Constituţia ca un scenariu. Consideraţii despre constituţionalism şi învăţarea constituţională în postcomunism
Constituţia ca un scenariu. Consideraţii despre constituţionalism şi învăţarea constituţională în postcomunism
(The constitution as a script. Considerations on constitutionalism and constitutional learning in postcommunism)
Venelin I. GANEV
(…) La șapte ani după dramaticele evenimente ale anului 1989, constituționalismul[1] a devenit o realitate în multe, dacă nu în toate țările est-europene. Cu toate acestea, problema modului în care trebuie studiat și analizat acest fenomen rămâne deschisă. Ar trebui, oare, să pornim de la premisa potrivit căreia constituționalismul este un ansamblu prestabilit de norme și modele comportamentale care s-au cristalizat de-a lungul experienței politice occidentale și care trebuie acum „interiorizate” de către actorii politici est-europeni? Sau ar trebui să renunțăm la ideea conform căreia constituționalismul are o esență transculturală, pentru a ne concentra atenția, în schimb, asupra modurilor specifice în care influența crescândă a interacțiunilor instituționalizate modelează comportamentul politic?
Acest eseu reprezintă o încercare de a aduce în prim-pan valoarea euristică a acestei din urmă abordări. Luând ca exemplu Bulgaria, mă voi referi la o serie de probleme legate între ele – Au influențat regulile constituționale comportamentul elitei? În ce fel? Cum ar trebui să privim aceste schimbări? – cu scopul de a lămuri manifestările concrete ale unui constituționalism „funcțional” într-un context postcomunist. Acest obiectiv presupune „despachetarea” conceptului de constituționalism, adică delimitarea atât a zonelor de la nivelul relațiilor dintre elite unde normele constituționale au și un impact real, cât și a vechilor modele comportamentale care au rămas impermeabile la schimbare. (…)
Majoritățile tiranice și drepturile constituționale: față în față cu limitele regulii majorității
Faptul absolut surprinzător că Bulgaria a depășit așteptările în privința respectării regulilor democrației a fost treptat recunoscut până și de cei mai neîncrezători observatori politici occidentali[2]. De-a lungul ultimilor câțiva ani, tânăra și fragila democrație a navigat cu succes printre furtuni de violență, a cunoscut o succesiune de alegeri parlamentare, prezidențiale și locale, a instituit un model de transfer pașnic al puterii și a diminuat simțitor tensiunile interetnice[3].
Pentru analiza de față, touși, de un interes special este modul în care elitele au făcut față problematicei chestiuni a limitelor constituționale impuse tiraniei majorității. Întotdeauna o amenințare reală pentru democrație[4], măsuri legislative percepute ca un atac violent, deliberat și amenințător al majorității împotriva drepturilor constituționale au fost adoptate în Bulgaria, cauzând serioase perturbări. O analiză mai atentă a genezei, a formei și a soartei lor va facilita schițarea schimbărilor subterane care au modelat atitudinile elitei politice și înțelegerea semnificației Constituției ca un instrument de reglementare a comportamentului elitei. Prima – și, potențial, cea mai distructivă – încercare de a limita drepturile unui grup particular de cetățeni a fost inițiată de facțiunea naționalistă din cadrul Partidului Socialist Bulgar (PSB), fost comunist. Profitând de valul naționalist bulgar ce s-a stins rapid după aceea, acest grup de politicieni părea hotărât să blocheze intrarea partidului etnicilor turci, cunoscut și sub numele de Mișcarea pentru Drepturi și Libertăți (MDL), pe scena politică[5]. După discuții aprinse, un text care scotea în afara legii partidele politice etnice a fost integrat în noua Constituție (art. 11.4), fiind imediat folosit de către naționaliști ca un temei legal pentru contestarea constituționalității MDL în fața Curții Constituționale.
Printr-o hotărâre crucială, Curtea a declarat că MDL nu este partid neconstituțional[6]. Deși unii experți s-au grăbit să tragă concluzia că raționamentul Curții este „prea firav și fragil… pentru a oferi o garanție foarte solidă”[7], evenimentele ulterioare au demonstrat că, sub toate aspectele, interdicția constituțională impusă partidelor etnice a fost îndepărtată: cel puțin trei organizații turcești și poate o duzină de organizații ale rromilor au fost legal înregistrate, permițându-li-se participarea la alegerile locale generale[8].
