Contribuţia primului ataşat militar român în SUA, maior Livius Teiuşanu, la războiul de întregire

(The contribution of the first Romanian military attaché in the USA, mayor Livius Teiuşanu, at the reunification war)

Alexandru OŞCA

Abstract: This short study aims to bring to the attention of the public the life and destiny of a fascinating personality of the Romanian diplomacy at the beginning of the 20th century, the military diplomat Livius Teiuşanu. During the Great War, Teiuşanu, as a military attaché, contributed to the sensitization of American public opinion to the cause of the Romanians. In the complicated context of the end of the war and peace negotiations from Paris, the acceptance by the Great Powers of the Romanian national ideals of unity and reunification was not easily achieved. Besides the great actors of history, such as I.I.C. Brătianu or Queen Maria, there were the Romanian diplomats who, through their effort, often unknown to the public opinion, helped to achieve the ideal of unity.

Keywords: Livius Teiuşanu, Great War, military diplomat, I.I.C. Brătianu, Queen Maria.

Angajarea României în Primul Război Mondial, după doi ani de la declanşarea acestuia, a fost o decizie dificilă şi riscantă, pentru că Armata nu dispunea încă de logistica necesară unui război, de instrucţia complexă a efectivelor şi comandamentelor şi nici de împrejurări geostrategice favo­rabile. Totuşi, Armata a răspuns imperativelor timpului şi idealului suprem al patrioţilor români¹.

Campania anului 1916 s-a soldat cu pierderi uriaşe – umane, materiale şi de imagine – pentru România: peste o jumătate de milion de români au fost ucişi în lupte, răniţi sau daţi dispăruţi², în timp ce Oltenia, Muntenia şi Dobrogea au căzut în mâna inami­cului. Era nevoie de eforturiuriaşe pentru a reclădi încrederea în forţele proprii, precum şi simpatia şi susţinerea aliaţilor pentru drepturile pentru care ostaşii români se jertfeau pe front. Aceste eforturi s-au făcut de către personalităţi ale culturii româ­neşti, oameni politici şi ofiţeri care au servit cauza Unirii luptând pe front sau din posturi diplomatice, în principalele capitale aliate. Un loc special îl ocupă marii comandanţi din armată, ofiţeri sau ostaşi obişnuiţi, mulţi intraţi în serviciul statului român venind din Ardeal sau din Banat. Amintesc, în context, câteva perso­nalităţi legendare: generalii Prezan, Averescu, Eremia Grigorescu, Culcer, Traian Moşoiu, Gh. Cristescu,Arthur Văitoianu, Iacob Zadic, Ernest Broşteanu, David Praporgescu. Alţi ofiţeri de rang mai mic au activat, la rândul lor, pe frontul diplomaţiei militare³ sau în misiuni speciale⁴. Deşi fără o pregătire specială şi îndelungată în domeniu, ei au promovat şi apărat cu succes interesele României în diplomaţie,în plin război sau în primii ani după terminarea acestuia. Cei cu abilităţi remarcabile au făcut mai târziu o carieră diplomatică strălucită ca ataşaţi militari (Paul Teodorescu, Vasile Stoica, Titus Gârbea) sau ca trimişi speciali pe lângă legaţiile României din diferite capitale euro­pene ori din comisiile Ligii Naţiunilor, ca experţi. Nume precum Radu Rosetti sau Toma Dumitrescu sunt binecunoscute.

Intrarea SUA în război de partea Antantei (aprilie 1917) a însemnat un câştig imens pentru aliaţi, cu atât mai mult cu cât, la timpul respectiv, Puterile Centrale erau departe de a fi învinse. Era, însă, evident că, odată încheiat războiul prin contribuţia decisivă a SUA, Administraţia de la Washington va impune regulile păcii.

În acest context, câştigarea simpatiei americanilor pentru cauza românilor era vitală, atât timp cât se cunoaşte că deciziile guvernamentale în SUA sunt influenţate de atitudinea opiniei publice. Din păcate, sprijinul emigraţiei româneşti în America nu putea fi destul de consistent, mai ales din cauza lipsei mijloacelor financiare care să poată fi utilizate pentru o propagandă ofensivă. Înfrângerea armatei române în campania anului 1916 a creat în SUA o opinie nefa­vorabilă, articolele din ziarele americane fiind chiar duşmănoase faţă de ţara noastră. Acest lucru se explică şi prin propaganda organizată de cercurile austriece şi ungaredin America pe timpul neutralităţii⁵. Încercarea celor trei patrioţi trimişi în misiune de propagandă în SUA, de a forma o Legiune militară din tineri americani de origine română care să lupte pe frontul românesc, s-a dovedit o iluzie⁶.

