De la stânga la dreapta, sau puterea prin discurs în perioada postbelică
(From left to right, or the power by discourse in post-war period)

Alexandru MAMINA

Abstract

The article treats how the left wing and then the right wing used the discourse in order to prevail in European and American contemporary society. There was in fact a competition between them for cultural hegemony, meaning to win the public mind and feeling on their side. On that purpose the left wing insisted upon three issues: alienation, pacifism and technocracy, while the right wing refer itself to efficiency, expertness and objectivity.

Keywords: left wing, right wing, cultural hegemony, social consensus

Pentru a funcționa și mai ales pentru a rezista în timp, orice regim politic are  nevoie, pe lângă instituțiile care să-i transpună deciziile în teritoriu și pe lângă forțele de menținere a ordinii, de un anume consens social, așadar de o anumită adeziune a populației la sistemul respectiv, adeziune care să-i asigure cadrele, clinetela, susținătorii și finalmente liniștea internă, stabilitatea. În sinteză, pârghiile prin intermediul cărora se obține consensul social sunt de două naturi. Prima este cea materială, atunci când regimul obține consensul social asigurând populației un standard de viață îndeajuns de ridicat încât să o mulțumească, fără ca mulțumirea să fie vreodată absolută sau definitivă. În România comunistă, de pildă, nivelul de trai a crescut sensibil la sfârșitul anilor 1960 și chiar pe parcursul deceniului următor, situație resimțită cu atât mai favorabil comparativ cu lipsurile din perioada anterioară, și cu toate acestea o parte importantă a populației a continuat să-și imagineze modul de viață occidental ca preferabil celui autohton, atât în privința ofertei de mărfuri și servicii cât și a loisir-ului. Totodată, mulțumirea de la sfârșitul anilor 1960 nu a fost de durată lungă, deteriorarea situației materiale după 1980 conducând la erodarea direct proporțională a consensului social relativ realizat în jurul regimului. Cu alte cuvinte, regimul politic funcționează și rezistă atât timp cât le oferă oamenilor beneficii susceptibile să compenseze eventualele neajunsuri conjuncturale, despre care se poate presupune că ar fi surmontabile în cadrul regimului prin negocieri sau prin implicarea salvatoare a liderilor.

Oamenii au însă proprietatea de a-și reprezenta puterea nu numai în termeni de eficiență, dar și de îndreptățire. Aceasta se întâmplă, probabil, pe de o parte ca un reflex al sentimentului acut al sinelui, care nu acceptă să se supună forței pur și simplu, iar pe de altă parte ca urmare a proximității cu universul religios, care îi obișnuiește pe oameni cu existența unui referențial spiritual superior puterii pământești și căruia puterea pământească se cuvine să i se conformeze. Indiferent însă despre ce motivații psihologice sau ontologice ar fi vorba, observăm că, pentru a-și asigura suportul populației, regimul politic are nevoie și de pârghia morală. Trebuie, adică, să-i convingă pe oameni că prezența sa este nu doar explicabilă factual, ca imperativ conjunctural (dictatura salvării publice) sau ca exercițiu al violenței legale a statului în maniera hobbesiană de a înțelege politica, dar că este și o prezență legitimă, în concordanță cu dreptatea și cu binele. Aplicarea forței fără justificare morală, fie forța armelor, a banului sau a numărului, a fost apreciată încă din antichitate, de Aristotel și apoi de Polybios, ca reprezentând o formulă degenerată de regim, constrângătoare și generatoare de perturbări sociale. Este motivul pentru care, spre exemplu, Octavianus Augustus și-a asumat declarativ numai autoritatea politică (auctoritas), nu și puterea (potestas). Tot în această percepție comună a relației dintre forță și îndreptățirea morală ori spirituală a rezidat, în evul mediu, și dificultatea împăraților germani de a se impune pur și simplu pe cale militară în lupta pentru învestitură purtată cu papalitatea. O dificultate pe care, evitând războiul direct și salvând aparențele de respect datorat papalității, regii Franței au surmontat-o luând o vreme papii sub așa-zisa lor protecție la Avignon.

În antichitate și în evul mediu concordanța regimului cu dreptatea și cu binele decurgea din legătura originară a suveranității cu sacralitatea, inclusiv atunci când era vorba despre o realitate politică nouă, rezultată din cucerire, ca în cazul Imperiului latin de la Constantinopol. Ceea ce prima era așadar justificarea transcendentă, raportul cu divinitatea. Odată cu modernitatea, ca urmare a două serii cauzale, accentul s-a pus tot mai mult pe implicarea și pe acordul oamenilor în precizarea suveranității. Prima serie am putea-o numi civilă, și a fost aferentă fenomenului de constituire a opiniei publice analizat de Jürgen Habermas. Propriu-zis, în cadrul saloanelor Vechiului Regim, ulterior al cluburilor, al societăților literare și al redacțiilor ziarelor din secolul al XIX-lea, puterea a fost pusă în discuție, și-a pierdut aspectul tainic consemnat în expresia arcana imperii, devenind obiect de cercetare, critică și proiecție subiectivă. A doua serie a fost seria politică, inaugurată de Revoluția franceză, care a mutat programatic și în conștiința colectivă sursa suveranității din zona dreptului divin în aceea a voinței naționale. Ambele serii au condus la reconsiderarea a ceea ce înseamnă regim legitim sau îndreptățit, în sensul că s-a afirmat importanța și necesitatea participării oamenilor la decizia politică. Așa cum remarca Joseph de Maistre, în loc să fie cenzurată de sus, de către puterea spirituală a papalității, suveranitatea se găsea în situația de a fi cenzurată de jos, de către popor.

