EDITORIAL

Conferinţa de Pace de la Paris (1919) şi atingerea obiectivelor propuse de generaţia paşoptistă: Marea Unire

(The Paris Peace Conference (1919) and the achievement of the objectives proposed by the ‘48 generation: The Great Union)

Sabin DRĂGULIN

Abstract: This contribution aims to outline the main consequences that First World War produced at European level. The author’s wish was to maintain analytical space only in this historical area because Europe represents the cradle of culture and civilization that has produced modernity. Moreover, the two major world conflicts of the last century have caused major global changes. In the first part are briefly presented the changes that the Great War had forcefully imposed on the most intimate aspects of European societies, the major geopolitical changes, the sources of the future global conflict and, above all, the emergence of authoritarian and totalitarian ideologies. The second part was reserved for the description of the fundamental elements underlying the thematic contributions of this issue of the journal Polis. The desire of the coordinator of this issue was to invite a number of senior specialists who, during the decades of research, have brought relevant information for national history. It was a conscious choice, given that we wanted to publish historical texts from the field of fundamental research.

Keywords: First World War, Paris Peace Conference, European civilization, status, crises.

Primul  Război Mondial reprezintă un mo­ment de cotitură în istoria umanităţii. Această afirmaţie este un truism. Însă urmările războiului nu mai intră la categoria banalităţii.

Dacă dorim să realizăm o scurtă trecere în revistă a consecinţelor pe care acest război, sau Marele Război cum apare în istoriografia de limbă fran­ceză, putem să observăm mai multe consecinţe. Încă de la început, doresc să specific că mă voi opri, în scurta mea analiză, doar la Europa, argu­mentul fiind acela că, spaţiul euro­pean, continental sau necontinental, a fost acela în care s-au desfăşurat procese sociale, filosofice, religioase, unice, precum Reforma şi Contra­reforma, Umanismul şi Iluminismul, prima revoluţie industrială, etc. Spa­ţiul european a fost incubatorul ideilor şi concepţiilor care au condus la co­existenţa dintre sacru şi profan, la apariţia unei categorii sociale precum burghezia, la declanşarea revoluţiei de la 1879 şi Declaraţiei drepturilor omului şi ale cetăţeanului, a con­cep­tului de cetăţean, a apariţiei con­cep­tului de naţiune şi stat naţional. Spaţiul occidental – european nu a fost doar incubatorul acestor idei, ci a fost şi zona de iradiere culturală şi civiliza­ţională din care s-au răspândit, valori, concepte, modele, sisteme.

Revenind la tema Primului Război Mondial, din punctul meu de vedere, prima consecinţă a fost prăbuşirea, în Europa, a modelului economic, clasic, liberal, care s-a dezvoltat după victoria revoluţiei franceze de la 1789. După război, în Europa, raportul dintre capi­talul financiar şi cel uman a început să se schimbe, prin introducerea, la nivel macroeconomic, a unor măsuri spe­cifice de politică de stat, a primelor forme ale statului bunăstării sociale (welfare state), urmând ca adevăratele transformări să fie impuse după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial.

A doua consecinţă este că războiul aduce cu sine decesul unui tip de societate, şi anume cea a statusurilor, care a reprezentat o formă de echilibru în interiorul statelor moderne, prin care vechile elite, nobiliare, feudale, au supravieţuit şi s-au reinventat în cadrul noilor societăţi moderne, bur­gheze, capitaliste. Acest melanj între vechi şi nou, între clasic şi modern, între naţionalism şi internaţionalism, era caracteristica fundamentală a unei societăţi burgheze, care se moderniza din punct de vedere civilizaţional, prin introducerea noilor cuceriri ale ştiinţei, în viaţa de zi cu zi a individului, care se dezvolta din punct cultural odată cu apariţia şi răspândirea romantismului şi a pătrunderii unei părţi a societăţii, chiar dacă în continuare timid, în in­teriorul acestei lumi. Ceea ce rămânea de neclintit era modul în care com­ponente importante a societăţii, cum ar fi femeile, ţăranii sau proletariatul, rămâneau în afara jocurilor de putere, fie prin păstrarea unor condiţionalităţi la nivelul acordării dreptului de a vota, fie prin menţinerea unor forme de discriminare, economică, care aveau consecinţe în domeniul educaţional, medical, sau al protecţiei sociale.

