De la revizionism și falsificarea trecutului la discursul pro-european și invers. Ce au spus, în 30 de ani, președinții României de după 1989 despre actul de la 23 august 1944

(From revisionism and falsification of the past to pro-European discourse and vice versa: what the presidents of Romania after 1989 said about the act of August 23, 1944)

Alexandru MURARU

 Abstract: The paper investigates the manner in which the four heads of the Romanian state after 1989 appreciated the act of August 23, 1944. Known as the most disputed act of Romanian recent history after the Great Union of 1918, the interpretation of the moment from August 23, 1944 represents a sunflower paper on Romania’s politics, ideology, mentalities and presidents, but also – as the case may be – the disguise or honest way in which they viewed their relationship with Euro-Atlantic allies and recent history. The act of August 23, 1944, named by some commentators „Romanian Normandy” for the way it changed the fate of the Second World War for Romania, but also for Europe was for Ion Iliescu, Emil Constantinescu, Traian Băsescu and Klaus Iohannis a political mirror of their real projections in electoral moments, of maximum political intensity or marking a number of years since the second world conflagration. Reporting to Europe, to its values, to the transatlantic relationship, to regional opportunities, all can be decrypted by interpreting the four heads of state on the act of August 23, 1944. The 30 years after 1989 have shown that the decision of King Michael and the opposition democratic to remove Marshal Ion Antonescu, break the alliance with Nazi Germany, join the United Nations and participate in the liberation of Europe was not recognized as such after the collapse of communism. The theses of historical revisionism were taken over by Ion Iliescu, and after the country’s accession to NATO and the EU, Traian Băsescu returned to the historical falsifications and trivializations.

Keywords: 23 August 1944 Act, revisionism, Romanian presidents, communism.

Introducere

Modul în care cei patru șefi ai statului român de după 1989 au apreciat actul de la 23 august 1944 este o hârtie de turnesol pentru politica, ideologiile, mentalitățile și acțiunile acestora, dar și – după caz – pentru felul disimulant sau onest în care au privit relația cu aliații euro­atlantici și cu istoria recentă. Așadar o microanaliză asupra oportunismului, a aducerii unor conflicte politice în arena istoriei, a falsificării trecutului, a revizionismului, dar și, în același timp, pentru unii dintre ei, a decenței și a spiritului democratic și european.

Aproape obsesiv, mesajele acestora au inclus sau au făcut tri­mitere la dez­baterea privind repre­zentările recente asupra trecutului și, în anii ’90, asupra titratului eveni­ment. Acestea au avut şi un înțeles mai amplu din prisma ultimei dictaturi, care a schimbat complet națiunea într-o jumătate de secol. Revenirea la democrație a reprezentat o bătălie memorială și statală pentru un monopol care ar fi putut să statueze deținătorul unei eventuale formule miraculoase, a unei „dovezi istorice” pentru a aduce lucrurile pe un făgaș normal.

Declarațiile convulsive și revi­zioniste nu au încetat nici după ce România a aderat la NATO și UE, iar narațiunea dominantă a mainstream-ului politic autohton și european a recunoscut, finalmente, rolul deter­minant al Regelui în actul de la 23 august 1944 și, pe acesta din urmă, ca fiind un eveniment remarcabil prin care România a putut să-și aducă o contribuție la înfrângerea Germaniei naziste și la salvarea continentului european.

Miza discursivă a fost uneori reintegrarea ţării în Europa, pe care o consfințise actul de la 23 august, cum sugerau subtil susținătorii Regelui – prin desprinderea de alianţa cu Germania nazistă –, dar pe care, din nefericire, anii comunizării României au anulat-o. În antiteză, perdantul acestei bătălii putea fi substituit drept un continuator al operei de distrugere şi izolare a țării. În multe ocazii, în primul deceniu postdecembrist, con­fruntarea memorială a escaladat și a inclus sau înlocuit dezbaterea în sine. Astfel, disputa asupra restaurației a fost cheia conflictelor privind prezența lui Mihai I în România până în 1997. Recunoașterea Regelui drept „erou” ar fi atras după sine reconsiderarea rolu­lui jucat de regalitate în istoria țării și poate – apreciau unii – reevaluarea națională a alternativei monarhice¹.

