret the population’s lack of civism in problems of general interest. But a strong civil society is improbable in a country with extended and almost continuous economic difficulties. Political rights are absent or at least dysfunctional in the absence of economic rights. This is where the new Constitution could prove its utility: by becoming a federation, Romania could offer an authentic meaning to the extremely used term of regionalization. But how feasible is this project in the present conditions? And what consequences might entail?

Keywords: regionalization, federalization, public interest, civism, democracy.


Chiar şi în absenţa unei spe­cializări în domeniul dreptului, cum este cazul autorului, problematica revizuirii Constituţiei este un su­biect de interes public, aşa cum au demonstrat-o recent întâlnirile orga­nizate de către Asociaţia Pro Demo­craţia în cadrul Forumului Consti­tuţional la care au participat sau au fost invitaţi să participe, pe lângă specialişti în drept şi ştiinţe politice, şi cetăţeni, ONG-uri sau reprezen­tanţi ai comunităţilor locale – nepu­tând face deci obiectul unei abordări exclusiv juridice. Modificările con­ţinute în noul proiect de constituţie ne vor afecta, în calitate de cetăţeni, pe toţi; pe cale de consecinţă, toţi avem un cuvânt de spus în cadrul acestui proces. Chiar dacă majori­tatea preferă să îl ignore, concen-trându-se asupra altor priorităţi, cum ar fi problemele cotidiene, tot mai frecvente şi tot mai apăsătoare.

Departe de mine autosuficienţa moralistă sau tendenţiozitatea iro­nică; distanţarea societăţii de politic în general este un fenomen care, (şi)


datorită crizei structurale pe care o parcurgem, a atins cote alarmante. Consecinţele nu vor întârzia să apară. Pe de altă parte, mai putem sau mai avem dreptul să deplângem ritualic incapacitatea societăţii civile de a se coagula în primul rând, apoi de a oferi un răspuns coerent şi arti­culat la prezentele dificultăţi? Care societate civilă? A ONG-urilor, mass-mediei, universităţilor? Repre­zintă membrii acestora majoritatea populaţiei României? Nu. Doar o mică, deşi activă, minoritate. În ce măsură se exprimă această minori­tate în numele întregii societăţi este o altă problemă. Cum putem, pe de altă parte, pretinde civism şi morali­tate de la muncitorii cu salarii mizere şi contracte de muncă de la o lună la alta? Sau de la pensionarii care frecventează tot mai des can­tinele sociale şi se împrumută de la o pensie la alta pentru a avea ce mânca? Sau de la milioanele de emigranţi? Nu cumva, aşa cum scria Alexandr Zinoviev, „este imoral să ceri cuiva să fie o fiinţă morală dacă-i lipsesc acele minime condiţii de viaţă care-ar permite societăţii să-i pretindă moralitate”?

 

Ce ar putea însemna federalis­mul constituţional pentru România?

În loc să deplângem condescen­dent lipsa de interes pentru proble­mele publice, ar trebui să ne îndrep­tăm atenţia către cauzele structurale care o fac posibilă. Tocmai din acest motiv este importantă revizuirea

Constituţiei: noua formă ar putea include articole care să trateze expli­cit acest aspect. Dacă ne gândim la privatizările oneroase şi abuzive care au avut loc deja (Petrom fiind cel mai nefast exemplu), nemai-vorbind de cele care se preconizează (exploatarea auriferă de la Roşia Montană, cea a gazelor de şist sau a cuprului), sau la dezastrul din siste­mul de sănătate, unde, pe lângă fap­tul că bugetul s-a diminuat drastic, marea majoritate a medicilor pres­criu (încălcând, din raţiuni ce ţin în primul rând de interesul personal, jurământul lui Hipocrate) medica­mente importate, mult mai scumpe (şi mai profitabile) decât cele autoh­tone deoarece institutele şi fabricile româneşti unde se produceau medi­camente dispar de la o zi la alta, nemaifiind rentabile din punct de vedere al încasărilor pe care le aduc la bugetul de stat – noul proiect de Constituţie ar putea include un arti­col sau măcar un paragraf explicit referitor la proprietatea publică. Paragraful al doilea al articolului 14 din Constituţia Germaniei prevede că „Proprietatea implică obligaţii. Fructificarea sa va servi de ase­menea binelui public”. S-ar obţine astfel un cadru legal pentru confis­carea averilor ilicite. Constituţia României insistă în schimb asupra drepturilor individuale ce decurg din proprietatea privată, menţionând doar în treacăt: „Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despă­gubire” (art. 44, paragraful 2). Nu există nicio referinţă clară, distinctă în ceea ce priveşte proprietatea pu­blică. De ce ar fi necesară o astfel de referinţă? Pentru că un stat care pro­tejează mai mult proprietatea privată decât proprietatea publică este un stat fragil, care riscă în permanenţă să fie dezechilibrat de interese parti­culare şi care, mai important, pierde încrederea propriilor cetăţeni, dimi-nuându-le totodată interesul pentru problemele publice. Asta în cazul în care noţiunea de cetăţean mai po­sedă relevanţă. Cum poate garanta un stat drepturile politice – plân-gându-se apoi de indiferenţa cu care sunt întâmpinate şi de diminuarea constantă a participării la vot şi nu numai – când nu procedează la fel în ceea ce priveşte un minimum de drepturi economice? Noul cod al muncii, în care drepturile angajaţilor au scăzut proporţional în raport cu drepturile angajatorilor, o dovedeşte din plin. Rolul statului nu este numai acela de a se retrage cât mai mult posibil, făcând astfel loc liber­tăţilor individuale, antreprenoriale şi nu numai: abordarea liberală clasică a civismului presupune că majorita­tea cetăţenilor sunt informaţi, capa­bili de discernământ în ceea ce pri­veşte problemele publice de impor­tanţă majoră şi posesori de sufi­ciente mijloace pentru a duce o viaţă decentă, mijloace pe care numai piaţa liberă le poate asigura. Numai că aceasta reprezintă o imagine idi­lică asupra realităţii.

Majoritatea cetăţenilor români nu s-ar regăsi în descrierea de mai sus, ca de altfel majoritatea cetăţe­nilor oricărui stat. Rolul statului nu este numai acela de „paznic de noapte”, limitat strict la respectarea legalităţii, ci şi acela de protector al propriilor cetăţeni. Numai că, aşa cum am observat cu vârf şi îndesat pe parcursul prezentei crize econo­mice, statele au protejat în primul rând interesele private ale marilor corporaţii (Statele Unite) sau ale băncilor (statele membre ale Uniunii Europene) în detrimentul interese­lor directe ale propriilor cetăţeni. Sigur, s-a argumentat copios că ma­rile corporaţii înseamnă locuri de muncă, iar băncile economiile cetă­ţenilor: măsurile, dureroase dar ne­cesare, ar fi fost astfel luate în inte­res public. Dar când nivelul şoma­jului creşte, iar Uniunea Europeană pregăteşte pârghii legale pentru impozitarea conturilor persoanelor fizice – cât de eficiente s-au dovedit aceste măsuri în ultimii cinci ani? De-a dreptul contra-eficiente. Pe ter­men lung, ele vor funcţiona, suntem constant asiguraţi. Inconvenientele (şomaj, lipsa de perspective, paupe­rizare, scăderea încrederii în institu­ţiile publice, ostilitatea aproape generalizată faţă de politică) sunt numai temporare. Raportul dintre cerere şi ofertă va atinge, final­mente, un nou echilibru. Ca şi cum rezolvarea abstractă a problemelor macroeconomice ar ţine de foame sau ar plăti ratele la bancă. Pe ter­men lung, să nu uităm. Cum ar fi bine să nu uităm nici ironia muşcă­toare a lui John Maynard Keynes: pe termen lung suntem cu toţii morţi.