Odată ce guvernarea a devenit obiectul discuției și al consultării publice, autoritatea tradițională, bazată pe respectul datorat de la sine vechimii și originii nobile, a încetat să mai fie recunoscută. În aceste circumstanțe, în regimul politic modern și contemporan, de factură liberală clasică sau democratică, pârghia morală utilizată pentru a obține consensul social a constat și constă în persuasiune, la limită în manipulare, pentru ca oamenii să-l resimtă și să-l conceapă ca fiind conform cu valorile și opțiunile lor. În acest fel, pe de o parte cei mai mulți oameni ajung să renunțe la a mai gândi alte formule politice, iar pe de altă parte îi descurajează pe cei care ar dori eventual să o facă[1]. Drept dovadă, faptul că inclusiv o serie de autori contrarevoluționari au recurs la persuasiune, încercând să-i convingă pe oameni de beneficiile credinței și ierarhiei în existența societății. Mai târziu, fascismul a reprezentat de asemenea o tentativă de a câștiga adeziunea maselor împotriva liberalismului, a democrației și a socialismului, evocându-le însă nu obediența servilă moștenită față de monarh ori stăpânul de pământ, ci tocmai prestigiul și forța lor supraindividuală, desăvîrșite ca voință de putere.

Prin analogie, demersul persuasiv sesizabil în disputa dintre regimuri este sesizabil și in interiorul democrației, în disputa dintre stânga și dreapta. Cu atât mai mult cu cât, spre deosebire de alte sisteme, confruntarea programelor în procesul de constituire a puterii politice este înscrisă în chiar esența operativă a democrației. Ca să conducă, partidele de stânga și de dreapta au nevoie așadar să câștige conștiințele oamenilor, să le inducă opinii, comportamente și intenția de vot care privilegiază fie ideea egalitară, fie elitismul meritocratic. Cu un termen gramscian, putem spune că stânga și dreapta aspiră să devină hegemonice pe terenul culturii, în particular al culturii politice, nu numai în sensul că stabilesc temele dezbaterii publice, dar că predispun totodată, prin influența pe care o exercită asupra minților și a sensibilității, la căutarea unor soluții conforme doctrinei lor, delegitimând intelectual și mental soluțiile concurente.

În încercarea de a  câștiga hegemonia culturală campaniile electorale nu sunt suficiente. Un rol important îl joacă aici experiența confirmată și prestigiul dobândit în circumstanțe istorice deosebite, care se transformă în capital de încredere. De un astfel de capital au beneficiat, spre exemplu, comuniștii italieni și francezi datorită angajării lor în rezistența armată împotriva Germaniei naziste în al doilea război mondial, când stânga s-a identificat cu interesul național. În zona dreptei menționăm prestigiul și audiența pe care le-a dobândit sindicatul Solidaritatea pe parcursul conflictului cu regimul comunist din Polonia, prestigiu și audiență care au girat apoi în conștiința oamenilor așa-zisa terapie de șoc a trecerii la economia de piață, lansată sub conducerea guvernului Tadeusz Mazowiecki. Totuși, căile eminente prin care se câștigă hegemonia culturală sunt învățământul și mijloacele de comunicare în masă, întrucât cultura implică relaționarea publică și transmiterea unor semnificații, adică vehicularea de informații și interpretări subsumabile noțiunii de discurs, adică exact factorul eficient care prezidează în egală măsură actul educațional și funcționarea mass media. Campania separării Bisericii de stat în timpul Republicii a treia în Franța, „luptele culturale” din Germania bismarckiană, la altă scară disputele în legătură cu limba de predare la Academia Mihăileană purtate în principatul Moldovei în vremea regimului Regulamentului Organic ilustrează interesul diferitelor orientări sau forțe politice de a influența societatea diseminând viziunea lor pe calea învățământului.

Cu privire la impactul mijloacelor de informare în masă nu credem că mai trebuie să insistăm. Cum remarca la un moment dat Pierre Bourdieu, televiziunea a ajuns să dețină practic monopolul asupra modelării creierelor unei părți foarte importante a populației[2]. Este adevărat că în anii din urmă presei scrise și celei audio-vizuale i s-au adăugat formele de comunicare on-line, susceptibile să reconfigureze ierarhiile în câmpul comunicării publice, dar și acestea apelează în fond tot la discurs, la vorbire. Este motivul pentru care considerăm că exercițiul puterii în regimul democratic echivalează în bună măsură cu o logocrație.

Dimensiunea logocratică a democrației transpare ilustrativ din evoluția rapotrului de forțe în Europa și în Statele Unite ale Americii după Al Doilea Război Mondial și până astăzi, perioadă pe parcursul căreia s-a înregistrat un transfer progresiv de hegemonie culturală de la stânga la dreapta. Sub acest aspect o contribuție importantă a revenit nu numai politicienilor, dar și emitenților de mesaj neîncadrați partinic: universitarilor, intelectualilor prezenți în mass media, scriitorilor și artiștilor, în particular cineaștilor, aflați în contact direct cu publicul și accesându-i deopotrivă receptivitatea cerebrală și emoțională. Deschiderea afectivă a cititorului sau a spectatorului în actul receptării, tendința acestuia de a se identifica subiectiv cu personajul principal sau de a-și asuma punctul de vedere al autorului (emitentului) favorizează asimilarea mesajului transmis, fluxul emoțional spontan acaparând zona conștiinței și surclasând, la rigoare, eventuala opoziție autoimpusă a examenului critic rațional. Ceea ce nu înseamnă că opțiunea sentimentală este în mod necesar greșită, în dezacord cu realitatea, nici că judecățile raționale se dovedesc întotdeauna corecte, îndreptățite în relația cu datele factuale, ci numai că persuasiunea survine cu mai mare eficacitate pe calea receptivității emoționale. Așa se explică, de pildă, impactul cu privire la atitudinea față de comunism pe care l-au avut succesiv în mediul cultural și politic francez doi scriitori: Jean-Paul Sartre și Aleksandr Soljenițîn.

