Contextul geopolitic al primelor alegeri parlamentare în România Mare. 1918-1919

[Geopolitical context of the first Parliamentary Elections in Great Romania. 1918-1919]

 Gabriel DOLINSCHI

Abstract: The geopolitical context of the first parliamentary elections in Great Romania 1918-1919 is the result of the research undertaken at the National Archives of Romania. At the end of the research resulted a comprehensive documentary material that is the basis of the article resulting from the application of descriptive and analytical research methods. The historical study of the organization and of the first parliamentary elections in Greater Romania required a multi-level approach: social; political; administrative; military. The necessity and urgency of organizing the first parliamentary elections in Greater Romania was imposed by the DEMOCRATIC LEGITIMATION OF THE GREAT UNION. The information obtained argues and complements the momentum picture of the Romanian society at that time.

Keywords: The Great War, elections, political elites, civil society, democracy.

Introducere

Încheierea ,,Marelui Război” găsește România ca stat aliat de partea învingătorilor în cadrul Antantei. Momentul este marcat de dispariția prin disoluție a trei imperii: German, Austro-Ungar și cel Otoman, ceea ce va reprezenta o conjunctură favorabilă înfăptuirii ,,Marii Uniri” a românilor într-un singur stat național. După mai mult de doi ani de război, din care ,,707 zile sub cultura pumnului german”^[1] (durata ocupației germane), întreaga suflare românească era conectată cu gândul la Marea Unire. Sunt trăiri profunde clădite în timp și despre care Constantin Rădulescu-Motru spunea ,,Nu este țară în Europa, care în decursul secolului al XIX-lea să fi fost mai mult stăpânită de ideologia naționalismului ca România”^[2]. Aceste trăiri profunde pot fi identificate drept efervescență românească îngemănată cu luciditatea, starecareacoperea întreaga suflare românească angajată în procesul de prezervare, creștere și alimentare a sentimentelor unioniste. Rolul central în acest proces a revenit elitelor culturale și politice românești provenite din cele mai diverse domenii: oameni au bisericii, învățători, literați, istorici, juriști, mulți dintre aceștia formați în marile universități ale Europei de la: Paris, Berlin, Viena, Praga. Contribuția elitelor intelectuale constituie liantul care a permis clădirea temeinică și durabilă a unui proiect societal. Fundamentul acestei construcții se găsește ancorat profund în conștiința românilor, iar trăinicia edificiului este garantată de evenimentele istorice marcante: Unirea sub Mihai Viteazul; Revoluția de la 1821; Revoluția de la 1848; Unirea principatelor 1859; Războiul de independență 1877-1878, toate fiind parte a ceea ce istoriografia autohtonă a identificat drept Procesul de renaștere națională a României. Elitele intelectuale au avut deopotrivă funcția activă și activizantă pe linia pregătirii societății pentru desăvârșirea Marii Uniri, construcţia României Mari şi a conştiinţei naţionale. Deopotrivă trebuie menționat aportul eroic al armatei române instruită și condusă de ofițeri români formați în instituțiile de învățământ militar românesc din fostul regat sau în academiile militare din Europa^[3].

Altfel spus, elitele românești au imaginat, pus în practică și sprijinit proiectul politic al realizării României Mari care a început cu revoluțiile din țările române de la 1848 și s-a încheiat cu Tratatul de la Trianon[4]. Unul din momentele cruciale din perioada războiului a fost reprezentat de anul 1917, anul în care armata română, alcătuită din țărani, a dat dovada eroismului și sacrificiului final. Discursul regelui Ferdinand (23 martie 1917), aflat în vizită pe front, la Răcăciuni, adresat  militarilor Armatei a II-a este elocvent: „Vouă fiilor de ţărani care aţi apărat cu braţul vostru pământul unde v-aţi născut, unde aţi crescut, vă spun Eu, Regele vostru, că pe lângă răsplata cea mare a izbândei care vă asigură fiecăruia recunoştinţa neamului nostru întreg, aţi câştigat totodată dreptul a stăpâni într-o măsură mai largă pământul pe care v-aţi luptat. Eu, Regele vostru, voi fi întâiul a da pildă. Vi se va da şi o largă participare la treburile statului. Arătaţi – scumpii mei ostaşi – demni de încrederea ce Ţara şi Regele vostru pun în voi şi împliniţi-vă ca până acuma datoria voastră cu sfinţenie. Să trăiască scumpa noastră Ţară şi viteaza ei armată, nădejdea şi fala ei!”

După război, Regele și clasa politică au dus la împlinire promisiunile făcute pe front, fiind adoptată reforma agrară prin exproprierea marii proprietăţi^[5] şi introdus votul universal^[6]. Promisiunile ținute și împlinite ale regelui, concretizate în legea fundamentală, au contribuit la ridicarea moralului armatei române masată în Moldova, în 1917, și despre care academicianul Ioan-Aurel Pop relevă ,,…circa 460.000 de militari, armată înzestrată cu armament modern cumpărat din străinătate și instruită de misiunea militară franceză condusă de generalul Henri Mathias Berthelot. Regina Maria a organizat sub patronajul său Crucea Roșie și i-a însuflețit pe militari în luptă, chiar prin prezența pe front”^[7]. În luna iulie 1917, trupele austro-ungare şi germane se pregăteau să atace Moldova de la sud la nord. Ofensiva acestora a fost respinsă de militarii români: La Mărăşti (11 – 19 iulie); Mărăşeşti (24 iulie- 6 august) şi Oituz (26 iulie – 9 august). Victoriile armatei române au adus speranță în societate, însă aceste succese nu au putut fi puse în valoare din cauza părăsirii frontului de către soldații armatei ruse confruntate cu dezertări masive datorate frământărilor revoluției bolșevice ce cuprinsese Rusia. Ioan-Aurel Pop arată că: ,,În urma revoluției din Rusia, Imperiul Țarist a ajuns în pragul prăbușirii. Ideile de stânga și bolșevice au pătruns până în cele mai îndepărtate provincii unde s-au creat, după modelul din metropolă, sovietele (consilii)”. Armata țaristă, pe parcursul anului 1917, a intrat într-un accentuat proces de dezagregare, fenomenul accelerându-se cu revoluția bolșevică din octombrie 1917. Istoricul David R. Marples relevă în cartea sa: ,,După ce au luat frâiele statului, bolșevicii au emis imediat «Decretul asupra păcii», un document utopic care pornea de la prezumția că puterile aflate în război vor declara o pace fără anexări”^[8]. Germania și-a continuat înaintarea prin țările baltice, Polonia și Belarus punând presiune pe armatele concentrate în jurul Petrogradului. Cuprinsă de febra bolșevică armata rusă nu putea face față unei Germanii mânată de ultimele succese repurtate. Situația este redată de David R. Marples: „Pentru supraviețuirea statului bolșevic era esențială încheierea unui armistițiu”^[9]. În continuare același autor argumentează: „Lenin a reacționat vehement, cerând semnarea imediată a unui tratat de pace și amenințând cu demisia în cazul în care decizia nu va fi adoptată”^[10]. Rușii sunt împinși spre pacea cu germanii iar imaginea acelor negocieri este redată de Marples: „Ignorând cererile președintelui american Woodrow Wilson de a-i respecta cele ,,14 puncte” Germania a prezentat noi termeni de încheiere a păcii, care nu puteau fi negociați….Chiar și așa, Comitetul Central Bolșevic a acceptat termenii”^[11]. Pe 3 martie 1918 la Brest-Litovsk se va semna tratatul de pace dintre Puterile Centrale și Rusia. De la această dată Rusia părăsește Antanta încheind pace separată cu Puterile Centrale. În aceste condiții, România rămâne fără singurul său aliat în zonă și este expusă pericolului dispariției ca stat prin ocuparea teritoriului său de armatele Puterilor Centrale.

