Czesław Miłosz la București „Mintea captivă” nu este doar titlul unei cărți

[Czesław Miłosz in Bucharest “The Captive Mind” is not just the title of a book]

Anton CARPINSCHI

Abstract: “The Captive Mind” is not just the title of the famous book written by the Polish poet, thinker and anti-communist dissident Czesław Miłosz following the fall of Eastern Europe under Soviet domination at the end of World War II. As then, in the times of crossroad that we are living today, under the pressure of the reconfiguration of the global order by the great imperialist-revisionist powers, the phrase “the captive mind” should be perceived as a warning-metaphor. Against the backdrop of the crisis of liberal democracy, the warning-metaphor “the captive mind” is an exhortation to awareness and counteracting one’s own limits and errors, fears, prejudices and obscurantisms maintained through the hybrid war of disinformation and propaganda manipulations directed by the sovereignist-isolationist forces in a world where “the law of force” begins to defie “the force of law”.

Keywords and phrases: the captive mind: a warning-metaphor for every citizen; the captive mind: phenomenon and syndrome; the captive mind: the “sounding box” of the propaganda spectacle.

În toamna anului 2011, Facultatea de limbi și literaturi străine din București și Asociația slaviștilor din România a organizat un Colocviu internațional dedicat centenarului nașterii marelui poet, eseist și dizi­dent polonez Czesław Miłosz. Invitat de distinsul profesor Constantin Geambașu, traducătorul în limba română a uneia dintre cele mai cu­noscute cărți a lui Czesław Miłosz, Gândirea captivă, am avut onoarea să susțin cu acel prilej o comunicare despre Mintea captivă și failibilitatea umană. Materialele colocviului au fost publicate în anul următor în vo­lumul intitulat, Czesław Miłosz la București. În acele zile însorite de octombrie am avut ocazia să discut cu reputați cercetători ai vieții și ope­rei lui Czesław Miłosz despre feno­menul gândirii captive și, mai ales, despre experiențele fiecăruia dintre noi în vecinătatea acestuia, căci, sin­dromul gândirii captive transcende epocile, diferențele de gen, vârstă, etnie sau rasă, cunoscând simptome variate, mai grave sau mai puțin grave, uneori pe nesimțite, alteori în mod intempestiv, și nu numai în re­gimurile politice nedemocratice și societățile conservatoare. Mi-au re­venit atunci în minte circumstanțele unei întâlniri de demult care avea să îmi marcheze întreaga viață: întâlni­rea cu eseul lui Czesław Miłosz dedi­cat minții captive.

O întâlnire spirituală care mi-a marcat viața

Pe la mijlocul anilor 1970, depar­tamentele de filosofie și sociologie ale Universității din Iași au beneficiat de vizita profesorului Jean-William Lapierre, reputat cercetător în arealul filosofiei politice și sociologiei pute­rii. Intelectual distins, spirit progre­sist, profesorul francez a avut atunci generozitatea de a ne împărtăși din bogata sa experiență profesională și de viață. Desigur, ne-au impresionat prelegerile sale docte și profunde despre analiza sistemică a vieții poli­tice, dinamica subtilă a formelor pre-etatice ale puterii și inovației sociale în comunitățile tribale din Valea Nilului sau despre maladiile și con­tracțiile democrațiilor occidentale. Dintre lucrările profesorului francez, eram familiarizat cu L’analyse des systèmes politiques pe care o valori­ficasem în elaborarea tezei de docto­rat. Dar, mai important este faptul că în mai multe întâlniri private, pe lângă neprețuitele sugestii vizând teza mea de doctorat, profesorul Jean-William Lapierre – combatantul din Rezistența anti-nazistă, persona­litatea investită cu responsabilități în construcția democratică a celei de a V-a Republici franceze – a vorbit despre rezistența civică în vremea dictaturii. Drept „studiu de caz”, pro­fesorul Lapierre l-a prezentat pe Czesław Miłosz, scriitorul polonez dizident care publicase la începutul anilor 1950 la editura pariziană Gallimard o carte cu un titlu pe cât de atractiv, pe atât de ciudat: La pensée captive. Essai sur les logocraties populaires. Cuvintele profesorului Lapierre sunau, atunci, cumva din depărtare și totuși de aproape pentru un tânăr universitar în formare, trăitor în zodia minții captive.