Pe parcursul intervalului cuprins între sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial și prima jumătate a anilor 1970, apreciem că în Occident hegemonia culturală a revenit în linii mari stângii, prin stânga subînțelegând generic toate ispostazele teoretice și practice ale acesteia, de la partidele de centru-stânga parlamentare, la mișcarea pentru drepturile civile din Statele Unite ale Americii și protestele studențești care au agitat Occidentul, până la Brigăzile Roșii din Italia și Fracțiunea Armatei Roșii din Germania Federală. Între aceste orientări au existat evident diferențe, în cazul recurgerii la violență chiar unele ireconciliabile. Uneori s-au înregistrat diferențe inclusiv în cadrul același formațiuni, cum s-a întâmplat în Partidul Comunist Francez în legătură cu problema algeriană, între adepții menținerii imperiului colonial francez ca o contrapondere la imperialismul american, respectiv susținătorii independenței Algeriei. Totuși, deși diferite sub aspectul obiectivelor și mai ales al mijloacelor la care apelau, toate curentele subsumabile stângii în vremea respectivă împărtășeau ideea egalitară și critica dominației, indiferent dacă dominația o regăseau cu precădere în exploatarea muncii, în segregarea rasială, în stăpânirea colonială sau în agresiunile militare imperialiste. Ca atare, în vremea respectivă la stânga se mai concepeau încă modele de organizare socială dacă nu opuse, cel puțin diferite sau complementare față de sistemul capitalist, cum au fost democrația economică, implicând cooptarea salariaților la adoptarea deciziilor (în programul social democraților vest-germani adoptat la Bad Godesberg în 1959), ori socialismul autogestionar francez preconizat de Michel Rocard în Franța, care susținea extinderea sectorului necapitalist în economie prin crearea de proprietăți comunale și regionale, de cooperative și de întreprinderi autoadministrate[3]. În alte formulări, autorii de stânga fie au deplasat accentul de la dominația exercitată asupra clasei la dominația exercitată asupra individului (în interpretarea foucaultiană referitoare la controlul aplicat corpului uman), fie au evocat posibilitatea emancipării de servituțile înșelătoare ale consumerismului printr-o regenerare morală ce antrena reconsiderarea priorităților și schimbarea modului de viață[4]. Socialismul (în Statele Unite ale Americii s-a vorbit mai mult despre planificare sau despre revoluție pur și simplu) figura deci ca proiect pe agenda publică, ținea, cum s-ar zice, prim-planul dezbaterilor politice și intelectuale, chiar dacă în Occident termenul era înțeles nu o dată în mod diferit compartiv cu ceea ce definea atunci țările „socialismului real”[5].

Exercitarea hegemoniei culturale nu a însemnat nici că toată lumea împărtășea viziunea societală a stângii, nici o garanție a succesului electoral. Uneori, dimpotrivă, tocmai vehicularea temelor și argumentelor de stânga risca să provoace neliniște printre alegătorii și finanțatorii de centru, alienându-le suportul. Este ceea ce s-a întâmplat în cazul senatorului american Eugene McCarthy, susținător al încheierii războiului din Vietnam, care nu a reușit să obțină învestitura Partidului Democrat pentru alegerile prezidențiale din 1968. Exercitarea hegemoniei culturale a însemnat, însă, că temele discursive ale stângii și soluțiile pe care le propunea s-au aflat la ordinea zilei și că au devenit referințe problematice în conștiința publicului, obligând la o poziționare pro sau contra din partea acestuia. Situația s-a datorat, mai întâi, compromiterii dreptei prin intermediul nazismului, în antiteză figurând imaginea eroică a Uniunii Sovietice în calitate de putere învingătoare. S-au adăugat prestigiul comuniștilor și socialiștilor angajați în rezistența armată împotriva Germaniei naziste, nevoia unei politici asistențiale după distrugerile din Al Doilea Război Mondial și memoria încă prezentă a disfuncțiilor capitalismului manifestate în perioada marii crize economice. Colonialismul, dictaturile de dreapta din Spania, Portugalia și Grecia, sprijinul acordat de către Statele Unite ale Americii regimurilor militare din America latină au alimentat de asemenea spiritul contestatar caracteristic stângii, în sensul revendicării libertății împotriva oricărei opresiuni politice și morale. În mediul scriitorilor și al artiștilor exista deja o tradiție a opțiunilor de stânga, majoritatea avangardei interbelice, cu excepția futurismului, manifestând simpatii comuniste în speranța eliberării creatorului de constrângerile pieței și de imperativele comanditarilor.

Temele preponderente ale discursului de stânga postbelic au fost alienarea, pacifismul și tehnocrația. Primele nu erau, desigur, teme noi. Despre alienare marxiștii și anarhiștii scriseseră încă din secolul al XIX-lea, după cum pacifismul apăruse deja în preocupările Internaționalei a doua. Nou a fost însă conținutul specific alocat problematicii respective, în mod corespunzător contextului social-istoric schimbat. Astfel, odată cu edificarea în Occident a „statelor bunăstării”, care au presupus restrângerea exploatării muncii, alienarea nu s-a mai regăsit în efortul mecanic și în abrutizarea lucrătorului redus la condiția de anexă a benzii de montaj, așa cum le evocase cinematografic Charlie Chaplin. Acum alienarea survenea mai curând pe terenul consumerismului și al falsei conștiințe aferentă acestuia, în condițiile tendinței capitalismului de a crea dorințe și așteptări artificiale cu scopul stimulării cererii de mărfuri și servicii. Alienarea, agresiunea publicitară, complexul de frustrare al consumatorului, concurența egoistă au fost chestiuni ce au interesat mediul politic și intelectual deopotrivă. S-au referit la ele nu numai revoluționarii, ci și socialiștii de centru-stânga, de la André Philip și Michel Rocard în Franța, până la Willy Brandt și Helmut Schmidt în Germania Federală, care le contrapuneau în general conștiința nevoilor colective și principiul solidarității[6]. Tratată în registrul intelectual, problematica alienării și a falsei conștiințe a generat o întreagă direcție de cercetare hermeneutică și psihologică axată pe devoalarea manipulărilor ideologice la nivel comportamental (Charles A. Reich), la nivelul imaginarului instituțional și mediatic (Roland Barthes) al literaturii populare (Umberto Eco) și al asumării mentale de roluri sociale (Jacques Lacan). Totuși, căile cele mai eficiente prin care această problematică s-a diseminat în societate au fost literatura, filmul și muzica, publicul larg rezonând mai ușor și mai profund la romanele lui Jack Kerouak și Georges Perec, la Deșertul roșu în regia lui Michelangelo Antonioni sau la cântecul Satisfaction al formației The Rolling Stones, decât la excursurile narativiste prizate îndeosebi în zona universitară.