Mi se va reproşa probabil că nu­mai în statele comuniste exista în Constituţie o prevedere referitoare la dreptul la muncă. Într-adevăr, dar nu existau în schimb drepturi poli­tice. Acum, când beneficiem din plin de drepturi politice, am început să le regretăm pe cele economice. Să ne întoarcem la comunism? Nu cred să existe o soluţie mai nefe­ricită şi mai puţin posibilă. Să înain­tăm în continuare cu paşi repezi spre ceea ce a început să fie catalogat tot mai des drept „fundamentalism al pieţei libere”? O soluţie la fel de nefericită, dar din păcate mult mai probabilă. De ce nu ne-am inspira, măcar parţial, din Constituţia Germaniei? Articolul 15, intitulat „Socializarea”, stipulează foarte clar că „Pământul, resursele naturale şi mijloacele de producţie pot fi (… ) trecute în proprietate publică (… ) printr-o lege care determină natura şi dimensiunea compensaţiei”, caz în care exproprierea se face prin mijloace legale, existând desigur posibilitatea unei medieri în instan­ţă. Actuala Constituţie a României nu prevede nici pe departe aşa ceva: binele public este ca şi inexistent. Prevede în schimb (articolul 41, primul paragraf) că „Dreptul la muncă nu poate fi îngrădit. Alegerea profesiei, a meseriei sau a ocupaţiei, precum şi a locului de muncă este liberă”. Presupoziţia implicită este că statul, care a limitat în trecut alternativele în ceea ce priveşte pro­fesia şi migraţia internă a forţei de muncă, nu mai deţine după 1989 acest  drept  arbitrar.   Perfect  de acord. Dar oare numai statul poate pune piedici în această privinţă? Angajatorii privaţi nu? Iată o între­bare asupra căreia merită să reflectăm, mai ales dacă ţinem cont de avantajele care le revin angajato­rilor în conformitate cu noul cod al muncii.

Pe lângă aspectele economice şi sociale, o altă chestiune prezentă în cadrul discuţiilor despre modificarea Constituţiei este aceea a regiona-lizării. Ce atribuţii vor avea noile regiuni? Se va renunţa la judeţe? Există riscul creşterii aparatului birocratic pornind de la intenţia diminuării sale? Înclin să cred că o regionalizare eficientă se poate face doar prin transformarea României într-o republică federală. Asta înseamnă, desigur, altceva decât revizuirea prezentei Constituţii: s-ar impune nici mai mult nici mai puţin decât schimbarea ei integrală. Nu­meroase critici au fost aduse de-a lungul timpului federalizării: dimi­nuarea puterii statului şi obţinerea unei nepermise autonomii de către minoritatea maghiară, fapt care ar conduce la dezmembrarea ţării şi în final la pierderea Ardealului în fa­voarea Ungariei; accentuarea deca­lajelor între regiunile bogate, res­pectiv regiunile sărace; întărirea grupurilor de putere locale care vor începe să semene gradual cu clanu­rile mafiote etc. Prea puţin s-a dis­cutat despre avantajele unui astfel de demers. Dar să începem cu criti-cile. Posibilitatea ca autonomia Ţi­nutului Secuiesc să conducă la pier­derea Ardealului este cel puţin ridi­colă: spectrul naţionalist al inamici­lor interni şi externi îşi face simţită deseori prezenţa în situaţii tensio­nate tocmai pentru a eluda proble­mele autentice, structurale pe care le înfruntă societatea. Pe de altă parte, regionalizarea se va face pe criterii economice, aşa cum prevăd normele europene, în niciun caz pe criterii etnice. Să nu uităm că toate statele membre ale Uniunii Europene au semnat un tratat prin care se anga­jează că nu vor ridica pretenţii de natură teritorială la adresa vecinilor.

Apoi, suveranitatea statului nu va fi cu nimic afectată: distribuirea puterii în societate va deveni mai funcţională iar nivelul la care se vor lua deciziile va fi cât mai local cu putinţă. Se va pune astfel în practică principiul subsidiarităţii, fundamen­tal din punctul de vedere al filoso-fiei politice şi al administraţiei pu­blice europene. Aşa cum scrie Chantal Millon-Delsol, subsidiarita-tea „vizează depăşirea alternativei între liberalismul clasic şi socialis­mul centralizator, punând în mod diferit chestiunea politico-socială. Ea legitimează, din punct de vedere filosofic, drepturile-libertăţi şi re­vine la sursele drepturilor-creanţe, ce se presupune a fi fost deturnate de la justificarea lor primă”, atin­gând totodată „acordul viabil dintre o politică socială şi un stat descen-tralizat”1. Avantajul concret, palpa­bil al subsidiarităţii este acela că o parte din impozitele şi taxele per­cepute la nivel local vor rămâne la nivel local, nemaifiind distribuite către centru. Autonomia bugetară astfel obţinută a regiunilor, gestio­nată într-un mod cât mai democratic şi transparent posibil, va impulsiona participarea cetăţenească, demon­strând că politica şi administraţia publică se pot face şi de jos în sus, nu numai de sus în jos. Având puterea de a negocia proiecte locale, cetăţenii vor beneficia de o educaţie civică susceptibilă de a le diminua descurajarea şi apatia resimţită în raport cu politicul. În termeni gene­rali, actuala falie dintre societate şi politică se va micşora, la fel cum se va micşora şi posibilitatea persona­lizării puterii, care este considerată tot mai mult, din păcate, un proces firesc.

Dacă regiunile vor fi (parţial) autonome financiar şi administrativ, păstrând o parte din încasările obţi­nute pe plan local şi gestionându-le aşa cum cred de cuviinţă, nu se vor accentua astfel inegalităţile dintre ele? Am să răspund invocând încă o dată exemplul Germaniei (exemplul constituţional şi administrativ; poli­tica economică externă a Germaniei de menţinere cu orice preţ a valorii ridicate a monedei euro – preţ plătit de vecinii mai săraci din sudul şi mai ales estul Europei – cu care nu sunt deloc de acord, nu face obiectul prezentului articol). Cele cinci land­uri care au alcătuit până în 1990 Republica Democrată Germană sunt mult mai sărace decât cele vestice. Berlinul face însă eforturi pentru a reduce decalajul prin discriminare bugetară pozitivă: land-urile pri­mesc de la bugetul federal sume mai mari   decât  propriile   contribuţii.