Următoarea campanie a fost provocată de opoziția necomunistă atunci când, în cele din urmă, a câștigat majoritatea în alegerile parlamentare din 1991. De-a lungul mai multor luni, trei legi de „lustrație” (ce limitau drepturile foștilor demnitari comuniști) au fost adoptate consecutiv. (…)
Imediat după adoptarea lor, constituționalitatea acestor legi a fost contestată în fața Curții Constituționale. Curtea a hotărât că amendamentele la Legea Creditelor și Băncilor încalcă principiul constituțional al egalității tuturor cetățenilor și constituie o violare a art. 1 al Convenției Internaționale nr. 111, „Despre discriminare în relațiile de muncă și profesionale”, la care Bulgaria este parte, și, de aceea, aceste amendamente sunt neconstituționale[9]. Legea pensiilor revizuită a vut o soartă similară. Justiția a dispus că modificarea legislativă a definiției „încadrării în muncă” reprezintă o „abolire sau o limitare a dreptului la securitate socială” (art. 51 din Constituție) și, ca atare, este neconstituțională[10]. Oarecum surprinzător, Curtea a confirmat noua lege universitară. Însă, după aceea, nou formata coaliție PSB-MDL a abrogat legea și toți membrii vechii gărzi nomenclaturiste universitare și-au recăpătat triumfători vechile poziții.
Acest episod marchează finalul experienței bulgărești de „lustrație” și, în general, finalul eforturilor legislative de a lansa politici cu iz de discriminare de jure. Deși majoritățile parlamentare adoptă, în mod curent, legi care sunt apoi criticate de lideri ai opoziției pentru că violează drepturile constituționale, fiind, ulterior, invalidate de Curte (…), din 1992 nu s-a mai întreprins niciun efort concertat de a limita drepturile unor grupuri bine precizate de cetățeni.
Ce concluzii pot fi trase din această istorisire? În primul rând, că elitele bulgărești nu s-au „metamorfozat” peste noapte în responsabili politici toleranți și respectuoși ai drepturilor. Mult mai aproape de realitate, se poate afirma că atât liderii politici, cât și minorități semnificative ale electoratului împărtășeau ceea ce Richard Hofstader caracterizează drept „opinia normală” a acelora care se bucură de sprijinul popular, anume că „drepturile” extinse la oponenții politici vor fi exercitate într-o manieră care este „intrinsec subversivă și ilegitimă”[11]. În același timp, totuși, se pare că, pe măsură ce confruntările politice evoluau, percepțiile politicienilor se schimbau, atitudinile lor se modificau și strategiile lor se redefineau. Pe scurt, ca să folosim definiția sugestivă dată de Nancy Bermeo învățării politice, „vechile convingeri au fost abandonate”[12]. (…)
Însă efectul de „constituționalism” poate fi cel mai bine analizat dintr-un punct de vedere „structural”. În mediul postcomunist, marcat de schimbări rapide, Constituția creează probleme funcționale elitelor politice, care – în urma, probabil, a unei analize „cost-beneficiu” de inspirație dahliană[13] – s-au decis să evite costisitoarea necesitate de a-și elimina brutal oponenții de pe scena politică, fără a renunța, totuși, la ambiția de a deține controlul în lupta politică permanentă cu adversarii lor. Acceptarea reticentă a drepturilor opoziției ca parte a realității constituționale nu ține, astfel, de o înnobilare a dispozițiilor lor interioare. Ea arată, mai degrabă, că, atunci când examinarea judiciară are loc, nicio parte a elitelor nu poate strânge suficiente resurse pentru a compensa consecințele acestei revizuiri, toate lumea trebuind să-și adapteze comportamentul în consecință. Mai mult, rezolvările pe cale constituțională ale conflictelor politice au fost până la urmă acceptate, uneori, pentru că ele au apărut actorilor ca niște consecințe neintenționate ale acțiunilor lor anterioare. Toate ambiguitățile care au înconjurat statutul constituțional al MDL s-au disipat nu pentru că PSB a adoptat dintr-o dată o viziune despre lume democratică, ci pentru că a urmărit cu încăpățânare, în toate reuniunile constituționale, să scoată în afara legii MDL și a eșuat.