De aceea, factorii decidenţi români au hotărât să trimită la Washington oameni avizaţi, cu pricepere şi charismă, pentru a informa opinia publică americană despre drepturile şi dorinţele îndreptăţite ale românilor şi a crea un val de simpatie şi sprijin pentru ele. Misiunea lor eraextrem de dificilă, cu atât mai mult cu cât, până atunci, lobby-ul românesc în America era ca şi inexistent, în timp ce austriecii, ungurii, polonezii, cehii, sârbii şi chiar bulgarii îşi promovau cu multă pricepere, nestingheriţi, inte­resele.

Urgenţa unui astfel de demers era de necontestat; de aceea Guvernul român a decis să înfiinţeze o Legaţie diplomatică oficială la Washington, cu atât mai mult cu cât se ştia că SUA, odată intrate în război, pregăteau şi pacea de după conflagraţie. De altfel, chiar în momentul intrării în război, la Înaltul Comandament american s-a constituit o Comisie specială de studiu pentru implementarea păcii.

Oricum, România era ultima dintre ţările balcanice care avea să trimită o reprezentanţă diplomatică în SUA. Din păcate, resursele materiale limitate au împiedicat Guvernul să constituie imediat o Misiune diplo­matică, astfel că decretul regal destinat acestui scop a fost emis pe 7 octom­brie 1917⁷, iar scrisorile de acreditare au fost prezentate preşedintelui Wilson abia pe 15 ianuarie 1918.

Misiunea era formată din dr. Constantin Angelescu (care asigura şi finanţarea Misiunii), N.H. Lahovari, secretar de legaţie, Al. Rubin, pe post de ataşat cu probleme speciale, şi un erou de război, invalid, maiorul Livius Teiuşanu, ca ataşat militar. Echipa a plecat la New York la 20 decembrie 1917, din Bordeaux, pe transatlanticul L’Espagne, înarmată cu documente, broşuri şi cărţi, zeci de role cu peste 4.000 de metri de peliculă cinema­tografică, ca să le înfăţişeze ameri­canilor realităţile româneşti, luptele, sacrificiile armatei române în război. A ajuns la destinaţie cu o săptămână înainte de Discursul Preşedintelui privind Starea Naţiunii, în care erau expuse cele 14 puncte care aveau să fie luate în considerare la stabilirea păcii în anul următor. Atenţia oficialilor români era atrasă de punctul 10, în care se spunea: „Popoarelor din Austro-Ungaria, al căror loc între naţiuni dorim să-l pregătim şi să-l asigurăm, trebuie să li se dea cea mai liberă posibilitate de dezvoltare independentă”.

Din păcate, evoluţiile de pe Frontul de Răsărit (prin pacea semnată de Centrali cu Rusia bolşevică) au impus schimbări şi în politica românească, aşa încât Regele Ferdinand a fost nevoit să apeleze la un om politic filogerman (Alexandru Marghiloman) pentru formarea unui nou Guvern, pregătit să semneze pacea separată cu Puterile Centrale. În aceste condiţii, doctorul Constantin Angelescu a fost rechemat de la post, pe 16 aprilie 1918. Noul prim-ministrua decis „încetarea tuturor misiunilor de pro­pagandă în străinătate şi altele”. Preventiv, Regele Ferdinand semnase deja decretele de rechemare din posturi pentru mai mulţi diplomaţi. Decretul de încetare a misiunii speciale a lui Constantin Angelescu pe lângă Guvernul Statelor Unite ale Americii a fost emis pe 7 aprilie 1918 (nr. 685). În locul lui a rămas la Washington însărcinatul cu afaceri străine, N.H. Lahovari. În 1922, după patru ani de absenţă, România a trimis un nou ministru plenipotenţiar la Washington. La post a rămas şi maiorul Livius Teiuşanu, ataşat militar, care, în mai multe rânduri, a fostchemat în ţară şi retrimis la post, după mai multe luni de întreruperi.