Măsura aceasta, care în teoria poli­tică nu este altceva decât principiul rawlsian al diferenţei (inegalităţile sunt acceptate în măsura în care îi avantajează pe cei mai puţin favori­zaţi) s-ar putea aplica şi în România. Nu în ultimul rând, subsidiaritatea obţinută prin federalizare ar spori competitivitatea între regiuni şi implicit nivelul absorbţiei fondurilor europene. Iar dacă actualul sistem electoral majoritar ar fi înlocuit cu reprezentarea proporţională, fiecărei regiuni oferindu-i-se de asemenea drept de veto, niciuna dintre acestea nu se va simţi ameninţată de către vecinii mai puternici sau mai buge-tofagi. Este drept că reprezentarea proporţională asociată federalizării necesită un timp mai îndelungat pentru luarea deciziilor, „dar deci­ziile rapide nu sunt neapărat şi deci­zii înţelepte”, scrie Arendt Lijphart. „Mai mult, presupusele politici coe­rente produse de guvernările majori­tariste pot fi negate de alternarea acestor guverne; această alternare de la stânga la dreapta şi invers poate atrage modificări accentuate, prea frecvente şi prea abrupte, ale politi­cii economice”2. Ceea ce România, dacă ne gândim numai la fluctuaţiile taxei pe valoarea adăugată, experi­mentează din plin. De asemenea, „democraţiile consensuale” care se exercită în statele federale unde funcţionează sistemul electoral pro­porţional ridică nivelul de partici­pare la vot şi sunt mai bine per­cepute de către proprii cetăţeni comparativ cu cei care trăiesc în democraţii majoritariste3. Asta pe lângă faptul că elita politică devine la rândul său mai consensuală, mai înclinată spre negociere şi compro­mis. Parcă şi asta ne lipseşte, nu? În sfârşit, democraţia consensuală sau consociaţională, al cărei caz este reprezentat cu succes de Lijphart, stimulează civismul şi cooperarea socială prin intermediul integrării (voluntare) a cetăţenilor în „grupuri diferite, organizate sau neorgani­zate, cu diverse interese şi puncte de vedere”, fapt pentru care „atitudinile lor vor tinde să fie temperate ca urmare a acestor presiuni psiholo­gice încrucişate. Mai mult, liderii organizaţiilor cu o componentă ete­rogenă vor fi supuşi presiunilor po­litice opuse ale acestei situaţii şi vor avea, de asemenea, tendinţa de a adopta poziţii moderate, de mijloc. O astfel de temperare este esenţială pentru stabilitatea politică”4.

Din câte a anunţat până în acest moment guvernul, regiunile nu vor înlocui judeţele. Vor contribui în schimb la descentralizare, preluând din atribuţiile administrative şi juri­dice ale centrului. În traducere li­beră, „baronii locali”, utili mai ales în timpul anilor electorali, atunci când fac uz de structurile de putere locale ale partidelor politice din care fac parte – nu au putut fi învinşi. Iar regiunile, în această formulă, care nu sunt altceva decât cele opt regiuni de dezvoltare negociate în 1997 cu UE pentru o politică regio­nală eficientă în sensul atragerii de fonduri comunitare – riscă să fie confundate cu judeţele şi să con­tribuie la suplimentarea birocraţiei.

După cum bine ştiu politicienii ro­mâni, alegerile se câştigă în terito­riu, nu la centru, iar un partid fără sau cu „baroni locali” nemulţumiţi este, oricât de cinic ar suna, un partid politic în pericol. Iar acestui scop merită să îi fie sacrificată o regionalizare autentică. Dacă s-ar fi făcut pe coordonate federale, regio-nalizarea, fie că ar fi înlocuit actua­lele judeţe, fie că le-ar fi comasat, fie că ar fi utilizat un alt plan de reconfigurare administrativ-terito-rială – ar fi încorporat cel puţin unul dintre avantajele amintite mai sus, şi anume subsidiaritatea. Altfel nu re­prezintă decât un compromis între centrul şi periferia politică, accen­tuând slăbiciunea primului şi inca­pacitatea unei reforme autentice. Ca state federate, regiunile ar fi avut o transparenţă crescută a chelturii banilor publici; absorbţia fondurilor europene ar fi crescut, fie şi numai datorită presiunilor sporite asupra „baronilor locali”, puşi în situaţia de a nu mai blama în permanenţă autorităţile centrale pentru propriile eşecuri. În plus, poziţia „baronilor locali” ar fi fost mult mai expusă public, aceştia fiind astfel respon-sabilizaţi şi vulnerabilizaţi deopo­trivă. Pe cale de consecinţă, este foarte probabil ca şi nivelul corup­ţiei să fi scăzut. Iar dacă s-ar fi adăugat la acestea şi propunerea de a limita numărul de mandate a tuturor aleşilor la două, situaţia s-ar fi clarificat şi mai mult. Chiar şi în absenţa federalizării, materializarea ultimei propuneri (avansată în ca­drul Forumului Constituţional patro­nat de Asociaţia Pro Democraţia) ar fi salutară.

Noua Constituţie are şansa de a depăşi motivele explicit politice da­torită cărora a luat naştere. Prea puţin contează structura parlamen­tului, bicamerală sau unicamerală, respectiv atribuţiile preşedintelui în raport cu cele ale guvernului. Acestea sunt probleme de formă care nu ating fondul chestiunii, aşa cum am încercat să îl expun în rândurile de mai sus. Primordială, în opinia mea, este recunoaşterea faptului că interesul individual nu poate fi separat integral de interesul colectiv şi nu poate prospera decât împreună cu acesta, aşa cum binecunoscutul filosof al moderni­tăţii, Georg Friedrich Hegel, obser­va acum două secole5. Dacă se do­reşte a fi mai mult decât expresia vendetelor politice şi a presiunilor economice internaţionale, noua Constituţie va trebui să includă explicit prevederi de acest gen. Pentru că altfel riscăm să dăm tot mai mult credit afirmaţiei lui Herbert Marcuse: „Cu cât renun­ţarea şi frustraţia sunt mai puţin ne­cesare din punct de vedere biologic şi social, cu atât mai mult este ne­voie ca oamenii să fie transformaţi în unelte ale unei politici represive care-i împiedică să realizeze posi­bilităţile sociale pe care, în caz con­trar, ar ajunge de la sine să le sesizeze” .

Personalizarea puterii în numele interesului public

Dacă în prima parte a textului am prezentat şi comentat avantajele federalismului constituţional pentru reformarea administrativă a statului român, având exemplul Germaniei în minte, în această secţiune urmează să continui seria de critici la adresa haoticelor şi inconsisten­telor planuri de regionalizare şi să revin asupra fezabilităţii federalis­mului constituţional de inspiraţie germană pentru România contempo­rană.

În primul rând, asupra justificării necesităţii reformei administrative de către autoritatăţile de la Bucureşti ca fiind impusă de către Uniunea Europeană. Fals. Actualele regiuni de dezvoltare, fără personalitatea ju­ridică, au fost negociate la sfârşitul anilor 1990 cu Bruxelles-ul pentru creionarea unei evidenţe administra­tive a României în perspectiva ade­rării, nimic mai mult. Sigur, ele sunt eficiente pentru o mai dinamică absorbţie a fondurilor europene, dar „România poate accesa fondurile pentru dezvoltare regională fără a fi nevoie de regiuni care să aibă statut de unitate administrativ-teritorială. Toate regiunile din România au fost eligibile pentru accesarea fondurilor pentru dezvoltare regională în peri­oada 2007-2013, la fel cum vor fi, cu siguranţă, în următoarea perioadă de programare, 2014-2020″7. Jude­ţele sunt, cu alte cuvinte, structuri administrative suficiente în acest sens.

