Centralizare versus „descentralizare”. „Reforma administrative” de la 1938 (Centralization versus decentralization”. „Administrative reform” from 1938)

REGIONALIZAREA, ÎNTRE EFICIENŢĂ ADMINISTRATIVĂ ŞI MITOLOGIE

 

 

Centralizare versus „descentralizare”. „Reforma administrative” de la 1938 (Centralization versus decentralization”. „Administrative reform” from 1938)

 

Florin GRECU

 

Abstract. The „ decentralization” of the Romanian public administration during the authoritarian monarchy was meant to be achieved through the administrative reform from August 14, 1938, but the effect of the law consisted in an excessive centralization and militarization. Thus, the decentralization strengthened the state power, by nominating the officer corps in the administration and in the single party, the National Renaissance Front, focused decisions at the government level, at the expense of the 10 counties manufactured by the monarchical authoritarian regime.

Keywords: administrative reform, authoritarian regime, centralization, „decentralization”, provinces.


Introducere

 

Articolul îşi propune să analizeze retrospectiv cum anume se fabrică o „regionalizare” care de fapt mas­chează centralizarea sub numele descentralizării. Această ipoteză de lucru va fi demonstrată analizând „reforma administrativă” de la 1938, sub regimul monarhiei autoritare. Ipoteza de lucru supusă cercetării din prezentul articol intenţionează să arate faptul că discursul politic al reprezentanţilor regimului era doar retorică goală, deoarece documen­tele de arhivă contrazic principiul descentralizării administrativ-terito-riale. De aceea, voi recurge la ana­liza discursurilor parlamentare ale reprezentaţilor noului regim şi parti­dului unic şi a principalelor articole din legea administrativă, coroborate cu rapoartele autorităţilor locale înaintate ministerelor de resort, pentru a găsi răspunsul reformei administrativ-teritoriale, cu privire


la deconcentrarea serviciilor statului şi anume la descentralizarea procla­mată de noul regim. Metodologia ştiinţifică propusă se fundamentează pe metoda calitativă, specifică do­meniului ştiinţelor sociale1.

Cum s-a caracterizat adminis­traţia României în perioada 1938­1940? A fost administraţia una transparentă sau actele de corupţie se practicau la fel ca pe „vremea” partidelor politice? De ce principiul descentralizării a rămas doar un ideal, de ce nu a devenit realitate? Răspunsurile la aceste întrebări vom reuşi să le găsim din rapoartele con­fidenţiale către Ministerul de Inter­ne, după o dezastruoasă constatare a situaţiei din administraţia regală autoritară. Vom observa că „reforma administrativă” din august 1938 a fost în strânsă legătură cu profilul funcţionarului public, precum şi cu unele moravuri de sorginte orientală, care predominau în mentalitatea şi modul de acţiune al birocraţilor.

Arhitectura legislativă a noului regim autoritar a fost completată prin legea administrativă, promul­gată prin Înaltul Decret Regal, nr. 2919 din 13 august 1938 şi publi­cată în Monitorul Oficial, nr. 187, partea I, din 14 august. Menţionez faptul că reforma teritorială nu a conferit baza instituţională şi orga­nizatorică noului regim, ci partidului unic, FRN, şi braţului său armat Garda Naţională, care guvernau noi­le unităţi administrative ca pe nişte cazărmi militare2. Astfel, prin aceas­tă lege se urmărea un control total asupra aparatului de stat şi terito­riului, ţinuturilor, prin intermediul rezidentului regal, deoarece judeţul fusese desfiinţat, iar cu personalitate juridică a fost înzestrat Ţinutul. Prin reformă administrativă, „s-a supri­mat articolul 4 din Constituţia din 1923, care prevedea împărţirea pe judeţe şi a fost introdus un nou arti­col 79 (instituţiunile administrative sunt statornicite prin legi), prin care împărţirea administrativă trecea în componenţa legilor ordinare, aces­tea aveau să dividă ţara mai întâi în rezidenţe regale, apoi în ţinuturi”3.

Noul regim autoritar monarhic guverna şi administra cele 10 unităţi administrative, ţinuturile, prin partidul unic, Frontul Renaşterii Naţionale, cu ajutorul cadrelor militare în re­zervă ale armatei române şi mai puţin prin intermediul rezidenţilor regali care, deşi erau înzestraţi cu atribuţii juridice şi administrative aveau un rol mai mult decorativ, deoarece primarii, nemaifiind aleşi, erau numiţi pe o perioadă de 6 ani, însă la recomandarea Ministerului de Interne. Edilii se adresau, pentru rezolvarea problemelor din teritoriu, tot guvernului central. Administraţia fiind, în acest sens, instrumentul prin care partidul unic, Frontul Renaşterii Naţionale, putea controla teritoriul ţării, cu ajutorul funcţio­narilor înregimentaţi în organizaţia unică, dar şi cu ajutorul organelor de represiune: poliţia, jandarmeria. Astfel, spre deosebire de perioada interbelică, toată administraţia era încredinţată cadrelor active sau în rezervă ale armatei române. Rezi­denţii regali şi şefii Gărzilor Naţio­nale erau exponenţii noii forme de organizare autoritară a statului ro­mân, accentul fiind pus pe militari­zarea administraţiei centrale şi locale.

De menţionat este faptul că legea administrativă din august 1938 nu făcea niciun fel de trimitere la des­centralizare administrativă, astfel încât „organizarea administrativ-te-ritorială nu mai conţinea nici princi­piul descentralizării administrative şi nici pe cel al eligibilităţii organe­lor deliberative judeţene şi comunale, rămânând la latitudinea Parlamentului statuarea principiilor”4. Astfel că regionalizarea s-a realizat prin cele 10 unităţi administrative fabricate de noul regim, însă, în loc de des­centralizare, s-a ajuns la un centra­lism paralizant de tip iacobin, iar funcţionarii, membri de partid şi slab salarizaţi, ascultau tot de la centru, iar primarii nici măcar nu-l luau în seamă pe rezidentul regal, care era numit prin decret de către monarh.

 

Elemente de discurs juridico-administrativ ale epocii

 

Construcţia partidului unic de către noul regim putea fi proiectată doar dacă el avea ce gestiona, admi­nistra şi în acest sens a fost pro­mulgată noua lege administrativă care avea rolul de a unifica autori­tatea, în cadrul a 10 ţinuturi, con­duse de rezidenţi regali. Cu toate acestea, „nu în ordinea administra­tivă găsim ceea ce reprezintă carac­terul specific al unui regim, ci în sis­temul politic care este cel care per­mite cunoaşterea trăsăturilor speci­fice fiecărui regim”5.

Profesor de drept public şi director al Institutului de Ştiinţe Administrative din Bucureşti, Paul Negulescu, sus­ţinea că „administraţiunea nu era altceva decât instrumentul prin care puterea executivă urmărea satisface­rea intereselor generale, făcând po­sibilă dezvoltarea şi realizarea inte­reselor individuale, în conformitate cu legea”6. Conform lui Negulescu, „constituţiunea reunea, ca organe ale puterii executive, pe rege şi pe miniştri, ea nu ne vorbea însă de administraţiune, care era alcătuită din miniştri, ca şefi ai departamen­telor, ajutaţi de întregul personal funcţionăresc, organizat în mod ie­rarhic. Principiul de coordonare era asigurat de Rege, şeful Statului şi ca atare şeful suprem al administraţiei şi de Preşedintele Consiliului de Miniştri. Numai Ministerul de Interne avea un caracter politic, căci se ocupa de menţinerea ordinii şi siguranţei interne, cu controlul şi supravegherea”7.

În cuvântarea de la Institutul Regal de Ştiinţe Administrative, la 9 octombrie 1939, Armand Călinescu a radiografiat esenţa legii adminis­trative, spunând că „aceasta nu a necesitat cheltuieli noi şi că senti­mentul public a aprobat această lege. Noul regim a restabilit ordinea şi paza pentru întărirea ţării”8.