Ceea ce este esențial când vorbim de Constituții, arată M. J. C. Vile într-un important studiu, „nu este că ele pot înfrâna o societate plină de oameni răi, ci că ele pot analiza comportamentul politic în anumite direcții, mai degrabă decât în altele”[14]. În Bulgaria, comportamentul elitelor pare să fi fost „canalizat” departe de formele extreme ale tiraniei majorității. Mai important, totuși, experiența țării sugerează că rareori, sau chiar niciodată, „educația” în problemele constituționalismului se face printr-o iluminare a spiritelor necivilizate; se poate spune, mai curând, că ea „progresează” atunci când proiecte specifice eșuează ca rezultat al interacțiunii instituționale. Semnificația trainică a Constituției nu trebuie evaluată ținând cont de dominația triumfalistă a vechilor elite retrograde asupra înaltelor temeiuri morale ale constituționalismului veritabil. Constituția modelează comportamentul efectiv numai dacă și atunci când campaniile murdare ale politicienilor mărunți sunt zădărnicite într-un cadru instituțional structurat.
A învăța pentru a face ce? Defetismul parlamentar deliberat și sfârșitul arbitrariului
Așadar, se pare că, în Bulgaria, barierele împotriva tiraniei majorității au fost efectiv stabilite. Ar trebui atunci să presupunem că în Bulgaria constituționalismul „se coace”? Este Bulgaria pe drumul spre „maturitatea constituțională”?
Aceasta, cred eu, este o problemă prost pusă. Ea presupune că putem închipui cu ușurință un spectru continuu de varietăți care merge de la „constituționalismul de fațadă” la „constituționalismul matur” și că, ajutați de criterii obiective, putem plasa fără probleme fiecare țară „undeva între” cei doi poli. Dacă, pentru o anumită țară, constituționalismul pare a se „depărta” de semnele obiective care marchează traseul către „maturitate”, atunci el va fi rapid etichetat – deși probabil că un cuvânt mai exact în acest context ar fi „desființat” – drept „formal”, de „fațadă”. Dimpotrivă, dacă viața politică din statul în cauză arată anumite trăsături pe care analiștii sunt deprinși să le asocieze cu democrațiile liberale occidentale, aceasta întărește ideea potrivit căreia are loc „un progres” treptat către „maturitate”[15]. (…)
În continuare, voi examina în mod critic două ipoteze care pot fi derivate din teoria potrivit căreia constituționalismul „de tranziție” fie „se dezvoltă”, fie „rămâne pipernicit”, și voi încerca să demonstrez de ce ele sunt empiric inadecvate și conceptual sărace. Prima ipoteză ar fi cea potrivit căreia, dacă elitele au renunțat la ideea permanentă de a se înlocui una pe cealaltă, ele vor învăța cum să coopereze. A doua ipoteză postulează ideea că, dacă elitele respectă normele Constituției, atunci gradul de arbitrariu în actul de guvernare va fi substanțial redus.
De la confruntare la cooperare
Suntem oare îndreptățiți să presupunem că, o dată ce elitele și-au însușit obiceiul de a coexista cu partea rivală lor, au și fost puse bazele cooperării între ele? Chiar și o analiză sumară a moravurilor bulgare sugerează că răspunsul la această întrebare este negativ. Elementul important pe care trebuie să-l înțelegem este că manifestările de „necooperare” nu pot fi bine surprinse de categoriile specifice cadrului analitic care descrie sistemele constituționale fie ca „autentice”, fie ca „de fațadă”, categorii care, în mod invariabil, pun accentul pe „excludere”, „violarea drepturilor” și „haos”. Prin contrast, modul dominant de ne-cooperare în Bulgaria poate fi cel mai bine descris ca defetism parlamentar deliberat, ca o strategie prin care elitele politice se supun ele însele procedurilor constituționale, având siguranța că inițiativele lor vor fi contracarate, pentru a da apoi vina pe eșecul proiectului legislativ, pe oponenții lor politici. Înfrângerea totală este considerată a fi preferabilă încheierii unui compromis cu celelalte facțiuni și, oricum, mai apropiată de strategia respectivilor actori. (…) Vorbind mai concret, opoziția are, de regulă, o predilecție pentru două proceduri specifice care nu au cum reuși dacă nu sunt acompaniate de un efort de a ajunge la un fel de compromis cu facțiuni ale majorității: 1) stabilirea ordinii de zi a Parlamentului și 2) voturile de neîncredere.