Tulburătoare mărturie a unui in­telectual care, străduindu-se să-şi apere identitatea morală, refuză să abdice şi să servească „Noii Cre­dinţe” venite de la Moscova, Mintea captivă este, totodată, o superbă lec­ţie de conştientizare şi decodificare a mecanismelor de capturare a gândirii şi „înrobire a intelectului”. Apreciată de Karl Jaspers în Prefața la ediția originală drept, „un document şi tot­odată o interpretare de prim ordin”, probând „un sens al justiţiei refuzând orice alibi”, Gândirea captivă îi apă­rea prestigiosului filosof german drept relevarea plină de autenticitate a variantei poloneze de aservire a spiritului prin instrumentele totalita­rismului comunist şi, totodată, un avertisment la adresa sofisticii şi sub­terfugiilor gândirii ce şi-a aban­donat condiţia morală¹. Mi-am dat seama însă, de atunci, că eseul scrii­torului polonez, bogat în reflecții și referiri autobiografice, nu ar trebui privit doar ca o superbă lecţie de con­ştientizare şi decodificare a meca­nismelor de dominare şi insecurizare, dezinformare şi manipulare din peri­oada comunismului stalinist. Mai mult, Gândirea captivă nu este nu­mai o carte! „Gândirea captivă” este o metaforă-avertisment, iar „dincolo de gândirea captivă” o chemare su­biacentă adresată tuturor celor care, resimţind gravitatea acestui fenomen, îşi dau seama de riscurile aservirii (in)voluntare şi creşterii insecurizării interpersonale.

Mărturiile intelectualilor captivați cândva de mesajul idealizat şi antiplutocratic al unei stângi politice romantice şi cosmopolite dar care, decepţionați de distorsionarea princi­piilor și valorilor morale în timpul dictaturii staliniste, au avut curajul recunoaşterii publice a propriilor greşeli şi amăgiri începea să devină atunci, la începutul anilor 1970, o temă cunoscută unora dintre noi. Aventura politică a intelectualilor, artiştilor, poeţilor, muzicienilor, sin­ceri şi valoroşi, bine intenţionaţi, dar de multe ori naivi, captivaţi de mituri ideologico-politice înşelătoare şi insecurizante era resimțită dureros în sufletele unora dintr noi. Mărturisirea lui Czesław Miłosz se înscria – ală­turi de cele ale lui André Gide, Leszek Kołakovski, Arthur Koestler sau ale românului Panait Istrate – în familia spirituală a acelor idealişti care, simpatizând sau aderând în tine­reţe la un ideal justiţiar, au trăit dezamăgirea provocată de distorsio­narea principiilor și valorilor morale prin represiunea și teroarea stalinistă, oportunismul politicianist şi mani­pularea propagandistică.

Tema minții captive avea să mă însoțească pe parcursul vieții, modu­lând laitmotivul gândurilor mele în perioada regimului comunist și mult timp după aceea. Nu întâm­plător, peste ani, într-un eseu proba­bil prea optimist intitulat, Eliberarea „gândirii captive” sau ieșirea din totalitarism scriam astfel: „Czesław Miłosz a optat. După amăgiri și ezi­tări, la începutul consolidării comu­nismului în țara sa, atunci când rea­litățile au dezmințit brutal propa­ganda, dar mai ales propriile valori și principii, Miłosz a ales libertatea. Și-a autoanalizat mean­drele gândirii, cu o exemplară putere intelectuală și morală și-a mărturisit public greșeala și, astfel, și-a salvat sufletul”²ai tristă și împo­vărătoare mi se pare, însă, soarta acelora dintre noi care, născuți în comunism, îndoctrinați în spiritul ideologiei marxiste dar cultivați, în același timp, la marile surse ale gân­dirii universale, conștienți de aberați­ile comunismului, nu am avut cura­jul, nici puterea de a ne elibera su­fletul atunci, denunțând public erorile și ororile comunismului!

Trecători grăbiți prin pasajul vieții, mai avem răgazul să re­flectăm la ce înseamnă „mintea captivă”?

Trecători grăbiți prin pasajul vie­ții, consumatori avizi ai spectacolelor propagandistice, mai avem răgazul să reflectăm la cât de prezentă este „mintea captivă” în viețile noastre? Dacă ne-am îngădui acest răgaz, am descoperi că „mintea captivă” nu numai că ne vizează pe fiecare dar, de cele mai multe ori, cei mai mulți dintre noi rămânem captivi în greșe­lile, limitele, temerile și prejudecățile noastre fără să ne dăm seama, uneori, de-a lungul întregii vieți. Lucru deloc întâmplător deoarece, din spatele acestei metafore-avertisment, ne pândesc o serie de pericole generate nu numai de propriile blocaje cogni­tive, slăbiciuni morale și pusee emo­ționale. Blocajele, slăbiciunile și puseele sunt întreținute de forțe poli­tice și centre de putere interesate în manipularea gândirii și conștiinței noastre prin discursuri ideologice și aparate propagandistice tot mai insi­dioase.

Dar, am mai descoperit ceva im­portant din punctul meu de vedere: fap­tul că mintea captivă se poate me­ta­­morfoza, în anumite circum­stanțe, dintr-un fenomen perceput din exte­rior într-un sindrom frustrant, resimțit prin simptomele sale ca o experiență personală traumatizantă agravată, de pildă, în comunism și postcomunism prin absența curajului recunoașterii sindromului și contraca­rării simpto­melor. Gândindu-mă la experiențele din anii studenției și la formalismul ședințelor ideologice din perioada comunistă, mi-am dat seama cât de important este modul în care ne raportăm la mintea captivă. Dacă ne raportăm din poziția observatoru­lui ne-implicat, atunci ne referim la gândirea captivă ca la un fenomen la distanță care nu ne vizează și nu ne atinge. Ne putem referi, astfel, într-o manieră obiectivă, documentar-jur­nalistică, științifică la o serie de eve­nimente politice și experimente ide­ologico-propagandistice tragice de înăbușire a gândirii personale și co­lective prin mijloace variate. Îmi vin acum în minte, nazificarea societății germane în timpul regimului hitlerist; sovietizarea maselor proletare în Rusia sub regimul bolșevic; îndoctri­narea populației, în special, a tinere­tului Chinei comuniste în perioada revoluției culturale maoiste; teroriza­rea și masacrarea populațiilor tribale în războaiele civile dintr-o serie de țări africane.

Analitică și impersonală, aborda­rea observatorului ne-implicat poate oferi o serie de referințe și explicații utile despre manifestările minții cap­tive în asemenea circumstanțe, fie că este vorba despre blocajele mentale ale liderilor politici și militari în jocu­rile puterii, delirul maselor manipu­late propagandistic prin promisiuni deșarte, terorizarea persoanelor și colectivităților prin gestionarea fricii generalizate, impactul nociv al politi­cianismului și corupției în viața pu­blică pe fondul sărăciei, analfabetis­mul de masă în statele eșuate și soci­etățile subdezvoltate etc. Vorbim, așadar, în aceste situații despre min­tea captivă ca despre un fenomen, altfel spus, o stare de insecuritate, dependență şi aservire (in)voluntară cognitivă, emoţională, volitivă a per­soanelor și colectivităților percepută de la distanță de un observator ne-implicat.

Observând, însă, manifestările fe­nomenului gândirii captive din ime­diata vecinătate, sau chiar din interio­rul acestora, putem obține prin pro­cedeul transfocării atenției, precum în cinematografie și televiziune, efectul transfocator al apropierii și transpu­nerii în situație. Observatorul impli­cat/angajat se transpune în situație ajungând să resimtă fenomenul minții captive prin propriile (re)trăiri ca un sindrom personal. Astfel, spre deose­bire de observatorul ne-implicat din Oklahoma sau de acela din Rovaniemi, pentru care fenomenul minții captive în România comunistă sau România vremurilor noastre este ceva îndepărtat și fără consecințe pentru propria persoană, eu, născut și educat în România comunistă, obser­vator plasat în proximitatea fenome­nului gândirii captive, am trăit drama minții captive la fața locului. Din această poziție „privilegiată”, am observat cum din obișnuință, como­ditate, neatenție, dezinformare, din temerea de a greși, din frica de a spune ceva neconform cu ideologia oficială sau de a rata o situație favo­rabilă, putem cădea oricând și cu mare ușurință în capcana formulărilor ideologice simplificatoare și a lozin­cilor atractiv ritmate și obsesiv repe­tate.

Dar, am mai observat că se poate întâmpla și altceva. Mă refer la „tre­zirea” din letargia gândirii amăgite de iluzii și promisiuni propagandistice, o trezire însoțită de dezamăgire și furie neputincioasă față de trăirea unei expe­riențe atât de frustrante. Dar, se mai poate întâmpla, chiar în cazul observatorului implicat – căci și per­sonajul denumit „observatorul impli­cat” poate trăi acest sindrom – ca ieșirea din gândirea captivă să se producă într-un mod spectaculos printr-un fel de „revelație laică” în stare să îi aducă acestuia în fața „ochilor minții” realitățile complicate și adevărurile neplăcute din spatele propagandei. Prin transpunere în si­tuație și trăire personală, observatorul implicat poate „lua pulsul” gândirii căzute în captivitatea erorilor, preju­decăților și resentimentelor, sau în aceea a disfuncționalităților compor­tamentale și a carențelor caracteriale.

Trecerea de la demersul imperso­nal, obiectiv, pozitivist din exteriorul fenomenului gândirii captive spre demersul personalizat, (auto)reflexiv din interioritatea sindromului gândirii captive permite observatorului impli­cat explorarea simptomelor și, impli­cit, prefigurarea terapiei. Auto-ana­liza și auto-evaluarea sindromului gândirii captive prin explorarea simptomelor acestuia – de la inflexi­bilitatea gândirii și voluntarismul decizional în postura conducătorilor până la dependenţa mentală și aservi­rea (in)voluntară în postura supușilor – ajută observatorul implicat să se apropie de înțelegerea profundă și cuprinzătoare a sindromului minții captive. Observatorul impli­cat/an­gajat ajunge, astfel, să își ex­plice sindromul minții captive prin nere­găsirea conștiinței de sine, ab­sența dialogului cu celălalt și, impli­cit, insecurizarea propriei persoane expuse tot mai mult dezinformării și manipulărilor propagandistice. Con­știentizând efectele dezastruoase ale dezinformărilor și manipulărilor asu­pra propriei persoane, ravagiile con­fuziilor și ambiguităților întreținute prin difuzarea repetată a știrilor false și scenariilor conspiraționiste pot, însă, să fac primii pași spre autodepă­șire prin reflecție, comunicare și acți­une.

Conchizând, interșanjabilitatea po­zițiilor observatorului ne-implicat și ale observatorului implicat favori­zează complementaritatea perspecti­velor: impersonală asupra fenome­nului minții captive, personalizată asupra sindromului minții captive. Complementaritatea perspectivelor caracterizează demersul ideatic dublu calibrat al acestui eseu, impersonal și personalizat totodată, în funcție de poziționarea față de fenomenul minții captive Un eseu în care, după cum s-a putut observa deja, o serie de ob­servații și analize impersonale refe­ritoare la fenomenul minții captive se întrepătrund cu explorarea personali­zată a simptomelor minții captive resimțite în diferite circumstanțe de-a lungul timpului și readuse la viață prin mici narațiuni autobiografice. Un asemenea demers ideatic imper­sonal și personalizat (atunci când este cazul), ar putea conduce spre un sce­nariu pentru contracararea simpto­melor minții captive. Dar, înainte de conturarea unui asemenea scenariu terapeutic, ar trebui să ne întrebăm de ce intrăm atât de ușor în rezonanță cu „atracțiile” spectacolului propagan­distic.

Mintea captivă: „cutia de rezo­nanță” a spectacolului propa­gandistic

Alchimia minții captive recurge la un cocktail cu ingrediente propagan­distice atractive și amăgitoare în stare să amorțească gândirea personală, critică și, concomitent, să stârnească pulsiunile emoționale individuale și colective. Iată câteva dintre acestea: „lupta de clasă este motorul istoriei”; „ascuțirea luptei de clasă dintre pro­letariat și burghezie duce la revoluția socialistă”; „fără teorie revoluţionară nu poate exista mişcare revoluţio­nară”; „dictatura proletariatului asi­gură victoria revoluției socialiste”; „proletarii n-au de pierdut în această revoluţie decât lanţurile. Ei au o lume de câştigat”; „dreptul reprezintă vo­inţa clasei dominante ridicată la ran­gul de lege.

Dreptul comunist reprezintă vo­inţa maselor ridicată la rangul de lege”; „de la fiecare după capacităţi, fiecăruia după nevoi”; „religia, opiul popoarelor”. Acestea sunt câteva ingrediente propagandistice atrăgă­toare promițând pe un ton perempto­riu ceea ce politologul britanic de origine română, Ghiță Ionescu, de­numea „sistemul comunist al fericirii politice”³. Mai târziu, atunci când am reușit să îmi procur cărțile „spectato­rului angajat” și gânditorului exem­plar care a fost Raymond Aron, am înțeles că acest cocktail propagandis­tic – „opiul intelectualilor” seduși de ideologia marxist-leninistă – ames­teca mesaje și sloganuri care funcțio­nau ca „bilet de trecere” prin diferite medii sociale sensibile în fața unor promisiuni pe cât de atractive, pe atât de vagi și înșelătoare⁴.

Și Czesław Miłosz, scriitorul și gânditorul dizident anticomunist, a descris ingredientele ideologico-pro­pagandistice menite să inducă simp­tomele minții captive. Apelând la teme și termeni proprii civilizațiilor orientale, el s-a referit la „tabletele Murti-Bing” – după numele unui imaginar filosof mongol despre care se povestea că reușise să găsească un mijloc de transmitere organică a feri­cirii prin consumarea unor pilule – și la „Ketman”, acel stil al vieții duble trăite în minciună, supunere și ipocri­zie, asumat și practicat până la per­fecțiune sub tirania despoțiilor ori­entale. Folosind aceste expresii, gân­ditorul polonez se referea, într-o ma­nieră metaforică, la o metodă genera­lizată de „spălare a creierelor” și in­ducere a unei stări artificiale de feri­cire⁵. Administrate sistematic în rit­mul alert al propagandei de partid, aceste ingrediente ideologice cu efect psihotropic întrețineau ceea ce Jean François Revel a denumit mai târziu „tentația totalitară”, acea fascinație pentru puterea politică totală resim­țită din plin atât de cei îmbătați de exercitarea puterii totale cât și de cei care, paralizați de temeri și neputințe, ajung să se abandoneze cu frenezie Conducătorului suprem perceput ca „Salvatorul”, altfel spus, soluția fi­nală și universală⁶. Stări emoționale opuse, dar exercitând un puternic impact negativ, „beția puterii” în cazul dictatorilor, „frica de libertate” și responsabilitate⁷ în cazul maselor coabitează în tentația totalitară ce bântuie încă în mintea unora dintre noi. Euforia exercitării nelimitate a puterii s-a dovedit un narcotic politic fatal, până la urmă, în cazul lui Mussolini, Hitler, Ceaușescu, Saddam Hussein sau Muammar Gaddafi, dar fiecare dintre acești dictatori a profitat din plin o perioadă de timp de fascinația maselor pentru puterea totală a Conducătorului și, totodată, de frica și nepriceperea (auto)între­ținută a acestora în asuma­rea respon­sabilității politice.

Dar, alchimia ideologică plină cu ingrediente propagandistice care ali­mentează „tentația totalitară” și revi­zionismul imperialist continuă să facă victime și astăzi, în zilele însângerate ale invaziei armatei Federației Ruse în Ucraina. Pe fondul infernal al răz­boiului, în societatea spectacolului propagandistic, la televiziunea rusă, dar și la televiziunile din România care rezonează cu mesajul acesteia, asistăm la un delir ideologic întreți­nut printr-o alchimie propagandistică în care se combină nostalgia față de grandoarea Uniunii Sovietice ca su­perputere mondială; naționalismul și militarismul proprii imperialismului rusesc disprețuitor față de organizați­ile internaționale, țările mici și mijlo­cii; ostilitatea față de principiile și valorile democrației liberale și civili­zației occidentale; recursul la mistica mesianică pravoslavnică în promova­rea deformată, agresivă și militaristă a valorilor creștin-ortodoxe; apărarea familiei tradiționale dar și a prejude­căților și obscurantismelor în care aceasta este menținută și controlată.

Atunci când mă gândesc la păre­rile politice ale unei bune părți a oa­menilor obișnuiți care au trăit în URSS, îmi vine în minte o experiență pe care am trăit-o la începutul anilor 1990 în conversațiile cu mai mulți interlocutori din Republica Moldova, proaspăt independentă. În acea peri­oadă, în cadrul programelor de cola­borare cu instituțiile de învățământ superior din fosta republică sovietică, țineam cursuri de științe și doctrine politice la Universitatea de Stat din Chișinău. Discutând cu colegii de acolo am sesizat, uneori, mândria nostalgică a unora dintre ei atunci când vorbeau despre faptul că, altă­dată, în calitate de cetățeni sovietici, cetățeni ai unei superputeri, se sim­țeau importanți când intrau în contact cu străinii, sau atunci când puteau călători ca specialiști în diferite misi­uni la Berlin, Budapesta, Ulan Bator, Phenian sau Havana. În mințile pu­ternic îndoctrinate ale unora dintre interlocutorii mei deslușeam încă, precum într-o „cutie de rezonanță”, refrenele mesajelor și lozincilor pro­pagandei comuniste despre măreția Uniunii Sovietice și virtuțile omului sovietic. Era și aceasta o reminis­cență a sindromului minții captive ce se manifesta la niște oameni frustrați și dezorientați pe fondul crizei post­sovietice, iar în spațiile de tradi­ție ne­de­mocratică pierderea reperului întru­chipat de puterea absolută a par­ti­dului și cultul conducătorului este unul dintre cele mai importante simp­tome ale patologiei minții cap­tive.

„Împăratul e gol !”, dar multora le plac „hainele noi” ale împăra­tului și, oricât de amăgitoare ar fi acestea, ele trebuie mereu în­noite, iar minciunile mereu ros­togolite

Eșafodajul ideologico-propagan­distic pe care se clădesc mișcările și regimurile dictatorial-totalitare sau cele autoritare de ieri și de astăzi de­voalează cultul personalității Condu­cătorului, iluzia infailibilității puterii politice totale, disprețul față de li­bertatea persoanei și puterea societă­ții civile. Dar, ca orice lucru omenesc limitat și vulnerabil prin natura sa, și infailibilitatea puterii politice totale se dovedește, mai devreme sau mai târziu, o iluzie. „Împăratul e gol!” exclama în sinceritatea lui copilul din faimosul basm al lui Andersen, Hai­nele cele noi ale împăratului. Și, to­tuși, s-ar putea ca unii dintre noi, chiar știind acest lucru, să beneficieze de comercializarea iluziilor politice și de profitabila complicitate cu deți­nătorii puterii. Precum sfetnicii slu­garnici ai împăratului care se între­ceau în cumpărarea hainelor tot mai costisitoare și tot mai inexistente, nici noi nu încetăm să ne îmbătăm cu amăgitoarele iluzii politice și cu di­versele scenarii conspiraționiste răs­pândite prin megafoanele populis­mului demagogic, naționalismului agresiv și forța de impact a rețelelor sociale. Și aceasta cu atât mai mult cu cât, nu puțini dintre noi, refuză asu­marea judecății lucide și responsabi­lității publice, preferând ipocrizia, oportunismul și aservirea voluntară percepute ca mult mai comode și profitabile. Din câte se poate observa, este mult mai ușor să reproducem mecanic sloganuri patriotarde și xe­nofobe decât să gestionăm economia, sănătatea, educația pe baza unor pro­iecte raționale și a unor licitații co­recte. Pentru întreținerea acestor ilu­zii este suficientă lansarea periodică a unor noi promisiuni în cadența lozin­cilor mobilizatoare și a sloganurilor acuzatoare căci, multora le plac hai­nele noi ale împăratului, oricât de amăgitoare ar fi acestea, așadar, hainele amăgitoare ale împăratului trebuie mereu înnoite! Atunci, dacă multora dintre cei căzuți în capcanele comodității minții captive le place spectacolul politico-mediatic plin de promisiuni neânplinite, acuzații la adresa altora și sustrageri de la pro­priile obligații și responsabilități, de ce să nu le fie oferit, în locul dezbate­rilor publice tematice cu adevărat importante realizate sub autoritatea competenței și profesionalismului, spectacolul facil al imposturii, politi­cianismului steril și prostului gust?!

Vorbind, în acest context, despre amalgamul confuziilor și ambiguită­ților gândirii mă refer, de fapt, la fenomenul înstrăinării și aservirii gândirii la care au participat și conti­nuă să participe toate straturile soci­etății. Într-o sarabandă amețitoare menită să descurajeze exercițiul liber al gândirii critice și creatoare și-au dat mâna în vremurile de răscruce ale zilelor noastre, într-o Românie în care democrația este amenințată de asaltul dictaturii și imposturii, agita­tori și activiști (pseudo)fanatizați, guvernanți cinici, clientele lacome, intelectuali aserviți puterii consem­nați la rubrica „trădarea cărturari­lor”⁸, companii de presă și platforme mediatice aservite, dar și indivizi obişnuiţi, mai mult sau mai puțin ignoranţi, mai mult sau mai puțin naivi şi creduli, vulnerabili însă în fața dezinformărilor şi manipulărilor populist-demagogice, naționalist agre­­sive, antieuropene, xenofobe. Prinse într-o agitație propagandistică regizată din interiorul României dar și din afara granițelor acesteia, men­talul individual și mentalul colectiv se lasă captivate de comoditatea ste­reotipurilor verbale și a lozincilor golite de conținut, dar pline de pro­misiuni deșarte. Mentalul individual și mentalul colectiv intră, astfel, în captivitatea răului public întruchipat de capcana minții captive devenită „cutia de rezonanță” a manipulărilor propagandistice în societatea specta­colului generalizat.

În loc de concluzii. „Mintea captivă”: o metaforă-avertis­ment în vremuri de răscruce și nu numai

„Mintea captivă” nu este doar ti­tlul celebrei cărți scrise de poetul, gânditorul și disidentul anticomunist polonez Czesław Miłosz în urma căderii Europei de Est sub dominația sovietică la sfârșitul celui de al II-lea război mondial. Ca și atunci, în vre­murile de răscruce pe care le trăim astăzi, sub presiunea amenințătoare a reconfigurării ordinii globale de către marile puteri imperialist-revizioniste, sintagma „mintea captivă” ar trebui percepută ca o metaforă-avertisment de fiecare cetățean din orice colț al lumii. Pe fondul crizei democrației liberale, metafora-avertisment „min­tea captivă” este un îndemn la conști­entizarea propriilor limite și erori, temeri, prejudecăți și obscurantisme întreținute prin războiul hibrid al dezinformărilor și manipulărilor pro­pagandistice regizate de forțele po­pulist-demagogice și izolaționiste într-o lume în care „domnia forței” sfidează „forța dreptului”.

Atunci când afirm că sindromul minții captive ne pândește în perma­nență prin propriile limite, erori și prejudecăți, dar și prin manipulările propagandistice ale centrelor de pu­tere, am în vedere faptul că șansa împăcării sufletului prin limpezirea gândirii depinde, fie că suntem cetă­țeni obișnuiți sau deținători vremel­nici ai puterii, de capacitatea fiecă­ruia dintre noi de a-și asuma propriile erori, limite și prejudecăți, de a lupta cu ideile fixe, emoțiile negative, ilu­ziile populiste, tacticile demagogice și tentațiile politicianiste. În ce mă privește, pe drumul împăcării sufle­tului prin limpezirea gândirii pornesc de la propria poziționare ca observa­tor al fenomenului minții captive, de la caz la caz, neimplicat sau implicat și, în funcție de circumstanțe, de la asumarea minții captive ca un sin­drom personal.

Note

• Miłosz Czesław, La pensée captive. Essai sur les logocraties populaire, Préface de Karl Jaspers, Gallimard, Paris, 1953/1988, p. 9,13.
• Anton Carpinschi, Deschidere și sens în gândirea politică, Institutul European, Iași, 1995, p. 131.
• Ghiță Ionescu, Comunismul în România, Editura Litera, București, 1994; Idem, Ghiță Ionescu, Politica și căutarea fericirii, editura ALL, București, 1999.
• Raymond Aron, Opiul intelectualilor, Editura Curtea Veche, București, 2007.
• Miłosz Czesław, Gândirea captivă. Eseu despre logocrațiile populare, Editura Humanitas, București, 1999.
• Jean-François Revel, La Tentation totalitaire, Les Éditions Robert Laffont, Paris, 1976.
• Erich Fromm, Frica de libertate, Editura Teora Universitas, București, 1998.
• Julien Benda, Trădarea cărturarilor, Editura Humanitas, București, 2017.

Bibliografie 

Lucrări cu caracter general și special

ARON, Raymond, Opiul intelectualilor, Editura Curtea Veche, București, 2007.

BENDA, Julien, Trădarea cărturarilor, Editura Humanitas, București, 2017.

CARPINSCHI, Anton, Deschidere și sens în gândirea politică, Institutul European, Iași, 1995.

FROMM, Erich, Frica de libertate, Editura Teora. Universitas, București, 1998.

IONESCU, Ghiță, Comunismul în România, Editura Litera, București, 1994.

IDEM, Politica și căutarea fericirii, editura ALL, București, 1999.

MILOSZ, Czesław La pensée captive. Essai sur les logocraties populaire. Préface de Karl Jaspers, Gallimard, Oaris, 1953/1988.

IDEM, Gândirea captivă. Eseu despre logocrațiile populare. Editura Humanitas, București, 1999.

* * *, Czesław Miłosz la București, Materialele Colocviului Internațional, 7-8 octombrie 2011. Editura Universității din București. 2012.

REVEL, Jean-François, La Tentation totalitaire, Les Éditions Robert Laffont, Paris, 1976.

RICOEUR, Philosophie de la volonté 2. Finitude et culpabilité. Livre I, L’homme faillible, Éditions Aubier-Montaigne, Paris, 1988.