A treia consecinţă este că, Marele Război a măturat aceste structuri so­ciale, politice, culturale aducând cu sine un nou tip de societate, societatea de masă. Ruptura socială, datorată diferenţelor de statut între indivizii societăţilor europene existentă înainte de război s-a dizolvat în marea masă a armatelor, unde averea sau nivelul edu­caţiei nu aveau nici o relevanţă în faţa morţii. Solidarităţile create pe front, traumele comune, prăbuşirea ni­velului de trai a clasei mijlocii, au pro­dus un nou tip de mentalitate. Nevoile belice ale fiecărui stat participant la război a condus la scoaterea femeii din rolul său tradiţional de casnică şi preluarea, de către aceasta, a unor funcţii sociale noi, care înainte erau specifice bărbaţilor. Este momentul în care rolul femeii în societate a devenit important şi mai ales vizibil, ceea ce a produs schimbări semnificative în mentalul colectiv.

A patra consecinţă este că, din punct de vedere politic, Primul Război Mondial a însemnat sfârşitul existenţei a mai multor imperii, care s-au dez­voltat în epoca feudală: Imperiul Otoman, Imperiul Ţarist şi Imperiul Austro-Ungar. Presiunea exercitată de naţionalismul popoarelor componente ale acestor imperii a condus la dizol­varea lor şi apariţia unor noi state. În interiorul societăţilor europene, ideile şi idealurile, fondate pe concepte fun­damentale precum: drepturi, naţiune şi stat naţional au provocat, pe fondul dezorganizării instituţionale, adevărate cataclisme sociale ce se vor desfăşura pe parcursul mai multor decenii, şi care vor culmina cu declanşarea celui de-al doilea război mondial.

A cincea consecinţă este că, după război, se instituie primatul ideolo­giilor. Societatea europeană, prin indivizii săi, prin partidele sale, au început să gândească şi să se exprime în spaţiul public în funcţie de criteriile ideologiilor, ceea ce a condus la apa­riţia mai multor rupturi în interiorul so­cietăţilor naţionale. Concepte precum: proprietate, exploatare, democraţie, to­ta­litarism, rasă au devenit obiecte şi subiecte ale discursului public care reflectau ideologiile şi modelele so­cietale impuse de acestea. În această realitate, în care viaţa liniştită şi pre­vizibilă de dinainte de război dispă­ruse în totalitate, apar şi se dezvoltă idei, care vor fi puse în practică de partide extremiste, de extremă stânga sau extremă dreapta care vor însân­gera, încă odată, după trei decenii, Europa. Mai mult, exacerbarea con­cep­tului de rasă va conduce la apariţia Holocaustului, ce a fost o politică odioasă pusă în practică al treilea Reich pentru exterminarea evreilor.

A şasea consecinţă care derivă din cea anterioară, a fost aceea a apariţiei, pentru prima dată în istoria umanităţii a unui regim politic care s-a fondat pe conceptul de clasă: bolşevismul. Isto­riografia mondială a studiat această temă în ultima sută de ani, aducând informaţii noi, interpretări, care ne permit astăzi să avem o imagine clară asupra acestui fenomen epocal, care a influenţat întreaga umanitate. Regimul sovietelor a fost, timp de şapte de­cenii, un actor geopolitic major în istoria europeană şi mondială, şi, prin prezenţa sa sufocantă, a influenţat major şi în sens negativ, destinul naţiunii şi a statului român.