Pacifismul stângii postbelice a vizat două aspecte: așa-numitul militarism, reprezentat exemplar de intervenția americană în Vietnam, respectiv cursa înarmărilor, asociată un timp mai ales cu Statele Unite ale Americii, întrucât erau receptate ca responsabile pentru primul bombardament atomic din istorie. Totuși nu exclusiv… În filmul Z, al lui Costa Gavras, altminteri o critică a dictaturii coloneilor din Grecia, un personaj spunea că pacifiștii erau împotriva bombei indiferent de ce parte ar fi fost aceasta. Să precizăm, în context, că invadarea Ungariei și a Cehoslovaciei de către Uniunea Sovietică în 1956, respectiv 1968, a dezamăgit numeroși oameni de stânga occidentali, alterând semnificativ imaginea pozitivă de care se bucurase aceasta după Al Doilea Război Mondial.

În privința pacifismului, la stânga s-a produs însă o diferențiere, în sensul că partidele socialiste aflate la guvernare în țări membre ale Alianței nord-atlantice, cum s-a întâmplat în Marea Britanie, Franța, Italia sau Germania Federală, nu aveau cum să condamne politica militaristă a puterii hegemonice americane, așa cum o făceau din postura opoziției comuniștii, studenții sau intelectualii și creatorii neîncadrați partinic. Din acest motiv, pacifismul s-a exprimat cel mai evident prin intermediul unor organisme civice cum au fost, în Statele Unite ale Americii, Studenții pentru o Societate Democratică sau Comitetul Berkeley pentru Vietnam, prin intermediul mișcării flower power, prin intermediul muzicii protestatare și antisistemice (Bob Dylan, Barry McGuire, John Lennon) și al fimelor care evocau traumele provocate de război sau perspectiva extincției vieții pe fondul pericolului nuclear, spre exemplu Coming home, în regia lui Hal Ashby, sau The Day the Fish Came Out, în regia lui Mihalis Kakogiannis.

Militarismul și cursa înarmărilor se desfășurau în interiorul și prin intermediul unei structuri de putere ce reunea birocrația politico-administrativă, ierarhia militară superioară și conducerea industriei. Era o structură a cadrelor specializate, desemnată în Statele Unite ale Americii cu termenul de stat-întreprindere, iar în cazul Uniunii Sovietice cu acela de complex militaro-industrial. În aceste circumstanțe pacifismul s-a întrepătruns cu critica tehnocrației, întrevăzută ca instrument al agresivității imperialiste și, totodată, ca formulă de conducere autoritară bazată pe argumentele expertizei și ale calculului, refractară așadar la procesul deliberativ specific democrației[7]. Împotriva conducerii tehnocratice și a mecanizării corelative acesteia, la stânga s-au reactualizat umanismul și vitalitatea în trei ipostaze: ca libertate de acțiune și inițiativă individuală (Albert Camus, Geörg Lukács), ca hedonism opus logicii randamentului (Herbert Marcuse) și ca transpunere literar-artistică a conflictului dintre individ și sistemul instituțional constrângător (putem aminti filmul Fahrenheit 451 al lui François Truffaut, după romanul lui Ray Bradbury, sau muzica unor formații cum au fost Steppenwolf, Black Sabbath și Pink Floyd).

Mai puțin vehemenți împotriva tehnocrației au fost socialiștii ajunși la guvernare, deoarece reformismul pragmatic pe care-l cultivau, în sensul raționalizării afirmate de către Otto Bauer încă din perioada interbelică, presupunea colaborarea dintre marele capital, management și segmentele „fordizate” ale clasei muncitoare[8]. Într-adevăr, în Occident critica tehnocrației a fost aplicată cu deosebire capitalismului industrial, pentru că rigorile și excesele capitalismului industrial le percepau mai direct intelectualii, scriitorii și artiștii de acolo, dar a vizat și sistemul comunist în măsura în care comunismul funcționa potrivit unei raționalități administrativ-contabile analoage, cu deosebirea că în sistemul comunist calculul de oportunitate pe piața concurențială era înlocuit de planificare[9]. Aceeași transpunere a conflictului dintre individ și sistem era de altfel recognoscibilă și în Est, în versurile lui Vladimir Vîsoțki, de pildă, care cânta despre universul relaxat al insulelor exotice opus mașinii cu 20 000 de cai putere. Ca reacție, în Est s-au vehiculat tipul boem și nonconformismul, pe de o parte sub influența culturii contestatare din Occident, pe de alta sub influența liricii și a modului de viață de inspirație eseniană, sesizabilă inclusiv în România, îndeosebi prin intermediul muzicii folk. Amintim ca mesaj sugestiv sub aspectul atitudinii cultivate ceea ce se spunea în cântecul intitulat Ei bine, da, al lui Doru Stănculescu: dacă sufletul mi-e vagabond, eu de ce n-aș fi?!

Evoluția lucrurilor a făcut ca tocmai dintr-o direcție conexă temei tehnocrației să intervină inversarea raportului de forțe în imaginarul colectiv și în politicile publice, dreapta devenind hegemonică atât în Occident, cât și în țările foste comuniste asimilate Occidentului. Referințele curente nu mai sunt acum John Kenneth Galbraith și Noam Chomski, ci Milton Friedman și Allan Bloom. La fel ca în cazul stângii, nu distingem între diversele ipostaze teoretice și practice ale dreptei postbelice, mai exact între conservatori, neoconservatori, liberali și libertarieni, terminologia necesitând ea însăși o precizare în funcție de spațiul intelectual în care apare: anglo-saxon sau francez.