Apoi, pe lângă faptul că regiunile nu vor înlocui judeţele, nu vor deţine nici autonomie bugetară. In plus, un amănunt foarte important, dacă România dorea realmente să îşi reconfigureze administrativ terito­riul, ar fi trebuit să anunţe Comisia Europeană cu cel puţin un an înainte, pentru ca modificările să potă fi incluse în Nomenclatorul Unităţilor Teritoriale Statistice (NUTS), instrument de lucru utilizat preponderent în politica regională europeană. Numai că, „în cadrul rundei de revizuire a NUTS din februarie 2013″, Bucureştiul nu a recomandat „nicio modificare a actualei structuri a NUTS (NUTS 2010) pentru următoarea versiune (NUTS 2013), care va intra în vi­goare la 1 ianuarie 2015″8.

Se pare deci că regionalizarea nu poate fi susţinută cu argumente eco­nomice şi sociale relevante. Este foarte plauzibil ca puterea să urmă­rească prin acest demers crearea unui nou debuşeu pentru clientela politică, reticentă, aşa cum am constatat mai sus, la ceea ce ar fi însemnat o regionalizare autentică. Mai mult, se pune la punct un meca­nism prin care clientela politică poate fi nu numai recompensată, ci şi admonestată („baronii locali” sau „judeţeni” îşi vor menţine cu efor­turi sporite poziţia, în cel mai bun caz, dacă nu se vor conforma noilor directive).

Dar ceea ce consider a fi cel mai mare pericol pe care proiectul de regionalizare îl ascunde este, aşa cum am menţionat în titlu, perso­nalizarea puterii în numele intere­sului public. Dacă centrul va conta şi mai puţin în luarea deciziilor locale, tendinţe ca nepotismul, co­rupţia şi discreţionarul, în general, se vor amplifica. Deja există o dispoziţie tot mai îngrijorătoare în România înspre utilizarea abuzivă şi partizană a literei legii, dispoziţie care, coroborată cu pseudo-regionalizarea deja discutată, nu va face decât să consfinţească subor­donarea interesului general celui privat. Iar sistemul votul uninominal introdus în 2008 îi favorizează deja pe potentaţii locali, tot mai puţin supuşi constrângerilor partidelor politice. Consecinţele, impulsionate de marasmul economic general, nu vor întârzia să apară: accentuarea precarităţii sociale, distribuirea arbi­trară a reurselor, diminuarea conti­nuă a implicării cetăţeanului în viaţa politică şi fragilizarea democraţiei în ansamblu.

Suntem pe cale să experimen­tăm, ar afirma Hegel, una din multi­plele forme ale vicleniei raţiunii: progresul Spiritului în istorie se face şi prin reculuri democratice, şi prin obstrucţionarea temporară a liber­tăţilor individuale, şi prin perver­tirea interesului public în numele unor interese proprii, chiar dacă niciodată recunoscute.

 

Interesul particular propriu pasiunii nu poate fi (…) despărţit de mani­festarea generalului, căci generalul rezultă din particular, din determinat şi din negarea acestuia. Particularul este cel care se istoveşte în lupta dintre cele două, o parte din el fiind nimicită. Nu ideea generală este aceea care, prin contradicţie şi luptă, se expune unui pericol; ea se păstrează neatacată şi nevătămată, în fundalul scenei. În aceasta constă ceea ce numim viclenia raţiunii, în faptul că lasă pasiunile să lucreze pentru ea, cu care prilej tocmai elementul prin care raţiunea ia fiinţă suferă pierderi şi vătămări. Căci înauntrul fenomenului, o parte este sortită pieirii, pe când cealaltă se afirmă. Particularul este de multe ori prea neputincios faţă de general, indivizii sunt jertfiţi şi abandonaţi. Ideea (raţiunea, n.m.) plăteşte tribut existenţei şi instabilităţii nu din sine, ci folosind pasiunile indivizilor9.

 

Sau:

Construcţia unei case este mai întâi un scop lăuntric, o intenţie. Acestuia îi stau în faţă ca mijloace felurite elemente, iar ca materiale: fierul, lemnul, piatra. Elementele sunt folosite pentru prelucrarea materia­lului: focul pentru a topi fierul, aerul pentru a încinge focul, apa ca să pună roatele în mişcare pentru tăierea lemnului etc. Rezultatul este că aerul, care a fost de ajutor, este stăvilit de casă, cum la fel sunt stăvilite şi şuvoaiele de apă ale ploii, ca şi primejdia focului, în măsura în care rezistă la incendiu. Pietrele şi grinzile se supun legii gravitaţiei, ele trag în jos, spre adânc, dar cu ele se construiesc pereţi ce se ridică în sus. Astfel, elementele sunt folosite potrivit naturii lor, contribuin la obţinerea unui rezultat prin care li se pun limite. La fel se satisfac şi pasiunile, realizându-se atât pe ele, cât şi scopurile lor, potrivit deter­minării lor naturale, ele contribuie la crearea edificiului societăţii ome­neşti, dând prin aceasta dreptului şi ordinii puterea împotriva lor însele10.

 

Dar teleologia istorică a lui Hegel, oricât de optimistă ar fi pe coordonate dialectice, ne poate ajuta oare în situaţia de faţă? Pe termen lung vom fi cu toţii morţi, obişnuia să spună ironic economistul John Maynard Keynes atunci când i se prezentau avantajele economice de durată ale unui sistem economic. Da, ne poate ajuta, în măsura în care începem să ne ajutăm noi înşine. Iar asta se poate face numai prin reconstrucţia statului la iniţiativa so­cialului, deoarece doar „ca cetăţean al unui stat bun ajunge individul să aibă ceea ce i se cuvine de drept”11. Iar un „stat bun” se caracterizează, oricât ar părea de contraintuitiv la prima impresie, prin reglementări detaliate şi ferme care să ofere cât mai puţin spaţiu arbitrariului sau a „bunului-plac”, cum îl numeşte Hegel – o carenţă deosebit de vizibilă a României contemporane: „situaţia publică trebuie să fie considerată cu atât mai perfectă, cu cât mai puţin rămâne de făcut individului pentru sine, după părerea sa particulară, în comparaţie cu ceea ce este orânduit în chip general”12.