Dar cum a fost posibilă realizarea acestei „opere administrative”? Răs­punsul îl găsim chiar la Ministrul de Interne de la acea vreme, Armand Călinescu, care argumenta că:

„acţiunea a izbutit pentru că s-a desfăşurat în cadrul unui nou regim politic, acela pe care l-a fixat Constituţia de la 27 februarie 1938. Reforma administrativă nu ar fi fost posibilă dacă, pe lângă introducerea unui nou regim politic, nu ar fi avut loc şi restabilirea păcii şi a liniştii interne. Toate elementele anarhiei erau dezlănţuite, ideea de autoritate slăbită. Ordinea a fost slăbită, dar ordinea a fost apoi restabilită, auto­ritatea de stat şi-a recâştigat prestigiul” 9.

Critica la adresa vechiului regim administrativ şi al sistemului politi­cianist reprezenta metoda prin care putea fi construit noul regim de autoritate, prin identificarea duşma­nului şi apariţia salvatorului10. De aceea, Armand Călinescu a recurs la o retorică de natură naţionalist-populistă, prin care îşi construia discursul, iar democraţia reprezenta­tivă devenea ţintă şi obiectiv a deni­grării. Astfel:

„sub regimul de partide politice cei mai mulţi dintre oamenii politici erau incompatibili şi ocupau o înaltă funcţiune politică graţie întâmplării cu aceia cu care aveau anumite sen­timente, aceeaşi mentalitate. Pentru dânşii, toţi oamenii ca valoare sunt echivalenţi, pentru dânşii înlocuirea unui om capabil cu un om fără nici o pricepere era ceva natural. Reaua organizare a administraţiei de până la 1938 se datora sistemului politi­cianist. Politicienii aveau interes să arate alegătorilor lor că ei nu puteau face nimic fără sprijinul lor, în rela-ţiunile lor cu serviciile publice. Cetăţeanul trebuia să se adreseze unui politician, care să intervină pe lângă serviciul respectiv. Sub regi­mul autoritar, care nu mai ţine sea­ma de consideraţiunile electorale, aceste lucruri se vor îndrepta şi nu­mirile în posturile importante se vor face pe criterii obiective. Numai în asemenea condiţii, un serviciu pu­blic, va putea să dea adevăratele

roade” 11.

Comparaţia realizată de Ministrul de Interne se dorea a fi în beneficiul noului regim şi era în totală contra­dicţie cu sistemul vechiului regim, cel al partidelor politice. Politizarea discursului politic a avut consecinţe dramatice asupra administraţiei cen­trale şi locale. Factorul care desta­biliza administraţia era considerat ca fiind sistemul electoral al partidelor politice, dar cum în FRN astfel de dezbateri au fost „eliminate”, con­cluzia se poate trage cu uşurinţă şi anume că posturile din administraţie nu mai reprezentau trocul partidelor politice, a clientelei de partid şi de stat. Prin urmare, regimul autoritar a eliminat funcţiile electorale, iar nu­mirile în posturile importante se do­reau a fi făcute pe criterii „obiec­tive”.

Descrierea aparatului birocratic interbelic nu era străină noului regim, deoarece în Regatul României gu­vernele schimbau compoziţia admi­nistraţiei la fiecare numire a execu­tivului. Astfel, expunerea situaţiei administraţiei de către Armand Călinescu nu surprinde deoarece:

„la noi, înaintea oricărei alegeri par­lamentare, se făcea epurarea admi­nistraţiei, spre a înlesni constituirea unei  anumite  majorităţi.  Astfel, orice schimbare de guvern, aducea după sine, în mod inevitabil, înlătu­rarea tuturor consiliilor comunale şi judeţene. Eram singura ţară în care înlocuirea unui minister aducea după sine o totală răsturnare a admi­nistraţiei, până la ultimul vătăşel de la sat. Guvernul, fiind într-o totală dependenţă faţă de acest corp elec­toral, fireşte că el nu-şi mai putea exercita rolul de supraveghere şi control cu toată libertatea. Rezul­tatul a constat în ruina financiară a comunelor şi judeţelor şi demorali­zarea cetăţenilor”12. Misiunea refor­mei administrative a fost de „a da roadele unui cadru de participare sufletească şi de ordine absolută”, căci „ţara a fost doritoare de linişte şi ţara are astăzi linişte. Oricine ar încerca să tulbure în chip vinovat o atmosferă dorită de popor şi con­formă cu nevoile superioare ale Sta­tului, se va izbi de hotărârea neşo­văitoare a unui Guvern care stă în slujba Ţării şi a Coroanei”13.

Despre reforma administrativă a vorbit şi Ministrul Justiţiei, Victor Iamandi, în cadrul „dezbaterilor par­lamentare” de la Senat. Prin urmare, el considera că:

„la Ministerul de Interne, în afară de apărarea ordinii şi restabilirea ei, s-a făcut reforma administrativă care a descentralizat serviciile şi le-a dat posibilitatea funcţionării conform intereselor locale, asigurând, în ace­laşi timp, şi o gospodărire rodnică şi corectă şi făcând posibilă o dezvol­tare serioasă a vieţii noastre locale aşa cum s-a dorit totdeauna, dar nu s-a făcut niciodată până astăzi”14.

Cadrul teoretic, prin referinţele bibliografice din epocă, pune în lumină „reforma administrativă şi proclamarea descentralizării”, însă vom demonta retorica epocii şi vom observa reversul şi anume o centra­lizare a deciziei, prin trimitere la documente de arhivă.

 

Organizarea Ţinutului

 

Legea administrativă din 14 august 1938 a pus bazele unei noi unităţi teritoriale şi anume Ţinutul. Cei care făceau parte din acest ser­viciu, destinat să creeze utilităţi pu­blice, erau funcţionarii. Astfel, „acţi­unile trebuiau să realizeze scopul pentru care a fost creată instituţia, ei toţi erau colaboratori în această operă colectivă15. Activităţile tuturor funcţionarilor erau coordonate de rezidentul regal, care era şeful aces­tui serviciu public. Pentru a da aces­tui serviciu administrativ posibilităţi de realizare mai mari, i s-a recu­noscut personalitatea juridică, adică i s-a recunoscut, într-o anumită mă­sură, un caracter politic, concedân-du-i-se dreptul de a comanda (drep­tul de a face regulamente, de a sta­bili anumite impozite şi taxe)”16. Prin urmare, câte un rezident regal conducea Ţinutul, timp de 6 ani, ajutat de Consiliul Ţinutului, com­pus din membri de drept şi membri aleşi, desemnaţi de către organiza­ţiile profesionale (agricultură, mun­că, industrie şi comerţ) din ţinut. Rezidentul regal, dincolo de denu­mirea grandioasă fabricată de regim, era un agent care punea pe tapet decretele monarhului. Astfel că rolul de guvernator al ţinutului nu-l deţi­nea rezidentul, ci era un fel de pur­tător de cuvânt al regelui, în noua formă de organizare administrativ-teritorială a ţării, după cum raportau administraţiile locale Ministerului de Interne. Pe de altă parte, Ţinutul avea caracter teritorial, adică era o subdiviziune a Ţării. Noul regim a împărţit ţara în 10 ţinuturi, aşa încât ţinutul a fost organizat sub forma unei persoane juridice, politico-teri-toriale17. In primul proiect erau şapte unităţi administrativ-teritoriale şi se numeau provincii. Delimitarea ţinuturilor este înscrisă în art. 53 din legea administrativ-teritorială. Ast­fel, ţara cuprindea următoarele uni­tăţi administrative:

1)    Ţinutul   Olt  cu  reşedinţa  la Craiova;

2)    Ţinutul Bucegi cu reşedinţa la Bucureşti;

3)    Ţinutul Mării cu reşedinţa la Constanţa;

4)    Ţinutul   Dunărea  de   Jos   cu reşedinţa la Galaţi;

5)    Ţinutul Nistru cu reşedinţa la Chişinău;

6)    Ţinutul Prut cu reşedinţa la Iaşi;

7)    Ţinutul Suceava cu reşedinţa la Cernăuţi;

8)    Ţinutul Mureş cu reşedinţa la Alba-Iulia;

9)    Ţinutul Someş cu reşedinţa la

Cluj;

10)Ţinutul Timiş cu reşedinţa la Timişoara18.

Buletinul Oficial al Ţinutului Bucegi a prezentat în paginile sale lista rezidenţilor regali numiţi prin înalt decret regal şi supus spre înde­plinire Ministrului de Interne. Ast­fel, rezidenţi regali numiţi au fost:

       Alexandru Hanzu, General de Corp de Armată în rezervă, fost inspector general de Armată de­finitiv, la Ţinutul Someşului;

       Dănilă Papp, General de divizie în retragere, fost comandant al Corpului VI Armată, la Ţinutul Alba-Iulia;

       Romulus Scărişoreanu, General de divizie în retragere, fost ins­pector general de Armată, la

Ţinutul Olt;

       Alexandru N. Gane, fost preşe­dinte al Consiliului Legislativ, la Ţinutul Bucegi;

       Alexandru Mâţă, fost prim-pre-şedinte al Curţii de Apel din Timişoara, la Ţinutul Timiş;

       Mihail Negruzzi, General în re­zervă, la Ţinutul Prut;

       Nicolae I. Otescu, fost subse­cretar de Stat, la Ţinutul Marea;

       Victor Cădere, ministru plenipo­tenţiar, la Ţinutul Dunărea;

       Dinu Simian, fost subsecretar de stat, la Ţinutul Nistru;

     Gheorghe Alexianu, profesor universitar la Ţinutul Suceava19. Despre organizarea ţinutului, le­gea administrativă preciza, prin art. 55, că Ţinutul era o unitate adminis­trativă cu atribuţii economice, cultu­rale şi sociale, iar administrarea ţi­nutului era încredinţată rezidentului regal şi consilierului său. Statistica epocii punea în lumină faptul că „ţi­nuturile înglobau 71 de judeţe, 429

plăşi, 179 de oraşe şi 15891 sate”20.

„Instituţia” rezidentului regal

 

Rezidentul regal era reprezentan­tul guvernului, un fel de guvernator regal, fiind considerat capul ierarhic al administraţiei în ţinut, în afară de justiţie, armată şi învăţământul su­perior. El ordona sumele repartizate de fiecare departament, numea, transfera şi înainta, în toate funcţiile publice funcţionarii, pentru a căror numire nu era necesar un decret regal, având dreptul de a pune în mişcare acţiunea disciplinară. In sar­cina sa mai intra menţinerea ordinii şi siguranţei publice, putând dis­pune, în acest sens, de organele poliţieneşti şi jandarmereşti, even­tual, chiar de forţa armată21.

Secţiunea I, Capitolul II, din legea administrativă, era dedicată în întregime rezidentului regal. Astfel, art. 56. preciza că rezidentul regal era numit pe 6 ani, prin decret regal, dat la propunerea Consiliului de Miniştri. Pe de altă parte, acesta avea rangul şi salariul de subsecretar de Stat şi purta titlul de Excelenţă22. Fiind plătit de Ministerul de Interne, putem deduce cu uşurinţă că acti­vitatea rezidentului regal era con­trolată de la centru, iar caracterul de funcţionar independent era doar la nivel declarativ, în momentul în care acest minister îi controla întrea­ga activitate şi decizie.

Cine putea fi şef al administraţiei de ţinut? Evident, nu oricine, căci rezidentul regal trebuia să fie diplo­mat universitar sau ofiţer general şi să aibă vârsta de cel puţin 35 de ani şi nu putea ocupa nicio altă funcţie plătită de Stat, comună sau stabili­ment public, preciza articolul 58 din legea administrativă23. Prin art. 58 se specificau modalităţile prin care candidatul putea deveni rezident re­gal, precum şi incompatibilităţile. Prin urmare, când rezidentul regal era numit dintre funcţionarii publici superiori, era pus din oficiu în con­cediu pentru tot timpul cât deţinea această funcţie. Pe de altă parte, rezidentul regal nu putea exercita o profesie liberă, nu putea face parte ca administrator, censor sau funcţio­nar în societăţile civile şi comercia­le, cooperative sau bănci populare, nu putea face comerţ, arendăşie, nu putea lua întreprinderi de lucrări, nu putea gira afaceri şi averile celor care erau în legătură cu funcţia ce o împlinea. Funcţia de rezident regal era incompatibilă cu mandatul de parlamentar24.

Pentru a arăta că supunerea era absolută, iar controlul exercitat de Ministerul de Interne era caracteristic sistemelor autoritare, amintesc, în continuare, art. 59 din legea admi­nistrativă, care impunea prestarea jurământului rezidenţilor regali. Ast­fel, acest articol preciza că la intrarea în funcţie rezidentul regal depunea jurământ în faţa M. S. Regele, a Preşedintelui Consiliului de Miniştri şi a Ministrului de Interne, în asistenţa unui preot. Despre acest jurământ se specifica faptul că se întocmea proces verbal semnat de M. S. Regele, Primul-Ministru, Ministrul de Interne şi de rezidentul regal şi se păstra la Preşedinţia Consiliului de Miniştri25.

Atribuţiile şi îndatoririle rezidentului regal

 

Despre atribuţiile şi îndatoririle rezidentului regal, ca reprezentant al guvernului, de amintit este art. 63 din legea administrativă care preciza că acesta era şeful ierarhic al tuturor funcţionarilor exteriori ai ministe­relor; supraveghea activitatea aces­tora; controla activitatea serviciilor; exercita acţiunea disciplinară; rezol­va toate lucrările de competenţa mi­nisterelor de resort, iar miniştrii pu­teau suspenda sau revoca hotărârile rezidentului regal în caz de: violare a legii, exces de putere, încălcarea instrucţiunilor şi normelor fixate de ministere, cum şi în interesul finan­ţelor statului şi al ordinii publice26. In acest sens, când amintea despre finanţele statului, Armand Călinescu, Ministru de Interne şi ulterior, după moartea Patriarhului-Prim-Ministru, Miron Cristea, Preşedinte al Consi­liului de Miniştri, în Cuvântarea de la instalarea Rezidentului Regal al Ţinutului Suceava, era de părere că „niciodată nu au fost în mai bună rânduială, deoarece veniturile se încasau cu uşurinţă şi cu regula­ritate, cheltuielile se efectuau cu sever control, echilibrul bugetar era asigurat, titlurile de rentă atingeau la bursă un curs pe care nu l-au cu­noscut niciodată”27.

Rezidentul regal supraveghea activitatea regiilor publice autonome şi a administraţiilor comerciale, adu­când la cunoştinţa ministerelor res­pective constatările sale. Pe de altă parte, el îndruma şi controla apli­carea dispoziţiilor legii organizării naţiunii şi a teritoriului pentru răz­boi şi colabora, în acest scop, cu autorităţile militare de resort, la ordinele şi instrucţiunile Ministerului de Interne28. La art. 65 se specifica faptul că rezidentul regal ordona prefecţilor să ia măsurile cerute de împrejurări privitoare la ordinea şi siguranţă publică. In continuare, ca­racterul militarizat a instituţiei rezi­denţelor este reprezentat de art. 66 în care se menţionează foarte clar măsurile de prevenire luate de rezi­dentul regal în cazul infracţiunilor şi obligaţia de a se îngriji cu menţi­nerea ordinii şi siguranţei publice. Astfel, „el dădea ordine tuturor organelor poliţieneşti şi jandarme­riei, care erau obligate să le execute de îndată. In caz de răzvrătire, insu-recţiune armată, uzurpare militară sau politică, împotrivire la execu­tarea ordinelor, regulamentelor sau ordonanţelor legale, sau în cazul altor evenimente neprevăzute, care ameninţau ordinea publică, siguran­ţa persoanelor şi a proprietarilor, rezidentul regal putea să ceară pune­rea în mişcare a forţei militare. In acest caz, rezidentul regal informa, imediat şi direct, Ministerul de Interne şi al Apărării Naţionale. Ofi­ţerii comandanţi erau obligaţi să satisfacă, de îndată, cererea scrisă a rezidentului regal, fără să mai aştep­te alte aprobări”29. Pe de altă parte, rezidentul regal ordona ofiţerilor au­xiliari de poliţie judiciară întocmirea actelor necesare pentru constatarea infracţiunilor conform legilor şi înainta  autorităţilor  judiciare  pe făptuitori. In acest fel, el supra­veghea toate instituţiile culturale, de binefacere şi de asistenţă socială, care depindeau de stat, ţinut sau co-mune30. Ceea ce rezultă din dispo­ziţiile legii administrative cu privire la atribuţiile şi îndatoririle reziden­tului regal este faptul că întreaga activitate publică: politică, socială, culturală şi administrativă din ţinu­turi era subordonată rezidentului re­gal care era reprezentantul guvernu­lui şi, prin urmare, centrul era cel care controla periferia, ţinuturile, prin intermediul Ministerului de Interne. Putem constata că reziden­tul era un funcţionar regal local de­pendent de Guvern şi de aceea mo­narhia autoritară s-a identificat cu cea ministerială.

Atribuţiile rezidentului regal, ca administrator al ţinutului, le putem găsi specificate în art. 69 din legea administrativă. Astfel, rezidentul regal era şeful administraţiei ţinutului, Pre­şedintele Consiliului; reprezintă per­sonal sau prin mandatar ţinutul în jus­tiţie; supraveghea întreaga adminis­traţie locală din ţinut; exercita tutela asupra administraţiei locale din ţinut în cazurile determinate de legi; repre­zenta guvernul şi ţinutul la ceremonii. In continuare, la finele fiecărui an şi oricând cerea trebuinţa rezidentul re­gal adresa M. S Regele şi Ministrului de Interne un raport amănunţit asupra stării generale, financiare, economice, culturale, administrative din cuprinsul ţinutului, asupra stării opiniei publice şi informa asupra efectelor măsurilor guvernului. Ministerul de Interne con­voca de cel puţin două ori pe an rezi­denţii regali, spre a se consfătui asupra vieţii administrative locale, a stabili directivele de urmat şi a con­trola executarea programului de acti-

vitate31.

 

Analiză de conţinut: Consiliul Ţinutului

 

Secţiunea a II-a a legii adminis­trative de la 1938 pune în lumină structura unităţii administrativ-teri-toriale şi anume Consiliul Ţinutului. Prin urmare, art. 71 preciza că ţinu­tul a fost înzestrat juridic cu un Consiliu, care se compunea din membri aleşi şi membri de drept. Pe de o parte, conform legii administra­tive, erau două categorii de membri aleşi: a) de consiliile comunale din ţinut; b) de camerele de agricultură, comerţ, industrie şi muncă din ţinut, pe de altă parte, erau membri de drept în Consiliul Ţinutului: rectorul universităţii sau directorul cel mai vechi al şcolii de grad superior sau secundar din ţinut, iar durata man­datului membrilor aleşi ai consiliu­lui ţinutului era de 6 ani. Membrii consiliului depuneau jurământ indi­vidual, în faţa rezidentului regal şi în asistenţa unui preot, însă membrii aleşi nu puteau lua parte la lucrări până nu depuneau jurământul32.

Cum funcţiona Consiliul Ţinutu­lui? Răspunsul îl găsim în Secţiunea a V-a, Titlul al IlI-lea, care radio­grafiază organizarea şi modul de funcţionare al Consiliului Ţinutului, însă şi aici observăm amestecul pu­terii executive în treburile adminis­traţiei locale, în ciuda afirmaţiilor

Ministrului de Interne, că prin legea administrativă a început procesul de descentralizare, anume că reforma administrativă reprezenta „decon-centrarea Serviciului de Stat şi că rezidenţii regali au devenit centrul de atracţiune pentru cetăţenii care îşi caută satisfacerea nevoilor într-un sistem descentralizat”, spunea Armand Călinescu, şi că „organele ţinuturilor au intrat în funcţiune fără o singură numire nouă, prin regru­parea numai a personalului existent. Noile ţinuturi au preluat funcţiunea vechilor judeţe, fără nici cea mai mică tulburare a mecanismului admi-nistrativ”33. Construirea şi constituirea dependenţelor pune în lumină faptul că guvernul era supus corpului electoral, fapt care avea consecinţe negative asupra exercitării rolului de supraveghere şi control. Ideea prin­cipală, în noua reformă administra­tivă, era deconcentrarea Serviciului de Stat. Cauza fiind reprezentată de regimul prea centralizat. „Pentru cea mai neînsemnată chestiune, locui­torii din sate îndepărtate trebuiau să vină în Capitală, iar ministerele încărcate de chestiuni mărunte şi personale nu se puteau concentra asupra soluţionării marilor probleme de guvernământ precum şi asupra acţiunii de îndrumare şi control superior al serviciilor exterioare”34.

Consiliul Ţinutului se întrunea în sesiune ordinară şi extraordinară. Convocarea Consiliului Ţinutului se făcea de către rezidentul regal prin invitaţii scrise, iar convocarea se publica în Monitorul Ţinutului sau într-un ziar. Rezidentul Regal nu putea convoca Consiliul în sesiune extraordinară decât cu aprobarea Ministerului de Interne, iar regula­mentele de funcţionare a ţinutului se aprobau prin decret regal, la propu­nerea Ministrului de Interne şi se publicau în Monitorul Oficial şi cel ale Ţinutului35. Observăm, astfel, că până şi regulamentele de funcţiona­re erau supuse aprobării Ministeru­lui de Interne, care controla întreaga administraţie. Putem astfel deduce că, deşi s-a vrut a fi reprezentantul regalităţii în noile unităţi adminis-trativ-teritoriale, rezidentul regal nu coordona activitatea ţinuturilor, căci era un fel de funcţionar deoarece şeful său ierarhic era Ministrul de Interne, iar titulatura primită prin legea administrativă era inadecvată. Funcţia de rezident regal nu era altceva decât o ficţiune administra-tiv-juridică prin care regimul auto­ritar carlist controla teritoriul şi populaţia. Astfel, s-a demonstrat că rezidenţii regali nu erau autonomi, căci deciziile erau deja luate de la centru. Teritoriul pe care aveau sar­cina să-l administreze rezidenţii regali fiind destul de mare, auto­ritatea lor era preluată de primari, deoarece nu puteau să coordoneze activităţile de pe suprafaţa teritoriu­lui, iar populaţia din cele 10 ţinuturi era neguvernată şi critică la adresa instituţiei rezidentului regal şi impli­cit a monarhului.

 

Critica reformei administrative

 

Pe de o parte, critica lui Iuliu Maniu la adresa reformei adminis­trative se regăseşte în Memorandumul românilor din Transilvania, care a fost înaintat regelui, în decembrie 1938. Reforma administrativă din august 1938 s-a declarat a fi descen-tralizatoare, dar s-a întâmplat exact contrariul şi anume a avut loc o centralizare şi militarizare excesive a instituţiilor statului român. Maniu, în Memorandum, demonstrează că centralizarea decretată de noul re­gim a fost pusă în practică prin nu­mirea corpului ofiţeresc în structu­rile de conducere din administraţie şi din partidul unic. FRN fusese creat pentru a rezolva problemele administrative, dar „militarii, şi chiar unii primari de la sate, nu se simţeau responsabili în faţa FRN, ci Ministerului de Interne”36. Politiza­rea administraţiei a premers politi­zarea militarilor. Astfel, „dictatura actuală a trimis în fruntea celor 23 de judeţe din Ardeal şi Banat, ca prefecţi activi, 23 de colonei din Vechiul Regat. A pus în fruntea judeţelor militari. I-a sustras misi­unii lor de ostaş şi le-a dat însărci­nări politice”37. Atribuţiile adminis­trative, cu care fusese însărcinat FRN, erau transferate instituţiei pre­fectului în a cărei compoziţie predo­minau cadrele active sau în retragere ale armatei. In continuare, Maniu vorbeşte despre o „descentralizare” a dictaturii în termeni de parodie, „de pe urma căreia recoltăm în pro­vincii noi şi noi decepţii. Aceşti rezidenţi regali nu sunt decât trans-miţătorii de acte, de la periferii la centru, cutii de poştă aşezate în 10 ţinuturi. Pe urma lor nu răsare nici o viaţă nouă, nici o renaştere”. Mai în concret, rezidentul regal suprave­ghea activitatea regiilor publice şi a administraţiilor comerciale, aducând la cunoştinţa ministerelor respective constatările sale. Rezidentul regal îndruma şi controla aplicarea dispo­ziţiilor legii organizării naţiunii şi a teritoriului pentru război şi colabora, în acest scop, cu autorităţile militare de resort, la ordinele şi instrucţiunile Ministerului de Interne. In conse­cinţă, regimul autoritar monarhic a reprezentat, conform lui Iuliu Maniu, efectul guvernărilor personale care se datora fărâmiţării partidelor poli­tice, prin fabricarea facţiunilor poli­tice carliste, fenomen care a început încă de la urcarea pe tron a lui Carol al II-lea, începând cu anul 1930 şi continuând până la alegerile din decembrie 1937. Astfel, în analiza cauzelor prăbuşirii fostului regim, Maniu aprecia că „pentru instau­rarea acestui regim politic personal, Regele a urmărit cu persistenţă dis­trugerea autorităţii puterilor consti­tuite în stat şi izolarea oamenilor po­litici, cari prin trecutul lor de muncă închinată binelui obştesc se bucurau de încrederea ţării. In acelaşi scop, el s-a bizuit să destrame partidele politice, considerându-le ca obsta­cole serioase în calea planurilor

sale38.

Pe de altă parte, critica reformei administrative şi neînceperea proce­sului de descentralizare s-au regăsit chiar în interiorul partidului unic, re­zultate din rapoartele către Ministerul de Interne. Prin această reformă „lumea a crezut că va scăpa de dru­muri penibile în Capitală şi că s-a terminat cu tirania directorilor şi funcţionarilor hrăpăreţi din Ministere, că se va deschide o eră nouă şi promp­tă în administraţie. Ministerele, da­torită atotputerniciei directorilor, nu se desinvestesc de puteri, iar ţinutu­rile nu erau decât organe de legă­tură, nişte prefecturi de modă veche, pentru că prefectul, odinioară, prin abuz, sau autoritate politică, satis­făcea măcar cerinţele partizanilor şi aceştia erau sub orice regim foarte numeroşi, iar rezidentul regal, mai moral şi mai legalist, era nevoit să se adreseze Ministerului, iar Ministerul nu se grăbea”39.

Insuficienţa reformei administra­tive şi fabricarea noilor unităţi teri­toriale au relevat neajunsurile din administraţia ţinutului, prin supra­faţa teritorială prea mare cu care a fost înzestrată. Astfel, s-a constat că „judeţele au avut deja o tradiţie, că ţinutul, ca unitate administrativă, e prea mare; reşedinţa Ţinutului e prea departe, că pentru ajunge acolo trebuiesc cheltuieli mari de drum, zile pierdute, şi Rezidentul Regal nu putea fi deranjat cu toate daraveri-le”. De aceea, „descentralizarea ar trebui făcută prin două unităţi admi­nistrative: prin judeţe şi ţinuturi. Natural era să se micşoreze numărul judeţelor. Fiecare judeţ ar trebui să aibă serviciile strict necesare unei unităţi administrative de 4-500.000 de locuitori, iar ţinuturile, aşa cum e prevăzut de legea administrativă de azi – servicii ministeriale exterioare, servicii reale şi nu simple ficţiuni. Principiul că prin ţinut se pot satis­face interese regionale, ajutându-se judeţele mai sărace, e bun cu con­diţia să se respecte interesele tuturor judeţelor ţinutului deopotrivă. Sub regimul administrativ de azi, s-a întâmplat ca, din ambiţie, să fie favorizat judeţul şi oraşul reşedinţă de ţinut, iar acest fapt a produs nemulţumiri”40. In continuare, „mij­loacele de îndreptare ar fi trebuit să impună realizarea descentralizării prin ţinuturi, astfel ca ministerele să nu reţină în atribuţiile lor mai mult decât ceea ce reprezintă de fapt inte­resul general. Ţinutul se dorea să fie, prin serviciile exterioare minis­teriale, un instrument propriu de coordonare şi stimulare a tuturor activităţilor”. Rezidentul regal tre­buia să fie de fapt, în mod real, re­prezentantul Suveranului în ţinut, însă „azi nu e decât un fel de înalt funcţionar, care se pierde în rezol­varea hârtiilor; care e foarte umil faţă de Ministru, considerat ca supe­rior al său. Această situaţie e incompatibilă cu titlul de Rezident Regal şi cu funcţiunea de şef al unui

ţinut”41.

Funcţia de rezident regal repre­zenta ficţiunea administrativ-juri-dică cu care regimul controla ţinu­turile, deoarece rezidenţii regali, practic, nu aveau nicio putere reală în privinţa luării deciziilor, care tot de la centru veneau, în special de la Ministerul de Interne. Umilirea instituţiei rezidentului regal, un fel de prefectură din ziua de azi, a făcut ca activitatea lui să nu fie pe măsura atribuţiilor pentru care a fost numit în post. Din cauză că rezidenţii re­gali aveau un teritoriu de adminis­traţie prea mare, „prefecţii de judeţ nu aveau – în regimul administrativ de azi – autoritate suficientă; pri­marii de municipiu se considerau administratori autonomi, iar şefii diferitelor instituţii din capitala judeţului, reprezentanţi ai intere­selor speciale de resort, în funcţie numai de Ministere. In judeţele mari de graniţă cum este Aradul, Bihorul, activităţile nu erau îndeajuns coor­donate, populaţia nu avea cui să se adreseze atunci când era vătămată în interesele sale, şi nemulţumirea era mare, iar aparatul de stat expus, în momente critice, la pericol”42. Numi­rea primarilor pe o perioadă de 6, înlocuirea prefecţilor cu rezidenţi regali dintre membrii activi ai arma­tei, poliţiei şi jandarmeriei a făcut din administraţia carlistă o instituţie militarizată.

Prefecţii, numiţi dintre ofiţerii activi sau în retragere ai armatei ro­mâne, erau cei care organizau şi supravegheau alegerile. Supremul comandant, inspectorul general al Jandarmeriei, era generalul Aurelian Bengliu, iar şeful Siguranţei, gene­ralul Ştefănescu43. Nu îndeplineau doar acţiuni de propagandă, pentru partidul unic, deoarece, „în regimu­rile militare cu partid unic, acţiunile forţelor armate se întrepătrund cu cele al partidului unic, atât sub aspect organizaţional, cât şi sub cel funcţional”44. Rezidenţii regali, pen­tru îndeplinirea obligaţiilor organi­zatorice ale alegerilor, erau rugaţi să comunice Internelor mersul opera­ţiunilor de votare sub toate rapor­turile, adică să arate dacă votarea a decurs în linişte şi în ordine, dacă alegătorii înscrişi în liste s-au pre­zentat la vot şi dacă s-au petrecut eventuale incidente45. Ţinuturile, expresia noii reforme administra­tive, anulau principiile autonomiei locale, „rezidentul regal fiind un agent care transmite ordinele unui suveran    localizat    în    capitala

Regatului”46.

 

Administraţia regală, după proclamarea „descentralizării”

 

Proceduri, forme multe, iraţio­nale şi centralism paralizator erau cuvintele cheie, după „descentrali­zare”, din rapoartele administraţiilor locale către Ministerul de Interne. Astfel că „acţiunile erau uneori neintenţionate, izvorând din dorinţa de a stăpâni sau ignorarea realită­ţilor foarte diverse, din partea unor funcţionari din administraţiile cen­trale, intenţionate, emanând din do­rinţa de câştig a acestora”47. In con­tinuare, raportul aminteşte că, „fis­calitatea era atât de complicată şi mulţimea infinită a impozitelor indi­recte, a cotelor şi adiţionalelor, încât bietul cetăţean, nepricepând nimic din ceea ce se tot adăuga şi se spo­rea, plătea cu gândul neîmpăcat că e tras pe sfoară. Nu o dată se întâmpla ca agentul fiscal, văzând cum stau lucrurile, greşea, spre a mări astfel nu numai venitul statului, ci şi leafa lui insuficientă”48. Mijlocul de în­dreptare consta în traducerea în fapt a „descentralizării”, care trebuia să fie făcută în toate ramurile admi­nistraţiei de stat cu maximum de urgenţă.

Centralismul administrativ se completa cu mizeria traiului funcţio­narului public. Raportul propunea ca „înainte de a se vorbi de redresare morală şi de îmbunătăţire admi­nistrativă să se reglementeze serios salariile acelor funcţionari care nu aveau nici strictul necesar unei exis­tenţe mizere. Mentalitatea că func­ţionarul îşi făcea rost de un venit lateral şi că nu era constrâns să tră­iască din salariul fix, trebuia să înce­teze, deoarece datorită procedeului acesta greşit s-a ajuns ca adminis­traţia să nu fie luată în serios, iar interesele mari ale statului să fie negociate cu sume derizorii de funcţionari exasperaţi de mizerie şi incorecţi49. Soluţionarea traiului mi­zer al funcţionarilor, datorită sala­riilor cu care erau remuneraţi, con­firmă preceptul că mijlocul cel mai uşor de a procura o slujbă era de la stat. Nedezvoltarea altor sectoare ale comerţului şi industriei se datorau fenomenului concurenţei pentru posturile de la stat. Raportul amin­tea că „legea de armonizare a sala­riilor nu satisfăcea integral această cerinţă. De exemplu: un director de spital, cu pregătiri deosebite şi ve­chime mare, era retribuit cu un sala­riu lunar cu totul mic şi dispropor­ţionat faţă de situaţia, munca şi răs­punderea ce o avea. Un funcţionar din justiţie, cu o vechime de 10-15 ani, primea în mână abia 3300-3400 lei, ceea ce era insuficient pentru o existenţă modestă.

Salarizarea mizeră şi corupţia funcţionarilor statului, fapte săvârşite sub umbrela FRN, vor fi expuse în exemplul următor, prin memoriul Comandantului de Gardă Naţională, comandantul FRN Bălţi – d. Colonel Popescu, în raportul către Inspectorul Cicero Ig. Pascu. Me­moriul amintea de sistemul îmbo­găţirii peste noapte de către organele autorităţilor publice, însărcinate cu controlul şi aplicarea legilor atât fiscale, cât şi cele pentru reprimarea speculei50.

Raportul reflecta situaţia reală din administraţia reformată. Astfel, „cu ocazia subscrierilor pentru apă­rarea ţării, prin bonuri de înzestrare, organele fiscale (agenţi controlatori şi garda financiară) au deslănţuit un fel de teroare asupra lor obligându-i să subscrie sume cât mai mari. Pen­tru banii ridicaţi de la fiecare cetă­ţean li se dădeau chitanţe, pentru su­me mai mici, iar diferenţa o opreau acei ce încasau (mărturisiri făcute personal de către d. Cociorva)”51. Con­form acestui raport „jandarmii şi notarii erau consideraţi ca fiind ade­văraţi despoţi, întrucât prin orice mijloace se încerca a se stoarce bani de la cetăţeni”52. Primul exemplu din raport aminteşte că locuitorul comunei din Valea lui Vlad, satul Cucioaia, pentru că nu a dat unui jandarm suma de 1000 de lei pe care i-a cerut-o a fost bătut şi maltratat. Cazul a fost reclamat la Parchetul Bălţi, unde s-a întrunit. Jandarmul a restituit mia de lei şi a fost mutat disciplinar în Judeţul Baia, iar Parchetul i-a deschis acţiune publică pentru bătaie gravă. Al doilea exemplu din raport amintea că în Judeţul Bălţi exista o serie de cârciumi clandestine (fără brevete), care erau tolerate de organele locale, agenţii, preceptorii şi Garda Finan­ciară, în schimbul unor sume de bani pe care aceştia le încasau regu-lat53. Rezumatul raportului conchi­dea faptul că „organele însărcinate cu subscrierea la bonuri, pentru înzestrarea armatei, au uzat de nu­mele FRN, luând sume de bani mai mari pentru care au tăiat chitanţe de valoare mai mică, lucru care nu se poate dovedi în scris, întrucât ni­meni nu voieşte a semna o ase­menea declaraţie54. Administratorul financiar, care a primit ordine să comită asemenea abuzuri, a fost mutat. La fel de vinovaţi se făceau şi cei care au ordonat administra­torilor financiari, căci aduceau şefu­lui lor banii strânşi din sudoarea ţăranilor şi i-au oprit pentru ei.

Substanţa raportului definea co­rupţia ca stare de fapt în rândul funcţionarilor statului. Acuzaţia re­flectă maniera în care preceptorii îşi câştigau existenţa:

„Noţiunea cuvântului «şperţ sau bacşiş» este înrădăcinată adânc în toate straturile şi mai ales în acel al funcţionarilor publici. Nu există autoritate publică unde să ceri drep­tate fără să nu fie condiţionată de o sumă de bani, care oscila în raport cu funcţionarul şi cele ce cere peti­ţionarul” 55.

Raportul argumenta că unii func­ţionari credeau că sunt îndreptăţiţi să ceară bani din cauza lefurilor de mizerie (2.300-3.500 lei lunar), cum erau majoritatea lor plătiţi mai ales în provincie, întrucât nu era posibil să trăiască dacă mai era şi căsătorit şi avea şi câţiva copii. Aceasta nu înseamnă să se tolereze aceste situa­ţii, întrucât unii abuzau şi reuşeau ca dintr-o leafă de 2.500 lei lunar să aibă, case, moşii, bani depuşi etc. Avertismentul din raport, la adresa administraţiei, amintea că ar fi de dorit să se dea posibilitatea funcţio­narului să trăiască şi în acelaşi timp să se vină cu măsuri draconice, care să stârpească noţiunea cuvântului oriental de „bacşiş sau şperţ”56. Ca­zurile când erau sancţionaţi funcţio­narii vinovaţi de abuzuri, mai ales cele de ordin bănesc, rezultate din raporturile cu particularii (mita sau traficul de influenţă), erau prea pu­ţine şi aceste exemple erau date cu funcţionarii mici. Soluţia, la adresa corupţiei funcţionarilor statului, conform raportului, consta într-o mai bună salarizare. Chiar dacă nu se puteau satisface complet resur­sele de trai ale funcţionarilor, totuşi se oferea posibilitatea ca, onest, să trăiască din ceea ce le dădea Statul şi să dispară situaţiile de a fi jecmă­niţi cetăţenii57.