Din punctul de vedere al poziționării în relațiile internaționale, există astăzi o dreaptă naționalistă sau suveranistă, adepta protecționismului, după cum există una globalistă, care susține liberul schimb, politicile de mediu transnaționale (chestiune pe terenul căreia se întâlnește cu ecologiștii) și, în cazul Europei, organizarea comunitară, suprastatală. Reținem ca definitorii pentru toate curentele de dreapta valorizarea inegalității meritocratice ca factor de progres și preferința pentru mecanismele pieței în defavoarea intervenției statului în economie, pe o plajă de opțiuni mergând de la acceptarea arbitrajului guvernamental în relațiile de producție (în zona creștin-democrației), până la revendicarea statului minimal (în viziunea mai multor așa-numiți progresiști din zilele noastre).

Ideile dreptei, acreditate cu titlul de spirit reformator sau modernizator, au pătruns și în familia partidelor socialiste, mai multe dintre ele deplasându-se la centrul eșicherului, în sensul celei de-a treia căi pe care o preconizau Tony Blair și Gerhardt Schröder. A fost vorba în această evoluție despre o motivație electorală în scopul câștigării electoratului de centru, despre încercarea liderilor politici de a se debarasa de influența mișcării sindicale, dar și despre asumarea ca valabile a unor elemente din bagajul ideologic și retoric al dreptei. Aceasta nu numai că a contracarat proiectul socialist pe terenul disputei politico-electorale în care toate opțiunile sunt acceptate. Mai mult decât atât, l-a delegitimat din punct de vedere intelectual și chiar moral, astfel că astăzi în partidele socialiste nu se mai invocă nici lupta claselor, nici posibilitatea creării unui sector economic necapitalist, acceptându-se în schimb virtuțile stimulatoare ale pieței și interferența activă cu mediul de afaceri. Ni se pare elocventă sub acest aspect afirmația fostului președinte al Partidului Social-Democrat din România, Victor Ponta, care considera la un moment dat că formațiunea pe care o conducea trebuia să devină „mai pro bussines”.

Declinul stângii în Occident a debutat odată cu criza petrolului din 1973-1974. Aceasta a provocat creșterea inflației și deficite bugetare ce au afectat funcționarea „statelor bunăstării”, deoarece ele nu au mai putut să susțină programele de protecție socială de până atunci fără să riște dezechilibre fiananciare semnificative. Pentru a redresa economia, soluția cel mai frecvent afirmată în spațiul public a fost stimularea investițiilor, care implica însă revitalizarea spiritului antreprenorial specific dreptei în detrimentul politicilor asistențiale de stânga. Succesul mediatic și de imaginar public al conservatorismului promovat în anii 1980 sub administrația lui Margaret Thatcher în Marea Britanie și a lui Ronald Reagan în Statele Unite ale Americii a fost de natură să alimenteze inclusiv în interiorul sistemului capitalist preferința pentru modelul individualist concentrat pe speculație și câștigul rapid, în detrimentul modelului organizat potrivit anumitor coordonate de cooperare socială și având ca obiectiv dezvoltarea producției pe termen lung, reprezentat prin excelență de Germania Federală, țările scandinave și Japonia[10]. S-a adăugat eșecul comunismului în Europa de Est, care a compromis nu numai principiul planificării în economie, ci însăși ideea de solidaritate socială prezentă în subtextul politicilor asistențiale, înlocuită cu evocarea inițiativei individuale și a virtuților concurenței pe o piață eliberată de balastul intervenționismului statal. Desigur, schimbarea de optică nu a fost nici imediată, nici deplină, anumite segmente ale populației rămânând atașate ideii de solidaritate socială. Nu este însă mai puțin adevărat că retorica dreptei a devenit, ca să folosim un termen actual, mainstreem. Au contribuit la aceasta partidele anticomuniste și presa, care au făcut din nevoia racordării la capitalismul occidental o miză centrală a discursului public; până într-acolo încât, în cazul României cel puțin, proclamarea sa imperativă să inhibe moral și politic inclusiv partidele de stânga cu susținere de masă. În anii 1990 Frontul Salvării Naționale și continuatoarele acestuia – Frontul Democrat al Salvării Naționale și Partidul Democrației Sociale din România –, în loc să-și asume explicit programe axate pe apărarea intereselor salariaților și sprijinirea formulelor economice de tip asociativ, au fost mai preocupate să se disculpe de acuzația că ar fi fost partide neocomuniste. Este adevărat, în România, din cauza faptului că schimbarea de regim s-a petrecut în mod violent, aversiunea și susceptibilitatea oamenilor când venea vorba despre comunism, eventual și despre așa-zisul neocomunism, au fost probabil mai accentuate în comparație cu alte țări din Europa de Est.

Prima temă discursivă de natură să acrediteze viziunea dreptei în conștiința publicului a fost eficiența, în antiteză cu blocajul economico-financiar și cu inerția birocratică alocate sistemelor asistențiale[11]. Un rol important sub acest aspect l-au avut canalele de comunicare – presa scrisă, audiovizuală, publicitatea –, care au cultivat exemplul de succes al capitalismului american din anii 1980, echivalat cu dinamismul și performanța, în opoziție cu rigiditatea economiilor vest-europene[12]. „Statele bunăstării” susținuseră politica redistributivă, întemeiată pe impozitarea progresivă a veniturilor, legislația muncii favorabilă salariaților și intervenția statului în raporturile de producție, în numele binelui comun. Dreapta a contestat această perspectivă, arătând că evocarea binelui comun, colectivismul și protecționismul social provocau inflație, conducând finalmente la scăderea salariului real și a nivelului de trai pentru majoritatea angajaților[13]. Singurele soluții de progres autentic erau așadar inițiativa individuală și liberalismul economic, fiindcă erau singurele ce se dovedeau eficiente în practică, adică în măsură să asigure, cum aprecia Nicolas Sarkozy, promovarea socială a celor care voiau să muncească animați de speranța îmbogățirii[14].