Dramatismul situației forțează autoritățile române să inițieze negocieri pentru încheierea păcii și a semnării unui tratat separat cu Puterile Centrale. Acesta va fi semnat la 7 mai 1918 (Tratatul de pace de la Buftea – București) încheiat de România cu Germania și Austro-Ungaria. Semnarea acestei părți contravenea obligațiilor asumate de România cu Antanta la momentul intrării în război dar, în realitate, această pace nu a însemnat abandonarea aliaților. Ioan-Aurel Pop explică această situație: ,,Autoritățile române au reușit să convingă aliații tradiționali că pacea cu Germania și Austro-Ungaria (semnată în mai 1918, la București) nu a fost o trădare (cum apreciau unii), ci o soluție temporară de neevitat, respinsă la momentul oportun. România pierduse 340.000 de militari, avusese 300.000 de răniți și 115.000 de prizonieri și dispăruți”^[12]. Tratatul adurat doar până înnoiembrie 1918, când România revine în luptă de partea aliaților: ,,… în noiembrie 1918, România a reluat operațiunile contra Puterilor Centrale, iar armistițiul cerut de Germania atunci a găsit România alături de Antanta”^[13]. Prin această decizie de politică externă salutară și oportună, eroismul ostașilor români, faptele lor de arme și spiritul jertfei dovedite pe parcursul războiului nu au fost inutile.

Pacea, atât de mult dorită de europeni, nu a însemnat doar bucuria victoriei sau durerea înfrângerii, ci și, odată cu demobilizarea forţelor combatante, pe fondul marasmulului şi al haosului inerente efectelor războiului, fenomene de exacerbare şi perpetuare a violenţelor şi brutalizarea generală a societăţii (G. Mosse). Dezvoltarea acestor fenomene poate fi explicată și prin crearea vidului de putere politică și administrativă urmare a dispariției celor trei imperii. Pe acest fond socio-politic Transilvania va cunoaște exeperiențele altor provincii foste austro-ungare caracterizate prin condiții sociale precare, lipsuri, conflicte entice, jafuri, contrabandă etc. Ca urmare s-a impus militarizarea teritoriului, această formă de organizare fiind aplicată deopotrivă de maghiari și de români. Diferența consta în obiectivele diametral opuse ale celor două părți, și anume, păstrarea poziției dominante în cazul populației maghiare și preluarea administrației și instalarea ordinii pentru constituirea consiliilor și ulterior desfăşurarea plebiscitului în vederea alegerii delegaților fiecărei circumscripții, pentru populația majoritară. Dispariția Imperiului austro-ungar a fost percepută de cercurile politice de la Budapesta ca drept oportunitate pe linia afirmării năzuințelor creării ,,Ungariei Mari” prin alipirea teritorială a Transilvaniei. Mânați de aceste ambiții decidenții de la Budapesta, împreună cu elitele maghiare locale au procedat la organizarea unor structuri paramilitare menite a îndeplini misiuni subversive care să susțină interesele Budapestei. Din rândul acestor organizații făceau parte foști combatanți ai armatei austro-ungare. În timp, aceste organizații au devenit tot mai active și mai puternice în Transilania, mai ales după încheierea armistițiului din 11 Noiembrie 1918 de la Compiègne. ,,Toate organizaţiile paramilitare constituite în Ungaria aveau în structura lor secţii care se ocupau cu activităţi speciale, în primul rând cu activitatea de spionaj”^[14].

Cele mai active organizații maghiare din Transilvania în acele împrejurări au fost:,,Uniunea Generală Maghiară de Apărare a Rasei” („Orszagos Magyar Fejvedo Szovetség”) sau „Garda zdrenţăroşilor” („Rongyos Gárda”) condusă de maiorul Héjjas și „Uniunea Foştilor Combatanţi” („Orszagos Tüzharcos Szövetség”).

Imediat după semnarea armistițiului aceste organizații au întrepris în Transilvania acțiuni violente și subversive menite a descuraja populația majoritar românească cu scopul de a destabiliza, intimida, inhiba, anula și/sau anihila acțiunileconsiliilor. În paralel cu acțiunile amintite, care vizau în mod direct populația majoritar românească, aceste organizații au întreprins acțiuni de boicot a plebiscitului și ulterior a primelor alegeri parlamentare organizate și desfășurate în România Mare. Tactica aleasă de aceste organizații a fost de a pune presiune pe maghiari pentru a nu-și nominaliza reprezentanți și candidați atât pentru plebiscit, cât și pentru primele alegeri parlamentare. Situată într-o asemenea paradigmă, cele două organizații au impus o politică de boicot exprimatăprin retragerea tuturor magistraților și grefierilor pentru a zădărnici organizarea și desfășurarea oricăror acțiuni democratice și implicit organizarea plebiscitului și a alegerilor parlamentare din România Mare, scopul final fiind delegitimarea demersului democratic ,,In corpore”. Prin aceste modalități de luptă politică s-a dorit argumentarea ideii că „alegerile sunt ilegale”. În aceeași linie, organizațiile amintite au procedat la a întreprinde acțiuni subversive de intimidare a candidaților români în toate demersurile democratice. Mărturie sunt documentele de candidatură a românilor din Transilvania care au renunțat și revenit asupra candidaturii de mai multe ori, motivul invocat fiind  ,,alegerile sunt ilegale”. Prin comparație, trebuie menționat că pe întreg teritoriul fostului regat, în cazurile renunțării la candidatură, erau invocate alte cauze sau situații: boala, situații familiale etc., dar în niciun caz ,,ilegalitatea alegerilor” chiar dacă în spate se găseau jocurile partidelor politice. În concluzie, aria acțiunilor subversive a acestor organizații era Transilvania. Supusă ,,asaltului” acestor organizații extremiste, populația majoritar românească nu a întârziat în a se organiza pentru a se apăra. Astfel au apărut ,,Gărzile Naționale” menite a preîntâmpina orice acțiune ce ar fi generat destabilizare și implicit împiedicarea atingerii dezideratului, scopul final fiind sprijinirea consiliilor în preluarea administrației, menținerea și apărarea ordinii publice alături de susținerea efortului în realizarea unirii cu România. În componența ,,Gărzilor Naționale” au intrat români foști combatanți care s-au constituit în patrule înarmate având ca obiectiv imediat susținerea populației majoritar românești cu misiunea preîntâmpinării acțiunilor violente, subversive și destabilizatoare în Transilvania inițiate de organizațiile maghiare ce vizau direct afectarea sprijiniului pentru Consiliul Național Român Central.