Ion Iliescu

Primul președinte postdecembrist al României a fost, de departe, beneficiarul direct, dar și un actor implicat al detractării rolului Regelui la 23 august 1944. Iliescu a folosit, în primele sale două mandate la Cotroceni, întreaga pleiadă de teorii revizioniste și atribute utilizate de propaganda și istoriografia comunistă. Rod al formației și al carierei de lider comunist, dar având printre consilieri și istorici vârfuri de lance ai isto­riografiei și propagandei fostului regim, Iliescu declara în 1994 că Regele Mihai nu poate revendica recăpătarea prerogativelor sale mo­narhice deoarece „a pactizat atât cu Hitler, cât şi cu Stalin”², trimitere directă la perioada 1940-1947 și mai ales la 23 august 1944.

În același an, în plină campanie națională a puterii și a extremiștilor de reabilitare a lui Antonescu și de calomniere a Regelui, Iliescu lansa cel mai virulent atac împotriva fostului Suveran și a partidelor istorice, con­tinuând opera comuniștilor de ocultare a adevărului istoric despre făuritorii lui 23 august. Liderii Națiunilor Unite participante la cel de-al Doilea Război Mondial aniversaseră în iunie în același an debarcarea din Normandia – hotărâtorul sprijin aliat printr-o operațiune unică în istoria militară ca amploare și desfășurare –, dar România a refuzat atunci celebrarea acestui act. Pe acest fond, Ion Iliescu susține un discurs la Cercul Național Militar, în cadrul unui simpozion organizat de Academia Română și Ministerul Apărării Naționale³. El plasa semnificația titratului eveniment pe umerii unei spontane acțiuni populare: „imens act de voință națională, a unei dificile, dar absolut necesare reafirmări a dreptului ina­lienabil al poporului român de a-și croi soarta conform intereselor și aspirațiilor sale firești”. De la cea mai înaltă poziție a statului român, Iliescu relua brutal, în mod direct și vitu­perând acuzațiile îndreptate împotriva partidelor politice și a Casei Regale, culpabilizându-i nu doar pentru faptul că-și arogaseră meritele loviturii de stat, cât mai cu seamă pentru că aceștia se făceau răspunzători de situația în care ajunsese România: „De-a lungul timpului, în cei 50 de ani care s-au scurs de la momentul 23 August 1944, nu puțini au fost cei care s-au străduit să-și însușească toate meritele. Începând cu partidele active atunci pe scena politică românească și până la Casa Regală, nimeni nu și-a mai amintit, nici atunci, nici de-atunci încoace, de răspunderile pe care le purtau pentru politica falimentară premergătoare războiului și pentru faptul că România a fost adusă în situația disperată în care se afla la 23 August 1944”.

Președintele postcomunist lansa totodată acuzații de colaboraționism și complicitate asupra liderilor opoziției politice din anii ’40 și asupra Regelui, ceea ce, practic, arăta că bătălia asupra ultimilor 50 de ani de istorie era în plină desfășurare. Iliescu încerca, precum comuniștii, să dea crezare teoriei potrivit căreia răspunderea era aproape generalizată și egală în ducerea țării către colaps prin deciziile și evenimentele de la sfârșitul celui de-al doilea deceniu interbelic. Nega­rea unui „vid politic și instituțional” peste perioada guvernării anto­nesciene limitează practic la o ecuație simplistă și chiar revizionistă de tip cauză-efect plasarea în opoziție a partidelor politice și a Regelui. Pe lângă faptul că acestora li se impută lipsa de reacție, fostul președinte nu amintește nimic despre suspendarea Constituției de la 1923, eliminarea partidelor politice și a vieții parla­mentare: „Clasa politică a ţării și cei investiți de Constituție cu exercitarea puterii în stat nu se pot prevala doar de meritele lor în organizarea actului de la 23 August 1944 pentru a face uitate răspunderile directe ce le revin, atât în prăbușirea sistemului constituțional al țării, în 1938, cât și în derularea regimurilor de dictatură care s-au succedat. Chiar și atunci când Antonescu era «Conducătorul» țării, atât partidele politice, cât și Regele au fost parte din jocul politic respectiv, iar acțiunile lor în epocă vorbesc mai degrabă despre conivenţă și colaborare, decât despre rezistență sau nesupunere”.