Concluzia acestei afirmări a primatului eficienței, devenită argument de autentificare și legitimare socială și politică, a exprimat-o explicit fostul președinte al României, Traian Băsescu, potrivit căruia Europa socială nu mai avea nici un viitor și trebuia înlocuită cu Europa competitivă[15]. În acest sens un rol important a fost atribuit învățământului, care avea să disemineze în conștiința generațiilor tinere individualismul și pragmatismul în detrimentul solidarității comunitare și al parteneriatului social. „Idealul educațional al școlii românești – se preciza în legea din 2011 – constă în dezvoltarea liberă, integrală și armonioasă a individualității umane, în formarea personalității autonome și în asumarea unui sistem de valori care sunt necesare pentru împlinirea și dezvoltarea personală, pentru dezvoltarea spiritului antreprenorial, pentru participarea cetățenească activă în societate, pentru incluziunea socială și pentru angajare pe piața muncii”[16]. Același primat al eficienței gestionează, de altfel, concepția general-europeană a învățământului axat mai mult pe dezvoltarea competențelor individuale, așadar pe dezvoltarea unor abilități instrumentale, „tehnice”, decât pe transmiterea de cunoștiințe generale fără utilitate verificabilă concret. Numărul mare al absolvenților de facultăți umaniste fără posibilități de palsament în domeniul lor de pregătire tinde să valideze referința reprezentanților dreptei la eficiență ca argument în favoarea inițiativei individuale și a pieței liberalizate.

A evoca eficiența nu ajunge ca procedeu discursiv, fiindcă eficiența în sine este un considerent material și un rezultat la care se poate accede, irealizabil însă în absența unor factori sociali activi. Condiția practică ce asigură eficiența este existența unui corp de specialiști capabili să precizeze obiective, să deceleze căi și să identifice resurse materializând astfel principiul weberian al raționalizării, corelativ sistemului birocratic, în antiteză cu ingerințele emoționale atribuite, de la Gustave Le Bon încoace, mișcărilor de masă. Dreapta promovează așadar în spațiul public tema expertizei acreditând rolul conducător al specialiștilor, pe care-l contrapune supralicitărilor populiste. Pe această cale ea revine în fond la tehnocrație, asimilată meritocrației, în timp ce tendințele egalitariste sunt echivalate cu reducerea la mediocritate[17].

Raționalizarea, managementul specialiștilor îi preocupaseră și pe autorii de stânga, este suficient să-l amintim pe Otto Bauer în câmpul austro-marxismului. Numai că din perspectiva stângii experților le revenea, după modelul oferit de ingineri, un rol instrumental, în calitate de „tehnicieni” situați funcțional între sindicate și decidenții politici, în sensul că asigurau buna desfășurare a producției și implicit prosperitatea generală, dar nu prevalau în raport cu interesele majorității salariaților în privința stabilirii obiectivelor strategice pe plan economic și social.

În viziunea dreptei, specialiștii sunt identificați prioritar cu patronii, cu managerii industriali și cu experții financiari, abilitați să conducă în virtutea faptului că stăpânesc datele gestiunii antreprenoriale și ale tranzacțiilor bursiere. Propriu-zis, expertiza devine argument împotriva exigențelor sindicale, a politicilor asistențiale și a colectivismului asociat cu stagnarea. În opoziție cu acestea se afirmă importanța socială a oamenilor de afaceri, a întreprinzătorilor și finanțatorilor, apreciați ca singurii în măsură să stimuleze creativitatea, inventivitatea și finalmente producția[18].

Pregătirea superioară (certificată exemplar prin titlul de master of business administration), jargonul cu referiri la categorii și indici de strictă specializare, vestimentația sobră ca marcă a stilului de lucru așa-numit corporatist contribuie împreună la impresia de seriozitate și de competență pe care o promovează mediul de afaceri, câștigînd astfel încrederea sau cel puțin acceptarea publiciului. Aceasta în pofida unor critici teoretice și chiar a filmelor cu audiență importantă care acuză rapacitatea sa, cum a fost de pildă Wall Street, regizat de Oliver Stone, lansat în 1987, în plină epocă de succes a speculației bursiere în Statele Unite ale Americii. De altfel, în contrapartită au apărut și altele precum, în 1988, Working Girl (în traducere O femeie face carieră), în regia lui Mike Nichols, redând încrederea în rolul benefic al inițiativei individuale și, de asemenea, în funcționarea unui sistem care finalmente se dovedea că făcea dreptate omului capabil.

Cauza impactului relativ limitat al tratărilor critice este că, în mare parte, publicul însuși valorizează inițiativa particulară și concurența pe piață ca surse de progres în detrimentul negocierilor colective și al protecției sociale. În atare context dreapta a reușit să delegitimeze progresiv ideea participării colective la adoptarea deciziei, atât în economie, cât și în politică. Fără a fi declarativ antidemocratică, ea tinde să aloce reprezentatitivatea eminamente clasei politice, adică personalului specializat din comisiile parlamentare și din structurile administrative, sau la nivel suprastatal Comisiei Europene, practic incontrolabilă de către cetățeni. Se eludează în fond consultarea directă a oamenilor, mai ales în chestiunile în care sentimentul public riscă să intre în dezacord cu agenda politicienilor. În 2009, spre exemplu, după experiența respingerii prin referendum a proiectului de Constituție europeană în Franța și în Olanda, conducerea de dreapta din Franța a hotărât ca problemele organizării europene să nu mai fie tranșate decât prin votul Adunării Naționale. (Împrejurarea că social-democrații germani au suținut un punct de vedere analog este simptomatică pentru proliferarea culturii politice a dreptei în societate). Într-un asemenea climat atitudinal, hotărîrea premierului conservator David Cameron de a organiza, în 2016, un referendum cu privire la ieșirea Marii Britanii din Uniunea Europeană, a fost calificată de exponenții politicii de dreapta sau centriste proeuropene nu ca o probă de spirit democratic, ci numai ca o eroare de calcul gratuită.