În plan extern

La data de 24 august 1918, la Paris, s-a înființat Comitetul Național Român, avându‑l președinte pe Take Ionescu şi membri: Octavian Goga, Vasile Lucaciu, Dr. Constantin Angelescu și Ioan Theodor Florescu. Legitimitatea Comitetului a fost recunoscută de cele patru puteri ale Antantei, în ordine cronologică: Franța (29 septembrie), Statele Unite ale Americii (23 octombrie), Marea Britanie (29 octombrie) și Italia (9 Noiembrie), fiind „exponentul intereselor națiunii române din Austro‑Ungaria”. Trebuie amintit că de la semnarea armistițiului președintele american Woodrow Wilson a propus părților, învingători și învinși, un program de urmat în 14 puncte. Documentul statua posibilitatea naţiunilor din fostul imperiu Austro‑Ungar de a‑şi decide singure soarta. Harta în baza căreia delegația română la Conferința de pace de la Paris a negociat:

Fig. 1.

Sursa:  Mesagerul de Sibiu / Autorul hărții Prof. A.D. Athanasiu expert al delegației române.

Demersuri democratice

Legitimat și recunoscut, Comitetul Național Român își asumă și integrează în acțiunile sale puncte din programul președintelui american, pilon central fiind democrația și alegerile libere. Au fost organizate consiliile și plebiscitul în urma căruia au fost aleși câte cinci delegați în fiecare circumscripție. Au rezultat 1.228 de delegați, câte cinci pentru fiecare circumscripție electorală, reprezentanți ai tuturor categoriilor sociale, clerici, învățători, tinerimea universitară, din rândul corpului profesoral de la școală civilă și gimnaziu, liceu, institut pedagogic și teologic, meseriași, câte doi aleși ai fiecărei societăți culturale, dar și din fiecare secțiune județeană a Gărzilor Naționale reprezentată de câte un ofițer și un soldat. Astfel, între cei 1.228 de delegați se găseau 628 de delegați reprezentați ai burgheziei naționale și ai intelectualității, iar 600 de delegați au fost aleși prin vot universal. Toți cei 1.228 delegați aleși în mod democratic devin posesori de documente oficiale („credenționale”). La 20 noiembrie 1918, prin Actul Convocării, este anunțată Marea Adunare Națională de la Alba Iulia din data de 1 decembrie 1918, „cetatea istorică a neamului nostru”.  Întrunită la 1 decembrie 1918, Marea Adunare Națională de la Alba Iulia a adoptat rezoluția de unire a Transilvaniei cu România. În efervescența momentului, alegerile sunt anunțate a se desfășura în ianuarie 1919. La data de 24 ianuarie urmau să se întrunească în ședință solemnă cele două camere ale parlamentului pentru a legifera făurirea României Mari. Cu toate acestea nu s-au putut organiza alegerile în ianuarie din cauze multiple: lipsa unui cadru legal și normativ unitar; administrația era incapabilă încă să ducă la îndeplinire organizarea și desfășurarea primului exercițiu electoral; incompatibilități ale legislației încă funcționale în Transilvania, Bucovina, Banat, Regat și Durostor, Caliacra. Prin urmare, alegerile nu s-au desfășurat în luna ianuarie, fiind amânate pentru luna mai, apoi pe rând în iulie și septembrie pentru ca în final să aibă loc în noiembrie 1919. Mai exact în datele de 2, 3 și 4 s-a votat pentru Adunarea Deputaților, respectiv 7, 8 și 9 pentru Senat.

Analizând evenimentele Ioan‑Aurel Pop a evidențiat următoareleaspecte:

Hotărârea de unire a Transilvaniei cu România, adoptată la 1 decembrie 1918, cuprinde nouă puncte, care au în centrul lor următoarele idei:

1. „Adunarea Națională a tuturor românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească” decretează unirea acestor români și a teritoriilor locuite de dânșii cu România.
2. Se rezervă teritoriilor sus‑indicate autonomie provizorie, până la întrunirea Adunării Constituante.

• Se emit principiile fundamentale de alcătuire a noului stat român.

1. Se cere Congresului de pace să asigure dreptatea și libertatea tuturor națiunilor mari și mici și să elimine războiul din raporturile internaționale.
2. Se adresează un salut „fraților din Bucovina”, care se uniseră cu trei zile înainte cu România.
3. Sunt salutate națiunile eliberate din jugul Austro‑Ungar.

• Se cinstește memoria eroilor români sacrificați pentru libertatea și unitatea națiunii române.
• Se mulțumește Puterilor Aliate (Antantei) pentru că au scăpat civilizația din „ghearele barbariei”.

1. Se decide înființarea Marelui Sfat Național Român, ca reprezentant al „națiunii române din Transilvania, Banat și Țara Ungurească”.

Singurul articol dintre cele nouă care are subpuncte (anume șase) este cel de‑al treilea. Acesteaconcretizează principiile alcătuitoare de stat: libertatea națională a „popoarelor conlocuitoare”; libertatea confesională a tuturor cultelor din stat; vot universal, egal, direct și secret pentru ambele sexe, de la 21 de ani în sus, libertatea presei, de asociere, de întrunire și de gândire, reforma agrară radicală, drepturi pentru muncitorimea industrială echivalente celor din statele cele mai avansate din Apus. Termenul de autonomie este folosit de două ori în textul Rezoluției menționate. Prima utilizare a sa apare la începutul actului, anume la articolul al II‑lea: „Adunarea Națională rezervă teritoriilor sus indicate (Transilvania, Banat și Țara Ungurească) autonomie provizorie până la întrunirea Constituantei, aleasă pe baza votului universal”. După cum se vede, este vorba despre decretarea autonomiei teritoriilor locuite în majoritate de români, unite cu România (circa 100.000 de km²), teritorii privite în întregimea lor. În al doilea rând, chiar și acestor teritorii Adunarea le‑a propus autonomie provizorie, doar până la întrunirea Adunării, alese prin vot universal, menite să dea Regatului României o nouă Constituție. Toate aceste prevederi au fost respectate în linii mari, iar Transilvania cu Banatul și Părțile vestice s-au încadrat definitiv în România, fără nicio autonomie, doar după trecerea unui interval de timp. Prima și cea mai importantă decizie a Adunării Naționale nu a fost autonomia provizorie a provinciei (provinciilor), ci „decretarea” unirii lor cu România. Punctul nodal al documentului este tocmai unirea românilor și a teritoriilor menționate cu România. Iar această unire vizează şi Partium sau „Părțile ungurești” (în sensul de regiunile locuite de români situate spre Ungaria), adică este vorba despre Crișana, Sătmar, Maramureș, Solnoc, Ung, Bereg, Ugocea etc. Unire a fost „decretată” de către cei 1.228 de delegați, aleși în chip democratic și posesori de documente oficiale („credenționale”), reprezentanți ai tuturor românilor în cauză. Este drept că decidenții unirii, în spirit european, s-au ocupat pe larg de tema minoritățile naționale și confesionale din Transilvania și de soarta lor din Regatul României, pentru că românii nu au dorit să se transforme din asupriți în asupritori. Între „principiile fundamentale la alcătuirea noului stat român” unificat, Adunarea Națională a stabilit: „deplina libertate națională pentru toate popoarele conlocuitoare” și „egala îndreptățire și deplina libertate confesională pentru toate confesiunile din stat”. „Deplina libertate națională” este explicată clar, fără putință de interpretări paralele, și ea însemna, pentru autorii Rezoluției, dreptul „popoarelor conlocuitoare” de a se „instrui, administra și judeca în limba proprie”, de „a fi reprezentate în corpurile legiuitoare” ale României, de a fi reprezentate în guvernarea țării”^[15].