 

Deocamdată, fără concluzii

 

Atât Germania cât şi România s-au unificat târziu. Ambele au ajuns să investească în cultură o doză semnificativă de politică, pen­tru a compensa absenţa mult doritei statalităţi, proces care a condus la configurarea unor autoritarisme po­litice maturate în secolul XX13. Dar între cele două părţi există, bine­înţeles, diferenţe semnificative, pe lângă faptul că, în ceea ce am descris mai sus, România, chiar dacă s-a unificat puţin mai devreme, nu a fost decât un epigon al Germaniei. În primul rând, econo­mia Germaniei nu se poate compara cu cea a României. Apoi, comu­nităţile lingvistice ale Germaniei sunt mult mai eterogene decât cele de pe teritoriul României, fapt care creează un cadru firesc pentru fede­ralism. Mai departe – nu voi intra în amănunte din raţiuni care ţin de tema şi dimensiunile prezentului articol – forţa şi cultura dreptului, dacă îmi este permisă exprimarea, sunt mult mai prezente în spaţiul german decât în cel românesc. Sigur, prosperitatea socială germa­nă, deşi destul de slăbită, este unul dintre principalii factori ai respec­tului pentru ordinea publică; statele sărace sunt şi mai instabile, şi mai puţin dispuse să recunoască exis­tenţa binelui public şi să îl pună în practică prin intermediul dreptului -dar asta este deja o altă discuţie. Ce am încercat să demonstrez pe par­cursul acestui articol este că federa­lizarea nu trebuie respinsă aprioric pentru viitorul României; în condi­ţiile actuale însă, este puţin probabil că orice proiect de descentralizare, nu numai regionalizarea, să nu degenereze într-o erodare a demo­craţiei şi a interesului public.

O întrebare recurentă în politică şi în ştiinţa politică se referă la legitimitatea înşelării unui popor în numele unui prezumtiv scop nobil. Am să îl las tot pe Hegel să răs­pundă: „un popor nu poate fi înşelat în ceea ce priveşte baza sa iniţială, esenţa şi caracterul determinat al spiritului său, dar asupra modului în care el are ştiinţă de acest spirit şi în care, potrivit acestui mod, el îşi judecă acţiunile sale, evenimentele etc – el este înşelat de către sine însuşi”14. Prin spiritul unui popor Hegel înţelege capacitatea acestuia de a se reconcilia în sens integrativ şi emancipator cu propriile proiecţii ideatice, cu propria identitate inte­lectuală, care la rândul ei este pro­dusul interacţiunii dintre alte popoare şi deci alte spirite care converg, de-a lungul desfăşurării istoriei, înspre devenirea emancipa-toare a umanităţii în general, sub forma Spiritului. Până atunci, necu-noscându-se pe sine suficient pentru a îşi elimina prejudecăţile şi stabili guvernări adecvate, popoarele se înşeală singure. Pe termen lung însă, Hegel este optimist. În prima sa carte, Fenomenologia Spiritului, autorul oferă un răspuns uşor diferit la întrebarea de mai sus. Să sperăm că este cel corect: „întrebarea nu serveşte la nimic, căci este imposibil de a înşela în această materie un popor. Aramă în loc de aur, monedă falsă în locul monedei bune pot fi vândute în mod izolat; poţi con­vinge pe cineva că o bătălie pierdută este o bătălie câştigată sau pot fi făcute crezute pentru un timp alte minciuni despre lucrurile sensibile sau alte date singulare; dar, în cu­noaşterea esenţei în care conştiinţa posedă certitudinea nemijlocită a ei înseşi, gândul înşelării este cu totul înlăturat”15.


 


Note

 

* Textul a apărut, într-o formă prescurtată, şi în revista Observator Cultural.

1    Chantal Millon-Delsol, Statul subsi­diar, Editura EFES, Cluj, 2000, pp. 5-6.

2    Arendt Lijphart, Modele ale demo­craţiei. Forme de guvernare şi funcţionare în treizeci şi şase de ţări, Editura Polirom, Iaşi, 2006, p. 238.

3    Ibidem, pp. 261-262.

4    Arendt Lijphart, Democraţia în societăţile plurale, Editura Polirom,

Iaşi, 2002, p. 26.

5    Vezi G.W.F. Hegel, Principiile filosofiei   dreptului,  Editura  IRI,

 

Bucureşti, 1996, pp. 187-189; G.W.F. Hegel, Prelegeri de filosofie a  istoriei,  Editura  Paralela  45,

Bucureşti, 2006, p. 49.

Herbert Marcuse, Scrieri filozofice, Editura Politică, Bucureşti, 1977,

p. 238.

Ana Maria Suciu, „Reforma admi­nistrativă, această Fata Morgana a tranziţiei româneşti”, Criticatac, 09.

08. 2011.

Graţian Mihăilescu – „Regiona-lizarea, mari semne de întrebare”, blogAdevărul, 04. 11. 2013. Hegel, Prelegeri… , p. 49. Subl. în

orig.


Ibidem, pp. 51-52. Subl. în orig. Hegel, Principiile…, p. 166. Ibidem, p. 231.

Vezi, în general, Victor Neumann, Essays on Romanian Intellectual History, Editura Institutul European,

 

Iaşi, Center for Advanced Studies in History, Timişoara, 2013. Ibidem, p. 310. Subl. în orig. G.W.F.    Hegel,    Fenomenologia Spiritului, Editura IRI, Bucureşti, 2000, p. 318. Subl. în orig.

O acomodare parţială: principiile Cartei europene a autonomiei locale şi descentralizarea potrivit Constituţiei, actelor normative interne, proiectelor de legi şi deciziilor Curţii Constituţionale (A partial accommodation: the principles of the European C

O acomodare parţială: principiile Cartei europene a autonomiei locale şi descentralizarea potrivit Constituţiei, actelor normative interne, proiectelor de legi şi deciziilor Curţii Constituţionale (A partial accommodation: the principles of the European Charter of Local Self-Government and decentralization according to the Constitution, domestic laws and bills, and the rulings of the Constitutional Court)

 

Radu CARP

Abstract. Decentralization is mentioned by the Romanian Constitution of 1991 as a principle of public administration, without being defined. A framework -law has been adopted only in 2004, after the revision o the Constitution and it has been entirely abrogated in 2006 by another framework – law. None of these laws have been fully applied, because they were composed of general principles and of public policy statements. The article describes how the principle of subsidiarity has been incomplete or faulty defined by these frameworks – laws and consequently it was impossible to apply it. The article discusses the draft law on decentralization of 2013 that has been declared unconstitutional by the Constitutional Court in January 2014. All these normative acts are analysed from the perspective of the European Charter of Local Self – Government. The conclusion of this article is that the decentralization account from 1991 nowadays is extremely unsatisfactory, because of a gradual approach and because of ignoring the principles that are part of that Charter.

Keywords: administrative capacity,  Constitutional Court,  decentralization, European Charter of Local Self – Government, subsidiarity.


Descentralizarea este menţionată în Constituţia din 1991 la articolul 120 care precizează că „administra­ţia publică din unităţile administra-tiv-teritoriale se întemeiază pe prin­cipiile descentralizării, autonomiei locale şi deconcentrării serviciilor publice”. Constituţia se rezumă a enumera aceste principii, fără a le defini. Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001 reia prevederea din Constituţie şi adaugă alte trei principii: (art. 2, alin. 1) : cel al eli­gibilităţii autorităţilor administraţiei publice locale, al legalităţii şi al consultării cetăţenilor în soluţio­


narea problemelor locale de interes deosebit. O Lege-cadru a descen­tralizării a fost adoptată abia în 2004, ca urmare a exprimării opiniei necesităţii unei asemenea legi de către Comisia de la Veneţia, cu ocazia avizului care a fost emis cu privire la revizuirea Constituţiei din 20031. Legea din 2004 a fost pre­cedată de adoptarea unei Hotărâri de Guvern privind Strategia actualizată a Guvernului României privind accelerarea reformei în administraţia publică2 care identifica mai multe obiective în privinţa descentralizării, printre care şi crearea unui cadru normativ adecvat3. De aproape 10 ani există mai multe încercări de a demara procesul de descentralizare dar nici legea din 2004, nici cea din 2006 nu au fost puse în aplicare la parametrii la care au fost gândite, iar încercarea din 2013 de a adopta mă­suri concrete în direcţia descentra­lizării a fost declarată neconstituţio­nală.