Pentru ca oamenii să recunoască însemnătatea socială a expertizei, altfel spus rolul conducător al specialiștilor în accepțiunea dreptei, trebuie să fie întrunite două condiții: pe de o parte ca ei să se bucure de un nivel de trai îndeajuns de ridicat încât să fie mulțumiți de modul în care sunt reprezentați, pe de altă parte să fie convinși de superioritatea specialiștilor, impozabilă tuturor nu ca un act de autoritate, ci în virtutea necesității pe care se presupune că o incumbă cunoașterea profesionistă. Dreapta reușește să convingă vehiculând tema obiectivității, a imperativelor factuale măsurabile, așa cum procedează Nicolas Sarkozy atunci când susține renunțarea la statul asistențial pe baza rezultatului verificat statistic[19]. Propriu-zis, acreditând punctul său de vedere ca obiectiv, în acord cu realitatea, dreapta infirmă ca nerealiste presupozițiile și așteptările moraliste caracteristice stângii după renunțarea la paradigma scientistă proprie marxismului.

Împotriva unor imperative cum sunt binele comun și solidaritatea cu semenii, care se originează într-o înțelegere a societății în calitate de ansamblu volițional, deci reglementabil prin acțiune subiectivă, se recurge la evocarea indicatorilor macroeconomici și a coordonatelor bugetare ca și cum ar fi entități supradeterminante, care transcend voința individuală după modelul legilor naturale. Capitalul, piața, bilanțul contabil sunt prezentate existând în sine – ceea ce în limbaj filosofic se numește reificare –, adică sunt abstrase din cadrul condiționărilor umane concrete care le generează; sunt înzestrate cu proprietatea de a se manifesta potrivit unei raționalități intrinseci personalizate, observabilă în utilizarea unor formule precum „capitalul migrează”, „piața reacționează” sau „bilanțul contabil traduce”, în conformitate cu această interpretare piața putând să figureze nu numai ca circuit al mărfurilor și serviciiilor, dar inclusiv ca structură psihologică ordonatoare[20].

Oamenii se regăsesc tot într-o postură abstractă, în calitate de consumatori singulari, așa cum îi presupune teoria marginalistă refractară analitic la conceptul de clasă și la factorul de producție reprezentat de muncă. Ei apar antrenați în dinamica incontrolabilă a pieței, în care Milton Friedman întrevedea regulatorul optim al existenței sociale, în antiteză cu soluțiile presupunând acordul politic[21].

Concluzia este că statul, voința subiectivă pe care acesta o consacră instituțional nu au cum să contravină necesităților obiective ale economiei, sau cu alte cuvinte: capitalismul surclasează eficient democrația (mai ales democrația socială), în sensul că parlamentarii și miniștrii sunt constrânși să decidă finalmente nu așa cum doresc alegătorii, ci potrivit avizului specialiștilor din mediul de afaceri, începând cu experții Fondului Monetar Internațional. Situația din Grecia după referendumul din 2015, când măsurile de austeritate au continuat indiferent de votul popular negativ, tinde să confime forța hotărâtoare a condiționărilor obiective. Politicienii care procedează altminteri, sau criticii capitalismului financiar internațional, riscă să fie etichetați drept populiști sau iresponsabili, întrucât nu recunosc validitatea unei gândiri ce se reclamă în acord cu adevărul demonstrabil și prin urmare incontestabil[22]. După căderea în desuetudine a materialismului istoric, cu excepția trimiterilor ecologiste la datele de mediu, argumentația de inspirație științifică a rămas așadar precumpănitor la dispoziția dreptei.

Temele discursive care au asigurat hegemonia culturală a stângii și apoi a dreptei în perioada postbelică s-au circumscris în general în aria problematică a statelor. Inclusiv pacifismul stângii, deși practicat în termenii unui umanism cu vocație universalistă, s-a referit la un sistem de relații externe în care agenții principali erau tot statele. În ultimul timp, însă, procesul globalizării a implicat pe teren social și instituțional fenomenul migratoriu, companiile multinaționale și birocrația suprastatală a Uniunii Europene, impunând ca miză majoră în preocupările publicului tocmai rolul consacrat al statului în calitate de principal gestionar juridic și administrativ al existenței societății. În acest context asistăm la o scindare atât în cadrul stângii cât și al dreptei, între formațiunile care promovează formulele organizatorice transfrontaliere, mai precis liberul schimb și transferul deciziei la nivel comunitar în cazul Uniunii Europene, respectiv cele care susțin revenirea la protecționism, adică la o politică de încurajare legislativă a firmelor și a forței de muncă autohtone în fața companiilor multinaționale și a lucrătorilor de origine străină, ceea ce presupune reafirmarea importanței statului în practică și totodată ca elment de identificare simbolică.

Procesul globalizării a generat așadar o nouă demarcație pe eșichier, nu în funcție de binomul tradițional stânga-dreapta, ci de axa integrare supranațională-suveranitate, care transgresează polemic ambele familii politice. Deși deocamdată formațiunile de stânga și de dreapta nu par dispuse la o colaborare pe această axă, ea rămâne totuși relevantă din punctul de vedere al electoratului, în sensul că alegători altminteri de stânga pot să voteze formațiuni de dreapta naționaliste fiindcă le propun măsuri de protecție socială, după cum alegători din zona dreptei pot să voteze formațiuni cu orientare de stânga (sau mai bine zis de centru-stânga) întrucât împărtășesc o viziune paneuropeană favorabilă circulației mărfurilor, capitalului și forței de muncă. Dacă electoratul este interesat în axa polemică integrare supranațională-suveranitate, atunci este de presupus ca în continuare stânga și dreapta, fără să renunțe neapărat la temele discursive mai vechi, să le reinterpreteze din perspectiva vectorului de presiune al globalizării, echivalentă în fond cu perspectiva relocării reprezentativității în regimul de tip democratic.