Cine a fost şi ce a făcut Livius Teiuşanu? În Arhivele Militare există un volum important de documente create de mai multe instituţii. Fac o remarcă specială pentru fondul creat de Casa de Pensii Militare, din care putem recompune întreaga carieră militară a lui Livius Teiuşanu, ca ofiţer activ şi în rezervă.Teiuşanu s-a născut la 1 septembrie 1888, în Drăgăneşti-Olt, în familia unui preot ortodox. A decis să urmeze cariera militară şi s-a pregătit în scoli militare din ţară şi din Germania, unde a învăţat 3 ani, la Şcoala de Ofiţeri de Infanterie. Aprecierileşi calificativele au fost extrem de laudative cu privire la toate însuşirile personalităţii sale: formare profesională, cunoştinţe generale, caracter, spirit camaraderesc şi nivel de cultură.

A participat la campania din Bulgaria (1913) ca şef al unei secţii de mitraliere. Măsura valorii şi patrio­tismului său le-a dat pe câmpul de luptă, când, în campania cumplită din 1916, a fost rănit grav, conducând batalionul în locul comandantului acestuia, toţi ofiţerii unităţii fiind ucişi în luptă. Rănit la rândul său şi în stare de incoştienţă, locotenentul Teiuşanu a fost evacuat de soldaţii săi şi supus urgent unei intervenţii chirurgicale. Pentru a fi salvat, i s-a amputat o mână de la umăr. În situaţia sa, unii s-au resemnat şi şi-au acceptat soarta şi condiţia, onorantă, dar tristă, de invalid. Comisia de clasare l-a declarat inapt pentru serviciul militar la pace şi război, dar Teiuşanu, avansat între timp la gradul de căpitan şi de maior, a cerut să meargă înapoi pe front şi să lupte alături de camarazii rămaşi în viaţă. Evident, nu i s-a permis, dar a fost acceptat în rândul cadrelor active. Din această poziţie, a contribuit la ridicarea moralului trupei, susţinând, din regiment în regiment, conferinţe însufleţite despre datoria de ostaş, dar şi lecţii de tactică şi de cunoaştere a materialului militar modern. În februarie 1917, Ecaterina Teodoroiu a fost prezentată elevilor Şcolii Militare de Infanterie Iaşi de către Liviu Teiuşanu, care o numea, într-un raport către principele Nicolae, „Jeanna D’Arc a noastră”⁸.

Iată câteva aprecieri dinfoaia sa calificativă, de la Şcoala Militară de la Iaşi(1917): „A luat parte la campanie cu Regimentul 18 Gorj, în calitate de comandant de companie mitraliere, unde a luptat până la rănirea sa în defileul de la Jiu şi pasul Merişor. În ziua de 20 septembrie, a luat parte la luptele de la Oberec, unde ofiţerul a avut o misiune specială, de a ţine în loc inamicul la retragerea detaşa­mentului col. Trăşculescu. La 29 octombrie, în luptele de la muntele Gernicelu, la drumul Neamţului, a luat comanda a două companii care fugeau în debandadă şi a ţinut pe loc pe inamic, care încerca să întoarcă flancul stâng al poziţiei. Aici a fost rănit de un glonţ dum-dum şi a fost evacuat la Craiova, unde i s-a amputat braţul, apoi a fost evacuat la Iaşi. Deşi nevindecat, totuşi a cerut să fie mutat la Şcoala Militară, lucru ce i s-a aprobat. Venit la Şcoală, s-a afirmat ca un prea bun ofiţer. Aptitudinea sa fizică foarte plăcută, sănătos şi mult rezistent, foarte energic, ţinută curată. Ofiţer capabil, a predat cursurile de tactică şi armament cu multă competenţă. Aptitudinea sa militară este corectă, precum şi educaţia sa militară completă. Îşi îndeplineşte serviciul cu multă conştiinţă şi pricepere, puţin cam pedant, dar îşi va reveni cu timpul… Este ofiţer cu foarte mult suflet pentru Ţară, deşi cu braţul amputat şi reformat, totuşi ofiţerul se sacrifică din a lui voinţă pentru a forma acest tineret, însufleţindu-le dragostea de neam şi ţară.A fost decorat cu Steaua României, cu spade, pentru bravura sa din campanie”⁹.

În septembrie 1917, şeful Marelui Cartier General, generalul Constantin Prezan, l-a convocat urgent la Înaltul Comandament pentru a-i încredinţa misiunea de a activa la Legaţia României din Washington, în calitate de ataşat militar. Teiuşanu a crezut că se încearcă protejarea lui din cauza infirmităţii. El a acceptat numai după ce i s-a explicat că încredinţarea acelei misiuni nu avea legătură cu situaţia sa fizică; dimpotrivă, era cea mai potri­vită persoană pentru postul respectiv.

În aprilie 1917, fusese trimis în SUA căpitanul Vasile Stoica, un patriot desăvârşit şi un erudit, transil­vănean trecut în armata română, care, împreună cu părintele Moţa şi părintele Lucaciu, avea misiunea să sensibilizeze opinia publică americană faţă de drepturile românilor.

Din poziţia de ataşat militar, Livius Teiuşanu a contribuit la sensibilizarea opiniei publice americane pentru cauza românilor, folosind, adeseori, resursele de credibilitate şi materiale ale familiei. El a intermediat trimiterea în ţară de bunuri şi medicamente necesare populaţiei civile în nevoie şi ostaşilor răniţi, 60 de locomotive, mai multe tone de făină şi alte alimente. A intervenit direct în sprijinirea misiunii maiorului Victor Cădere, care a re­patriat voluntarii şi prizonierii români din Siberia şi, aflat la Paris, de unde urma să plece din nou la post (octombrie 1919), a contribuit la repatrierea prizonierilor români din lagărele germane, întrucât cunoştea limba germană (conform propriilor declaraţii, ar fi ajutat la repatrierea a 60.000 de compatrioţi).

Sunt numeroase faptele şi dovezile activităţii lui Livius Teiuşanu în sprijinul intereselor statului român. Cele mai multe informaţii le regăsim în Fondul Secretariatului General al Ministerului Apărării (Adjutantură), la Secţia Ataşaţi Militari din Marele Stat Major sau în Fondul Secţiei Pensii Militare a Ministerului Apărării Naţionale. Recent, interesul pentru personalitatea lui Livius Teiuşanu se observă şi la nivelul concetăţenilor săi din satul Viişoara sau din Drăgăneşti Olt, unde şi-a petrecut o parte din viaţă.

Misiunea lui a început efectiv în ianuarie 1918, dar pregătirea pentru aceasta a început în octombrie 1917. Cum şeful Misiunii, dr. Angelescu, a fost rechemat de la post în aprilie 1918 (lui Teiuşanu i s-a prelungit misiunea până în august, apoi a fost rechemat în ţară; ulterior, postul rămânând descoperit, a fost solicitat din nou să plece în America), presti­giul său de erou invalid de război i-a asigurat acelaşi statut, mai ales după ce s-a căsătorit cu Adele S. Humphrey, o americancă bogată, prietenă cu fiica Preşedintelui Wilson.

Cum schimbările politice din ţară erau destul de frecvente, ofiţerul român a fost schimbat şi repus în funcţie de câteva ori la rând. Acest lucru nu l-a împiedicat să-şi înde­plinească misiunea, deşi asupra activităţii sale planează câteva suspiciuni alimentate poate tocmai de aceste repetate chemări în ţară. Soţia lui s-a dovedit o excelentă ambasa­doare a cauzei românilor şi, în special, o foarte bună prietenă a orfanilor români¹⁰. Prin numeroasele asociaţii şi fundaţii iniţiate de ea, s-au strâns sume de bani, materiale şi bunuri alimentare destinate românilor. Livius Teiuşanu a avut relaţii foarte strânse cu Misiunea Crucii Roşii Americane, care a contribuit la depăşirea situaţiei dramatice şi îmbunătăţirea stării de sănătate a populaţiei şi armatei ro­mâne pe teritoriul rămas neocupat de Puterile Centrale, în timpul războiului şi, ulterior, după terminarea acestuia.

Înzestrat cu un talent oratoric deosebit, purtând aura de erou, Livius Teiuşanu a fost primit în cercurile cele mai influente şi mai selecte ale societăţii americane, în mediile de presă şi în diaspora română, nu totdeauna unită, dar conştientă că, pentru binele celor de acasă, trebuie să se mobilizeze.

Ataşatul român a fost în legătură strânsă cu cercurile din jurul secretarului de stat pentru apărare, cu şeful Statului Major General şi cu oficialităţi de rang înalt din Administraţia americană, prin inter­mediul cărora se putea interveni la preşedintele Wilson. În acelaşi timp, maiorul Teiuşanu menţinea contacte foarte strânse cu ambasadorii şi ataşaţii militari ai Italiei, Greciei, Serbiei, Cehoslovaciei şi, în mod deosebit, cu Jusserand, ambasadorul Franţei, despre care afirma că „a făcut mari servicii în chestiunea drepturilor noastre, cerând cu insistenţă să fim consideraţi aliaţi care au dreptul la răsplata sacrificiilor făcute pentru aceeaşi nobilă cauză”. Bun prieten cu ataşatul militar bolivian, a reuşit să capaciteze atenţia presei din America Latină, care a publicat o serie de arti­cole de interes despre România. Sunt de remarcat conferinţele periodice pe care maiorul Teiuşanu era invitat să le susţină în cluburile din elita americană sau în faţa cercetaşilor americani. Pentru activitatea lui, maiorul Teiuşanu a fost decorat cu ordine şi medalii americane şi era primit cu simpatie în cele mai înalte cercuri militare. Una dintre aceste medalii i-a fost conferită în cadru festiv, la 17 iulie 1919, chiar de către secretarul de stat al Apărării, Newton Baker, la sediul ataşatului militar român, în prezenţa a 10 generali şi ofiţeri americani¹¹.

Diaspora i-a fost de mare folos diplomatului român, mai ales în con­textul frecventelor chemări şi reche­mări de la post. Era, cumva, la concurenţă cu celălalt ofiţer român aflat în misiune semioficială în America, Vasile Stoica, cel care, ardelean fiind, era văzut cu mai multă încrederede diasporă şi care avea mai multă libertate de acţiune, nefiind constrâns de statutul de diplomat. De altfel, cei doi nu s-au sprijinit tot­deauna în misiunea lor. Vasile Stoica a primit misiunea de a ajuta la repatrierea prizonierilor români din Extremul Orient rus. Pentru asta, ela fost ajutat de diplomaţii români rămaşi la post, inclusiv de Livius Teiuşanu. Într-un raport, Vasile Stoica menţiona că a strâns resurse financiare pentru această misiune prin Liga Naţională Română din America şi prin Biroul de Informaţii Politice la Washington, care a funcţionat până în toamna anului 1919: „Era greu. Eram singur, domnul Lahovary, însărcinatul nostru de afaceri, mă ajuta din toate puterile, dar dânsul era ocupat şi cu treburile legaţiei. De la maiorul Teiuşanu, ataşatul nostru militar, de care după a mea părere nu este nici o nevoie în Statele Unite, nu se poate aştepta nici un sprijin în chestiuni politice”¹².

Contrar acestei aprecieri, în Raportul înaintat de Livius Teiuşanu către Marele Stat Major român, nr. 1527, din 18 februarie 1920, se spune: ,,Am onoarea a vă raporta că, pe 11 februarie 1920, a sosit în New York Comisiunea pentru repatrierea volun­tarilor şi prizonierilor români din Siberia, compusă din maiorul Victor Cădereşi sublocotenentul Alevra Raul. La cererea ce maiorul Cădere mi-a făcut,am intervenit la ataşaţii militari francez, englez, japonez şi cehoslovac care mi-au promis a facilita atât ajungerea misiunii la Wladivostok, cât şi repatrierea prizonierilor. Numita misiune va pleca, probabil, din San Francisco între 24 şi 27 februarie 1920 pe vaporul Prezident Grant, însărcinat cu transportarea prizonierilor cehoslo­vaci. Scrisori de recomandaţiune din partea Ministerului de Război către domnul general Graves, comandantul Forţelor Americane în Siberia, precum şi din partea diferiţilor ataşaţi militari din Washington către reprezentanţii lor în Orient au fost înmânate maiorului Cădere pentru facilitarea misiunii sale”¹³.

În fine, maiorul Livius Teiuşanu a contribuit direct şi eficient la repre­zentarea în condiţii optime a României la Conferinţa de Pace de la Paris. Cu ocazia deselor chemări de la post, el s-a oprit la Paris, unde a avut întâlniri frecvente cu generalul Coandă şi cu experţii din comisia mili­tară de sprijin, precum şi cu colonelul Radu Rosetti, ataşat la Londra, unde s-a deplasat special pentru a se informa despre problemele Basarabiei (însoţit de ministrul pentru Basarabia, Daniel Ciugureanu).