Mesajul lui Ion Iliescu relua și alte teme ale comunismului târziu. Una dintre acestea era aceea că acțiunea lui Mihai I la 23 august 1944 viza de fapt interese politice personale legate de păstrarea Tronului: „(cercurile Palatului – n.n.) au văzut în această acțiune singura cale de supraviețuire a monarhiei”. Folosirea repetitivă a formulei „cercurile Palatului” persistă de fapt prin trimiterea la un grup obscur din jurul monarhului, teorie vehiculată de istoriografia comunistă. În același mesaj, fostul șef al statului transmitea indirect că, de vreme ce inclusiv sovieticii, în frunte cu Ana Pauker, i-au acuzat pe comuniștii autohtoni – în special pe Pătrășcanu – de coalizarea cu partidele „«burghezo-moșierești» și cu Palatul”, atunci alianța din cadrul Blocului Național Democrat era una nefirească, plină de complicități chiar.

La distanță de un deceniu față de acest discurs și la 60 de ani de la titratul act istoric, Iliescu își schim­base opțiunea. România era membră NATO și se pregătea să semneze tratatul de aderare la Uniunea Europeană. Altă lume, alte vremuri. Vechiul lider comunist înțelesese, forțat de împrejurări și de opor­tunitatea politică, faptul că semni­ficațiile și actorii de la 23 august nu mai pot fi linșați public cu teoriile lansate de istoricii „epocii de aur” și că evaluarea aceasta coincidea de fapt cu locul României în Europa și în clubul select al celor două alianțe politico-militare. Într-un discurs⁴ de la Palatul Cotroceni, la 23 august 2004, cu Regele alături, cel pe care îl calomniase și hăituise blocându-i intrarea în țară, Iliescu vedea acum în 23 august „un act de salvare na­țională”, cita din proclamația acestuia, evoca rolul partidelor istorice și îi atribuia eroului de atunci un „rol decisiv”: „În înfăptuirea actului de la 23 august, un rol decisiv i-a revenit Majestăţii Sale, Regele Mihai – a cărui prezenţă o salutăm cu gratitudine –, sprijinit în acţiunea sa de cele patru partide care la 20 iunie 1944 formaseră Blocul Naţional Democrat şi de conducerea armatei”. Totodată, Iliescu condamna regimul comunist pentru profanarea semnificațiilor și desfășurării actului, dar și teoria potrivit cărora titratul eveniment a fost debutul și cauza principală a insta­urării comunismului: „Cei care văd în actul de demnitate naţională de la 23 august 1944 începutul «comunizării» României interpretează incorect şi abuziv faptele”. În același mesaj, Iliescu, citând din Iuliu Maniu și amintind de decorarea lui Mihai cu cele mai înalte ordine și decorații de către aliați, făcea o paralelă cu drumul parcurs de România după 1989, îndemnând la „asumarea respon­sabilităţii în momentele de cumpănă”. El declara totodată că „cei care au avut tăria să ia deciziile şi să-şi asume consecinţele, plătind adesea cu viaţa, vor dăinui în memoria colectivă a naţiunii”.

Emil Constantinescu

Victoria forțelor democratice din 1997 a avut meritul de a schimba radical orientarea geopolitică a țării și, odată cu ea, discursul asupra narațiunii cu privire la 23 august. Emil Constantinescu a fost consecvent în recunoașterea importanței titratului eveniment pentru soarta Europei, a meritelor Regelui și a partidelor istorice. Constantinescu nu a marcat în chip particular aniversările lui 23 august, dar și-a menținut pe tot parcursul mandatului prezidențial – și după – aprecierea față de Mihai I și de actorii politici de atunci.

Emil Constantinescu declara la marcarea a șapte decenii de la evenimentul istoric: „Pentru mine, 23 august a reprezentat, într-adevăr, un act important înfăptuit de Regele României, care a scurtat războiul şi care a fost baza recuperării Transilvaniei”5.

Traian Băsescu

O uluitoare metamorfoză revi­zionistă – de la condamnarea comu­nismului în Parlament și narațiunea despre instaurarea comunismului până la acuzațiile specifice extremiștilor și ale puterii neocomuniste – s-a produs la Traian Băsescu. Cel care aparent era un exponent al teoriilor corecte politic și istoric despre perioada 1944-1947 și-a dat ulterior pe față măsura percepțiilor, uzând de falsul istoric într-o cheie revizionistă.