Lideii opoziției parlamentare (…) evită contactele cu liderii fostului partid comunist. De obicei, la începutul ședințelor zilnice ale Adunării Naționale, o mână de politicieni din opoziție încercau să pună pe ordinea de zi inițiative pe care ei le considerau importante, după care majoritatea își încorda mușchii, respingând toate propunerile de modificare a ordinii de zi. Lipsa deranjantă a oricărui tip de plan sau de manevră tactică arată că înfrângerea era acceptată ca un lucru firesc și, probabil, chiar dorită: ea servea ca probă pentru acuzațiile de „tiranie” aduse majorității, constituind muniție proaspătă în războiul mediatic. Excluderea inițiativelor opoziției de pe ordinea de zi relevă, într-adevăr, câteva trăsături negative ale democrației bulgare, sugerând în același timp că, utilizând descrierea sardonică pe care Andrei Pleșu a dat-o unor probleme similare din România, „opoziția diletantă este gata să se declare satisfăcută cu acțiuni de gherilă fragmentare care duc la rezultate minime”[16].
A doua procedură constituțională utilizată de opoziție este cea a votului de neîncredere. Succesiunea voturilor de neîncredere ocazionate de evenimente diverse precum „primul-ministru dansând în aceeași zi în care paisprezece soldați sunt uciși într-un accident” sau „eșecul de a împiedica dezvoltarea crimei organizate” sau „criza grânelor” a produs invariabil unul și același efect: guvernul a supraviețuit votului fără niciun fel de probleme. Chiar și atunci când un cabinet a avut sprijinul unei coaliții, o situație care, aparent, este favorabilă celor care urmăreau demiterea guvernului, prezentarea unei moțiuni nu era precedată de niciun fel de negocieri sau de alte încercări de a atrage voturi din partea majorității la putere. Astfel, efortul formulării unor alternative politice poate fi în mod convenabil evitat atunci când elitele opoziției „învață” cum să folosească procedurile constituționale care le legitimează pentru că, „opunându-se” guvernului, ele „își fac datoria”.
Majoritățile la putere, în schimb, optează adeseori pentru o altă formă de defetism parlamentar deliberat: adoptarea acelor legi despre care oficialii guvernamentali știu dinainte că vor fi respinse de Curtea Constituțională. (…)
Constituționalism și arbitrariu
A doua ipoteză care urmează a fi testată este că, dacă se respectă Constituția, gradul de arbitrariu în actul guvernării va fi redus. În multe privințe, această ipoteză este susținută de probe. De exemplu, organizațiile pentru apărarea drepturilor omului din Bulgaria au raportat că, în această țară, nu s-au mai făcut deloc arestări politice din 1989 încoace[17]. Această tendință pozitivă, totuși, a fost acompaniată de un fenomen pe care îl voi numi dislocarea arbitrariului („the displacement of arbitrariness”). Dacă, în trecut, puterile arbitrare erau exercitate de stat împotriva propriilor săi cetățeni, azi arbitrariul caracterizează modul în care este gestionată proprietatea statului.