Începând cu a şaptea consecinţă, pătrundem în domeniul specific al istoriei naţionale. Cazul românesc are spectaculozitatea sa. Nu este profund original, dar, pare a fi miraculos. Dacă ne gândim la faptul că, la 1859, până la momentul 5-24 ianuarie, românii locuiau în interiorul mai multor provincii istorice, ce se aflau în com­ponenţa imperiului otoman, ţarist sau habsburgic, apariţia României Mari are o componentă, inevitabil, miracu­loasă. La acest moment al prezentării noastre pare evident că vechiul pro­verb românesc „Dumnezeu îţi dă, dar nu-ţi bagă şi în traistă” a fost cel pe care fondatorii statului şi a naţiunii române l-au avut în minte şi în suflet până la momentul realizării pro­iectului naţional. Elitele politice pa­şoptiste, au proiectat şi început să pună în practică un program politic care, în urma îndeplinirii condiţiilor sale, a condus la apariţia României Mari. Nu este momentul trecerii în revistă a acestor etape, cert este că, paşoptiştii, junimiştii, liberalii şi con­servatorii, au promovat un proiect politic, care, indiferent de modul în care era imaginat să fie pus în aplicare, avea acelaşi obiectiv: crearea unui stat în care să se regăsească toţi românii care trăiau în provinciile istorice. Modul în care elitele politice, culturale şi economice româneşti au ştiut să navigheze pe apele tulburi ale istoriei, pentru a reuşi să creeze un stat (unirea Moldovei cu Ţara Românească), să îşi câştige independenţa prin sacri­ficiul armelor (1877-1878), să impună regimul monarhic constituţional (1880), să participe la jocurile geopolitice din balcani (cele două războaie balcanice, 1912-1913 şi 1913), să modernizeze noul stat (1859-1914), să aleagă a­lianţa învingătoarea din Primul Război mondial (Antanta), să unească Basarabia cu România (martie 1917, în condiţiile în care era un stat învins în război) şi, în fine, cu toate problemele şi inte­resele regionale, să beneficieze, de condiţii favorabile la încheierea Conferinţei de Pace de la Paris, este un parcurs excepţional.

Revenind, toate aceste etape istorice în crearea statului român, au putut să existe pentru că, trecând peste inevitabilele probleme specifice mo­der­nizării şi a creării unei naţiuni, în baza conceptelor de stat naţional, am avut o clasă politică omogenă, atât din punct de vedere social, dar mai ales, din punct de vedere cultural. Aceste elite naţionale, care la 1848, îşi regă­seau rădăcinile în elitele anterioare, de la 1821, ce au fost reprezentate atât de bine de figura lui Dinicu Golescu şi de modul în care acesta a înţeles modernitatea, indiferent de influenţele culturale pe care le-au suferit, pro­venite din spaţiul cultural francez sau german, erau profund conectate la sistemul de valori occidental, de tip burghezo-democratic. Reformele care au însoţit etapele modernizării erau evaluate şi introduse în funcţie de mo­delul de referinţă ideal, care aparţinea spaţiului cultural şi civilizaţional al occidentului. În timpuri grele, de război, atunci când părea că România va dispărea de pe harta lumii, această ambivalenţă culturală, franco-ger­mană, s-a dovedit a fi salvatoare. Nu trebuie să uităm că, existenţa unor elite progermane la Bucureşti, în pe­rioada neagră a ocupării unei părţi importante a statului român, a permis existenţa unui statu-quo care a salvat, statul român şi casa regală. Mai mult, aceleaşi elite, au realizat unirea Basarabiei cu România. După război, elitele profranceze româneşti, casa regală a României au ştiut, să atingă obiectivele propuse de generaţia pa­şop­tistă: Marea Unire.

Pe parcursul acestui număr al re­vistei Polis, dedicat momentelor difi­cile pe care le-a cunoscut România în anul 1919, redacţia revistei a dorit să găzduiască în pagi­nile sale o serie de articole, semnate de specialişti în domeniul istorio­grafic, al sociologiei etc. La momen­tul în care s-a pus problema structu­rării unui astfel de număr, ce are o relevanţă majoră în contextul apropierii cele­brării Păcii de la Trianon, coordo­natorul acestui număr a decis să invite o serie de specialişti seniori, care, pe parcursul deceniilor de cercetare au adus informaţii relevante pentru istoria naţională. A fost o alegere conştientă, în condiţiile în care, s-a dorit pu­blicarea unor texte istorice, care să provină din domeniul cer­cetării fundamentale. Metoda ştiinţi­fică pe care coordonatorul numărului a decis să o aplice în realizarea sumarului este cea de tip cronologic.