Dacă în 2006 – la finalul unui drum de câteva luni de cercetare în arhive, unii dintre cei mai valoroși istorici români și străini lansau concluziile comisiei prezidențiale pentru analiza dictaturii comuniste – Băsescu susținea că una dintre „acţiunile criminale ale regimului co­munist” fusese „distrugerea partidelor politice şi a continuității constitu­ționale a statului român, prin abdicarea forțată a Regelui Mihai”, trei ani mai târziu, trădarea Regelui, legarea sa de vina participării la Holocaust și de colaborarea cu sovieticii deveneau chei prin care fostul președinte reinterpreta semni­ficațiile și consecințele lui 23 august 1944: „Tot continuăm să considerăm că abdicarea Regelui a fost un mare act patriotic. Nu. A fost un act de trădare a interesului național al României. Din partea Regelui. Acesta este punctul meu de vedere (…). Vedeți, noi încă nu ne așezăm corect valorile. Spre exemplu, pentru noi toți și pentru istorie, Antonescu rămâne responsabil de Holocaust împotriva evreilor și a țiganilor, ducerea lor în Transnistria, nu știu ce. Nimeni nu spune că statul român avea un șef de stat atunci. Ăsta (mareșalul Antonescu, n. red.) era doar prim-ministru atunci. Unora le dăm averi, iar pe alții îi considerăm criminali de război – șeful de stat și prim-ministrul. Doar pentru că unul a fost slugă la ruși și a lăsat țara prin abdicare îl iertam de toate păcatele?”⁶.

Aceste declarații au știrbit mare parte din gestul politic de condamnare a comunismului (la care Regele a participat în Parlament) și l-au adus practic pe Traian Băsescu în aceeași galerie, alături de Iliescu, a foștilor șefi de stat care au ultragiat memoria titratului act. Disimularea lui Traian Băsescu a aruncat practic blamul participării la instaurarea comu­nismului peste actorii politici demo­cratici din anii ‘40 și a reluat reinterpretarea lui 23 august 1944 în cheia istoriografiei comunismului târziu și a postcomunismului. Mai mult, spre deosebire de Ion Iliescu, Băsescu nu a retractat niciodată până acum și nu a nuanțat declarațiile despre Rege și perioada 1944-1947.

Klaus Iohannis

Actualul șef al statului a fost cel mai consecvent susținător al mesajului și tezelor istoriografiei occidentale despre Rege și 23 august 1944, fără nici o metamorfoză, subtilitate sau derapaj de limbaj cu privire la titratul eveniment. Încă dinainte de a deveni cel de-al patrulea președinte al României postdecembriste, Iohannis elogia, la 7 decenii de la actul istoric, meritele Regelui, ca „autor” „în mod netăgăduit”. El mulțumea atunci monarhului în numele Partidului Național Liberal și lega victoria Aliaților în conflagrația mondială de 23 august, calificându-l drept „cel mai im­portant eveniment din istoria noastră recentă”. 23 august 1944 era, totodată, pentru Iohannis, „un memo­rabil act de oportunitate politică” pe care Regele l-a înfăptuit. Klaus Iohannis adăuga atunci: „La nici 23 de ani împliniți până în acea zi teribilă, Majestatea Sa, Regele Mihai I al României, a avut curajul și tăria să acționeze decisiv. Pentru orice tânăr care face parte astăzi din generația imediată, forța uluitoare de care a dat dovadă în acele momente Regele Mihai I este un exemplu de urmat. Pentru tinerii care au urmărit destinul său, Regele Mihai I este cu adevărat un erou, fiind singurul șef de stat în viață al unei țări participante la cel de-al Doilea Război Mondial. Doar cine cunoaște cu adevărat meritele Majestății Sale îi poate aprecia astăzi calitățile. Admirația și recunoștința românilor față de Regele Mihai I reprezintă cea mai frumoasă dovadă a măreției actului regal de acum 70 de ani”.