Chestiunea descentralizării este pe larg tratată în doctrina de drept public românească. Astfel, s-a con­siderat că descentralizarea adminis­trativă presupune „existenţa unor persoane publice locale, desemnate de comunitatea teritoriului, cu atri­buţii proprii, ce intervin direct în gestionarea şi administrarea proble­melor colectivităţii, implicând auto­nomia locală”, iar elementele sale sunt personalitatea juridică, rezol­varea propriilor afaceri şi autonomia locală4. Intr-o altă opinie, descen­tralizarea este sistemul care are la bază recunoaşterea interesului local, distinct de cel national, localităţile având un aparat administrative pro­priu, afectat interesului local5. Des­centralizarea se caracterizează, po­trivit unui alt autor, prin următoarele elemente: autorităţile din teritoriu sunt persoane publice autonome, alese de colectivităţile teritoriale; dispun de o putere de decizie pro­prie; colectivităţile locale dispun de autorităţi administrative proprii, precum şi de mijloace materiale, fi­nanciare şi umane necesare6. Conse­cinţa descentralizării este transferul unor servicii publice de interes jude­ţean din competenţa centrului în cea a unor autorităţi ale administraţiei publice locale7. S-a arătat că «des­centralizarea nu reprezintă opusul centralizării, ci micşorarea ei, dimi­nuarea concentrării puterilor»8. Se consideră că orice autoritate admi­nistrativă, cu excepţia celor care presupun exercitarea atribuţiilor specifice de către o singură persoană (Preşedinte, prim – ministru) poate fi plasată într-un statut de deconcen­trare sau într-unul de descentrali-zare9. Potrivit unui alt autor, „des­centralizarea nu constituie un scop în sine, ci un mijloc care facilitează apropierea nivelului la care se ia decizia de cel ce urmează a suporta consecinţele ei”. Din aceeaşi pers­pectivă, descentralizarea permite „realizarea cerinţelor altor principii ce constituie valori fundamentale ale societăţii, precum cel al echităţii, al asigurării libertăţii şi egalităţii cetăţenilor”10. In doctrină se face distincţia între descentralizarea teri­torială şi cea tehnică. Cea dintâi pre­supune existenţa unor interese co­mune ale locuitorilor dinr-o anumită arie geografică şi presupune „exis­tenţa unor autorităţi locale alese, care au competenţă materială gene­rală”. Cea de-a doua presupune existenţa unor persoane de drept pu­blic care prestează servicii publice, denumite „stabilimente publice lo­cale”. Descentralizarea este conside­rată în această perspectivă o pro­blemă exclusiv de natură adminis­trativă, spre deosebire de federalism care este o problemă de natură poli­tică : autorităţile publice care bene­ficiază de descentralizare îşi desfă­şoară activitatea în cadrul unui stat unitar11. Potrivit unei opinii simi­lare, descentralizarea din România, potrivit Constituţiei, este una exclu­siv administrativă, spre deosebire de cea din Italia care a dus la un stat regionalizat sau cea din Belgia care a dus la un stat federal12. O altă opi­nie care a fost exprimată în acelaşi sens este că există două tipuri de descentralizare: una politică, federa­lismul şi una administrativă, federa­lismul fiind astfel „forma cea mai profundă de descentralizare”12a. Dis­tincţia dintre descentralizarea terito­rială şi cea tehnică provine dintr-o altă distincţie, între descentralizarea teritorială şi cea pe servicii13.

Potrivit Legii – cadru a descen­tralizării nr. 339/200414, descentra­lizarea era definită drept „procesul transferului de autoritate şi respon­sabilitate administrativă şi finan­ciară de la nivel central la nivel lo­cal”. Legea enumera principiile pe baza cărora ar fi urmat să se desfă­şoare procesul de descentralizare (art. 4), printre care se numără :

       principiul subsidiarităţii15;

       egalitatea cetăţenilor în faţa auto­rităţilor administraţiei publice locale;

       exercitarea competenţelor de către autorităţile administraţiei publice locale situate pe nivelul administrativ cel mai apropiat de cetăţean;

       asigurarea unui echilibru între descentralizarea administrativă şi descentralizarea financiară la ni­velul fiecărei unităţi administra­tiv – teritoriale;

       transparenţa deciziilor;

       asigurarea descentralizării finan­ciare bazate pe reguli transparen­te cu privire la calculul resur­selor financiare alocate unităţilor administrativ – teritoriale.

Se poate observa că toate aceste principii sunt extrem de generale şi nu au legătură cu felul în care admi­nistraţia centrală sau locală a funcţionat ulterior apariţiei acestei legi. Principiul subsidiarităţii este doar menţionat, nu şi definit, fiind astfel inoperant. Luarea deciziilor la un nivel cât mai aproape de cetăţean sau ceea ce Guy Heraud numea „exacta adecvare”16 se suprapune de fapt cu principiul subsidiarităţii. Nu este clar la ce se referea această lege când menţiona asigurarea unui echi­libru între descentralizarea adminis­trativă şi cea financiară. Ar fi fost indicat să se precizeze că orice nouă competenţă dată în sarcina nivelului inferior de administraţie trebuie însoţită cu indicarea implicaţiilor financiare, în aşa fel încât să nu existe competenţe care să nu poată fi exercitate după ce sunt delegate.

Această lege menţionează (art. 6) faptul că autorităţile administraţiei locale beneficiază de dreptul la experiment, definit drept posibilita­tea administraţiei publice locale de a organiza centre-pilot pentru imple­mentarea deciziilor cu privire la des­centralizarea unor competenţe de la nivel central la nivel local, înainte de generalizarea acestora la nivel naţional. Se intenţiona ca anumite competenţe să fie delegate pe perioadă determinată unor autorităţi ale administraţiei publice locale, urmând a fi retrase sau extinse la nivel naţional, în caz de aplicare cu succes. Experimentarea transferului de competenţe priveşte competen­ţele unice ale autorităţilor centrale, în timp ce subsidaritatea priveşte stabilirea autorităţii competente în cazul în care este vorba de compe­tenţe partajate între nivelul central şi cel local. Aceste centre-pilot nu au fost constituite în baza Legii nr. 339/2004 datorită faptului că nu au existat detalii care să privească înfiinţarea şi statutul lor. Dreptul la experiment şi constituirea centrelor pilot au fost considerate, încă de la apariţia acestei legi, drept foarte greu de aplicat şi destinate să ră­mână la stadiul bunelor intenţii17. Nu este clar ce s-a dorit prin aceste centre-pilot: realizarea unor studii de impact privind implicaţiile des­centralizării unor competenţe sau chiar descentralizarea acestora şi urmărirea efectelor unei astfel de operaţiuni. Nu s-a precizat însă care este mecanismul prin care anumite competenţe şi nu altele sunt selec­tate pentru a fi descentralizate po­trivit acestui mecanism. Se impune observaţia că dreptul la experiment nu figurează în Carta europeană a autonomiei locale.