Numărul se deschide cu studiul istoricului Ion Calafeteanu şi se intitulează Paris 1919 – România recunoscută ca aliat. Bucuria pe care societatea românească a cunoscut-o la încheierea războiului, după ani de re­stricţii, pierderi umane, boli, privaţiuni şi temeri privind soarta statului era umbrită de tensiunea provocată de aşteptările fireşti privind poziţiile ce vor fi adoptate de marile puteri la Paris. Autorul, realizează o radiografie succintă dar clară asupra aşteptărilor pe care românii le aveau la încheierea războiului citând informaţii publicate în presa timpului. Studiul reuşeşte foarte bine să exprime starea de anxietate a unei clase politice animate de sentimentele naţionale, în condiţiile în care „… la 18 noiembrie 1918, Balfour, ministrul de externe al Marii Britanii, declara în Camera Comunelor că «de la încheierea păcii între România şi puterile inamice, guvernele aliate au considerat şi tratat România ca neutră»”. O astfel de abordare punea în discuţie întreg efortul de război a României şi aducea riscul ca toate suferinţele suferite de români să fi fost în van. Nu trebuie să trecem cu vederea că, din august 1916 şi până la finalul anului 1918, România a suferit pierderi umane enorme: aproximativ 1.300.000 de răniţi şi 700.000 de morţi, adică 20% din populaţia sa. Doar Serbia a mai suferit pierderi umane asemănătoare ca procentaj.

Autorul suprinde foarte bine acţiu­nile diplomatice ale autorităţilor ro­mâne pentru a schimba atitudinea aliaţilor europeni, în condiţiile în care lordul Curzon, iritat de dorinţa unionistă a românilor din Transilvania şi de poziţia rigidă a delegaţiei române în această temă declara cu emfază că „numai Congresul de Pace are cali­tatea de a se pronunţa asupra atribuirii definitive a teritoriilor despre care este vorba”. Poziţia SUA, de a recunoaşte poziţia de beligeranţă a României la încheierea războiului şi atitudinea tranşantă a Departamentului de Stat exprimată aliaţilor europeni, este sur­prinsă foarte bine de autor.

Al doilea studiu ce aparţine isto­ricului Dumitru Preda, se intitulează Acţiunea politică şi diplomatică în apărarea unirii românilor. De la starea conflictuală la războiul româ­no-ungar (noiembrie 1918- aprilie 1919) şi este o sinteză a evenimentelor care s-au desfăşurat pe o perioadă de şase luni, ce au fost deosebit de im­portante pentru destinul postbelic al statului român, evidenţiind coordo­natele acţiunilor de politică internă şi demersurile externe, în cadrul cărora rolul factorului militar a fost evident la momentul încheierii războiului. Con­tri­buţia se deschide cu o afirmaţie pe cât de clară pe atât de importantă, care reflectă situaţia belică a României, ce a cântărit mult în timpul negocierilor de pace de la Paris, şi anume că „Înce­tarea ostilităţilor la 11 noiembrie 1918 a găsit România din nou în tabăra Antantei, colaborând politic şi militar împotriva celui de-al Doilea Reich”.

Analiza ce urmează este axată pe următoarele teme: dorinţa autorităţilor de la Bucureşti de a cunoaşte atitu­dinea aliaţilor faţă de România, şi mai ales faţă de respectarea obligaţiilor asumate de aliaţi pentru ca statul român să intre în război, consecinţele armistiţiului de la Belgrad, rezultate din convenţia din 13 noiembrie 1918, poziţia puternică pe care o avea gu­ver­nul român după adoptarea documen­tului plebiscitar de la 1 decembrie 1918 de la Alba Iulia, raporturile dificile pe care autorităţile româneşti din Transilvania şi de la Bucureşti le aveau cu guvernul Károlyi Mihály care a declarat că nu va renunţa la „integritatea teritorială a Ungarei istorice”, pregătirile în plan militar pe care statul român le-a pus în practică pentru a putea avea mijloacele nece­sare apărării deciziei cetăţenilor Transilvaniei de a se uni cu România, preluarea administraţiei în teritoriul con­trolat de forţele româneşti, efortu­rile diplomatice depuse de autorităţile maghiare de a menţine controlul măcar a unei părţi din Transilvania, activi­tatea antibolşevică a autorităţilor mili­tare şi civile române, protejarea popu­laţiei româneşti etc.

Aşa cum arată şi autorul, studiul publicat în acest număr acoperă doar o parte a evenimentelor, rămânând ca în partea a doua a studiului, ce va fi publicată în numărul din luna august a revistei Polis să fie prezentate şi concluziile.