În repetate ocazii, Iohannis a reluat această versiune a narațiunii despre 23 august, inclusiv la moartea Regelui⁷, gest pe care l-a făcut și Ion Iliescu⁸. În aceeași notă, președintele Iohannis a transmis la cea de-a 75-a aniversare a zilei de 23 august 1944 un mesaj oficial în care afirma: „actul salvator pe care Regele Mihai I al României, alături de brava Armată română, înconjurat de destoinici oameni politici și iluștri diplomați, l-a făcut acum 75 de ani, când a decis ieșirea României dintr-o alianță extrem de toxică și nefastă, salvând pământul țării și numeroase vieți omenești. Evenimentul de la 23 august 1944 rămâne un mare act de curaj în istoria noastră recentă. Amintirea sa este o datorie de onoare față de toți cei care au acționat cu bună-credință pentru salvarea statului român și pentru întoarcerea noastră către valorile euroatlantice”⁹.

Concluzii

Așadar actul de la 23 august 1944 a fost în repetate rânduri un lung prilej de controverse. Spre deosebire de alte subiecte cu valențe istorico-politice, care au animat dezbaterile din anii ‘90 și 2000 și care au antrenat largi părți din societate (integrarea țării în Europa, desprinderea de modelul țărilor din fostul bloc sovietic etc.), acesta se distinge în mod particular, de el legându-se proiecțiile cu privire la polemicile asupra ultimilor 70 de ani de istorie și la rezonanțele europene ale foștilor sau actualilor șefi ai statului român. Subiectul are o importanță aparte, dacă luăm în considerare că această raportare la ceea ce s-a întâmplat în după-amiaza zilei de 23 august 1944, cu toate consecințele, atrage după sine interpretarea celui mai brutal deceniu din istoria României moderne (1938-1947), sedimentează discursiv participarea României în al Doilea Război Mondial, dar mai ales definește modul în care actorii politici au evaluat schimbarea geopolitică a țării, metamorfozele regimului politic, implicând întreaga pleiadă de transformări care precedă instaurarea oficială a comunismului – prin abro­garea Constituției de la 1923, abolirea monarhiei și instaurarea republicii de sorginte stalinistă la 30 decembrie 1947. Felul în care au interpretat șefii statului român după 1989 momentul de la 23 august 1944 este o microistorie și o proiecție în sine a teoriilor vehiculate științific și în spațiul public de către curente din societate la care s-a adăugat, de-a lungul timpului, o importantă moti­vație ideologică, de mentalitate politică sau de raportare la valorile europene.

Actul de la 23 august 1944 rămâne un eveniment de o importanță colosală nu doar în dezbaterile istoriografice, dar și în cele politice, iar valurile de tălmăciri sau, dimpotrivă, juste restituiri de la tribuna șefilor statului român sunt tocmai o mărturie prezentă că momentul istoric ce a schimbat soarta României atunci, ducând țara în tabăra aliaților, a fost unul zbuciumat și tragic, mai ales din punct de vedere memorial, consecință la care au contribuit elitele politice din ultimii 30 de ani.

Note

[1] Vezi studiul introductiv la Alexandru Muraru, Cum supraviețuiește monarhia într-o republică? Regele Mihai, românii și regalitatea după 1989, prefață de Emil Hurezeanu, Curtea Veche Publishing, București, 2015, pp. 17-29.

2 Octavian Iliescu, „Confiscarea şi măsluirea istoriei”, Cotidianul, anul IV, nr. 192 (930), 17 august 1994, p. 2.

3 Alocuțiunea Președintelui României, Ion Iliescu, la 22 august 1994, accesibilă online la https://www.presidency.ro/ro/media/discursuri/alocutiunea-presedintelui-romaniei-domnul-ion-iliescu-la-simpozionul-350-tiintific-cu-tema-50-de-ani-de-la-trecerea-romaniei-de-partea-coalitiei-natiunilor-unite-semnificatii-interne-si-internationale-br-br-bucuresti-22-august-1994 (15 august 2019).

4 „Discursul domnului Ion Iliescu, Președintele României, rostit în deschiderea festivităților pentru marcarea a 60 de ani de la alăturarea României la Coaliția antinazistă şi antifascistă a Națiunilor Unite”, 23 august 2004, accesibil online la http://www.old.presidency.ro/index.php?_RID=det&tb=date_arhiva&id=5854&_PRID=arh (august 2019).