Aceeaşi lege preciza (art. 17, alin.1) că autorităţile administraţiei publice locale pot decide constitui­rea unor organisme de cooperare şi le pot încredinţa o parte din compe­tenţele lor. Pot fi înfiinţate aseme­nea organisme, în afara celor men­ţionate în Constituţie la secţiunea „Administraţia publică locală” (art. 120-123) – primari, consilii locale, consilii judeţene, preşedinţi de con­silii judeţene? In opinia noastră, deşi Constituţia nu face o enumerare limitativă a acestor autorităţi, nici nu indică posibilitatea înfiinţării prin lege a altora. Dacă legiuitorul constituant ar fi dorit ca prin lege să poată fi organizate şi alte autorităţi, ar fi specificat acest lucru. Consti­tuţia enumeră o parte din compe­tenţele autorităţilor administraţiei publice locale. Constituirea unor noi organisme, în afara celor enumerate în Constituţie care să aibă şi compe­tenţe delegate de la alte autorităţi (ce nu pot fi decât cele enumerate în Constituţie), ridică serioase proble­me de compatibilitate cu Constituţia.

Legea nr. 339/2004 enumeră (art. 19) regulile pe baza cărora ar fi trebuit să fie făcut procesul de des­centralizare. Primul pas urma să fie elaborarea unei Strategii a Guver­nului pentru accelerarea reformei în administraţia publică. Ar fi trebuit să urmeze (art. 20) crearea unor structuri tehnice pentru realizarea şi monitorizarea întregului proces (Co­mitetul tehnic interministerial, gru­puri de lucru organizate la nivelul fiecărui minister, comitete tehnice judeţene şi, eventual, interjudeţene). Ulterior, urmau să fie stabilite mă­suri şi să se desfăşoare faze-pilot, iar ultima etapă ar fi trebuit să fie moni­torizarea rezultatelor, pe baza unui sistem de indicatori de performanţă aprobat prin Hotărâre de Guvern.

Doi ani mai târziu, a intrat în vigoare o nouă Lege – cadru a descentralizării nr. 195/200618 care a abrogat în totalitate Legea nr. 339/2004. Nu este clar motivul pentru care s-a preferat varianta unei noi legi, fără ca precedenta să fi fost pusă în aplicare. În această lege există mai multe definiţii (art. 2) decât în precedenta. Este dată o nouă definiţie a descentralizării, diferită de cea iniţială prin faptul că transferul de competenţe de la nive­lul administraţiei publice centrale către sectorul privat intră tot în categoria descentralizării, la fel ca şi transferul către autorităţile adminis­traţiei locale. Principiul subsidia-rităţii nu mai este doar menţionat, ci definit foarte clar: „exercitarea competenţelor de către autoritatea administraţiei publice locale situată la nivelul administrativ cel mai apropiat de cetăţean şi care dispune de capacitatea administrativă nece­sară” (art. 3). Capacitatea adminis­trativă este definită, în premieră în legislaţia românească, drept „an­samblul resurselor materiale, institu­ţionale şi umane de care dispune o unitate administrativ-teritorială, pre­cum şi acţiunile pe care le desfă­şoară aceasta pentru exercitarea competenţelor stabilite prin lege”. Astfel, legiuitorul a ales să facă o legătură între subsidiaritate şi capa­citate administrativă. Prin felul în care este definită subsidiaritatea şi prin legătura cu capacitatea admi­nistrativă, Legea-cadru a descentra­lizării oferă o înţelegere a subsi-diarităţii contrară definiţiei general admise a acestui concept19. Subsi-diaritatea este un principiu de depar­tajare a competenţelor ce sunt exer­citate de două entităţi, în cazul în care competenţele sunt partajate, nivelul superior putând interveni doar dacă cel inferior nu poate. Pot exista cazuri în care nivelul inferior nu poate interveni nu datorită lipsei de resurse, ci datorită „dimensiu­nilor şi efectelor acţiunii preco­nizate”, precum se menţionează în art. 5 al Tratatului privind Uniunea Europeană.

Principiile pe baza cărora trebuie să se desfăşoare procesul de descen­tralizare sunt enumerate diferit în

Legea nr. 195/2006 (art. 3) faţă de Legea nr. 339/2004:

       principiul subsidiarităţii;

       principiul asigurării resurselor corespunzătoare competenţelor transferate;

       principiul responsabilităţii auto­rităţilor administraţiei publice lo­cale în raport cu competenţele ce le revin;

       principiul asigurării unui proces de descentralizare stabil, predic-tibil, bazat pe crietrii şi reguli obiective;

       principiul echităţii care implică asigurarea accesului tuturor cetă­ţenilor la serviciile publice şi de utilitate publică;

       principiul constrângerii bugetare prin care se interzice utilizarea de către autorităţile administra­ţiei centrale a transferurilor spe­ciale sau a subvenţiilor pentru acoperirea deficitelor finale ale bugetelor locale20.

Legea nr. 195/2006 defineşte competenţele delegate, exclusive şi cele partajate, precum şi termenul de deconcentrare. Aceasta din urmă este considerată a fi redistribuirea de competenţe (între autorităţile cen­trale şi structurile de specialitate din teritoriu), spre deosebire de descen­tralizare care înseamnă transferul de competenţe.

Legea nr. 339/2004 se referea la procesul de descentralizare prepon­derent din punct de vedere proce­dural şi avea mai puţin în vedere aspectele de fond legate de modali­tatea practică a transferului de competenţe care este subsumat des­centralizării. Legea nr. 195/2006 este construită pe aceeaşi abordare dar este mai elaborată. Potrivit aces­tei legi, descentralizarea înseamnă transfer de competenţe, pe baza principiului subsidiarităţii şi a unor criterii (art. 4) precum economiile de scară (reducerea costului unitar al unui serviciu public pe măsura creş­terii numărului celor care benefici­ază de acesta) şi aria geografică a beneficiarilor (locul unde domici­liază beneficiari unui serviciu public descentralizat).

Potrivit art. 5 al Legii nr. 195/2006, transferul de competenţe este bazat pe analize de impact, iar administraţia publică centrală, în colaborare cu structurile asociative ale autorităţilor locale, organizează faze-pilot pentru a testa impactul soluţiilor propuse. Nu mai este vor­ba de centre-pilot, precum în legea-cadru anterioară, ci doar de faze-pilot (menţionate deasemenea în precedenta lege la art. 19, lit. d), ceea ce arată că s-a dorit să nu se recurgă la crearea de noi instituţii.

Legea nr. 339/2004 făcea legă­tura dintre autonomia administrativă şi cea financiară prin prevederea că „orice transfer de competenţe între stat şi autorităţile locale este însoţit de asigurarea resurselor echivalente celor destinate anterior exercitării acestor competenţe” (art. 30). Cu alte cuvinte, transferul de compe­tenţe este însoţit de un transfer al resurselor financiare integral, în cuantumul existent la nivelul ante­rior transferului. Legea nr. 195/2006 se referă la acest aspect într-o modalitate mai coerentă: „transferul de competenţe se face concomitent cu asigurarea resurselor necesare exercitării acestora. Exercitarea competenţelor se face numai după transmiterea resurselor financiare necesare” (art. 6, alin. 1). Astfel, transferul de competenţe nu poate avea loc în această logică decât simultan cu transferul de resurse financiare, iar acestea pot fi mai mari decât cele iniţiale, dacă se impune o astfel de soluţie.