Al treilea studiu aparţine istori­cului Ştefania Dinu şi se intitulează Anul 1919 şi Curtea Regală a României: Conferinţa de Pace de la Paris şi vizita suveranilor în Transilvania. Doamna Dinu este una dintre cele mai importante specialiste în domeniul regalităţii române. Această contribuţie ne prezintă poziţia clară şi hotărâtă a suveranilor României în anul 1919, pe fondul conflictului armat pe care armata română a trebuit să îl susţină cu armatele bolşevice maghiare, miza principală fiind aceea a punerii în practică a voinţei populare din Transilvania exprimată la 1 decembrie 1918. Textul ne oferă informaţii bo­gate despre modul în care soldaţii români i-au primit pe suverani, aflaţi în vizită pe front. Entuziasmul, starea de spirit înălţătoare a corpului de ofiţeri şi a trupei la momentul în care armata română a trecut Tisa, sub privirile Regelui, aclamaţiile adresate suveranului reflectau o stare de spirit, de descătuşare şi de victorie.

A doua parte a studiului prezintă rolul Reginei Maria la Conferinţa de Pace de la Paris, în contextul dificil, şi adeseori descurajant al negocierilor. Regina avea o „foaie de parcurs” foarte clară: trebuia să ia legătura cu toţi conducătorii Conferinţei pentru a-i convinge să onoreze Tratatul din 1916, obiectivul care trebuia să fie îndeplinit fiind acela că aliaţii trebuiau să înţeleagă legitimitatea cererilor României. Era o misiune de onoare. Aşa cum arată şi Regina, atitudinea acesteia a fost în sensul depăşirii oricărei forme de orgoliu personal şi de dorinţă de a-şi crea un tip de imagine şi de aceea primul lucru pe care l-a făcut atunci când a ajuns la Paris a fost acela de a se informa şi de a primi sfaturi de la primul ministru Ionel Brătianu pentru „ cine trebuie să văd, cum trebuie să mă comport, în ce fel pot fi de folos”. Această atitudine i-a făcut onoare iar toate întâlnirile pe care le-a avut cu presa şi cu demnitarii străini au avut un singur obiectiv: recunoaşterea rolului României în război iar consecinţa acestuia să fie recunoaşterea creării României Mari.

Al patrulea studiu pe care revista noastră îl găzduieşte este semnat de istoricul Alexandru Ghişa şi se inti­tuleaxă, România şi prima experienţă comunistă în Ungaria. Autorul pre­zintă principalele evenimente care au precedat conflictul armat dintre România şi Ungaria. Informaţiile oferite de autor, în prima parte a studiului, sunt foarte importante şi în acelaşi timp se vor dovedi necesare pentru a înţelege contextul, problematica şi importanţa evenimentelor care s-au desfăşurat în anul 1919. În a doua parte a studiului autorul explică cu multă acurateţe modul în care dizolvarea monarhiei bicefale şi apariţia bolşevismului în Ungaria au fost elemente fundamen­tale care au permis României să impună, aproape, recunoaşterea drep­turilor românilor în Transilvania şi recunoaşterea actului de la 1 decem­brie 1918. Unul din argumentele im­portante pe care istoricul îl foloseşte este acela al clarificării poziţiei SUA faţă de Austro-Ungaria şi faţă de Ungaria. Recunoaşterea statutului de beligerant al României de către SUA, implica în mod automat intrarea cu drepturi depline a României la masa tratativelor şi impunerea unei poziţii de superioritate şi chiar de forţă în raport cu guvernul maghiar al lui Mihály Károly. Poziţia naţionalistă a Ungariei, declararea Republicii, şi ul­te­rior lăsarea întregii puteri „în mâinile proletariatului poporului un­gar”, au fost tot atâtea argumente pentru autorităţile de la Bucureşti, pentru a cere ca doleanţele fireşti, naţionale, să fie recunoscute. Autorul realizează, totodată, o radiografie exactă a situaţiei politice interne din Ungaria, a partidelor politice, a ideilor care erau la ordinea zilei în politica maghiară, dar şi a poziţiei ezitante a puterilor Antantei care avant la lettre aduce o lumină asupra viitorelor poli­tici ale marilor puteri faţă de mişcări politice sau regimuri de sorginte şi esenţă totalitară. O contribuţie valo­roasă în cadrul studiului este şi partea ce priveşte rolul liderilor români din Transilvania pentru apărarea dreptu­rilor românilor. În fine, studiul se încheie cu o prezentare a modului în care armata şi autorităţile române au acţionat în Transilvania şi Ungaria pentru a respinge acţiunile armatelor bolşevice maghiare.