5 Valentina Postelnicu, „Emil Constantinescu: 23 august trebuie recuperată ca Zi europeană a victimelor totalitarismului”, Mediafax, 22 august 2014, accesibil online la https://www.mediafax.ro/politic/emil-constantinescu-23-august-trebuie-recuperata-ca-zi-europeana-a-victimelor-totalitarismului-13134248 (august 2019).

6 Cristian Pantazi, „Acuzația de trădare lansată de Băsescu împotriva Regelui Mihai, în conflict cu raportul Tismăneanu: «Distrugerea continuității constituționale a statului român prin abdicarea forțată a Regelui Mihai în decembrie 1947 rămâne unul din marile abuzuri ale comunismului în Romania»”, Hotnews, 23 iunie 2011, accesibil online la https://www.hotnews.ro/stiri-esential-9128141-acuzatia-tradare-lansata-basescu-impotriva-regelui-mihai-conflict-raportul-tismaneanu-distrugerea-continuitatii-constitutionale-statului-roman-prin-abdicarea-fortata-regelui-mihai-decembrie-1947-raman.htm (august 2019).

7 „Mesaj de condoleanțe transmis de către Președintele României, domnul Klaus Iohannis”, 6 decembrie 2017, accesibil online la https://www.presidency.ro/ro/media/mesaje/mesaj-de-condoleante-transmis-de-catre-presedintele-romaniei-domnul-klaus-iohannis1512481080 (august 2019).

8 Loredana Voiculescu, „Ion Iliescu, pe blog, despre Regele Mihai: «Relația noastră nu a fost simplă, în vremurile agitate ale începutului tranziției»”, Republica, 5 decembrie 2017, accesibil online la https://republica.ro/ion-iliescu-pe-blog-despre-regele-mihai-zrelatia-noastra-nu-a-fost-simpla-in-vremurile-agitate-ale-inceputului (august 2019).

9 „Mesajul Președintelui României, domnul Klaus Iohannis, transmis cu ocazia Zilei Comemorării Victimelor Fascismului și Comunismului”, 23 august 2019, accesibil online la https://www.presidency.ro/ro/media/mesaje/mesajul-presedintelui-romaniei-domnul-klaus-iohannis-transmis-cu-ocazia-zilei-comemorarii-victimelor-fascismului-si-comunismului1566543108 (23 august 2019).

Bibliografie

ILIESCU, Ion, „Alocuțiunea Președintelui României, Ion Iliescu la 22 august 1944”, 1994.

ILIESCU, Ion, „Discursul domnului Ion Iliescu, Președintele României, rostit în deschiderea festivităților pentru marcarea a 60 de ani de la alăturarea României la Coaliția antinazistă şi antifascistă a Națiunilor Unite”, 23 august 2004.

ILIESCU, Octavian, „Confiscarea şi măsluirea istoriei”, Cotidianul, anul IV, nr. 192 (930), 17 august 1994.

IOHANNIS, Klaus, „Mesaj de condoleanțe transmis de către Președintele României, domnul Klaus Iohannis”, 6 decembrie 2017.

IOHANNIS, Klaus, „Mesajul Președintelui României, domnul Klaus Iohannis, transmis cu ocazia Zilei Comemorării Victimelor Fascismului și Comunismului”, 23 august 2019.

MURARU, Alexandru, Cum supraviețuiește monarhia într-o republică? Regele Mihai, românii și regalitatea după 1989, prefață de Emil Hurezeanu, Curtea Veche Publishing, București, 2015.

PANTAZI, Cristian, „Acuzația de trădare lansată de Băsescu împotriva Regelui Mihai, în conflict cu raportul Tismăneanu: «Distrugerea continuității constituționale a statului român prin abdicarea forțată a Regelui Mihai în decembrie 1947 rămâne unul din marile abuzuri ale comunismului în România»”, Hotnews, 23 iunie 2011.

POSTELNICU, Valentina, „Emil Constantinescu: 23 august trebuie recuperată ca Zi europeană a victimelor totalitarismului”, Mediafax, 22 august 2014.

VOICULESCU, Loredana, „Ion Iliescu, pe blog, despre Regele Mihai: «Relația noastră nu a fost simplă, în vremurile agitate ale începutului tranziției»”, Republica, 5 decembrie 2017.