Bibliografie

ALBERT, Michel, Capitalism contra capitalism, București, Humanitas, 1994.

BELL, Daniel, The Coming of Post-Industrial Society. A Venture in Social Forecasting, New York, Basic Books, Inc., Publishers, 1973.

BOURDIEU, Pierre, Despre televiziune, urmat de Dominația jurnalismului, București, Editura Meridiane, 1998.

BUCI-GLUCKSMANN, Christine & Göran Therborn, Le défi social-démocrat, Paris, François Maspero, 1981.

CHARTIER, Roger, Les origines culturelles de la Révolution française, Éditions du Seuil, 2000.

DAHRENDORF, Ralf, Conflictul social modern. Eseu despre politica libertății, Editura Humanitas, Editura Universității „Al. I. Cuza”, Central European University Press, 1996.

FRIEDMAN, Milton, Capitalism și libertate, București, Editura Enciclopedică, 1995.

LITTORIN, Sven Otto, Suedia – creșterea și declinul statului bunăstării sociale, București, Editura STAFF, 1994.

MILLSA, Charles Wright, Power, Politics and People, New York, Ballantine Books.

PHILIP, André, La gauche. Mythes et réalités, Paris, Aubier, Éditions Montaigne, 1964.

RACU, Alexandru, Apostolatul antisocial. Teologie și neoliberalism în România postcomunistă, Cluj-Napoca, Tact, 2017.

REICH, Charles A., Le regain américain, Paris, Éditions Robert Laffont, 1971.

ROCARD, Michel; Jean-Paul Martin; Gilles Martinet; Gérard Sandoz; Pierre dʼAlmeida, Quʼest-ce que la social-démocratie?, Éditions du Seuil, 1979, p. 22-23.

ROSZAK, Théodore, Réflexions sur la société technocratique et lʼopposition de la jeunesse, Stock, 1970.

SARKOZY, Nicolas, Martor, RAO, 2008.

SPINEANU, Ulm, Mâine, democrația creștină și viitorul României, București, Editura ALL, 1993.

TODD, Emmanuel, Lʼillusion économique. Essai sur la stagnation des sociétés développées, Gallimard, 1998.

***, Legea Educației Naționale cu comentarii și adnotări, Iași, Editura Pim, 2011.

***, Parteitag der Sozialdemokratischen Partei Deutschlands, vom 15. Bis 19. November 1977, Bonn.

[1] Reamintim în context aprecierea sugestivă a lui Roger Chartier cu privire la predeterminarea culturală a Revoluției franceze, care a constat nu atât în colportarea unor idei și proiecte, cât în faptul că revoluția a fost gândită ca posibilă. Roger Chartier, Les origines culturelles de la Révolution française, Éditions du Seuil, 2000, p. 10.

[2] Pierre Bourdieu, Despre televiziune, urmat de Dominația jurnalismului, București, Editura Meridiane, 1998, p. 17.

[3] Michel Rocard, Jean-Paul Martin, Gilles Martinet, Gérard Sandoz, Pierre dʼAlmeida, Quʼest-ce que la social-démocratie?, Éditions du Seuil, 1979, p. 22-23, p. 119.

[4] A se vedea Charles A. Reich, Le regain américain, Paris, Éditions Robert Laffont, 1971, p. 13, 15.

[5] Într-un articol intitulat The problem of industrial development, Charles Wright Mills considera comunismul un fel de capitalism substituit – Cf. Power, Politics and People, New York, Ballantine Books, p. 152.

[6] André Philip, La gauche. Mythes et réalités, Paris, Aubier, Éditions Montaigne, 1964, p. 81-82; Parteitag der Sozialdemokratischen Partei Deutschlands, vom 15. Bis 19. November 1977, Bonn, p. 25.

[7] Théodore Roszak, Réflexions sur la société technocratique et lʼopposition de la jeunesse, Stock, 1970, p. 21.

[8] Christine Buci-Glucksmann, Göran Therborn, Le défi social-démocrat, Paris, François Maspero, 1981, p. 143-144.

[9] Raymond Aron remarca la un moment dat că, percepute din Asia, Europa de Vest și Uniunea Sovietică nu constituiau două lumi diferite, ci diferențe specifice în cadrul genului proxim al societății industriale. Daniel Bell, The Coming of Post-Industrial Society. A Venture in Social Forecasting, New York, Basic Books, Inc., Publishers, 1973, p. 74.

[10] O analiză comparativă a celor două în Michel Albert, Capitalism contra capitalism, București, Humanitas, 1994, p. 14-20.

[11] Mai sugestiv: „mlaștina stagnării birocratice”, în  Ralf Dahrendorf, Conflictul social modern. Eseu despre politica libertății, Editura Humanitas, Editura Universității „Al. I. Cuza”, Central European University Press, 1996, p. 237.

[12] Emmanuel Todd, Lʼillusion économique. Essai sur la stagnation des sociétés développées, Gallimard, 1998, p. 97.

[13] Sven Otto Littorin, Suedia – creșterea și declinul statului bunăstării sociale, București, Editura STAFF, 1994, p. 65.

[14] Nicolas Sarkozy, Martor, RAO, 2008, p. 99, 108.

[15] Alexandru Racu, Apostolatul antisocial. Teologie și neoliberalism în România postcomunistă, Cluj-Napoca, Tact, 2017, p. 189.

[16] Legea Educației Naționale cu comentarii și adnotări, Iași, Editura Pim, 2011, p. 5.

[17] Ulm Spineanu, Mâine, democrația creștină și viitorul României, București, Editura ALL, 1993, p. 107.

[18] Sven Otto Littorin, op. cit., p. 60.

[19] Nicolas Sarkozy, op. cit., p. 31.

[20] Ulm Spineanu, op. cit., p. 104-105.

[21] Milton Friedman, Capitalism și libertate, București, Editura Enciclopedică, 1995, p. 39.

[22] A se vedea și Emmanuel Todd, op. cit., p. 242-244.