A cincea contribuţie a numărului aparţine istoricului militar Jănel Tănase. Domnul Tănase este un respectat specialist în domeiul istoriei militare, zona sa de expertiză fiind aviaţia militară în perioada primului război militar. Studiul Armata română în campania de limitare şi lichidare a expansionismului bolşevic din estul şi centrul europei. Divizia 6 Infanterie Focşani în apărarea României Mari (1917-1918) vine să-l completeze în mod fericit pe cel al istoricului Alexandru Ghişa. În prima parte a lucrării, auto­rul prezintă modul în care unităţile armatei române, cu accent pus pe cele de aviaţie militară, au ştiut să răspundă imperativelor militare, în luptele desfăşurate împotriva trupelor bolşevice din Basarabia. Este evident că, în contextul realităţilor complicate pe care Primul Război Mondial le provocase în diferite gubernii ale fostului imperiu ţarist, dorinţa româ­nilor basarabeni de a se uni cu România a provocat furia bolşevi­cilor, care au încercat, în limita posi­bilităţilor, să împiedice realizarea acestui deziderat. Intervenţia armatei române, aşa cum a arătat şi autorul, nu doar că a permis punerea în practică a dorinţelor basarabenilor de unire, dar şi apărarea acestora în faţa jafurilor şi abuzurilor practicate de trupele ţariste bolşevizate.

În a doua parte a studiului este prezentată contribuţia pe care Divizia 6 Infanterie Focşani o va avea pentru eliberarea teritoriilor aflate sub ocu­paţie, în noaptea de 28 octombrie-10 noiembrie 1918, pentru a înainta în teritoriul controlat de inamic. În a doua parte a misiunii efectivele divi­ziei au fost dislocate eşalonat în Transilvania, fiind puse la dispoziţia Comandamentului Trupelor din Transilvania, până la data de 28 no­iembrie 1919. În a treia parte a mi­siunii „Divizia 6 Infanterie a acţionat ofensiv, începând cu 16 aprilie 1919, împotriva celor mai puternice şi fanatice trupe ungare, Divizia de secui, la nord, în regiunea Carei, ulterior, în cooperare cu celelalte mari unităţi, a acţionat pe direcţia generală vest împotriva forţelor bolşevice ungare şi ucrainiene la Tisza, Uglar, Beregszasz, Csab şi Munkacs, reuşind să stabi­lească legătura cu trupele cehoslo­vace”. Autorul, continuă prezentarea acţiunilor diviziei după retragerea din Ungaria, ajungând să fie dislocată în Oltenia, pentru a asigura paza fron­tierei de sud-vest, până la clarificarea relaţiilor cu Serbia.

A şasea contribuţie este semnată de sociologul Mihai Milca. Domnia sa face o sinteză deosebit de interesantă a perioadei în care s-a desfăşurat  Conferinţa de Pace de la Paris. Pe parcursul studiului, autorul observă cu acuitate că „tratatele semnate de pu­terile învingătoare, ţările aliate şi asociate cu statele învinse Germania, Austria, Ungaria, Bulgaria şi Turcia nu au constituit un conclav al păcii şi reconcilierii continentale, întărit de documente cuprinzând prevederi lim­pezi, juste, edificatoare, proceduri şi mecanisme eficiente menite să îm­piedice odată pentru totdeauna repe­tarea ororilor Marelui Război. A fost o pace însufleţită de mari iluzii care nu a adus însă şi pacificarea Europei. Aceste afirmaţii sunt importante şi reprezintă, în opinia mea, cheia de lectură prin care poate fi analizată Conferinţa de Pace de la Paris.

Analiza subiectelor privind Con­ferinţa se încheie cu cel de-al şaptelea studiu, prezentat de istoricul Victor Rizescu. Autorul ne propune o temă interesantă: Multiculturalismul ca me­mo­rie colectivă. Disocieri în jurul Tratatului de la Trianon. La înche­ierea războiului, reprezentanţii marilor puteri, pe modelul impus de preşe­dintele american Woodrow Wilson, vor încerca să impună un sistem de garanţii bazate pe valorile respectului reciproc între state şi ale acceptării multiculturalismului în interiorul sta­telor naţionale. Modul în care s-au pus în practică aceste deziderate s-a reflectat în prevederile tratatelor de pace semnate cu statele învinse. Modelul a eşuat rapid, iar presiunile naţiunilor au provocat apariţia regi­murilor autoritare şi totalitare pe întin­derea întregii Europe continentale. Acest rezultat a fost cauzat pe de o parte de nemulţumirile ţărilor învinse, Germania in primis, a acţiunilor de tip revizionist în Europa Centrală şi de Est a Ungariei, iar pe de altă parte, de pasivitatea Franţei şi a Angliei în raport cu ţările care doreau abolirea prevederilor Tratatului de la Versailles.

Istoricul Gheorghe Sbârna ne pre­zintă a opta contribuţie care se inti­tulează, Primul Parlament al României Mari. Ratificarea hotărârilor privind unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei 3-6 noiembrie 1919. Studiul său se înscrie în tematica numărului dar, prezintă un moment istoric particular, acela al ratificării, de către primul parlament al României Mari a hotărârilor privind unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei.

În prima parte, autorul prezintă modul în care au fost inaugurate, în ziua de 20 noiembrie 1919, în sala Ateneului Român, lucrările parlamen­tului. În prezenţa unui public numeros şi a unei atmosfere plină de entuziasm, înălţătoare, Regele Ferdinand a pre­zentat Mesajul Tronului. Ne referim aici la încheierea unui ciclu istoric, deschis, aşa cum am arătat în prima parte a editorialului, de paşoptişti. Prin prezenţa reprezentanţilor din Vechiul Regat, din Basarabia, Bucovina, Transilvania, Maramureş, Crişana şi Banat, se îndeplineau obiectivele politice al proiectului de ţară paşoptist; realizarea României Mari. Detaliile tehnice pe care istoricul le prezintă sunt importante, pentru că, acest subiect a fost prea puţin abordat în istoriografia românească, considerân­du-se, poate, că ratificare acestor ho­tărâri este un fapt normal, şi ca urmare nu este nevoie să se aprofundeze subiectul. Nu este aşa. Din luările de cuvânt al liderilor politici din Basarabia, Transilvania sau de la Bucureşti, dar şi al altor demnitari sau înalte feţe bisericeşti, răzbat doleanţe, idealuri, frustări, aşteptări, speranţe. Concluzia acestei contribuţii o regă­sim foarte bine în cuvintele exprimate în ziarul „Unirea” drept „cea mai importantă zi din istoria parlamentului românesc”.

A noua şi ultima contribuţie a numărului tematic, prezintă un subiect particular şi mai puţin cunoscut în istoriografia românească. Studiul pu­blicat de istoricul militar Oşca Alexandru se intitulează Contribuţia primului ataşat militar român în SUA, maior Livius Teiuşanu, la războiul de întregire 1919-1953. Domnul Oşca a reuşit să aducă în atenţia contempo­ranilor viaţa şi destinul unui personaj fascinant a diplomaţiei române de la începutul secolului al XX-lea, diplo­matul militar Livius Teiuşanu, în urma cercetărilor sale din arhive. În cadrul acestei contribuţii se observă foarte bine cum au existat, alături de marile personalităţi ale istoriei româneşti, ce au luptat pentru recunoaşterea dreptu­rilor politice ale românilor, în docu­mentele internaţionale ale Conferinţei de Pace de la Paris, oameni de ex­cepţie, care au rămas necunoscuţi nu doar marelui public, dar şi a unei părţi importante a specialiştilor. Un astfel de exemplu îl oferă Livius Teiuşanu. În calitate de ataşat militar în cadrul ambasadei noastre de la Washington, a contribuit la sensibilizarea opiniei publice americane la cauza românilor. Nu trebuie să uităm, cât de important a fost că SUA, contrar tendinţelor exprimare de diplomaţia aliaţilor din Antantă pentru o bună perioadă din perioada Conferinţei de Pace, a recunoscut statutul de beligerant al României. Teiuşanu, a fost un patriot, un naţionalist, iar pentru aceste lucruri a avut de suferit în deceniile care au urmat, sfârşindu-şi zilele într-un mod nedemn, în perioada regimului comunist.

Apasă aici pentru a adăuga propriul text