În prezent, Bulgaria se bucură de dubioasa reputație de a fi „țara cea mai prost gestionată din Europa”[18]. S-ar putea strânge, cu ușurință, o carte despre corupție în mai multe volume, dacă cele mai flagrante cazuri de jaf comise de funcționarii publici ar fi corect înregistrate. Guvernul lui Jan Videnov (ianuarie 1995 – mai 1997) a excelat la acest capitol. Când, sub presiunea FMI, guvernul a decis să privatizeze Compania Plama Oil, era cert că această companie va fi cumpărată de un „holding” misterios, condus de oameni de afaceri apropiați „mai marilor partidului”, Andrei Lukanov și Krassimir Premianov, deși investitori străini cu o reputație impecabilă s-au arătat interesați de afacere. Rezultatul: pierderi în venitul statului, iminentul colaps al companiei și adâncirea presimțirilor sumbre ale investitorilor străini, deja extrem de sceptici[19]. În noiembrie 1995, guvernul a ridicat restricțiile la exportul de grâu, a acordat licențe companiilor care faceau parte din cercul privilegiat „Orion”, din care însuși Videnov face parte cu mândrie și lipsă de scrupule; imediat după aceea, sute de mii de tone de grâu au fost transportate peste graniță[20]. Rezultatul: Bulgaria a fost aruncată în abisurile unei acute crize a grânelor, ceea ce prevestea o iarnă extrem de grea. Supusă presiunii din partea Guvemului, Banca Națională a fost de acord, în 1996, să refinanțeze bănci1e private care se aflau în pragul falimentului. Nu mai este de mirare că toate băncile ale căror operațiuni fuseseră revitalizate prin subvenții generoase erau proprietatea și constituiau obiectul de activitate al unor membri din diverse rețele „afiliate” la partidul ex-comunist, bănci care, cu promptitudine, au irosit banii în „afaceri” alese cu grijă. Rezultatul: prăbușirea sistemului bancar, inflație cu trei cifre și distrugerea economiilor a peste 80% din populație[21]. (…)
În acest context, ar însemna să facem o aserțiune parțială dacă am afirma că etapa în care a fost depășită dorința (împărtășită de ambele părți) de a-i elimina de pe scena politică pe adversari este urmată de etapa în care elitele se declară a fi reprezentanți ai constituționalismului de tip occidental, versați în qui-pro-quo-urile politicilor parlamentare. De asemenea, ar fi prezumțios să tragem concluzia că respectul pentru drepturile constituționale este incompatibil cu răspândirea puterii arbitrare. Elitele indiferente au învățat să invoce principii constituționale – precum „separarea puterii” sau „discreția administrativă” – cu scopul de a izola cercurile de favoritisme de atenția publică. (…)
Așa cum a arătat analiza precedentă, constituționalismul este animat de eforturile elitelor politice de a găsi ocazii pentru a-și stabili dominația în arena politică și pentru a profita de pozițiile lor strategice din interiorul complicatului dispozitiv instituțional. „Conștientizarea” faptului că elitele „au câștigat” poate fi rezumată astfel: ele au învățat să participe la o serie de interacțiuni structurate care au loc în absența unor încercări evidente de a limita drepturile sau de a submina procedurile democratice, au învățat să-și adapteze comportamentul potrivit unor exigențe constituționale într-un mediu social marcat de deficiența radicală a tuturor mecanismelor de întărire a responsabilității politice și să combine o slabă activitate politică cu complicitatea la prădarea pe scară mare a proprietății statului.
Constituționalismul în Bulgaria funcționează cu adevărat: majoritățile acționează într-o manieră circumscrisă, încercările de a supune cu forța „societatea civilă” sunt irelevante și nicio acțiune stabilită nu are vreo șansă de a-și elimina oponenții politici și instituționali. Cu toate acestea, el nu „lucrează” în direcția îndeplinirii obiectivelor celor mai presante ale practicii politice moderne: „elaborarea unui polis modern și funcțional”[22].
Cel puțin două concluzii se impun celor ce vor să înțeleagă mai bine funcționarea sistemelor constituționale incipiente. Mai întâi, ei trebuie să recunoască faptul că modurile de interacțiune instituționalizată între elite – sau „fenomenologia” comportamentului indus constituțional – se încadrează într-o varietate mai largă decât vor să ne facă sa creadă simplele descrieri care accentuează „acceptarea regulilor fundamentale” sau „încălcarea normelor de bază”.
În al doilea rând, devine imperativă interpretarea funcționării Constituției în lumina unui set de întrebări pertinente. Ce tip de presiune poate convinge elitele să coopereze? Ce interese trebuie mobilizate pentru a stăvili răspândirea corupției? Ce mecanisme trebuie să funcționeze dimpreună cu Constituția ca să permită apariția umui stimulent pentru acțiuni politice efective? Doar după aceea poate fi elaborat un program de cercetare ca să promită remedierea lipsurilor vechilor cadre explicative.