În acea perioadă, a marilor transformări istorice și a atingerii idealurilor naționale, sentimentele patriotice se exprimau în libertate. Atât cei 1.228 de delegați, cât și masele de oameni care au dorit să fie prezente la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918 au avut sentimentul că sunt actori ai unei istorii care se prefăcea sub ochii lor. Atunci, în lumina principiilor enunțate, a fost adoptată hotărârea de a organiza alegeri parlamentare în luna ianuarie 1919 în toate provinciile românești și la 24 ianuarie 1919 (trimitere clară la Unirea Principatelor de la 1859) urmau să se întrunească în ședință comună Adunarea Deputaților și Senatul pentru a proclama Marea Unire. Efervescența românească îngemănată cu luciditatea era îmbrățișată de toți românii și deopotrivă de casa regală, însă procesul desprinderii de fostul Imperiu Austro-Ungar și de Ungaria condusă de bolșevicii lui Béla Kun nu a fost ușor. Începutul anului 1919 în Ungaria este marcat de înlăturarea regimului liberal al contelui Mihaly Karoly și instalarea la data de 21 martie 1919 la Budapesta a regimului bolșevic condus de Béla Kun care proclamă Republica Sovietică a Sfaturilor din Ungaria^[16]. Noul lider al Ungariei era, așa cu ne arată Jacques de Lunay: ,, (…) evreu, născut la 1886 în Transilvania; sublocotenent în armata ungară, fusese făcut prizonier. În timp ce era într-un lagăr de prizonieri la Tomsk a devenit bolșevic, înainte de a i se alătura lui Lenin la Petrograd”. Personalitatea liderului bolșevic Béla Kun este prezentată de Jacques de Launay: „Acest personaj excesiv de nervos nu-și controla reacțiile și se comporta adesea în mod excesiv și fără prudență”. Având în vedere caracterizarea făcută de Launay putem specula că deciziile regimului său erau în fapt o reacție a propriilor opinii și convingeri bolșevice, ceea ce a condus la eșecuri elocvente: eșuarea negocierilor dintre regimul lui Béla Kun și aliați; atacul asupra trupelor române din munţii Apuseni în noaptea de 15-16 aprilie 1919. Armata română a respins atacul și a trecut la ofensivă pe o linie a frontului de la Tisa până la Mureș luând sub control orașele Salonta, Oradea, Carei și Satu Mare. Armata maghiară se regrupase la Debrețin situație pentru care Marele Cartier General Român a cerut Comandamentului aliat din Orient aprobare, și o primește, pentru înaintarea trupelor române până la Tisa. La comanda armatei române din Transilvania se afla generalul Gheorghe Mărdărescu care a atacat în zona Szolnoc – Budapesta rupând liniile de apărare maghiară și la data de 3 august Brigada 3 Roșiori, comandată de colonelul Gheorghe Rusescu, a intrat fără luptă în Budapesta[17].

Discutând despre acest episod important pentru România, în contextul dificil al negocierilor de la Paris, Marples prezintă următoarea concluzie: ,,Sprijinită de puterile Antantei, armata română a invadat și comuniștii au fugit”^[18]. Armata română a înlăturat regimul bolșevic de la Budapesta, cei mai mulți dintre oamenii lui Béla Kun fiind nevoiți să fugă în Rusia. Situația liderului bolșevic după înlăturarea de la putere este evocată de Launay: ,,Arestat, apoi eliberat, a revenit în Rusia în vara anului 1920, după cel de-al II-lea congres al Cominternului”^[19]. Vorbind despre rolul și importanța acțiunilor armatei române în Transilvania și dincolo de Tisa, Ioan-Aurel Pop ne arată că: ,,…românii au luptat în continuare în anul 1919 ‒ prin campania din Ungaria ‒ pentru stăvilirea ideologiei bolșevice și sovietice care amenința să cucerească Europa până în centrul său”^[20]. Campania reușită a armatei române în Ungaria și eliminarea regimului bolșevic de la Budapesta au avut un impact important și în Transilvania, diminuând din impactul acțiunilor subversive ale organizațiilor paramilitare conduse de la Budapesta. Climatul social propice organizării și desfășurării primelor alegeri parlamentare din România Mare și făurirea statului national unitar roman a devenit astfel posibil.

Debutul  reorganizării administrative

După aproape doi ani de război și cam tot atât de ocupație a armatei germane pentru două treimi din teritoriul Vechiului Regat, condițiile sociale și conjunctura politică impun autorităților tânărului stat reorganizarea și integrarea administrativă a teritoriilor românești care se aflaseră sub ocupația austro-ungară și se găseau într-un vid de putere politică și administrativă după dispariția imperiului. Totodată se impunea consolidarea ,,Marii Uniri“ prin ratificarea de către parlament a tratatelor de unire cu România. Aceste stări de lucruri au constrâns autoritățile și instituțiile statului român să elaboreze şi să emită o serie de acte normative menite să definească cadrul legal în baza căruia s-au organizat şi desfăşurat primele alegeri parlamentare din România Mare.

În acest context au fost elaborate DECRETE-LEGE ELECTORALĂ (distinct pentru fiecare provincie) dar și alte acte normative, încă dinaintea datei de 1 decembrie 1918, continuând să apară pe durata întregului an 1919, până în luna octombrie. Acestea se completează și alcătuiesc arhitectura sistemului electoral a Noului stat unificat România Mare.

Cele mai importante au fost:

• DECRETUL-LEGE 3.272 din 5 Noiembrie 1918 publicat în Monitorul Oficial Nr. 183 din 6 noiembrie 1918.
• DECRETUL-LEGE 3.402 din 14 Noiembrie 1918 publicat în Monitorul Oficial Nr.191 din 16 noiembrie 1918.
• DECRETUL-LEGE 3.674 din 13 Decembrie 1918 publicat în Monitorul Oficial Nr.213 din 14 Decembrie 1918.
• DECRETUL-LEGE 3.675 din 13 Decembrie 1918 publicat în Monitorul Oficial Nr.220 din 22 Decembrie 1918.
• DECRETUL-LEGE 777 din 18 Februarie 1919 publicat în Monitorul Oficial Nr.261 din 19 Februarie 1919.
• DECRETUL-LEGE 1.040 din 4 Martie 1919 publicat în Monitorul Oficial Nr.273 din 1 Martie 1919.
• DECRETUL-LEGE 1.718 din 2 Mai 1919 publicat în Monitorul Oficial Nr.14 din 3 Mai 1919.
• DECRETUL-LEGE 2.087 din 2 Iunie 1919 publicat în Monitorul Oficial Nr.37 din 3 Iunie 1919.
• DECRETUL-LEGE 2.903 din 8 Iulie 1919 publicat în Monitorul Oficial Nr.66 din 9 Iulie 1919.
• DECRETUL-LEGE 3.600 din 21 August 1919 publicat în Monitorul Oficial Nr.103 din 26 August 1919.
• DECRETUL-LEGE 3.620 din 24 August 1919 publicat în Monitorul Oficial Nr.103 din 26 August 1919.
• DECRETUL-LEGE 3.621 din 24 August 1919 publicat în Monitorul Oficial Nr.103 din 26 August 1919.
• DECRETUL-LEGE 3.593 din 30 August 1919 publicat în Monitorul Oficial Nr.107 din 31 August 1919.
• DECRETUL-LEGE Nr. 4.230 din 2 Octombrie 1919 publicat în Monitorul Oficial 134 din 3 Octombrie 1919.
• DECRETUL-LEGE 4.234 din 6 Octombrie 1919 publicat în Monitorul Oficial Nr.139 din 9 Octombrie 1919.

Pe scurt, este legiferat pentru prima dată în România votul universal, drept pe care îl au doar bărbaţii care au împlinit vârsta de 21 de ani. Astfel numărul alegătorilor a crescut exponențial prin comparație cu votul cenzitar existent până atunci. Date fiind condiţiile României preponderent rurale ţărănimea dobândeşte greutate electorală cu impact clar şi direct asupra vieţii politice, ceea ce se va reflecta în prima parte a anilor ’20 asupra eșichierului politic autohton. Rata de reprezentare creşte, prin comparație cu sistemul anterior al votului cenzitar: un deputat la 30.000 de locuitori; un senator la 70.000 de locuitori. Universităților din: București, Iași, Cluj, Cernăuți și Chișinău le sunt repartizate câte un mandat de senator de drept, ales de către profesori și agregați titulari dintre aceștia.

Pentru a candida pentru un post în Adunarea Deputaților, cadrul legal și normativ prevedea următoarele condiții:

1. Să fie cetățean român;
2. Să dețină exercițiul drepturilor civile și politice (să nu fi fost condamnat);
3. Să aibă vârsta minimă de 25 de ani;
4. Să aibă domiciliul real în una din comunele României reîntregite;

Pentru a candida pentru un post în Senat erau necesare următoarele condiții:

1. Să fie cetățean roman;
2. Să dețină exercițiul drepturilor civile și politice (să nu fi fost condamnat);
3. Să aibă vârsta de 40 de ani împliniți;
4. Să aibă domiciliul real în una din comunele României reîntregite.

Fiecare candidat are dreptul de a-și depune candidatura pentru Adunarea Deputaților și/sau pentru Senat în cel mult două circumscripții electorale. Sunt delimitate circumscripțiile electorale, mai exact fiecare județ va forma o circumscripție electorală care va fi coordonată de un Birou Electoral Central condus de un președinte magistrat ajutat de magistrați și de grefieri. Secțiunile și subsecțiunile de votare vor fi conduse de un președinte de secție de votare care va fi magistrat (judecător) sau cel puțin magistrat stagiar asistat de un grefier. Sunt stabilite incompatibilitățile, cine poate candida și cine nu. Aici trebuie menționat faptul că sunt considerați nedemni a fi alegători sau aleși: cei aflați sub interdicție, alienații, deținătorii caselor de prostituție sau jocuri de noroc, criminalii condamnați, condamnații de instanțele judecătorești militare pentru dezertare, comercianții în stare de faliment, până la reabilitare, cei care au comis acte de dușmănie împotriva statului român sau a națiunei române, cei care s-au sustras de la recrutările orânduite de autoritățile statului român sau au refuzat prestarea jurământului de credință, cei care declară că renunță la cetățenia română sau își rezervă dreptul de a opta pentru o cetățenie străină, militarii și toate funcțiunile retribuite de stat, asistații sociali.

Au dreptul de vot doar posesorii certificatului de alegător și care sunt înscriși în lista de alegători. La intrarea în secțiunea, subsecțiunea de votare alegătorul prezintă membrilor secției actul de identitate și certificatul de alegător. Se verifică existența înscrierii alegătorului în lista de alegători, după care acesta semnează în listă și primește buletinul de vot, ștampila și un creion chimic. Alegătorul intră în ghereta de lemn ce-i asigură confidențialitatea votului pe care îl exercită aplicând ștampila pe lista candidaților partidului agreat, după care marchează (taie) cu creionul chimic cu litera mare ,,X” listele cu candidați ai celorlalte partide.

Legislația menționată este cuprinzătoare stabilind data, intervalul orar de desfășurare a scrutinului, locația pentru fiecare Birou Electoral Central de circumscripție, secțiune și subsecțiune de votare până la asigurare pazei și logisticii, la penalități ce sunt aplicabile tuturor celor implicați. Normele se aplică tuturor, de la candidați și alegători până la primari și secretari, funcționari ai statului sau membri ai birourilor electorale. Pedepsele sunt reprezentate de amenda începând de la 200 de lei până la maxim 3000 de lei, iar în cazul funcționarilor, suplimentar pierderea dreptului de a mai ocupa funcțiuni publice timp de 2 ani sau chiar închisoare, de la 15 zile la 3 luni.

Secțiunea „penalități” prevede și obligativitatea exercitării votului pentru toți alegătorii. Alegătorul deținător al certificatului de alegător înscris în lista electorală care nu votează este pedepsit de lege, este dat în judecată și amendat. Absența de la vot și neexercitarea dreptului obligatoriu pote fi motivată doar prin adeverință medicală eliberată de un medic și din care să reiasă imposibilitatea, incapacitatea medicală a deplasării alegătorului. Doar așa alegătorul înscris în lista electorală poate scăpa de judecată și amendă.

Fig. 2. Certificat de alegător

Sursa: ANR- MJ-CCE Fond 1383/1919, Dosar Nr. 2 Bălți.

Cadrul normativ stabilește culoarea hârtiei pe care vor fi tipărite buletinele de vot, formatul, dimensiunea buletinelor de vot, semnele electorale adoptate de partidele politice până la ordinea tipăririi în pagină, dimensiunea și forma chenarului (identică) pentru toate listele de candidați, forma, dimensiunea, materialul și înscrisul ștampilei de vot, dar și modul de exercitare a votului.

Este asigurată confidențialitatea. Exercitarea votului se face în gherete de lemn special construite cu perdea iar la intrarea în aceasta alegătorul primește bletinul de vot, ștampila și un creion negru. Se votează prin aplicarea ștampilei inscripționate „VOTAT” în chenarul listei de candidați ai partidului agreat după care cu creionul primit sunt marcate cu „X” mare (șterse)  chenarele celorlalte partide concurente. Sunt anulate buletinele de vot care conțin doar ștampila „VOTAT” fără a marca (tăia) cu  „X” pe ceilalți candidați; buletinele de vot cu ștampila ,,VOTAT” aplicată pe mai mult de o listă de candidați; sunt anulate și buletinele de vot cărora le-au fost aplicate diferite semne distinctive sau ștergerea celorlalți candidați prin înscrierea unui ,,X” mare folosind un creion de altă culoare decât cel chimic existent în ghereta  de votare și impus de lege.

O dovadă clară a deschiderii autentic democratice a autorităților române este tipărirea formularisticii electorale nu doar în limba română, ci și în limbile minorităților. Pentru județele cu minoritari unguri s-a tipărit în maghiară – română, pentru Banat și Bucovina s-a tipărit în limba germană – română iar pentru Caliacra și Durostor în bulgară (alfabet chiliric) – română. În componența corpului electoral se găsesc cetățeni români a tuturor minorităților naționale.

Fig. 3. Decalarația de candidatură și lista de susținători a contelui Karol Nesselrode, județul Bihor.

Sursa: ANR-MJ-CCE Fond 1383/1919 Dosar Nr. 5 Bihor

Fig. 4. Listele cu susținătorii candidatului Karol Nesselrode în română și maghiară. Lista 1

Sursa: ANR-MJ-CCE Fond 1383/1919 Dosar Nr. 5 Bihor

Formularistica electorală cuprinde: Declarația de candidatură, Afișele de informare privind desfășurarea scrutinului, Listele de susținători, Lista electorală, Certificatul de alegător, Lista centralizatoare a voturilor, Afișele cu rezulatul votului. Toate aceste documente au fost tipărite nu doar în limba română, ci și în limbile minorităților. Prima zi a votului 2 noiembrie 1919, votarea începe la ora 8 dimineața până la ora de încheiere, conform legislației. Alegătorii sunt informați, afișele cu informațiile despre alegeri aduc la cunoștință populației tot ce ține de desfășurarea scrutinului  inclusiv secțiunea sau subsecțiunea de votare la care sunt arondați.

Fig. 5. Afiș informativ programul  desfășurării alegerilor.

Sursa: ANR, Fond 1383/1919 – MJ- CCE Dosar Nr. 70. Ismail

Marea Unire reprezenta pentru toată suflarea românească renașterea.Poate de aceea Rădulescu-Motru spunea „Fiecare popor, care izbutește să scuture jugul unei tiranii sau să scape din lațul unor împrejurări nefavorabile renaște”[21]. Modul lucid prin care decidenții au organizat fiecare detaliu este dat de etapizarea și stabilirea de obiective graduale. O primă etapă a fost organizarea plebiscitelor în circumscripțiile electorale (județe) pentru alegerea delegaților purtători de documente credenționale în vederea participării la Marea Adunare de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918. A doua etapă a fost organizarea primelor alegeri parlamentare din România Mare în vederea legitimării membrilor noului legislativ și  ratificarea Tratatelor de Unire cu România:

• Unirea Basarabiei cu Regatul României din data de 27 Martie 1918;
• Unirea Bucovinei cu Regatul României din data de 28 Noiembrie 1918;
• Unirea Transilvaniei cu Țara din data de 1 Decembrie 1918.

Fiind primul exercițiu electoral în condițiile votului universal, s-a optat pentru un vot întins pe durata a trei zile la Adunarea deputaților și două zile la Senat. Oportunitatea politică a momentului, precaritatea vieții sociale, vidul de putere cauzat de dispariția Imperiului austro-ungar, dar și dorința societății românești de a se uni într-un singur stat au forțat autoritățile române pentru a lua decizii rapide. Organizarea alegerilor impunea echidistanță politică a autorităților angajate în procesul electoral și capacitate de organizare în contextul generat de acoperirea administrativă a teritoriilor ce fuseseră ocupate. Astfel s-a procedat la nominalizarea în funcția de președinte al Consiliului de Miniștri (prim-ministru) a generalului Arthur Văitoianu, militar de carieră, (comandant de armată la Mărășești) care și-a dus la îndeplinire misiunea încredințată, organizarea alegerilor parlamentare.

Atmosfera administrativă ce dăinuia în perioada premergătoare alegerilor este redată în bună măsură de comunicarea interinstituţională existentă între: Ministerul Justiţiei, Ministerul de Interne, Ministerul de Război, dar şi alte instituţii angajate în procesul electoral şi care erau chemate să rezolve probleme dintre cele mai diverse: logistică; paza militară; deplasarea magistraţilor şi a grefierilor etc.

Adresa Nr 26.493/23 iulie 1919

Ministerul de Justiție către Ministerului de Război prin care solicită: „să se pună la dispozițiunea președinților birourilor electorale centrale, cât și a președinților secțiunilor și subsecțiunilor de votare forțele militare în numărul ce aceștia vor chibzui că sunt necesare pentru menținerea liniștei și a bunei ordini la localurile de votare precum și pentru executarea măsurilor ordonate“, adresa este semnată cu “P”  G.D.Nedelescu.

Paza continuă a localurilor destinate votării și birourilor electorale centrale, a corpului electoral și a urnelor pe durata a mai multor zile nu putea fi încredințată decât armatei, structură neangajată politic, echidistantă și singura capabilă să mobilizeze un personal instruit și numeros pe măsura necesității, avându-se în vedere lipsa experienței exercițiului electoral pentru cea mai mare parte a alegătorilor și mediul ostil, în special în Transilvania, întreținut de organizațiile și retorica ungurească. Sunt aspecte care au impus prezența pazei militare și alocarea de trupe în concordanță cu realitatea din teritoriu.

Amplitudinea, gradul de implicare, seriozitatea și acuratețea cu care era abordată fiecare problemă în parte de către autorități în aplicarea cadrului legal pe linia pregătirii, organizării și desfășurării alegerilor este surprinsă și de următoarul document:

Înștiințarea Nr. 28.054/4 August 1919

„D-ul Arhitect I. Cuturi însărcinat al Ministerului de Justiție cu expedierea gheretelor de vot, meselor și a urnelor de vot pe calea ferată către prefecturile de județ aduce la cunoștință că scândurile din care sunt construite gheretele s-au uscat lăsând spații între scânduri, între 2 și 9 mm., prin care se poate vedea și nu este asigurat secretul votului. Fapt pentru care D-ul Arhitect propune să se astupe spațiile dintre scânduri cu două foi de hârtie maculatură lipite prin partea interioară cu cocă făcută din făină albă fiartă, așa cum se întrebuințează la lipirea afișelor”.

Gheretele fuseseră construite încă din luna ianuarie când au fost programate întâia oară alegerile urmând a fi amânate de mai multe ori pe durata a aproape un an, timp în care lemnul scândurilor s-a uscat. Nu puteau să cheltuiească pentru construirea altor gherete, prin urmare s-a găsit soluția cea mai puțin costisitoare și care se afla la îndemâna oricui. Aparent este o problemă banală, aproape ridicolă, însă aceasta a fost abordată cu maximă seriozitate, căutându-se soluții pentru respectarea legii în speță, confidențialitatea votului.

În ciuda deschiderii democratice manifestată de autoritățile române, comunitatea maghiară din Transilvania controlată de cele două organizații ungurești amintite pe parcursul studiului a procedat la a impune tuturor magistraților și grefierilor unguri retragerea din procesul electoral cu scopul clar al zădărnicirii (anulării) alegerilor. Confruntate cu această situație autoritățile române au completat corpul electoral cu alți magistrați și grefieri asigurând acestora pe lângă pază și transportul, conform notei:

(Numărul și data adresei, ilizibile)

Ministerul Justiției solicită DirecțiuneiPoștelor asigurarea unui număr corespunzător de „ambulanțe de poștă” necesar deplasării magistraților și grefierilor corpului electoral pe durata alegerilor pentru Adunarea deputaților și Senat. Directorul General al Poștelor ia cunoștință de solicitare  și  rezoluționează cu semnătură indescifrabilă „logistica să dispozeze conform”.

Județele în care au fost organizate și s-au desfășurat alegeri validate prin participare au fost:

Tabelul relevă rezultatului alegerilor, dar este important de subliniat absența din tabel a două județe din Crișana, mai exact Haiducu și Sabolciu, în aceste două județe nu au putut fi organizate și desfășurate alegerile. Organizarea și desfășurarea primelor alegeri din România Marea au generat legitimitate pentru primul Parlament al României Mari a cărei misiune fundamentală a fost  ratificarea tratatelor  de unire: a Basarabiei cu Regatul României din data de 27 martie1918; a Bucovinei cu Regatul României din data de 28 noiembrie 1918; a Transilvaniei cu Țara din data de 1 Decembrie 1918.

În circumscripțiile electorale în care alegerile au fost zădărnicite acestea s-au repetat în 23 noiembrie, 27 decembrie, respectiv 7 și 8 februarie 1920, conform listei.

Vechiul Regat și Basarabia

Număr mandate alese:

• 337 deputați + 138 senatori = 475 parlamentari
• 2 senatori de drept (universitari) în total 477

Bucovina

Număr mandate alese:

• 26 deputați + 11 senatori = 37 parlamentari
• 1 senator de drept (universitar) în total 38

Transilvania, Banat, Crișana, Sătmar și Maramureș

Număr mandate alese:

• 203 deputați + 86 senatori = 289 parlamentari
• 1 senator de drept (universitar), în total 290

Aleși România Mare

Adunarea Deputaților = 566

Senat = 239

Total Parlament = 805

Concluzii

Rezultatul alegerilor trebuie privit/analizatdeopotrivă sub aspectul reprezentării entice, cât și socio-profesionale și pune în lumină deschiderea autentic democratică manifestată de autoritățile organizatoare ale scrutinului. Sub raport etnic, majoritatea aleșilor sunt români, dar printre aceștia se găsesc reprezentanți ai minorităților: sași, șvabi, turci, bulgari, ruteni, poloni, secui și unguri.

Am menționat acțiunile organizațiilor maghiare care au îndeplinit misiuni subversive menite să intimideze, să obstrucționezeprin forță, brutalizând populația majoritar românească din Transilvania pentru a nu participa sub nici o formă la alegeri nici din poziția de alegători, dar nici candidați. Mai mult, cele două organizații au dorit în primă fază să blocheze orice demers democratic (plebiscit) prin impunerea retragerii magistraților și grefierilor unguri, corelată cu impunerea tuturor etnicilor comunității de a nu candida sau participa la nici un scrutin atât din postura de alegători, cât de candidați. În unele circumscripții electorale acțiunile acestor organizații au dus la zădărnicirea alegerilor, acestea fiind așa cum menționam reluate.

Având această atitudine, maghiarii riscau să rămână izolați fără a trimite aleși în parlamentul de la București. Ulterior au urmat o cale duală de acțiune și anume au continuat acțiunile îndreptate împotriva românilor, dar și-au desemnat candidații care în urma scrutinului au fost și aleși: 10 în Adunarea deputaților și 2 în Senat. În ceea ce privește reprezentanții minorității maghiare trebuie precizat că dintre aceștia nu toți au urmat calea impusă de la Budapesta. Unul dintre aceștia a fostIOSIF [JOSEPH] FÁY,secui, care a candidat la îndemnurile insistente ale lui Octavian Tăzlăuanu,  ale fraților Eugen și Octavian Goga, cât și ale altor mari patrioţi români. A fost ales deputat în primul parlament al României Mari, din partea secuimii, în circumscripția electorală uninominală Odorhei. Este autorul „Declarației de adeziune a secuilor la unirea Transilvaniei cu România din Parlamentul României”. Din discursul său rostit pe 19 februarie 1920 în română, pe care o învăţase pentru acea ocazie, a răzbătut ideea că secuii au înțeles comandamentele politice generate de Unirea de la 1 Decembrie 1918.

Regele Ferdinand i-a propus intrarea în diplomaţie, fiind numit responsabilul Legaţiei Române de la Tokyo. Cunoscător al limbii japoneze, pe lângă alte 13, a fost ales de ansamblul Corpului Diplomatic din Japonia să ţină discursul la aniversarea Mikado-ului. Ulterior a devenit  prim-secretar de ambasadă la Bruxelles. Aici s-a stins din viață în condiții neelucidate, fiind probabil vorba de un asasinat. Pentru meritele sale, a fost decorat cu Coroana României, Steaua României şi Ordinul Soarelui Răsare al Japoniei. Este autorul unor Memorii, publicate în 1856 de Academia Ungară, „o excepțională cronică a Transilvaniei pentru o perioadă de treizeci de ani”^[22].

Sub raport social componența primului parlament al României Mari este pe cât de diversă pe atât de reprezentativă. Cei mai mulți dintre deputați și senatori sunt juriști, avocați, magistrați licențiați și/sau doctori în drept, absolvenți ai unor universități ca Praga, Viena, Paris, Berlin, Budapesta, Cluj, Oradea. Următorii sunt: profesori, publiciști, clerici, militari, medici, ingineri și chiar simpli țărani, unul dintre aceștia fiind ROMUL TAFLAN, originar din orașul Beclean, unul dintre cei 11 țărani români cooptați în Marele Sfat Național, organul legislativ provizoriu al Transilvaniei, în cadrul celei de-a doua ședințe din data de 30 iulie 1919.  În noiembrie a câștigat mandatul de deputat din circumscripția electorală uninominală Făgăraș”^[23].

Rezultatul scrutinului a generat o majoritate formată din: Partidul Național, Partidul Țărănesc, Partidul Naționalist-Democrat, Partidul Democrat al Unirii din Bucovina și Partidul Țărănesc din Basarabia care au semnat la 25 noiembrie 1919 un acord de colaborare pentru constituirea unui bloc parlamentar condus de Alexandru Vaida-Voievod, care va deveni președinte al Consiliului de miniștri (prim ministru).

Limitarea teritorială a partidelor tradiționale a indus o coeziune politică redusă, deficitară. În altă ordine de idei, neînțelegerile pe linia reformei agrare, absența unor obiective clare, altele decât Marea Unire, au generat instabilitate politică, încheiată cu alegeri parlamentare anticipate în anul 1920 organizate în două rânduri în luna mai, respectiv noiembrie. Cele două rânduri de alegeri anticipate din anul 1920 au fost organizate în mai toate județele din tabel, excepție fiind județele situate de-a lungul râului Tisa: Sabolciu, Haiducu, Szolnoc, Bichiș, Cenad și parte din Timiș-Torontal acestea ,,revenind” Ungariei ignorând rezultatele alegerilor desfășurate și aici în urma cărora populația (electorii) își trimiseseră reprezentanți (deputați și senatori) în Parlamentul de la București.

La 4 iunie a fost semnat Tratatul de la Trianon,care a stabilit apariția noilor state și granițele acestora, printre acestea găsindu-se și România Mare, dar fără să aibă în componență județele amintite. Ioan-Aurel Pop referindu-se la rezultatul negocierilor după încheierea Marelui Război menționează: ,,… în 1919-1920, pentru prima oară în istorie, marile puteri au ținut seama și de voința popoarelor, nu numai de propriile interese, când au aprobat noua arhitectură a Europei”^[24]. Nemulțumirile ulterioare ale mai tuturor statelor națiuni apărute au dus la crearea unui curent naționalist revizionist și revanșard, unde Ungaria a vut o poziție importantă, prin revendicarea unor teritorii de la toți vecinii săi. România la rândul său, în baza Tratatului de la Trianon, a pierdut județele situate de-a lungul râului Tisa revenite Ungariei care practic a avut de câștigat teritorial prin ,,mutarea graniței”. Cu toate acestea, retorica practicată de Ungaria și organizațiile amintite, cât și de altele apărute ulterior a fost și continuă să fie una revizionistă și revanșardă invocând Tratatul de la Trianon ca fiind un act lipsit de legitimitate, numind 4 iunie „zi neagră” pentru Ungaria, contrar realității istorice.

Tranzițiile, reformele, schimbările necesită eforturi şi costuri, ele devin tot mai posibile atunci când nevoia de schimbare este evidentă şi în jurul lorse raliază tot mai mulţi indivizi. Din această perspectivă ansamblul orizontului de așteptare existent în plan social de ambele părți ale munților Carpați în acele timpuri ne înfățișează imaginea unei societăți compusă pe de o parte din indivizi ce încercau să îşi conserve poziţia dominantă și avantajele, iar pe de altă parte indivizi generatori de nou, de schimbare, mânaţi de necesitatea îmbunătăţirii vieţii personale,dar şi a societăţii în ansamblu.

Schimbarea, în cazul românilor, a fost realizarea Marii Uniri și crearea unui stat național unitar român, iar calea către modernitate și consolidarea tânărului stat a impus cele două reforme:

• Reforma agrară ‒ sunt împroprietăriţi veteranii de război şi urmaşii celor morţi;
• Votul universal.

În anii ce au urmat România a atins un nivel de dezvoltare pe care nu-l mai cunoscuse  pornind de la o democraţie reală. Partidele politice, la conducerea cărora se aflau personalități marcante, au fost actorii principali ai democraţiei.Tabloul politic intern al acelor vremuri evidențiază lipsa de corelare și coeziune decizională a partidelor politice din Transilvania, Vechiul Regat, Basarabia și Bucovina. Singura acțiune politică catalizatoare a întregului eșichier politic românesc al acelui an a fost organizarea și desfășurarea primelor alegeri parlamentare în România Mare, legitimarea prin vot popular a Parlamentului României care avea să ratifice ,,Marea Unire”.

[1] Virgiliu Drăghiceanu, 707 zile sub cultura pumnului german, Editura Saeculum Vizual, București, 2018.

[2] C. Rădulescu-Motru, Românismul. Catehismul unei noi spiritualități, Editura Garamond, București, 1996, p.125.

[3] Viitorul mareșal Alexandru Averescu, de exemplu, una dintre figurile centrale ale armatei române în Primul Război Mondial, a urmat și absolvit, în 1886, cursurile Școlii Superioare de Război din Torino, Italia.

[4] Sabin Drăgulin, „Conferința de Pace de la Paris (1919) și atingerea obiectivelor propuse de generația pașoptistă: Marea Unire”, în Polis, nr.2 (24), p.8.

[5]13 martie 1920 pentru Basarabia, 17iulie 1921, pentru Moldova, Muntenia, Oltenia și 30 iulie 1921 pentru Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș; pentru mai multe informații vezi Victor Axenciuc, Vasile Bozga, „Evoluția economiei naționale”, în Istoria Românilor, vol. VIII, coord. Ioan Scurtu, Petre Ortu, Editura Enciclopedică, București, 2003, p. 103.

[6] Introdus în 1918 și exercitat pentru prima dată cu ocazia primelor alegeri din România reîntregită din 1919.

[7] Ioan-Aurel Pop, Istoria României Moderne, Editura Ideea Europeană, București, 2019, p.130.

[8] David R. Marples, Rusia în secolul XX, Editura Meteor Press, București, 2014, p.71.

[9]Ibidem, p. 72.

[10]Ibidem.

[11]. Ibidem.

[12] Ioan-Aurel Pop,op.cit., p. 131.

[13] Ibidem.

[14] General Aurel I. Rogojan, „Organizaţii paramilitare folosite de serviciile de spionaj şi contraspionaj ungare în perioada interbelică”, în Cotidianul,5 dec. 2015.

[15] Ioan-Aurel Pop, „Rezoluția de Unire de la Alba Iulia (din 1 Decembrie 1918) și autonomia”, în Istoria României Moderne, ed. cit., p.151.

[16] Jacques de Launay, Istoria secretă a Cominternului, Editura Venus, București, 1993, p. 26.

[17] Pentru mai multe informații recomand Dumitru Preda, „Acţiune politică şi diplomatică în apărarea unirii românilor. De la starea conflictuală la războiul româno-ungar (noiembrie 1918-aprilie 1919), în Polis, nr.2 (24), pp.40-56 și Jănel Tănase, „Armata română în campania de limitare şi lichidare a expansionismului bolşevic din Estul şi Centrul Europei. Divizia 6 Infanterie Focşani în apărarea României Mari”, în Ibidem, pp.121-130.

[18] David R. Marples, op. cit., p.30.

[19] Jacques de Launay, op. cit., p. 26.

[20] Ioan-Aurel Pop, op. cit., p. 160.

[21] C. Rădulescu-Motru, op.cit., p.35.

[22] ***, Autoritatea Electorală Permanentă, 1919 PRIMELE ALEGERI PARLAMENTARE DIN ROMÂNIA MARE, Editura Monitorul Oficial 2019, p. 559.

[23]Ibidem, p. 521.

[24] Ioan-Aurel Pop, op.cit., p. 161.

Apasă aici pentru a adăuga propriul text