În jurnalele ataşatului militar pe care le trimitea în ţară, semnala atitu­dinea binevoitoare sau, după caz, reticenţa unor oficiali americani faţă de cauza românească. În casa şefului Departamentului Apărării a aflat, de la un înalt oficial, că poporul american simpatizează cu cauza românească, dar preşedintele Wilson a rămas cu sentimente de rezervă după contactele de la Paris cu impetuosul prim-ministru I.I.C. Brătianu. La fel, Teiuşanu a pus în gardă autorităţile române că SUA nu privesc cu ochi buni rezolvarea problemei Basarabiei în favoarea României, atâta timp cât diaspora rusească (de sorginte aristocrată) era foarte influentă în America. Prin soţia sa, a cunoscut-o pe principesa Cantacuzene, nepoata generalului Grant şi soţie a unui principe rus, de la care a aflat că aristocraţii ruşi încă sperau ca bolşevicii să fie alungaţi şi Rusia să redevină putere ţaristă. Utilă a fost şi informarea în legătură cu proiectata vizită în SUA a Reginei Maria, despre care Teiuşanu sugera că ar trebui amânată, atâta timp cât preşedintele Wilson, bolnav, n-ar fi putut s-o pri­mească cu tot fastul la Casa Albă.

Din păcate, recunoştinţa pentru patriotismul şi jertfa maiorului Livius Teiuşanu nu au fost pe măsura sacrificiului şi faptelor sale: după 1920, ofiţerul a fost retras de la post fără explicaţii.

A revenit în ţară, unde s-a con­fruntat cu nevoi şi lipsuri de tot felul. Familia lui (soţia americancă şi copilul) a părăsit România în 1923 (soţia a murit în 1925 de o boală de plămâni pe care probabil a contractat-o la Sinaia), iar „eroul de la Jiu” a fost internat de mai multe ori în stabi­limente psihiatrice (9 ani!), ca pe­deapsă pentru atitudinea sa critică la adresa lui Carol al II-lea.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial a fost solicitat (sau s-a oferit!) să sprijine efortul de război, a fost chemat în Bucovina, la Cernăuţi, unde a repus în funcţiune o fabrică de spirt şi a primit 300 de hectare de teren cultivabil. Totodată, Antonescu i-a dat gradul militar în retragere de general de divizie, corespunzător celui primit de colegii lui de promoţie. Aşa se explică următoarea perioadă de calvar pe care a suportat-o Livius Teiuşanu, când noul regim l-a consi­derat duşman al poporului.

După 23 august 1944, a „făcut cunoştinţă” cu sistemul penitenciar comunist, unde a fost reţinut ani de zile fără să fie judecat, pe motiv că a fost chiabur şi mare proprietar (din banii soţiei îşi construise o vilă la Sinaia, cu 14 camere, pe care i-au rechiziţionat-o autorităţile locale). După îndelungi tracasări, fără pensie sau alte venituri, maiorul Teiuşanu (trecut în rezervă în 1921 cu gradul de locotenent-colonel), primul ataşat militar al României în SUA, cu merite excepţionale în Războiul de Întregire a Neamului şi în recunoaşterea interna­ţională a drepturilor românilor, a sfârşit în mizerie, dispreţ şi dezinteres. A murit la 5 februarie 1963, sub un stejar secular, în timp ce se deplasa de la Drăgăneşti Olt spre Bucureşti.

Acesta a fost Livius Teiuşanu, care se remarcase în bătăliile armatei române din campania anului 1916, ataşat militar în cea mai importantă capitală a lumii. Asemenea altor eroi, spre finalul vieţii, Teiuşanu, în loc să culeagă şi să se bucure de roadele recunoştinţei, a murit dispreţuit de două regimuri represive succesive.

Concetăţenii săi i-au făcut, după 55 de ani de la moarte, o comemorare în semn de cinstire şi preţuire, pe care societatea de astăzi înţelege să i-o acorde. Sub stejarul secular unde şi-a găsit sfârşitul, reprezentanţi ai Aso­ciaţiei Cadrelor Militare în Rezervă şi în Retragere şi ai Asociaţiei Cultul Eroilor ,,Regina Maria” au evocat personalitatea unică a eroului nedrep­tăţit: ,,Comemorăm astăzi, după 55 de ani, unul dintre cei mai mari eroi naţionali, generalul Livius Teiuşanu, invalid de război, primul ataşat militar român la Washington, care a murit în sărăcie, la 5 februarie 1963, ca un câine, pe marginea drumului¹⁴.

Apasă aici pentru a adăuga propriul text