Concluzie: Constituția ca obiect de învățare și dialectica autorității și constrângerii
Experiența bulgară ne atrage atenția asupra faptului că substanța ideilor constituționale funcționează inevitabil într-un context socio-politic particular și, de aceea, studiul comportamentului politic poate fi relevant doar dacă ia în considerare importanța relativă a unui mare număr de factori care modelează manifestarea concretă a constituționalismului. Dinamica politicii postcomuniste sugerează că regulile constituționale sunt rareori „internalizate” sau, din contra, „disprețuite” cu totul; în schimb, ele sunt folosite. Iată de ce „abundența de împliniri” ale democrației bulgare poate fi cel mai bine explicată în felul următor: elitele bulgare se supun regulilor constituționale pentru că ele le oferă diverse posibilități. Afirmația că, acceptând constrângerile, elitele câștigă în putere nu mai poate șoca. Ideea se găsește chiar în miezul ințelegerii lui Madison a constituționalismului: constrângerea elitelor va mări capacitatea lor de a dezvolta potențialul organizatoric specific unei ordini constituționale, va genera noi posibilități de acțiune politică și va oferi locuri de dezbatere pentru acțiuni guvernamentale salutare „care, altfel, nu ar fi existat”[23]. Totuși, se pare că, în Bulgaria, dialectica autorității și constrângerii se manifestă într-o manieră complet diferită. Politicienii bulgari au fost „înzestrați” cu autoritate nu asemenea unor ingineri cărora li se dau unelte, ci ca niște actori cărora li s-a prezentat un scenariu. Fără un scenariu, actorii trebuie să facă eforturi suplimentare pentru a improviza și a-și crea din nimic personajele în fața unui public cu așteptări nestructurate. Cu toate acestea, Constituția le oferă roluri cu care să se identifice, scenarii pe care să le joace și un limbaj de care să se folosească. Astfel, elitele reușesc să dețină strania abilitate de a prezenta o serie de conflicte ca pe o dramă plină de sens ce va fi apreciată ca atare.
Această traiectorie a „învățării constituționale” este posibilă numai datorită dualității specifice Constituției ca obiect de învățare, dualitate minunat surprinsă de metafora „lege fundamentală”. Pe de o parte, ea este lege, un ansamblu de reguli care trebuie respectate în procesul politic; pe de altă parte, ea este și un fundament, o bază pe care se va clădi edificiul guvernării efective. Rezumând ideile prezentate mai sus, consider că elitele bulgare au învățat cum să respecte Constituția ca lege, dar sunt incapabile și nedispuse de a o utiliza ca pe un instrument organizațional pentru edificarea unui stat puternic etc. Putem spune, astfel, că sistemul politic constituțional bulgar este, din punct de vedere legal, prost guvernat.
Analiza trăsăturilor specifice constituționalismului bulgar întărește pledoaria pentru o caracterizare mai subtilă a modurilor particulare în care toleranța și conflictul, respectarea regulilor și arbitrariul se amestecă într-un context postcomunist. Normele și constrângerile constituționale nu funcționează ca factori anistorici ce urmează o traiectorie predeterminată. Mai degrabă, ele sunt închise invariabil într-o structură dinamică de stimulente ale căror dimensiuni trebuie analizate cu atenție. Un lucru pare, totuși, cert: societatea bulgară este devastată – pentru a utiliza o frumoasă distincție făcută de Tocqueville – nu de „crimele revoltătoare” ale liderilor autocratici înclinați să disprețuiască Constituția, ci de „micile vicii” ale unei pletore de funcționari de rând care aleargă după rente strecurându-se printre „porțile” pe care ea le lasă deschise[24].
Traducere de Aida Onofrei
și Adelina Huminic
Note
[1] Termenul „Constituționalism” este folosit aici pentru a desemna un set de regulamente și proceduri legale, instituite cu scopul de a instituționaliza interacțiunea între elitele politice și a impune limite asupra exercitării puterii. Vezi Carl Friedrich, Man and his Government, McGrow Hill, New York, 1963; Jon Elster, „Introduction”, în Jon Elster și Rune Slagstad (eds), Constitutionalism and Democracy, Cambridge University Press, Cambridge, 1988, pp. 1-20; Stephen L. Elkin, „Constitutionalism: Old and New”, în Stephen L. Elkin și Karol Soltan (eds), A New Constitutionalism, University of Chicago Press, Chicago, 1993, pp. 20-37.
[2] Juan J. Linz și Alfred Stepan, Problems of Democratic Transition and Consolidation, Johns Hopkins University Press, Baltimore, 1996, pp. 333-343.
[3] Vezi, pentru o discuție (destul de mult impregnată de „wishful thinking”) despre „distincția de invidiat” a Bulgariei, J. F. Brown, Hopes and Shadows, Duke University Press, Durham, 1994, p. 104.
[4] Vezi Michael Burton, Richard Gunther și John Higley, „Introduction: Elite Transformation and Democratic Regimes”, în Richard Gunther și John Higley (eds), Elites and Democratic Transformation in Latin America and Southern Europe, Cambridge University Press, Cambridge, 1992, p. 3.
[5] Rumiana Kolarova, „Tacit Agreements in the Bulgarian Transition to Democracy: Minority Rights and Constitutionalism”, The University of Chicago Roundtable, 1993, pp. 31-38.
[6] Decizia 4/92 publicată în Decizii și hotărâri ale Curții Constituționale, vol. I, pp. 67-95.
[7] Jon Elster, „Constitution-Making in Eastern Europe: Rebuilding the Boat in Open Sea”, în Joachim Hesse (ed.), Administrative Transformation in Central and Eastern Europe, Blackwell Publishers, Oxford, 1993, p. 200.
[8] Singura formațiune căreia i s-a refuzat înregistrarea până acum a fost unul din numeroasele grupuri ce pretind că reprezintă așa-numita „minoritate macedoneană” din Bulgaria.
[9] Decizia 8/92, Decizii … , vol. I, p. 120.
[10] Decizia 11/92, Decizii … , vol. I, p. 148.
[11] Richard Hofstader, The Idea of a Party System, The University of California Press, Berkeley, 1969, p. 7.
[12] Nancy Bermeo, „Democracy and the Lessons of Dictatorship”, Comparative Politics, aprilie 1992, p. 281.
[13] Referire la „axioma” lui Robert Dahl după care „cu cât costurile suprimării depășesc costurile toleranței, cu atât mai mare este șansa (de supraviețuire) pentru un regim competitiv”, în Polyarchy, Yale University Press, New Haven, 1973, p. 15.
[14] M. J. C. Vile, Constitutionalism and the Separation of Powers, Clarendon, Oxford, 1967, p. 287.
[15] Vezi Marcin Krol, „Where East Meets West”, în The Global Resurgence … , p. 358.
[16] Andrei Pleșu, „Post-Totalitarian Pathology: Notes on Romania’s Six Years After December 1996”, Social Research, Vol. 63, vara 1996, p. 561.
[17] Venelin I. Ganev, „Prisoniers’ Rights, Public Services and Institutional Collapse in Bulgaria”, în East European Constitutional Review, toamna 1995, p. 76.
[18] The New York Times, 28 octombrie 1996, p. A4.
[19] Vezi Dimitar Peev, „«Plama» v siankata na Lukanov i Premianov”, în Kapital 35/96, 2-8 septembrie.
[20] Detalii uimitoare despre această „operație” au fost dezvăluite de Slavi Pashovski, ambasadorul Bulgariei la Națiunile Unite, într-un interviu la National Public Radio, difuzat în 20 septembrie 1996. Doresc să-i mulțumesc lui Henry Carey pentru că a înregistrat interviul pentru mine.
[21] „Bulgarian Update”, East European Constitutional Review, primăvara-vara 1996.
[22] Harry Eckstein, „On the «Science» of the State”, în Stephen Graubard (ed.), The State, W. W. Norton, New York, 1979, p. 16. Pentru o analiză pătrunzătoare a acestei probleme în contextul studiilor postcomuniste, vezi Stephen Holmes, „Cultural Legacies or State Collapse? Probing the Postcommunism Dilemma”, în Michael Mandelbaum (ed.), Post-Communism: Four Perspectives, Council of Foreign Relations Press, 1996, pp. 22-77.