Legea nr. 195/2006 a introdus (art. 9) un mecanism inexistent în legea anterioară: stabilirea unor standarde de cost (pentru finanţarea unor servicii publice şi de utilitate publică descentralizate) şi de cali­tate (pentru asigurarea furnizării acestora de către autorităţile admi­nistraţiei publice locale). Atribuţia stabilirii unor asemenea standarde aparţine Guvernului, iar aceste stan­darde trebuie folosite pentru deter­minarea sumelor care revin autori­tăţilor publice locale. Evident, aces­te standarde erau gândite ca fiind unitare la nivelul tuturor acestor autorităţi.

O altă inovaţie a legii este legată de capacitatea administrativă. În funcţie de existenţa sau inexistenţa capacităţii administrative, unităţile administrativ – teritoriale sunt clasi­ficate în cele din categoria I şi cele din categoria II (art.10). Inexistenţa capacităţii administrative atrage excluderea de la transferul de competenţe, până la momentul în care se poate dovedi existenţa aces­tei capacităţi. Criteriile de evaluare a capacităţii administrative sunt sta­bilite de către administraţia publică centrală, în colaborare cu structurile asociative ale administraţiei publice locale.

Legea nr. 195/2006 a stabilit şi un catalog complet al competenţelor exclusive (art. 20-22), a celor par­tajate (art. 23-26) şi a celor delegate (art. 27-28).  O listă detaliată a acestor tipuri de competenţe lipsea

din Legea nr. 339/2004.

Această lege a fost concepută pentru a fi aplicată în corelaţie cu strategia generală şi strategiile sec­toriale de descentralizare şi cu defi­nirea standardelor de cost şi calitate. Deasemenea, se prevedea un raport anual întocmit de Ministerul Admi­nistraţiei şi Internelor privind stadiul derulării procesului de descentra­lizare.

Nici Legea nr. 339/2004 şi nici Legea nr.  195/2006 nu au fost concepute ţinându-se cont de un document internaţional care are re­levanţă pentru descentralizare: Carta europeană a autonomiei locale a Consiliului Europei, ratificată de România prin Legea nr. 199/199721. Chiar dacă obiectul acestei Carte este autonomia locală, sunt incluse câteva principii de care orice regle­mentare referitoare la descentra­lizare ar trebui să ţină seama: –   Exerciţiul responsabilităţilor pu­blice trebuie să revină autorită­ţilor care sunt cele mai apropiate de cetăţeni, iar la atribuirea unei responsabilităţi   către   o   altă autoritate (aşa cum se întâmplă în cazul descentralizării) trebuie să se ţină cont de amploarea şi natura sarcinii, precum şi de eficienţă şi economie. Art. 4 din Legea nr. 339/2004 se referă la primul aspect, deasemenea art. 3 din Legea nr. 339/2006 atunci când se referă la definirea subsi-diarităţii. Stabilirea standardelor de cost şi de calitate la care face referire art.  9 din Legea nr.

195/2006 traduc cerinţele de eficienţă şi economie.

       Autorităţile administraţiei publi­ce locale trebuie să fie consultate în privinţa deciziilor care le afectează direct. Acest principiu nu figurează în legislaţia româ­nească referitoare la descentra­lizare.

       Controlul administrativ asupra activităţii administraţiei publice locale trebuie exercitat cu res­pectarea proporţionalităţii între amploarea intervenţiei autorităţii de control şi importanţa intere­selor pe care aceasta doreşte să le protejeze. Principiul proporţiona-lităţii nu figurează în legislaţia românească referitoare la des­centralizare.

       Proporţionalitatea dintre resur­sele financiare ale autorităţilor administraţiei publice locale şi competenţele acelei autorităţi, definite de Constituţie sau lege. Art. 4 din Legea nr. 339/2004 se referă la acest principiu, într-o exprimare care îi deformează semnificaţia, atunci când enunţă principiul asigurării unui echili­bru între descentralizarea admi­nistrativă şi cea financiară, iar art. 6 din Legea nr. 195/2006 are în vedere acelaşi principiu atunci când instituie regula potrivit căreia transferul de competenţe se face concomitent cu asigura­rea resurselor necesare exercită­rii acestora.

       Alocarea de subvenţii (din partea autorităţilor administrative cen­trale sau a altor entităţi) nu tre­buie să împiedice libertatea auto­rităţilor administraţiei locale de a defini propriile politici. Princi­piul asigurării unui proces de descentralizare care să nu con­strângă activitatea autorităţilor administraţiei publice locale sau să limiteze autonomia locală fi­nanciară (art. 3 din Legea nr. 195/2006) poate fi considerat un echivalent, însă doar parţial, al acestui principiu din Cartă. – Recunoaşterea dreptului de aso­ciere între autorităţile adminis­traţiei publice locale. Manifesta­rea acestui drept de asociere constă în posibilitatea autorită­ţilor administraţiei publice locale de a decide constituirea unor organisme de cooperare între unităţi administrativ – teritoriale

(art. 17 din Legea nr. 339/2004).

In anul 2013 Parlamentul a adop­tat Legea privind stabilirea unor mă­suri de descentralizare a unor com­petenţe exercitate de unele ministere şi organe de specialitate ale admi­nistraţiei publice centrale, precum şi a unor măsuri de reformă privind administraţia publică22. Această lege a fost declarată neconstituţională pe data de 10 ianuarie 2014. Prin această lege nu se intenţiona abro­garea Legii-cadru a descentralizării nr. 195/2006. Este interesant de remarcat că această lege, extrem de amplă (49 de pagini în varianta adoptată de Parlament), nu face re­feriri la Legea-cadru a descentra­lizării aflată în vigoare şi nici la Carta europeană a autonomiei locale.

Această lege reprezintă o combi­naţie între modificarea mai multor legi şi prevederi noi. Astfel, se intenţiona modificarea şi comple­tarea următoarelor legi : Legea nr. 273/2006 privind finanţele publice şi Legea nr. 213/1998 privind bu­nurile proprietate publică; Legea nr. 422/2001 privind protejarea monu­mentelor istorice; OG nr. 43/2000 privind protecţia patrimoniului arhe­ologic şi declararea unor situri arhe­ologice ca zone de interes naţional; OG nr. 58/1998 privind organizarea şi desfăşurarea activităţii de turism în România; Legea educaţiei naţio­nale nr. 1/2011; OUG nr. ‘195/2005 privind protecţia mediului; OUG nr. 23/2008 privind pescuitul şi acva­cultura; OUG nr. 19/2006 privind

utilizarea plajei Mării Negre şi con­trolul activităţilor desfăşurate pe

plajă; OUG nr. 107/2002 privind

înfiinţarea Administraţiei Naţionale „Apele Române”; Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănă­tăţii; Legea educaţiei fizice şi spor­tului nr. 69/2000.

Principalele prevederi ale acestei legi sunt: