Citi oameni a omorit comunismul? Si cine erau ei?* (How many people did communism kill? And who were they?)

ESEU

 

 

Citi oameni a omorit comunismul? Si cine erau ei?* (How many people did communism kill? And who were they?)

 

Dan PAVEL

 

Abstract. The statistics of democide is a relatively new research field in Romania. The appearance of the volume entitled: The book of the dead from prisons, detention camps and deportations, led by writer and civic militant Romulus Rusan, represents a remarkable contribution towards clarifying some of the obscure parts of communist democide. The book puts together the researches done by the lead author and his collaborators throughout the last five years and a series of texts investigated in the last two decades, from which some of the chapters have represented the basis of previous books, making thus possible for readers to experience a more broad approach of the repressive communist regime from our country. The book of the dead is an event-book, which deserves more than a summary. And a „summary” of the lists of individual deaths would be nonsense. It would lead to the statistical reductionism and the anomization that the researchers have tried to avoid. It is necessary to put it into context (national/international) and to analyze what happened in the last quarter of a century, the time passed since we are allowed to speak publicly about our near and bloody past, which a lot of people prefer to ignore in silence.

Keywords: The Book of the Dead, communism, terror, genocide, democide, politicide.


Introducere

Statistica democidului este un domeniu relativ nou de cercetare în România. Apariţia volumului Car­tea morţilor din închisori, lagăre, deportări, coordonat de scriitorul şi militantul civic Romulus Rusan, re­prezintă o contribuţie remarcabilă la clarificarea unora dintre părţile obscure ale democidului comunist. Tomul pune laolaltă cercetările fă­cute de către coordonator şi colabo­ratorii săi în ultimii cinci ani, pre­cum şi o serie de texte cercetate în ultimele două decenii, dintre care


unele capitole au reprezentat baza unor cărţi anterioare, astfel încît citi­torii au şansa unei abordări cuprin­zătoare a fenomenului represiv co­munist din ţara noastră.

La fel precum toate regimurile comuniste totalitare din secolul XX, şi regimul comunist totalitar din România a fost un „criminal în serie” (serial killer) de natură colectivă. Marea provocare pentru regimul succesor nu a fost de a demonstra caracterul criminal al regimului co­munist anterior, cum credea preşe­dintele Traian Băsescu. Lucrul aces­ta fusese făcut anterior, chiar şi îna­intea istoricilor de profesie, în amă­nunt şi convingător, de către Aso­ciaţia Foştilor Deţinuţi Politici din România, asociaţiile foştilor depor­taţi, ale foştilor refugiaţi, Academia Civică, în particular în cadrul Memorialului Victimelor Comunis­mului şi Rezistenţei de la Sighet, de alte organizaţii ale societăţii civile. Marea provocare pentru autorităţile postcomuniste era de a contribui la atribuirea precisă a responsabili­tăţilor în lanţul genocidar ierarhic comandă-execuţie şi de a aduce informaţii, documente noi, privind numărul victimelor comunismului, împrejurările uciderii acestora, ches­tiuni pe care autorităţile statului le puteau clarifica, mai ales prin acce­sul neîngrădit la arhivele bine păzite de serviciile secrete. Dincolo de sta­tisticile crimei, la fel de importantă era aflarea identităţilor concrete, individuale, ale celor ucişi. Exact acest lucru îl încearcă Rusan şi colaboratorii în Cartea morţilor, să confere identitate victimelor comu­nismului, om cu om, să readucă în memoria noastră fiecare victimă ca persoană. Iar din multe puncte de vedere, este o sarcină aproape impo­sibilă, pentru că numeroase victime ale criminalului în serie care a fost regimul comunist nu au fost găsite şi cu atît mai puţin identificate. Cam aşa se întîmplă şi cu „criminalii în serie” urmăriţi de poliţie, FBI sau alte agenţii, chiar şi cînd sînt prinşi, multe dintre victimele lor rămîn nedescoperite.

Cartea morţilor este o carte-eve-niment, care merită mai mult decît un rezumat. Iar un „rezumat” al listelor morţilor individuale ar fi un nonsens. Ar conduce la reducţionis-mul statisticilor şi anonimizării pe care cercetătorii au vrut să-l evite. Este nevoie de o punere în context (naţională/internaţională) şi de o analiză asupra a ceea ce s-a petrecut în ultimul sfert de veac, de cînd avem voie să vorbim public despre trecutul nostru apropiat şi sîngeros, dar pe care mulţi preferă să-l ignore în tăcere.

Spre deosebire de alcătuirea sta­tisticilor crimelor în serie comise de state, armate, – o operaţiune aritme­tică de numărare, prin care sînt create mulţimi şi categorii de ano­nimi, – identificarea victimelor re­prezintă scoaterea lor din anonimat. In societate, conferirea identităţii individuale este crucială atît pe timpul vieţii, cît şi ulterior, fiind actul prin care comunităţile umane se emancipează axiologic. Naşterea unui copil, a unui om, este urmată imediat de conferirea de identitate individuală, prin atribuirea unui nume propriu, a prenumelui, iar apoi a numelui de familie. În comuni­tăţile în care identitatea individuală contează, iar fiecare viaţă are valoa­re, trecerea în nefiinţă este simbolic compensată prin ritualuri teologico-mnemotehnice (de pildă, „veşnica pomenire”, parastase). Comunismul totalitar nu numai că a omorît mul­ţimi de oameni, dar a încercat (iar adesea a reuşit) să anihileze social mecanismele păstrării amintirii vic­timelor, să-i facă dispăruţi din isto­rie. De ce? Pentru că amintirea victi­melor echivala cu conştientizarea crimelor şi căutarea criminalilor. Cartea morţilor este exact reversul anihilării mnemotehnice şi îi rea­duce pe oameni, ca indivizi, în me­morie şi în istorie. Le onorează memoria.

 

Democid, genocid, politicid

 

După comiterea marilor crime în masă din secolul XX de către regi­murile politice totalitare şi marile pierderi umane din timpul confla­graţiilor mondiale – WW I, Gulag, WW II, Holocaust, dar nu numai -cercetătorii din ştiinţele sociale au simţit nevoia introducerii unor stan­darde măsurabile, verificabile, de măsurare a amplitudinii catastrofe­lor istorice. Politicieni de tot felul, democraţi, tirani, victime şi supra­vieţuitori, urmaşi, comunităţi, naţi­uni, conspiraţionişti, jurnalişti, mo­ralişti, negaţionişti, resentimentari şi promotori ai discursului urii (hate speech), alte categorii, au avansat estimări ale morţilor exagerate prin minimalizare sau maximalizare. Ulterior, cînd au fost dezgropate morminte colective/gropi comune sau cînd au fost descoperite docu­mente făcute chiar de către mana­gerii represiunii criminale, unele exagerări minimaliste sau maxima-liste s-au dovedit a fi apropiate de adevăr. Cele mai multe nu. Tocmai de aceea, încercarea de a aduce cifrele victimelor cît mai aproape de exactitate şi adevăr a menţinut această preocupare la statutul de cvasiştiinţă. La fel precum toate ştiinţele sociale, despre care s-a ştiut de la bun început că nu sînt ştiinţe exacte, estimările nu sînt rocket science.

Ilustrativ pentru afirmaţiile de mai sus este modul în care procedează cel mai mare specialist din lume în studiul crimelor în masă, R. J. Rummel: el ia în considerare esti­mările minimale şi cele maximale din literatura de specialitate pentru fiecare fenomen din ultimul secol (ulterior, şi-a extins cercetările pen­tru întreaga istorie scrisă); apoi folo­seşte criterii riguroase, date demo­grafice, statistici, iar în final vine cu propria sa estimare. De regulă, mai mare decît estimările minimale şi mai mică decît cele maximale. Cei care îi citesc însă opera şi analizele nu pot să nu observe însă că adesea estimările sale „de mijloc” se ridică peste estimările maximale făcute de „specialişti” sau „istorici” pentru democide cunoscute, în particular pentru anumite ţări (cum este şi cazul României, după cum voi ară­ta). Pentru primul război mondial (la acea vreme războiul cu cele mai multe victime, mai ales civili) inter­valul minimal-maximal este între 10 milioane şi 23 de milioane de morţi, iar Rummel avansează estimarea de 15 milioane; cifrele pentru cel de-al doilea război mondial sînt şi mai înfricoşătoare – între 45 şi 80 mili­oane de morţi (Rummel – 66 mili­oane), dintre care naziştii au ucis între 15-31,5 milioane, probabil 21 milioane, iar dintre aceştia în Holocaust ar fi pierit 5,3 milioane evrei1.

Dacă ne uităm la estimările pri­vitoare la numărul victimelor făcute de regimurile comuniste în întreaga lume, observăm cele mai mari dife­renţe între estimările minimale şi cele maximale; intervalul estimărilor pentru democidul comunist la nivel internaţional este între 40.472.000 şi 259.432.000 de victime, în vreme ce Rummel avansează cifra de 110.286.000 victime. Este semnifi­cativ că estimarea lui Rummel se apropie de cea făcută de Stephane Courtois, în celebra şi contestata sa introducere la Cartea neagră a comunismului – cu un total „care se

apropie de 100.000.000 de morţi” –

pentru care istoricul francez a fost atacat şi criticat vehement de către stînga occidentală2. Este extrem de relevant (inclusiv pentru o ţară ca România, în care genocidul a fost mai puţin sălbatic decît în URSS, China sau Cambodgia) că dintre toate genocidele şi democidele mo­derne sau din istorie cele mai mari discrepanţe dintre estimările mini­male şi cele maximale sînt legate tocmai de crimele comise de regi­murile comuniste totalitare3. Ar tre­bui ca partizanii unor estimări dife­rite să nu se mai atace între ei cu vehemenţă, ci să abordeze aceste discordanţe cu un aparat metodo­logic, statistic, demografic, concep­tual, teoretic, mai elaborat şi coe­rent, cum procedează savanţii, de­mografii, statisticienii, istoricii, so­ciologii, politologii din alte ţări4. Şi ar trebui să admită fiecare tabără că, în mod periodic, se pot produce şi se vor produce ajustări în ambele sensuri.

Regimurile comuniste au produs mai multe victime decît cele două războaie mondiale la un loc, iar ma­joritatea crimelor au fost făcute pe timp de „pace” (cu excepţii nota­bile). Comuniştii au avut la dispo­ziţie mult mai mult timp pentru a comite crimele, „în linişte”, dar şi ca să îşi acopere urmele. Şi naziştii au încercat să îşi acopere urmele, dar au făcut-o în grabă, sub presiunea evenimentelor de pe front şi mai ales a înfrîngerii, cum s-au petrecut de pildă lucrurile cu lagărele de exter­minare de la Treblinka şi Sobibor, care au fost demolate, ori cum era să se întîmple şi cu Majdanek, a cărui demolare a fost oprită cu cîteva ore înainte de sosirea prea rapidă a tru­pelor sovietice. De Gulagul sovietic şi central-est-european nu s-a apro­piat nimeni să îl elibereze sau să oprească ştergerea urmelor, aşa încît autorităţile comuniste au avut la dis­poziţie zeci de ani ca să îşi acopere urmele. Faptul că nu au şters complet urmele crimelor colective comise demonstrează că se aşteptau ca regimurile lor să dureze o veşni­cie. Chiar şi aşa, dacă încă se mai găsesc urme abundente ale crimelor – deşi nu atîtea cîte au fost comise -este oarecum de mirare.

Studiul crimelor colective, dar şi al celor individuale, comise de către tot felul de „entităţi”, l-a împins pe Rummel să inoveze, diversifice şi redefinească terminologia: el a creat termenul de „democid”, care desem­nează „uciderea oricărei persoane sau popor de către un guvern, inclu-zînd genocidul, politicidul şi crima în masă”; „genocid” înseamnă „uci­derea oamenilor de către un guvern din pricina unei de neşters aparte­nenţe de grup (rasă, etnicitate, reli­gie, limbă); „politicid” este „ucide­rea oricărei persoane sau popor de către un guvern din pricina politicii acestora sau pentru scopuri poli­tice”; „crimă în masă” este „ucide­rea nediscriminatorie a oricărei per­soane sau popor de către un gu­vern”. Alţi termeni, „necrometrics”, „megadeath”. În ştiinţa politică, în sens larg în ştiinţele sociale, termi­nologia este importantă, însă de cele mai multe ori nu există un consens terminologic (şi nici nu este posi­bil), mai ales cînd se produc inovaţii lexicale, astfel încît diferite şcoli teoretice sau chiar diferiţi autori dau definiţii extreme de diferite, care adesea nu sînt nici măcar comple­mentare sau convergente. Ceea ce dă loc la interpretări.

În dreptul penal internaţional însă este nevoie de definiţii precise, încadrabile juridic şi penal, întrucît pe baza lor au fost/pot fi pronunţate sentinţe, în procesele intentate cri­minalilor. Toate cele trei categorii de crime comise de către nazişti în al doilea război mondial, pentru care au fost judecaţi şi condamnaţi de Tribunalul de Nurnberg – crime împotriva păcii, crime de război, crime împotriva umanităţii5 – au fost comise şi de sovietici. Pe sovie­tici nu i-a judecat încă nici un tribu­nal internaţional. Dacă un asemenea tribunal va exista vreodată, va fi unul simbolic, pentru că nu mai este în viaţă nici un mare criminal. În cazul liderilor comunişti din România, aceştia au ordonat, coor­donat şi executat crime împotriva umanităţii. Adesea, sub comanda di­rectă a unor comisari sovietici şi/sau a unor demnitari de „români” care erau agenţi Comintern, NKVD, GRU, INO etc., dar se poate consta­ta că această dimensiune a represiu­nii şi responsabilităţii este sistematic eludată.

 

Problema procesului comunis­mului în România

După prăbuşirea comunismului, una dintre primele întrebări ridicate în mod public a fost „cîte victime a produs regimul criminal comunist în ţara noastră?”. De fapt, de mai multe decenii, întrebarea fusese for­mulată de către diaspora româneas­că din lume. Din exil făceau parte, pe lîngă cei care au reuşit să fugă înaintea instalării regimului comu­nist sau înainte ca programul de exterminare a „duşmanului de cla­să” să îi afecteze, şi supravieţuitori ai sistemului concentraţionar, rude şi urmaşi ai victimelor. Estimările diferitelor cercuri ale diasporei pri­vind victimele regimului criminal comunist erau terifiante: în condi­ţiile în care o mare parte a victime­lor regimului represiv comunist fu­seseră legionarii, consideraţi cei mai periculoşi adversari de către comu­nişti (tocmai de aceea ei au fost supuşi „experimentului Piteşti”), în anii ’50-’60, conducătorii legionari din Occident au publicat mai multe broşuri, cărţi, articole în care esti­mau numărul victimelor la peste un milion şi jumătate6; medicul Florin Mătrescu, emigrat în Germania în 1980, a scris un volum gigantic dedicat represiunii comuniste în lu­mea întreagă, iar estimările lui erau de 891.500 sau 891.300 pentru România, de 1.500.000 pentru Basarabia, nordul Bucovinei, terito­rii înstrăinate ocupate de sovietici7. Indiferent de culoarea politică a maximaliştilor, estimările avansate de ei nu sînt prea departe de cele menţionate mai sus, iar oprobriul cu care îi privesc pe cei cu estimări minimaliste este vehement.

În primii ani de după prăbuşirea comunismului, au apărut estimări diverse şi controversate, nu numai privind numărul victimelor comu­nismului, ci şi cu privire la numărul ofiţerilor (inclusiv acoperiţi) ai poli­ţiei politice (Securitatea), numărul informatorilor Securităţii, numărul dosarelor informatorilor PCR dis­truse din ordinal conducerii partidu-lui-stat, numărul arestaţilor, deporta­ţilor din vremea comunismului, nu­mărul prizonierilor români luaţi de sovietici şi duşi în Gulag, numărul cetăţenilor români de naţionalitate germană duşi în Gulag, numărul pri­zonierilor români sau germani care au supravieţuit Gulagului sovietic şi s-au întors. Pentru supravieţuitorii sistemului exterminaţionist comu­nist, foştii deţinuţi politici, pentru „partidele istorice”, conduse în parte de foşti deţinuţi politici, pentru ne­numărate asociaţii civice ale socie­tăţii civile, pentru o parte importantă din presă şi opinia publică, clarifi­carea tuturor acestor chestiuni a re­prezentat o prioritate. Clarificările ar fi trebuit să conducă la PROCESUL COMUNISMULUI din România, după modelul „procesului de la Nurnberg” făcut liderilor nazişti. Acest lucru nu s-a întîmplat, iar explicaţiile sînt numeroase. Faptul că nu s-a făcut un proces al comu­nismului nici în România, nici pe plan internaţional şi nici într-o altă ţară fostă comunistă este relevant pentru „standardele duble” aplicate de „comunitatea internaţională” în judecarea tipurilor diferite de regi­muri totalitare (ori dictatoriale) cri­minale.

Răspunsul la întrebarea „de ce nu a avut loc în România un «proces al comunismului»?” se leagă în mod particular de structura de putere postcomunistă. O parte importantă a „Establishment-ului” românesc a pus piedici sau a blocat complet cla­rificările necesare ori chiar ideea unui „proces al comunismului”. Această parte era alcătuită din foşti nomenclaturişti, securişti, diplomaţi, militari, procurori, judecători şi avo­caţi formaţi în perioada comunistă (de fapt, toţi au fost formaţi în acea perioadă şi făceau parte din sistemul justiţiei comuniste, care nu făcea dreptate, ci servea interesele regi­mului, fiind o „justiţie politică”, lucru chiar mai grav decît „poliţia politică”, dar s-a transformat în sis­temul justiţiei postcomuniste, fără a opera schimbări semnificative de personal), responsabili din econo­mie, administraţie, educaţie, presă, cultură, practic din toate domeniile de activitate. Sprijinul electoral imens primit de către Ion Iliescu în primele alegeri „libere şi corecte”

din mai 1990 (85% din voturi, din

primul tur, singura dată cînd un pre­şedinte a fost ales din primul tur şi cu o asemenea supramajoritate), precum şi de Frontul Salvării Naţio­nale (66% din voturi), explică de asemeni de ce a fost posibilă bloca­rea, iar ulterior amînarea la nesfîrşit a clarificărilor menţionate, fără se se producă o drama naţională. Iar prin­cipiul moral al asumării trecutului şi ideea organizării unui „proces al comunismului” au fost considerate ca nefiind de actualitate, datorită situaţiei economice şi sociale difi­cile, care făcea ca „agenda publică”, „agenda politică” şi „agenda media-tică” să fie ocupate de alte chestiuni, „mai actuale”, „mai importante”.

Înfiinţarea în 2003 a Comisiei Internaţionale    pentru    Studierea

Holocaustului în România (Comisia Wiesel), la iniţiativa Preşedintelui Ion Iliescu, a fost un pas important, chiar dacă indirect, către asumarea şi clarificarea oficială a legitimităţii chestiunilor legate de numărul victi­melor regimului comunist şi exerci­ţiul moral al asumării responsabi-lităţii8. În ciuda faptului că era vorba despre fapte abominabile chiar mai vechi decît crimele comunismului, nu a mai contat că „agendele” publi-că-politică-mediatică nu considerau crimele comise împotriva evreilor drept de actualitate ori importante. Probabil a contat mai mult decît orice faptul că dădea extrem de bine pe plan internaţional asumarea unei asemenea responsabilităţi de către autorităţi, mai ales în perspectiva integării României în Uniunea Europeană. Asumarea responsabili­tăţii pentru faptele comise de către statul român condus de Mareşalul Ion Antonescu, care a fost judecat, condamnat şi executat pentru comi­terea unor „crime de război”, iar apoi trecerea în tratatele oficiale şi în manualele şcolare a acestor fapte, au facilitat spulberarea dubiilor ce­lor care nu credeau în „actualitatea” cercetării genocidului comis de un regim politic.

Trei ani mai tîrziu, în 2006, la iniţiativa Preşedintelui Traian Băsescu, s-a constituit Comisia Prezi­denţială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România (Comisia Tismăneanu). Chiar dacă a fost un gest redundant în privinţa stabilirii caracterului criminal al regimului comunist, din punct de vedere for­mal era nevoie de un asemenea sub­stitut funcţional pentru un „proces al comunismului” care nu a avut loc la timp şi probabil nu va mai avea loc vreodată. Recunoaşterea crimelor şi asumarea simbolică oficială a res­ponsabilităţii pentru crimele comise de statul român în timpul regimului comunist au fost gesturi pe care nici preşedinţii anteriori, nici clasa poli­tică nu le făcuseră în mod oficial, dar de care era nevoie pentru însă­nătoşirea stării morale şi intelectuale a naţiunii. În locul recunoaşterii me­ritelor istorice şi morale, membrii comisiei, autorii şi coordonatorii raportului s-au trezit atacaţi din mai multe părţi, inclusiv de către unii foşti deţinuţi politici, urmaşii şi sus­ţinătorii acestora. În ciuda caracte­rului raţional al demersului sau toc­mai de aceea, pentru că autorii nu s-au grăbit să arunce cu estimări supradimensionate ale victimelor comunismului, dar nici nu au încer­cat metodologii alternative de esti­mare, ei s-au trezit contestaţi, bla­maţi, jigniţi. Dar cine dintre oamenii inteligenţi, raţionali, de bună cre­dinţă, poate să conteste concluziile care urmează?: „Estimarea numă­rului celor care au decedat în con­diţii de detenţie politică sau din cauza detenţiei este foarte dificilă. În ce priveşte numărul celor morţi în detenţie, executaţi, asasinaţi, lichi­daţi, torţionarii au avut o tehnică atât de perfecţionată a ştergerii urmelor, iar arhivele au rămas atât de incomplete şi inaccesibile, încât nu va putea fi cunoscut niciodată”9.

Cartea Morţilor ca revers al anihilării mnemotehnice

Cartea Morţilor este o mărturie directă privitoare la dificultatea esti­mării corecte a numărului morţilor în urma represiunii comuniste, iar în particular a găsirii dovezilor sau mărturiilor concrete, ale martorilor, pentru fiecare moarte în parte. Estimări maximale poate să facă oricine, chiar şi legionarii din exil, după cum am văzut. Ori persoane care au suferit atît de mult şi au văzut atîtea atrocităţi încît limitarea numărului victimelor la „doar” cîte-va zeci de mii sau doar la „două-trei sute de mii” li se pare incorectă, suspectă, rău-voitoare10. Nimeni nu i-ar putea bănui vreodată pe Romulus Rusan ori pe colaboratorii săi de la Academia Civică sau Memorialul Sighet că ar intenţiona să diminueze numărul victimelor genocidului şi represiunii comu­niste. Cu toate acestea, identificarea victimelor şi găsirea dovezilor, sur­selor, martorilor, mărturiilor, pentru confirmare – aşa cum şi-au propus să facă autorii, în mod riguros – sînt operaţiuni anevoioase. După cum arată Rusan, coordonatorul volumu­lui, cînd au început să apară cifrele oficiale şi arhivele Securităţii, iar cercetătorii au încercat să facă lu­mină, s-a observat că „aceste acte conţineau inadvertenţe şi lacune incredibile,” „erori grosolane” în actele oficiale; „Direcţia Generală a Penitenciarelor şi «Serviciul C» al Securităţii (răspunzător de evidenţa deţinuţilor) au excelat prin fals, ne­glijenţă, analfabetism, agramatism, dar, pînă la urmă, printr-o delăsare criminală faţă de viaţa şi moartea oamenilor, unii dintre ei de o mare notorietate”.

Studiul introductiv scris de către coordonatorul Cărţii morţilor con­ţine fragmente reluate din cartea pu­blicată de în 2007, Cronologia şi geografia represiunii comuniste din România, precum şi subcapitole noi [„Nepăsarea faţă de om în versiunea sovietică”, „Cum se făcea un proces în anii ’50”, „Condamnări la moarte indirectă («crime legale»)”, „Morţi neelucidate”, „Reprimarea bisericilor”, „Reeducarea prin tortură”, „Ţărani ucişi”, „Rezistenţa din munţi”, „Transporturile morţii”, „Cum se putea muri”, „Ştergerea urmelor -sarcină de partid”, „Moartea pe şan­tier”, „Anchetele şi procesele sioniş-tilor”, „Frontieriştii”], care împre­ună reuşesc să ofere o imagine complexă, detaliată, a sistemului re­presiv comunist din România, iar parţial pentru cel din URSS (pentru că este abordată şi problema depor­taţilor de etnie germană decedaţi în Uniunea Sovietică).

Problema responsabilităţii sovie­tice în represiunea comunistă din România este în anumite privinţe chiar mai complicată decît cea a responsabilităţii „colaboraţionişti­lor” comunişti autohtoni implicaţi în crime. De fapt, toţi cei care ignoră sau minimalizează rolul sovieticilor în istoria României din perioada 1944-1989 (dar chiar şi înainte sau după acest interval), aşa cum se întîmplă cu multe dintre abordările din ultimii cincisprezece ani, comit greşeli enorme de înţelegere, analiză şi interpretare. Dacă s-ar fi făcut la noi un „proces al comunismului” în care ar fi fost inculpaţi doar comu­nişti, securişti, militari, procurori, judecători, miliţieni, torţionari ro­mâni, ar fi fost o eroare judiciară de proporţii. Rusan îl citează pe Regele Mihai I ca sursă cînd se referă la cei „peste 162.000 de militari români” luaţi prizonieri de către armata sovietică imediat după ce la 23 august 1944 a avut loc „lovitura de palat” în urma căreia Mareşalul Antonescu era luat prizonier şi pre­dat sovieticilor, iar România „întor­cea armele” (de fapt, îşi trăda aliatul de pînă atunci, Germania) şi trecea de partea aliaţilor11. Militarii români au fost trataţi drept inamici de către presupuşii noi aliaţi, după care sovieticii „au devastat, rechiziţionat, jefuit, violat şi ucis, creînd un haos care să le permit ulterior să poată pretinde restabilirea ordinii.” Nu există deocamdată date clare cu pri­vire la numărul militarilor români care au murit în prizonieratul sovie­tic, în Gulag. Celor 162.000 de mili­tari români luaţi prizonieri în mod samavolnic, cînd deveniseră deja aliaţi şi nu mai luptau contra sovie­ticilor, li se adaugă militarii români luaţi prizonieri de către sovietici la Stalingrad, Cotul Donului şi pe tot frontul în timpul războiului, de la invadarea Uniunii Sovietice şi trece­rea Prutului, din 22 iunie 1941, pînă

pe 22 august 1944.

Considerarea tuturor militarilor făcuţi prizonieri de către Armata

Roşie drept victime ale comunis­mului (ca regim represiv criminal) este extrem de problematică, chiar şi cînd este vorba despre cei luaţi prizonieri în mod ilegal. Aceste fapte se încadrează la capitolul „crime de război”, pentru care naziştii au fost judecaţi şi condam­naţi la moarte în cadrul Procesului de la Nurnberg. Tot crime de război au comis soldaţii sovietici asupra civililor care au fost împuşcaţi în România în timpul războiului, asu­pra cărora voi reveni ceva mai încolo. Cel puţin pînă la terminarea celui de-al Doilea Război Mondial, care în Europa a avut loc pe 9 mai 1945. În schimb, cei care au fost omorîţi sau care au murit din pricina condiţiilor inumane de detenţie în Gulag, după Ziua Victoriei, pot fi consideraţi victime ale comunismu­lui, iar actele comise de sovietici împotriva prizonierilor, după înceta­rea războiului devin „crime împo­triva umanităţii”. Oricum, pentru cei morţi în Gulagul sovietic nu mai contează dacă au fost victime ale unor „crime de război” sau „crime împotriva umanităţii”. Asemenea distincţii ar conta doar într-un even­tual tribunal internaţional, real sau simbolic, care ar judeca procesul comunismului, ori pentru diverşi cercetători care fac statistica victi­melor comunismului şi/sau ale celui de-al doilea război mondial.

Volumul coordonat de Romulus Rusan conţine liste individuale de victime ale comunismului, grupate pe capitole. Capitolul I se intitulează „Morţi în anchete, în închisori, în colonii de muncă, în domicilii obli­gatorii, în evadări, în luptele din munţi, în răscoalele ţărăneşti, în revoluţie, la frontiere, condamnaţi la moarte, executaţi, ucişi ostentativ, sinucideri simulate/înscenate, acci­dente provocate, «transporturile morţii»”. Sînt peste patru sute de pagini de nume identificate ale victi­melor, aranjate în ordine alfabetică, cu anul şi localitatea naşterii, ocu­paţia, data arestării, tipul de con­damnare, locul şi data morţii, even­tual împrejurările sau cauzele mor­ţii, sursele informaţiei privind dece­sul. Comuniştii au ucis reprezentanţi ai celor mai felurite categorii gene-raţionale, profesionale, sociale, poli­tice, etnice, religioase – femei şi bărbaţi, adolescenţi, maturi, bătrîni, chiar copii, români şi minoritari de toate etniile (fără ca acest lucru să fie însă menţionat explicit), ţărani, moşieri, muncitori, industriaşi, inte­lectuali, elevi, studenţi, politicieni, casnice, şoferi, generali şi ofiţeri de toate gradele, poliţişti, pensionari, ingineri, medici, brutari, cofetari, preoţi (ortodocşi, greco-catolici, romano-catolici), călugări, foşti mi­niştri şi premieri, lideri, membri şi simpatizanţi ai partidelor „istorice”, legionari, sionişti, comercianţi, agenţi de informaţii, gardieni pu­blici, avocaţi, funcţionari, cizmari, fierari, morari, scriitori, artişti plas­tici, muzicieni, teologi, învăţători, profesori, profesori universitari, ban­cheri, pădurari, contabili, ş.a.m.d. O parte dintre aceştia au luat parte activă la mişcarea armată de rezis­tenţă din munţi, alţii s-au răsculat împotriva autorităţilor, dar foarte mulţi au fost arestaţi pentru că erau prin originea lor socială ori aparte­nenţa politică „duşmani de clasă” ori „suspecţi” sau pur şi simplu erau vinovaţi „prin asociere”.

Baza de date a democidului co­munist documentat de Cartea mor­ţilor provine din multiple surse, iar verificările făcute vreme de mai bine de cinci ani de mica echipă de cercetare de la Academia Civică a pornit de la propria bază de date, iniţiată în anii ’90, care au fost veri­ficate încrucişat cu „vechi manu­scrise cu liste ale morţilor în deten­ţie”, primite de la „venerabilul cro­nicar al Gulagului din România,” Cicerone Ioniţoiu. Acestora li s-au adăugat Recensămîntul Populaţiei Concentraţionare (RPC), actele de deces din Registrele Stării Civile (RSC), Arhiva de Istorie Orală a Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului din cadrul

Memorialului Sighet (AIOCIMS),

precum şi pagini întregi de surse -orale, documentare, arhive de insti­tuţii, cărţi, periodice şi „alte surse”.

Verificarea minuţioasă a fiecărui caz a condus în multe cazuri la men­ţionarea a „cinci, şase, şapte, sau zece surse” privind moartea unei victime, altele „cu doar două sau trei”, iar „atunci cînd un nume era validat doar de una sau două surse stăteam pe gînduri şi îl supuneam altor verificări, încercînd să stabilim, din împrejurările în care s-ar fi produs decesul, dacă este autentic sau nu.”

Democidul comunist s-a bazat de cele mai multe ori pe criteriile

„luptei de clasă”, pe criterii politice, ocupaţionale, dar mărturiile spun că adesea s-a desfăşurat în mod arbi­trar, după bunul plac al diferiţilor „ordonatori” sau „prestatori” de cri­me colective sau individuale. Oricît de aleatorii au părut a fi crimele, pînă la urmă ele serveau aceloraşi scopuri deliberate de anihilare a celor vizaţi. Lectura listelor victi­melor identificate este un exerciţiu care ar trebui făcut nu doar în intimitatea lecturii şi studiului, ci în mod colectiv, public, cu voce tare12. De aceea, recomand celor care ci­tesc această recenzie să încerce ambele lecturi. Eu le voi citi studen­ţilor, la seminar, ori copiilor mei, acasă. Iată doar cîteva exemple indi­viduale de victime:

„ABĂLAŞEI Dumitru T., n. 7 sept. 1935, Focuri (Iaşi), ţăran; ar. 30 mar. 1954, cond. moarte; + 14 mai 1954, executat (ASRI Y456;

CI; Mem34; RPC; FP; EŞ)”;

„BÂRLĂDEANU Toma I., n. 2 sep. 1931, Cosmeşti (Galaţi), elev; ar. 9 iun. 1950, cond. moarte; + 6

sep. 1950, executat (CI; ASRI D7805;   CT;   ACNSAS   D73; Mem42; RPC; EŞ; DD)”; „MANIU Iuliu I., n. 8 ian. 1873,

Şimleu Silvaniei (Sălaj), avocat, delegat la Marea Adunare de la Alba Iulia care a proclamat la 1 decembrie 1918 Unirea Transilvaniei cu România, preşedinte al Consiliu­lui Dirigent, preşedinte PNŢ, prim-ministru; ar. 15 iul. 1947, cond. m. s. v. pt. «crimă de complot»; + 5 feb

1953, Sighet (ASRI D7805; ACNSAS D73; CI; EŞ; RSC Sighet;

Mem10; AIOCIMS 65, 205, 412, 487, 631, 1069, 1323, 1833, 2026;

DD)”.

Capitolul II este intitulat „Morţi în deportarea din Bărăgan (1951­1956)” şi „reproduce aproape iden­tic cartea Morţi fără morminte în Bărăgan, pe care Romulus Rusan a publicat-o în 2011. În cadrul repre­siunii comuniste, deportările din Bărăgan au avut loc în contextul particular al conflictului intraco-munist dintre Stalin şi Tito, în care autorităţile comuniste din România, complet servile faţă de Moscova, au mutat de la graniţa cu Iugoslavia comunistă populaţii din trei judeţe (Timiş, Caraş-Severin, Mehedinţi). Acest capitol al democidului a implicat amestecarea criteriilor „de clasă”, politice, sociale cu cele de natură etnică, un mixaj nazist-comu-nist, care fusese practicat pe scară largă de către Stalin în Uniunea Sovietică ori în statele ocupate: au fost deportate grupurile minoritare („etniile”), considerate „elemente cu factor ridicat de risc”, „clasele” antiproletare/categorii socio-econo­mice considerate „inamice”, minori­tari asimilaţi politic (machido-nii/aromânii, germanii/şvabii, sîrbii – consideraţi titoiştii, străinii, refu­giaţii basarabeni, moşierii, „chia­burii”, cîrciumarii, industriaşii etc.). Rusan arată că au fost mai multe valuri de deportare: în martie 1949 au fost deportaţi „circa 9.000 de «moşieri» (persoane care aveau 50 de hectare de pămînt sau un co­nac)”; în 1952, au fost „strămutaţi” circa 6.000 de „foşti exploatatori”;

în iunie 1951, au fost mutaţi 44.000 de locuitori. Aceştia au fost duşi în 18 „comune artificiale” din Bărăgan, unde au murit aproximativ 1.700 de oameni, dintre care mulţi copii, că­rora li dau numele. Hărţile depor­tărilor din cele trei judeţe, precum şi harta satelor deportaţilor din Bărăgan completează informaţiile conţinute de acest capitol.

Capitolul III cuprinde listele „Cetăţeni de etnie germană morţi în timpul «muncii de reconstrucţie» în URSS (1945-1950).” Aceste capitol este bine documentat, pentru că listele de victime au fost alcătuite încă din anii ’80 de către comu­nităţile de saşi luterani şi şvabi cato­lici din Transilvania şi Banat, dato­rită consultării registrelor parohiilor, iar investigaţia a fost făcută de echipe de cercetători din Germania Federală, de la Universităţile din Münster şi München. Este un fapt istoric că un număr semnificativ de cetăţeni români de naţionalitate germană s-au înscris în partidul nazist, în armata lui Hitler, în SS şi Waffen SS13. La sfîrşitul războiului, drept represalii, sovieticii s-au răz­bunat pe întreaga comunitate ger­mană din România şi din alte ţări, iar în ianuarie 1945 au deportat „75.000 de cetăţeni români de etnie germană”14. Unele estimări ale victi­melor merg către 9.000 de germani români morţi pe şantierele de „re­construcţie” din Uniunea Sovietică. După cum arată Rusan, o parte a germanilor care au supravieţuit deportării din Uniunea Sovietică au fost apoi deportaţi în Bărăgan.

Capitolul IV se intitulează „Cetă­ţeni din Basarabia şi Nordul Bucovinei morţi în anchete, închi­sori, în tentative de trecere în România, în deportările «pe vecie» din ţinuturile îndepărtate ale URSS (1940-1951).” După cum se exprima Stephane Courtois, alianţa dintre Hitler şi Stalin, alianţa sovieto-na-zistă, cunoscută şi sub numele Pactul Ribbentrop-Molotov, repre­zintă „pata oarbă a memoriei europene”15. Nu există nici un dubiu, represiunile exercitate de sovietici împotriva românilor din Basarabia şi nordul Bucovinei au fost făcute pe timp de pace, înainte de invazia din iunie 1941, iar apoi după încheierea celui de-al doilea război mondial. Prin urmare, au fost parte integrantă din crimele comu­nismului, au fost „crime împotriva umanităţii”, nu au fost „crime de război”. După cum precizează Rusan, „numele pe care le publicăm sînt cele ce au fost culese de pe troiţele din sate sau găsite în Cartea Memoriei” (de Elena Postică, cerce­tătoare din Republica Moldova). În plus, este semnalat cazul tragic al comunităţilor de români din nordul Bucovinei, care după ultimatumul sovietic au încercat să forţeze repa­trierea în masă, în dreptul locali­tăţilor Lunca şi Fîntîna Albă, fiind „mitraliaţi de trupele sovietice, deşi unii dintre ei primiseră asigurarea autorităţilor că vor fi lăsaţi să treacă”. Mii de oameni au fost ucişi, apoi aruncaţi în gropi comune16, iar ulterior doar o parte dintre cei ucişi au fost găsiţi şi identificaţi. În plus,

222 de nord-bucovineni (români, ucrainieni, evrei) se găseau pe o „listă a morţii”, cu personaje consi­derate „suspecte”, întocmită de NKVD, fiind executaţi imediat ce trupele române au trecut Prutul în iunie 1941, pentru recucerirea terito­riilor luate de sovietici. Ca şi în cazul României, documentarea cri­melor şi identificarea victimelor din Basarabia şi nordul Bucovinei este un proces îndelungat.

Un loc important în cadrul vo­lumului Cartea morţilor îl ocupă hăr­ţile sistemului represiv comunist românesc şi sovietic (harta Gulagului românesc alcătuită în 1997; harta locurilor de anchetă, de tranzit şi de detenţie, a judecătoriilor şi tribuna­lelor militare, precum şi a lagărelor de muncă din Bucureşti şi împre­jurimi, alcătuită de Romulus Rusan, pentru volumul Topografia terorii din 2011; deportările etnice din republicile Uniunii Sovietice în „ţinu­turile îndepărtate”, Harta Gulagului; provenite din Cartea neagră a co­munismului coordonată de Stephane Courtois; o altă hartă a Arhipela­gului Gulag, cu menţionarea a numeroase lagăre de deţinuţi; harta represiunilor din nordul Bucovinei). Utilitatea acestor hărţi ar fi fost şi mai mare dacă se găseau soluţii grafice mai fericite decît tipărirea lor pe simplă hîrtie de tipar, dar aceasta ar fi condus la cheltuieli enorme.

Deşi se intitulează Cartea mor­ţilor, din anumite puncte de vedere este o „carte vie”, o „carte des­chisă”, care va putea fi completată în anii care vor urma, ceea ce va duce probabil la mai multe ediţii. Chiar la cîteva săptămîni de la pu­blicarea volumului Cartea morţilor, am primit de la Fundaţia Academia Civică o „addenda et corrigenda”. Nu se ştie cînd şi dacă vom cunoaşte exact numărul celor arestaţi, depor­taţi, ucişi. După cum scria Romulus Rusan în finalul studiului său intro­ductiv, „tragem o linie, dar nu fa­cem încă adunarea”. Dacă judecăm lucrurile din punct de vedere strict statistic, indiferent că este vorba despre 100.000 de victime sau de 500.000 de victime, crimele comise de regimul comunist reprezintă tot un democid. Dacă judecăm însă din perspectiva propusă de Cartea morţilor, fiecare „suflet” contează, fiecare victimă a fost un individ, o persoană, cu identitate concretă.

Cartea Morţilor încearcă să dea seamă de toate categoriile de vic­time ale comunismului, însă folo­sirea prea riguroasă a standardului inclusivităţii conduce la includerea unor categorii sau cazuri individuale care de fapt nu au fost victime ale comunismului, chiar dacă din punct de vedere cronologic aşa pare. Sau care nu au fost victime directe ale comunismului. Cîteva exemple sînt relevante. Am să încep cu nişte cazuri individuale, care sînt incluse pe lista victimelor comunismului pentru că fac parte dintr-o categorie la fel de incertă. Astfel, pe lista lui Rusan apare cuplul Ceauşescu. Or, Nicolae Ceauşescu şi Elena Ceauşescu nu au fost victime ale comunismului. Dimpotrivă. Nu sînt din principiu împotriva includerii unor comunişti sau foşti comunişti pe lista victimelor regimului crimi­nal totalitar comunist. Dacă ne ui­tăm la cazul paradigmatic, Uniunea Sovietică, pînă la urmă Lev Troţki, cel mai important bolşevic alături de Lenin, a fost o victimă a stalinis-mului, fiind asasinat în Mexic de către NKVD. La fel, cei care au fost ucişi din ordinul lui Stalin, foştii revoluţionari bolşevici, în anii „marii terori”, după cum a arătat şi Robert Conquest, au fost victime ale comunismului. La noi, liderul co­munist Lucreţiu Pătrăşcanu, care este listat în Cartea morţilor, a fost o victimă a represiunii comuniste (la fel şi fratele mai mic al lui Pătrăşcanu, Nutti/Pafnutie, care era legionar şi a făcut parte din „lotul Ţurcanu”, din cadrul „experimen­tului Piteşti”). În schimb, Ştefan (Istvan) Foriş, fostul secretar gene­ral al PCR, omorît (legenda spune că cu o „rangă”) de generalul de Securitate, directorul Securităţii (şi

agentul  INU/NKVD)  Gheorghe

Pintilie (Pantelei Bodnarenko), nu a fost o victimă a comunismului, ci a căzut pradă unei răfuieli mafiote intrapartinice.

Includerea lui Nicolae Ceauşescu şi a consoartei sale în categoria vic­timelor comunismului este o conse­cinţă a includerii unei alte categorii, mai largi, cea a persoanelor ucise în evenimentele din decembrie 1989. Este o categorie problematică, al cărei statut trebuie clarificat logic, politic, etic şi cronologic, pentru că altminteri întregul efort de stabilire a numărului de victime şi a iden­tităţii lor poate fi compromis. Ca şi încercarea de a face dreptate.

Dincolo de controversele cu pri­vire la natura evenimentelor din 22 decembrie 1989 – lovitură de stat, mişcare populară, amestec extern, mişcare populară revoluţionară? -există o certitudine: atunci a avut loc o schimbare de regim politic. Din acest motiv, ceea ce s-a petrecut în România intră în categoria mai largă a „revoluţiilor de la 1989″, care au fost revoluţii politice cu o puternică încărcătură civică, autoli­mitate, antiteleologice, nonutopice, nonideologice, nonviolente (cu ex­cepţia notabilă a României) şi care s-au extins şi în ţara noastră datorită unor efecte de tipul „bulgărelui de zăpadă” sau a „principiului domi-noului”17. Pe 22 decembrie 1989, la ora 12.08, cînd cuplul Ceauşescu a fugit cu elicopterul de pe acoperişul Comitetului Central, regimul comu­nist din România s-a prăbuşit, iar „revoluţia” s-a încheiat. Această „dezertare” din funcţie a fost forţată de lovitura de stat de natură militară, organizată (sau poate doar execu­tată) de generalul Stănculescu. De aceea, se poate spune că toţi cei care au fost omorîţi pînă la acea dată erau victime ale regimului comunist. În schimb, toţi cei care au fost omorîţi după arestarea cuplului Ceauşescu, cînd regimul comunist deja se prăbuşise, nu au mai fost victime ale „comunismului”. Ele au fost în primul rînd victime ale hao­sului provocat de cei cărora gene­ralul Stănculescu le-a cedat puterea, feseniştii lui Ion Iliescu, precum şi de „echipe” ale fostului regim, care fie că acţionau împotriva noii puteri, fie că au ascultat de ordine primite din partea noilor autorităţi. Oricît de mult le-a plăcut unora echivalenţa inventată FSN=PCR şi calificarea feseniştilor drept comunişti, neoco-munişti ori criptocomunişti, noua putere instaurată la 22 decembrie 1989 nu a fost comunistă. Prin urmare, este forţată includerea pe lista victimelor comunismului a celor ucişi atunci. Mai ales că unii dintre ei făceau parte din trupele diferitelor arme/ministere sau erau „terorişti”.

Am început cu nişte nume con­troversate de la sfîrşitul perioadei comuniste, dar la fel stau lucrurile cu o serie de categorii şi persoane incluse pe listă, de la începutul peri­oadei comuniste sau din perioada incertă de la început. Astfel, nu au ce căuta pe lista „victimelor comu­nismului” civilii împuşcaţi de către soldaţii sovietici pe teritoriul României, pînă la sfîrşitul celui de­al doilea război mondial, după cum am explicat şi ceva mai sus. Oricît de deliberată sau de accidentală a fost uciderea unor civili, oricît de scandaloasă şi imorală a fost asasi­narea respectivilor, ei intră în cate­goria „crime de război”, la fel pre­cum cei ucişi de nazişti, crime jude­cate în cadrul „procesului de la Nurnberg”. Chiar dacă nu ne place să recunoaştem, „crime de război” au comis şi trupele române pe terito­riul Uniunii Sovietice, oriunde au fost omorîţi civili, femei copii, bă­trîni, adulţi neînarmaţi, şi tocmai din pricina unor astfel de crime împo­triva evreilor figurează România prin­tre statele participante la Holocaust. Dacă am ideologiza aceste crime, aşa cum au făcut de altfel sovieticii, ele ar intra în categoria crimelor anticomuniste, a „crimelor naziste”, cum le-a calificat propaganda de la Kremlin.

Nu pot fi considerate victime ale comunismului persoanele împuşcate de „partizani sîrbi”. Şi oricît de pa­trioţi ar fi unii, includerea pe lista victimelor regimului comunist a Mareşalului Ion Antonescu este o eroare logică, istorică şi morală. Ne place sau nu ne place, Antonescu a fost un „criminal de război”. Intra­rea sa în război, pentru recucerirea teritoriilor cedate sovieticilor în urma ultimatului făcut posibil de pactul dintre Germania nazistă a lui Hitler şi Rusia comunistă a lui Stalin, Pactul Ribbentrop-Molotov, a fost un act legitim, patriotic, care i-a atras recunoştinţa şi aprecierea multora, dar care nu îi oferă o dis­pensă pentru actele comise ulterior. Recucerirea teritoriilor pierdute a fost legitimă, iar notorietatea, apre­cierea şi recunoştinţa de care încă se bucură Mareşalui Ion Antonescu între români se leagă tocmai de aceste acte legitime, chiar dacă în acele campanii România a participat alături de Germania nazistă. Acele teritorii au fost pierdute de România tocmai datorită unui pact făcut de sovietici cu Germania nazistă.

Activitatea politică şi militară a Mareşalului Ion Antonescu a deve­nit ilegitimă în două feluri: prin con­tinuarea campaniei dincolo de Nistru, ceea ce a condus la pierderi enorme de vieţi omeneşti, răniţi şi mutilaţi, dispăruţi şi prizonieri de război; datorită crimelor de război comise împotriva evreilor, din pri­cina cărora România este pe „lista neagră” a ţărilor participante la Holocaust. Antonescu a fost judecat, condamnat la moarte şi executat în 1946, la închisoarea Jilava, pentru „crime de război”. Chiar dacă auto­ritatea care a stat în spatele acestui proces a fost Uniunea Sovietică, iar cei care l-au judecat pe Antonescu au fost „colaboraţionişti”, Mareşalul nu a fost o victimă a comunismului. Şi nici cei care au făcut parte din „lotul Antonescu” şi au fost execu­taţi pentru „crime de război” (Mihai Antonescu, fostul vicepreşedinte al consiliului de miniştri; generalul Constantin-Piki Z. Vasiliu, fostul co­mandant al jandarmeriei; Gheorghe Alexianu, fostul guvernator al Transnistriei). În schimb, se poate argumenta că Eugen Cristescu, fos­tul director general al SSI, care a făcut parte din „lotul Antonescu”, dar nu a fost condamnat la moarte, fiind întemniţat şi murind (oficial) în iulie 1950 la închisoarea Văcăreşti, a fost o victimă a represiunii comu­niste, chiar şi tocmai pentru că a fost forţat să colaboreze cu sovieticii şi comuniştii români pentru „reforma­rea” serviciilor secrete şi trans­formarea lor în servicii de poliţie politică ale regimului totalitar.

Concluzii

 

Obiecţiile de mai sus nu scad cu nimic valoarea de ansamblu a volu­mului Cartea morţilor din închisori, lagăre, deportări, care reprezintă o încununare a eforturilor de cercetare şi a militantismului civic, făcute de mai bine de două decenii, de către Ana Blandiana şi Romulus Rusan. Despre importanţa istorică a Alianţei Civice, fondată şi condusă de Ana Blandiana şi Romulus Rusan, am scris pe larg în volumul „Nu putem reuşi decît împreună”. O istorie analitică a Convenţiei Democratice, 1989-2000, scris împreună cu Iulia Huiu. O parte din eşecul CDR şi a liderilor politici ai acesteia din perioada 1996-2000, cînd a fost la guvernare, s-a datorat tocmai înstrăinării de spiritul şi obiectivele pe termen lung ale Alianţei Civice. Este simptomatic că au dispărut de pe scena partidelor parlamentare tocmai principalii par­teneri politici ai Alianţei Civice din cadrul Convenţiei Democratice, inclusiv principala sa forţă politică, Partidul Naţional Ţărănesc Creştin Democrat, precum şi formaţiunea politică născută din AC, Partidul Alianţei Civice, în schimb Alianţa Civică şi-a continuat activitatea în mod triumfal. Semn că proiectul Alianţei Civice nu s-a limitat la ten­tativa (reuşită) de dizlocare de la putere a Frontului Salvării Naţionale condus de Ion Iliescu (transformat în FDSN/PDSR/PSD). O parte importantă a proiectul civic s-a legat de înfiinţarea Fundaţiei Academia Civică, a Memorialului Victimelor Comunismului şi al Rezisenţei de la Sighet, a Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismlui, de pu­blicarea a numeroase cărţi, studii, volume de documente ş.a.m.d. De fapt, întreaga activitate a Fundaţiei Academia Civică merită o analiză detaliată, care ar necesita însă mai mult spaţiu decît rezervat aici recen-ziei-comentariu pentru unul dintre produsele acestei organizaţii impor­tante – volumul Cartea morţior.

De fiecare dată cînd apare o carte valoroasă (şi nu au apărut prea multe) despre regimul comunist din România, o includ în bibliografia cursurilor mele cu studenţii de la ştiinţe politice. Cartea morţilor din închisori, lagăre, deportări trebuie însă inclusă în bibliografia obliga­torie a istoriei naţionale, în manua­lele de istorie şi educaţie civică, în marile dezbateri care aşteaptă să fie duse în societatea noastră despre trecutul, prezentul şi viitorul nostru.


 


Note

 

* Recenzie-interpretare la volumul publicat de Centrul Internaţional de Studii asupra Comunismului, Cartea morţilor din închisori, lagăre, de­portări, coordonare şi studiu intro­ductiv Romulus Rusan, colaboratori Ioana Boca, Virginia Ion, Angela Bilcea,  Andreea  Cârstea,   editor

Virginia Ion, Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 2013. Bibliografia lui Rudolph Joseph Rummel este enormă, nu voi men­ţiona aici decît cîteva titluri: Lethal Politics: Soviet Genocide and Mass Murder since 1917, Transaction Publishers, New Brunswick, New Jersey, 1990; Democide: Nazi Genocide and Mass Murder, Tran­saction Publishers, New Brunswick, New Jersey, 1992; Death by Government, Transaction Pu­blishers, New Brunswick, N.J., 1994. Rezumate ale acestor volume ori chiar textele parţiale sau inte­grale ale acestora, precum şi studii publicate în reviste de specialitate ori articole rezumative pot fi acce­sate pe site-ul Rummel, www.hawa ii.edu/powerkills/.

Vezi Stephane Courtois, „Crimele co­munismului”, în Stephane Courtois, Nicolas Werth, Jean-Louis Panne, Andrzej Paczkowski, Karel Bartosek, Jean-Louis Margolin, Cartea neagră a comunismului. Crime, teroare, represiune, tradu­cere colectivă, cu o addendă la ediţia în limba română alcătuită sub egida Fundaţiei Academia Civică, Editura Humanitas, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 1998, p. 11. Courtois a avansat cifra de 20.000.000 de morţi pentru URSS, care coboară mult estimarea mon­dială.

Dicţionarele limbii române vin cu variante diferite de plural pentru termenul „genocid”. Dicţionarul explicativ al limbii române (DEX), Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998, p. 418, vine cu va­rianta genocid/genociduri, în vreme ce Dicţionarul ortografic, ortoepic, morfologic al limbii române (DOOM),

Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2005 (ediţia a Il-a revă­zută şi adăugită) spune că varianta corectă este genocid/genocide. Ambe­le au apărut sub egida Institutului de Lingvistică „Iorgu Iordan” al Academiei Române. În textele mele folosesc varianta DOOM pentru „genocid”, „democid” ori „politi-cid”, chiar dacă ultimele nu au pă­truns încă în bagajul lingvistic co­lectiv. În schimb, programatic, cu excepţia termenilor generici naţio­nali (România, român, românesc) şi a numelor proprii, nu recunosc grafia cu „î” din „a” propusă de aceeaşi Academie Română pentru tot felul de termeni, unii chiar ridi­coli. Pentru ortografia din perioada dominaţiei comuniste sovietice din ţara noastră, vezi nota de subsol des­pre documentele Securităţii exter­ne/DIE privind mişcarea legionară. Cînd Robert Conquest şi-a publicat prima ediţie din The Great Terror. Stalin ‘s Purges of the Thirties, adică în 1968, a fost acuzat că este un „Cold Warrior”, pentru că în toate cărţile consacrate crimelor bolşe-vico-sovietice (de pildă cele despre „foametea” provocată), ar fi exage­rat numărul acestora, din pricina urii pe care le-o purta comuniştilor. Esti­mările lui Conquest au fost făcute pe vremea comunismului, fără acces la documentele secrete îndoielnice ale poliţiei politice, fără să dezgroape morţi din gropi comune, fără consul­tarea registrelor de stare civilă, şi au fost contestate vehement de filoco-muniştii occidentali, dar pînă la urmă s-au dovedit apropiate de ci­frele reale ale democidului comu­nist. În 1990, după ce arhivele sovietice au fost deschise, editorul l-a invitat pe Robert Conquest să îşi extindă, revizuiască şi să dea even­tual un nou titlu cărţii sale, iar autorul a sugerat ca noul titlu să fie I Told You So, You Fucking Fouls. Pînă la urmă a apărut în varianta The Great Terror. A Reassessment, tradusă şi la noi, în 1998, la Humanitas. Între timp, în 2008, a apărut a patra ediţie, The Great Terror. Stalin ‘s Purges of the 1930s. După ştiinţa mea, nimeni de la noi nu a urmat metodologia lui Conquest ori ce cea a lui Rummel, pentru a esti­ma numărul victimelor regimului comunist.

Pentru a nu lungi prea mult această recenzie, nu am să citez aici aceste definiţii. Ele se găsesc în literatura de specialitate. De pildă, vezi Courtois, „Crimele comunismului”, pp. 12-15. Am să citez aici doar definiţia genociduluI din noul Cod Penal francez (1992) reprodusă de Courtois: „Fapta săvîrşită ca urmare a executării unui plan concertat tinzînd la distrugerea parţială sau totală a unui grup naţional, etnic, rasial sau religios sau a unui grup determinat pe baza oricărui alt criteriu arbitrar” (sublinieri S. C.). După cum precizează istoricul fran­cez, „noţiunea de crimă împotriva umanităţii este complexă şi conţine crime clar definite. Una dintre cri­mele specifice este genocidul.” De pildă, vezi dosar SIE 1537, volu­mul I, Sinteza nr 129/1964, întocmită de U.M. Nr. 0123/I, din 3. II. 1964, semnată de general-maior Nicolae Doicaru, care conţine inte­gral un text al lui Horia Sima adre­sat liderilor comunităţilor interna­ţionale. Intitulat „Situaţia Romîniei după 19 ani de sclavagie comunistă şi politica puterilor occidentale, 1944-1963. O luare de poziţie a mişcării legionare romîneşti”, textul cerea printre altele organizarea alegerilor libere în ţara noastră, sub control internaţional, cu participarea tuturor forţelor politice. Autorul in­forma comunitatea internaţională de genocidul sovietic-comunist şi cerea dreptate: „mişcarea legionară face responsabil regimul sovietic al URSS împreună cu regimul comu­nist al Romîniei pentru asasinarea a peste 1,5 milioane de cetăţeni romîni nevinovaţi în timpul de după cel de-al doilea război mondial”. În conformitate cu normele ortografice ale vremii, documentul Securităţii grafia cu „î” din „i” numele ţării şi al cetăţenilor săi.

Florin Mătrescu, Holocaustul Roşu sau crimele în cifre ale comunismu­lui internaţional, ediţia a II-a revă­zută şi adăugită, Editura şi tipografia „Făt Frumos”, Bucureşti, pp. 56-57, pp. 79-86, p. 114. În tabelul de la p. 114, autorul cumulează victimele din România (891.300), Basarabia, Bucovina   &   teritorii  înstrăinate

(1.500.000), plus „România între­gită” (411.000), şi ajunge la un total

de 2.802.3000 victime. La pagina

116, estimările minimale ale lui Mătrescu pentru victimele comunismu­lui internaţional sînt de 313.759.300, iar cele maximale sînt de 354.519.000. Singurul mod în care pot recomanda volumul lui Mătrescu studenţilor mei şi altora este în mod negativ, ca exemplu psihopatologic extrem de teorie conspiraţionistă care pune pe seama evreilor, în particular a iudeo-francmasoneriei, crimele comise în Gulagul comunist (numit „Holo­caustul roşu”), neagă Holocaustul, asta cînd nu îl pune tot pe seama evreilor, ori încearcă să-l diminueze şi distorsionează istoria ultimelor secole pentru a se potrivi celor mai aberante teze pe care le-am citit în ultimele decenii.

Raportul final al Comisiei Wiesel pentru studierea Holocaustului în România a fost publicat în 2004. El poate fi accesat în formă pdf la http ://www.antisemitism.ro/uploads/ 283/comisia-wiesel-raport-final-ro.pdf .

Pentru textul raportului final al Comisiei prezidenţiale pentru anali­za dictaturii comuniste din România, vezi http://cpcadcr.presi dency.ro/upload/RAPORT_FINAL_ CPADCR.pdf .

Am promis că revin cu estimările privind România ale celui mai impor­tant cercetător din lume al demo-cidelor, R. J. Rummel, care menţio­nează estimarea minimală (245.000 de morţi) şi pe cea maximală (920.000 de morţi), după care vine cu propria sa estimare (435.000 de morţi). Pentru aceste cifre, vezi site-ul citat mai sus, în particular link-urile tematice.

„Memoriul” Regelui Mihai I des­tinat preşedintelui Roosevelt, publi­cat pentru prima dată în Mircea Ciobanu, Convorbiri cu Mihai I al României, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991, pp. 245-259, apud Rusan, „Argument la Cartea mor­ţilor”, p. 15. Textul memoriului (care este alăturat scrisorii trimise de rege preşedintelui american Franklin Delano Roosevelt, pe 24 ianuarie 1945), se găseşte şi în volumul Lovitura de stat de la 30 decembrie 1947. Preliminarii militare, conse­cinţe politice, documente selectate şi adnotate de Mircea Chiriţoiu, prefaţă de dr. Florin Constantiniu, Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 1997, pp. 58-79. În mod concret, regele arată următoarele, referindu-se la mai multe dintre nelegiuirile sovie­ticilor: „Cazul românilor prizonieri de război după 24 august 1944 este şi mai grav. De fapt, deşi atunci ostilităţile încetaseră pe frontul româno-sovietic, la 24 august 1944, nu mai puţin de 6.000 de ofiţeri, 6.000 de subofiţeri şi mai mult de 150.000 de soldaţi au fost reţinuţi, internaţi în lagăre şi trimişi peste Prut de către Înaltul Comandament Sovietic. Nu s-a mai auzit niciodată nimic despre ei”. FDR a murit în aprilie 1945, dar chiar dacă ar mai fi trăit este greu de crezut că s-ar mai fi schimbat soarta militarilor români luaţi prizonieri de sovietici, dată fiind bunăvoinţa excesivă arătată de liderii occidentali faţă de aliatul lor Stalin. O serie de istorici români oferă alte estimări privind numărul militarilor făcuţi prizonieri de către sovietici, dar pe fond problema rămîne aceeaşi.

O asemenea lectură, cu voce tare, care se face permanent, a victimelor identificate ale Holocaustului, am auzit la muzeul Yad Vashem din Ierusalim.

Uwe Broessner estimează că „Pînă la sfîrşitul războiului cifrele etnicilor Germani care au luptat în trupele Waffen SS au ajuns la circa 60.000″. Vezi Uwe Broessner, „Etnicii germani din România în WaffenSS. Partea I”, http://www. ba naterra.eu/romana/broessner-uwe-et nicii-germani-din-romania-waffen-ss-partea-i .

În memoriul adresat lui Roosevelt, Regele Mihai I sesiza şi deportarea cetăţenilor români de naţionalitate germană de către sovietici. Stephane Courtois, Pata oarbă a memoriei europene. 23 august 1939: alianţa sovieto-nazistă, Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 2009. Masacrarea a mii de civili sau pri­zonieri de război, iar apoi înmor-mîntarea lor de-a valma, în uriaşe gropi comune, a fost o practică „ordinară” a sovieticilor, care a fost demascată tocmai de nazişti, care au descoperit în timpul războiului mili­tarii polonezi prizonieri, executaţi şi îngropaţi după masacrul de la Katyn. În cartea lui Conquest despre „marea teroare” se vorbeşte despre mai multe asemenea gropi comune, mai mari decît cele de la Katyn, unde acoliţii lui Stalin i-au îngropat pe proprii lor cetăţeni epuraţi, cei mai mulţi membri ai partidului comunist, bolşevici participanţi la revoluţia din 1917, militari, cekişti, membri de partid, etc. Pentru clarificări conceptuale, teo­retice şi politice privind schimbările de regim politic din fostele ţări co­muniste din Europa Centrală şi de Est, vezi Vladimir Tismăneanu (editor), The Revolutions of 1989, Routledge, London and New York, 1999), în particular studiile semnate de Daniel Chirot, S. N. Eisenstadt, Leszek Kolakowski, Timothy Garton Ash, Jeffrey C. Isaac, Tony Judt. De altfel, cartea a fost tradusă şi în limba română, la editura Polirom din Iaşi.


 

 

Bibliografie


Broessner, Uwe, „Etnicii germani din România în WaffenSS. Partea I” (http ://www.banaterra.eu/romana/br oessner-uwe-etnicii-germani-din-romania-waffen-ss-partea-i).

Courtois, Stephane, „Crimele comunis­mului”, în Stephane Courtois, Nicolas Werth, Jean-Louis Panne, Andrzej Paczkowski, Karel Bartosek, Jean-Louis Margolin, Cartea neagră a comunismului. Crime, teroare, represiune, traducere colectivă, cu o addendă la ediţia în limba română alcătuită sub egida Fundaţiei Acade­mia Civică, Editura Humanitas, Bucureşti,    Fundaţia    Academia

Civică, 1998.

Courtois, Stephane, Pata oarbă a me­moriei europene. 23 august 1939: alianţa sovieto-nazistă, Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 2009.

Chiriţoiu, Mircea, Lovitura de stat de la 30 decembrie 1947. Preliminarii militare,  consecinţe politice, docu­mente selectate şi adnotate de Mircea Chiriţoiu, prefaţă de dr. Florin Constantinul, Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 1997.

Rummel, Rudolph Joseph, Lethal Politics: Soviet Genocide and Mass Murder since 1917, Transaction Publishers, New Brunswick, New Jersey, 1990.

Rummel, Rudolph Joseph, Democide: Nazi Genocide and Mass Murder, Transaction Publishers, New Brunswick, New Jersey, 1992.

Rummel, Rudolph Joseph, Death by Government, Transaction Publishers, New Brunswick, N.J., 1994.

Rusan, Romulus (coord.), Cartea mor­ţilor din închisori, lagăre, deportări, Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 2013. ‘

Tismăneanu, Vladimir (ed.), The Revolutions of 1989, Routledge, London and New York, 1999.


*** Dicţionarul explicativ al limbii române (DEX), Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998.

*** Dicţionarul ortografic, ortoepic, morfologic al limbii române (DOOM), Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2005.

*** Dosar SIE 1537, volumul I, Sinteza nr 129/1964, întocmită de U.M. Nr. 0123/I, din 3. II. 1964, semnată de general-maior Nicolae Doicaru.

Florin Mătrescu, Holocaustul Roşu sau crimeleîn cifre ale comunismului internaţional, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Editura şi tipografia „Făt Frumos”, Bucureşti,

*** Raportul final al Comisiei Wiesel pentru studierea Holocaustului în România, 2004 (http://www.antise mitism.ro/uploads/283/comisia-wie sel-raport-final-ro.pdf).

*** Raportul final al Comisiei prezi­denţiale pentru analiza dictaturii comuniste din România, 2006 (http://cpcadcr.presidency.ro/upload

/RAPORT_FINAL_CPADCR.pdf)

0 raspunsuri

Lasă un răspuns

Want to join the discussion?
Feel free to contribute!

Lasă un răspuns