Propunerea raportului viza, în mod direct, conducerea partidului unic. FRN-ului îi revenea această datorie ca să realizeze însănătoşirea morală şi demnitatea funcţionarului public, punând capăt acestei boli înrădăcinată adânc în rândurile ei. Obligaţia era înscrisă în programul FRN. Acolo unde se dovedea că cererile de dreptate erau condiţio­nate din partea funcţionarului res­pectiv de o sumă de bani, demnitarii FRN (secretarii şi preşedinţii FRN) trebuiau să sesizeze, în scris, Secre­tariatul General, arătând faptele pe­trecute cu date, nume, sub semnă­tură şi cuvânt de onoare. Dacă faptele erau adevărate, Secretariatul General al FRN dispunea retragerea calităţii de membru FRN funcţionarului58.

Raportul propunea soluţii de ame­liorare a situaţiei, precizând că numai cu exemple de felul acesta şi cu câteva exemple difuzate prin presă şi radio se putea redresa demnitatea şi încrederea, de care se bucurau înainte funcţionarii publici, în toate straturile societăţii. Exemplele trebuiau să fie date de la impiegat şi până la direc­torul general în cazurile când s-ar dovedi vinovăţia lor. In felul acesta, trebuia să se ştie că lozinca: Rege-Naţiune-Muncă şi Credinţă în cadrul FRN trebuia ridicată până la rangul de virtute, iar cei care nu erau demni de o muncă cinstită nu-şi aveau locul în rândurile FRN, care nu mai putea acoperi sau tolera abuzurile

lor59.

Corupţia administraţiei carliste nu a putut fi eliminată nici măcar de partidul militarizat al noului regim. Recrutarea cadrelor se realiza pe fundamente personale, pe nepotis­me, iar acest mod de a selecta perso­nalul a creat lipsa de cadre calificate în administraţie. Perpetuarea practi­cilor orientale în rândurile funcţio-nărimii nu a reprezentat o noutate pentru monarhia autoritară. Lipsa salariilor, mizeria socială în care trăia România regală a determinat funcţionărimea să recurgă la mij­loace neortodoxe pentru a-şi câştiga existenţa. Nu doar lipsa salariilor determina funcţionarul să recurgă la metode de corupţie, ci şi mentali­tatea fanariotă care nu a putut fi eli­minată, prin niciun fel de asimilare culturală occidentală, nici măcar sub regimul monarhiei autoritare

Întreaga organizare a adminis­traţiei noului regim era bazată pe ideea de autoritate. În acest fel, FRN s-a înrădăcinat în toată administra­ţia. Raportul a pus în lumină faptul că activităţile funcţionarilor au distrus ideea descentralizării admi­nistraţiei locale. Primarii nu mai erau aleşi, ci erau numiţi de Ministerul de Interne pe o perioadă de 6 ani, prefecţii erau numiţi din rândul coloneilor şi generalilor, rezi­denţii regali erau reprezentanţii inte­reselor guvernului, şi nu ai adminis­traţiei locale. Primarul era principa­lul agent electoral al puterii execu­tive în comună, având ca principală atribuţie nu gospodărirea satului, ci obligaţia de a face alegeri60. Întreaga administraţie a fost militarizată, prin reforma administrativă, realizându-se primatul executivului asupra institu­ţiilor „descentralizate”.

 

Concluzii

 

Centralismul politic şi adminis­trativ nu reprezentau minusurile perioadei interbelice, care au avut remanenţe în noul regim adminis­trativ, începând cu 1938, deoarece această carenţă reprezenta modali­tatea prin care orice guvern de după

1918 administra ţara. Precizarea se referă la faptul că, deşi teoretic pro­cesul „descentralizării” administra­ţiei centrale era un deziderat de îndeplinit pentru guvernările carliste autoritare, timpul scurt de funcţio­nare şi existenţă a regimului nu a permis finalizarea reformei adminis­trative. Descrierea situaţiei adminis­traţiei interbelice nu a surprins, deoarece în Regatul României înain­tea oricăror alegeri parlamentare se făcea epurarea administraţiei, spre a înlesni fabricarea noilor majorităţi. „Descentralizarea” se dorea a fi de­marată sub umbrela reformei admi­nistrative, însă a rămas doar la nivel de discurs politic şi de retorică poli­tică goală.

Reforma administrativă din au­gust 1938 a avut efectul invers şi anume centralizarea, prin militari­zarea excesivă a administraţiei sta­tului român. Fabricarea funcţiei de rezident regal reprezenta ficţiunea administrativ-juridică cu care regi­mul controla ţinuturile, deoarece rezidenţii regali, practic, nu aveau nicio putere reală în privinţa luării deciziilor, deoarece circularele tot de la centru veneau, în special de la Ministerul de Interne. Umilirea instituţiei rezidentului regal, un fel de prefectură din ziua de azi, a făcut ca activitatea sa să nu fie pe măsura atribuţiilor grandioase specificate în reforma administrativă şi prin reto­rica reprezentanţilor noului regim autoritar. Numirea primarilor pe o perioadă de 6 ani, înlocuirea prefec­ţilor cu rezidenţi regali, dintre mem­brii activi ai armatei, a făcut din administraţia carlistă o instituţie militarizată şi politizată.

Rezidenţele regale ale regimului carlist au fost desfiinţate la 22 sep­tembrie 1940, de către noul condu­cător al statului român, generalul Ion Antonescu. Legea şi reforma administrativă, prin care România era împărţită în ţinuturi, 10 la nu­măr, plus Capitala, conduse de rezi­denţii regali, a fost abrogată, iar instituţia rezidentului regal s-a pră­buşit, revenindu-se la vechea formă administrativ-teritorială, anume la judeţe, cărora li s-a redat persona­litatea juridică, pe care „descen­tralizarea” le-a confiscat-o.


 


Note

 

1     Septimiu Chelcea, Metodologia cer­cetării sociologice. Metode cantita­tive şi calitative, ediţia a II-a revi­zuită, Editura Economică, Bucureşti, 2004. p. 72.

2     Florin Grecu, Construcţia unui partid unic: Frontul Renaşterii Naţionale, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2012, vezi pe larg capitolul V,

 

Administraţia monarhiei autoritare, pp. 177-183.

Eleodor Focşeneanu, Istoria consti­tuţională a României 1859-1991, Editura Humanitas, Bucureşti, ediţia a II-a revizuită, 1998, p. 77. Silvia Bocancea, „Scurt istoric al organizării administrativ-teritoriale a României” în Sorin Bocancea (coor­donator), Constituţia României. Opi­nii esenţiale pentru legea fundamen­tală, Editura Institutul European, Iaşi, 2013, pp. 137-138.

5     Raymond Aron, Democraţie şi tota­litarism,   Editura  All,   Bucureşti,

2000, Bucureşti, 2001, p. 55.

6     Paul Negulescu, Curs de drept administrativ, fascicola a II-a, Editura „Institutul Arte Grafice Mavan”, Bucureşti, 1939, p. 170.

7     Ibidem, p. 170.

8     Armand Călinescu, Noul Regim, Imprimeria Centrală, Bucureşti, 1939, p. 53.

9     Ibidem, p. 57.

10   Raoul Girardet, Mituri şi mitologii
politice,
traducere de Daniel Dimitru,
Editura Institutul European, Iaşi,
1997, pp. 47-75.

11   Armand Călinescu, op. cit., p. 52.

12   Armand Călinescu, „Spiritul Noului
Regim Administrativ”, în
Enciclo-
pedia
României, vol. II, Imprimeria
Naţională, Bucureşti, 1939, p. 4.

13   Ibidem, p. 5.

14   Victor Iamandi, „Desbaterile parla-
mentare”, Senatul, Şedinţa din 28
iunie 1939,
Monitorul Oficial, nr. 9,
partea a III-a, Imprimeria Centrală,
Bucureşti, 1939, p. 13.

15   Paul Negulescu, op. cit. p. 154.

1167 Ibidem, p. 155.

17   Ibidem, p. 156.

18   Legea Administrativă, promulgată
prin Inaltul Decret Regal Nr. 2919
din 13 august 1938,
Monitorul
Oficial,
nr. 187, partea I, din 14
august, p. 5.

19   Buletinul Oficial al Ţinutului
Bucegi,
No. 1, Anul I, din 15
septembrie 1938, p. 1.

20   Vasile M. Zaberca, Istoria adminis-
traţiei publice în România,
Editura

„Eftimie Murgu”, Reşiţa, 1997,

apud.,  Sorin Bocancea (coord.),

Constituţia României. Opinii esen­ţiale pentru legea fundamentală, p. 102.

21   Const. Gr. C. Zotta, Legea Admi-
nistrativă,
Editura „Cugetarea”,
Bucureşti,
1939, p. 4.

22   Monitorul Oficial, nr. 187, partea I,
din
14 august 1938, p. 17.

23   Ibidem, p. 17.

24   Ibidem, p. 17.

25   Ibidem, p. 18.

2267 Ibidem, p. 19.

27   Armand Călinescu, op. cit., p. 33.

28   Monitorul Oficial, nr. 187, partea I,

29   din 14 august 1938, p. 18.

29 Ibidem, p. 18.

3301 Ibidem, p. 19

31   Ibidem, p. 19.

32   Ibidem, p. 20.

33   Armand Călinescu, op. cit., p. 55.

34   Ibidem, p. 4.

35   Monitorul Oficial, nr. 187, din 14

36   august 1938, p. 22.

36   Florin Müller, Metamorfoze ale
politicului românesc
1938-1940,
Editura Universităţii din Bucureşti,
Bucureşti, p. 238.

37   „Memorandumul românilor din
Transilvania”,
Iuliu Maniu în faţa
istoriei, apud.,
Ioan STANOMIR,
„Constituţie, „Coroană” şi „ţară”,

38   p. 106.

38   Iuliu Maniu, Cauzele prăbuşirii
fostului regim,
Editura Universul,
Bucureşti, 1940, p. 4.

39   A.N.I.C., Fond FRN, Dosar Nr.
23/1940, f. 131.

40   Ibidem, f. 131.

41   Ibidem, f. 131.
4423
Ibidem, f. 131.

43 Armin Heinen, Legiunea Arhanghe­lului Mihail, O contribuţie la pro­blema fascismului internaţional, Editura Humanitas, Bucureşti, 1999,

p. 394.

44   Domenico Fisichella, Ştiinta Poli-
tică: Probleme, Concepte, Teorii,
Editura Polirom, Iaşi, 2007, p. 364.

45   A.N.I.C., Fond Ţinutul Bucegi,
Dosar 81/1939, f. 29.

46   Ioan Stanomir, „Constituţie, „Co-
roană” şi „ţară”, Constituţionalism
şi monarhie autoritară în intervalul
1938-1940″, în Studia Politica.
Revista Română de Ştiinţă Politică,
vol. III, no. 1, Universitatea din
Bucureşti, Editura Meridiane,
Bucureşti,
2003, p. 110.

47   A.N.I.C., Fond FRN, Dosar Nr.

23/1940, f. 129.

48   Ibidem, f. 129.

49   Ibidem, f. 130

50   Idem, Dosar Nr. 6/1939-1940, f.
202.

51   Ibidem, f. 202.

52   Ibidem, f. 202.

53   Ibidem, f. 202.

54   Ibidem, f. 202.

55   Ibidem, f. 202.

56   Ibidem, f. 203.

57   Ibidem, f. 203.

58   Ibidem, f. 202.

6601 Ibidem, f. 203.

61 Sorin RADU, Electoratul din România în anii democraţiei parla­mentare (1919-1937), Editura Institutul European, Iaşi, 2004, p. 232.


 


Bibliografie

 

Aron, Raymond, Democraţie şi totalitarism, Editura All, Bucureşti, 2000, Bucureşti, 2001.

Bocancea, Sorin (coord.), Constituţia României. Opinii esenţiale pentru legea fundamentală. Editura Institutul European, Iaşi, 2013.

Buletinul Oficial al Ţinutului Bucegi, No. 1, Anul I, din 15 septembrie 1938.

Călinescu, Armand, Noul Regim, Imprimeria Centrală, Bucureşti, 1939.

Chelcea, Septimiu, Metodologia cerce­tării sociologice. Metode cantitative şi calitative, ediţia a II-a revizuită, Editura Economică, Bucureşti, 2004.

Fisichella, Domenico, Ştiinta Politică: Probleme, Concepte, Teorii, Editura Polirom, Iaşi, 2007.

Focşeneanu, Eleodor, Istoria constitu­ţională a României 1859-1991, Editura Humanitas, Bucureşti, ediţia a II-a revizuită, 1998.

Girardet, Raoul, Mituri şi mitologii politice, Editura Institutul European,

Iaşi, 1997.

 

Grecu, Florin, Construcţia unui partid unic: Frontul Renaşterii Naţionale, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2012.

Heinen, Armin, Legiunea Arhanghe­lului Mihail, O contribuţie la problema fascismului internaţional, Editura Humanitas, Bucureşti, 1999.

Negulescu, Paul, Curs de drept admi­nistrativ, Fascicola a II-a, Editura „Institutul Arte Grafice Mavan”, Bucureşti, 1939.

Maniu, Iuliu, Cauzele prăbuşirii fos­tului regim, Editura Universul, Bucureşti, 1940.

Müller, Florin, Metamorfoze ale poli­ticului românesc 1938-1940, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti.

Radu, Sorin, Electoratul din România în anii democraţiei parlamentare (1919-1937), Editura Institutul European, Iaşi, 2004.

Stanomir, Ioan, „Constituţie, „Coroană” şi „ţară” Constituţionalism şi monarhie autoritară în intervalul 1938-1940″,   în  Studia   Politica.


Revista Română de Ştiinţă Politică, vol. III, no. 1, Universitatea din Bucureşti, Editura Meridiane, Bucureşti, 2003.

Zaberca, Vasile M., Istoria adminis­traţiei publice în România, Editura „Eftimie Murgu”, Reşiţa, 1997.

Zotta, Const. Gr. C., Legea Administra­tivă, Editura „Cugetarea”, Bucureşti,

1939.

Documente de arhivă

A.N.I.C., Fond FRN, Dosar, Nr.

6/1939-1940.

A.N.I.C., Fond FRN, Dosar Nr. 23/1940.

A.N.I.C., Fond Ţinutul Bucegi, Dosar

Nr. 81/1939.

Enciclopedii

Enciclopedia României, vol. II, Impri­meria Naţională, Bucureşti, 1939, Monitorul Oficial

Monitorul Oficial, nr. 187, partea I, din 14 august, Legea Administrativă, promulgată prin Înaltul Decret Regal Nr. 2919 din 13 august 1938.

Monitorul Oficial, nr. 9, partea a III-a, „Desbaterile parlamentare”, Senatul, Şedinţa din 28 iunie 1939, Imprimeria   Centrală,   Bucureşti,

 

1939.

0 raspunsuri

Lasă un răspuns

Want to join the discussion?
Feel free to contribute!

Lasă un răspuns