Democraţia şi greşelile recuperabile: Avertismentul lui Tocqueville

/în /de

Democraţia şi greşelile recuperabile: Avertismentul lui Tocqueville

(Democracy and the irretrievable mistakes: Tocqueville’s warning)

Adriana OPRESCU

 

Pentru cititorul care a interiorizat temeinic sensul principal al demersului tocquevillian – cu alte cuvinte studiul democrației ca stare socială, implicând o egalizare graduală și irezistibilă a condițiilor – cele două remarci de mai sus par cel puțin ambigue. Se știe că Tocqueville își propune să studieze acest fapt „providențial” prin alternarea nivelelor observabile, trăit și a celui teoretic, cu ajutorul tabloului unei „democrații în acțiune”, așa cum o putem observa în Statele Unite. Într-adevăr, America constituie, din acest punct de vedere, un laborator de excepție: deși tânără fiică a Europei, ea nu s-a îndepărtat încă de aceasta până la punctul de a steriliza orice comparație; originile sale au o neobișnuită transparență, iar în America egalitatea (deci democrația) a făcut câțiva pași înainte, în raport cu societățile europene, și o găsim în toate formele sale: egalitatea de șanse, nivelarea averilor, garantarea uniformă a drepturilor politice. Pe scurt, în America, democrația „e abandonată înclinațiilor ei” și și-a luat „înfățișarea ei firească”.
Tocmai în acest sens cuvântul „privilegiu” pare să ascundă o contradicție izbitoare în raport cu intenția generală a lui Tocqueville, care face din Statele Unite un fel de avanpost al istoriei. Căci, dacă exemplul american nu se dovedește exportabil în altă parte, ce se întâmplă cu marșul providențial al democrației? Oare democrația nu se mai extinde „de la sine”? Sau, poate, a devenit cumva elitistă, antidemocratică?
De fapt, cele câteva rânduri citate, precum și imaginea contradictorie a unei democrații când simplă și clară, cu vocație universală, când întărită de predestinare și sofisticare (reprezentată de imaginea greșelilor reparabile) presupune câteva din întrebări: 1) Se poate vorbi de o democrație dificilă, chiar problematică? 2) America constituie o excepție, care are validitatea sa ca exemplu? 3) Ce consecințe au răspunsurile la aceste întrebări pentru a) condiția omului democratic și b) soarta democrațiilor în lumea lui Tocqueville?
Fără să pretindem epuizarea sensurilor analizei tocquevilliene, am putea încerca să prelungim aceste interogații.
 
Democrația, un regim de o aparentă simplitate
 
Dificultățile metodologice de o aparentă simplitate
 
Tocqueville acceptă de la început provocarea unei astfel de cercetări asupra democrației prin care aduce noii lumi o știință politică nouă, propunându-și să se detașeze de metoda filozofilor secolului al XVIII-lea, a căror ardoare nu era temperată de nicio experiență. „Toți se dezinteresau de ceea ce exista pentru a visa la ceea ce ar fi putut fi, și sfârșeau prin a trăi cu gândul în această societate ideală…”[1]. În schimb, Tocqueville respinge sistematic orice abstractizare sau excepție și consideră că trebuie „să judecăm după înfățișarea obișnuită a lucrurilor” (I, 2, V, 288), deși „nimic nu este mai greu de apreciat decât un fapt” (ibidem, 305). El va trebui, așadar, să caute cu perseverență și să ajusteze în raport cu faptele principiile organizatoare ale democrației, chiar dacă acestea se înfățișează uneori sub o formă contradictorie sau stufoasă. Un lucru este însă cert: cu ajutorul „faptului american”, Tocqueville caută principiul democrației, sau mai bine zis esența ei.
 
O înlănțuire de principii
 
Dacă experiența lui Tocqueville (origine aristocratică, mărturii despre Revoluția franceză) l-a sensibilizat deja la ideea egalității și la aparenta ei ineluctabilitate, studiul faptelor epocii sale îi întărește, cu fiecare zi, aceste prime impresii. Democrația ca proces social – egalizare a condițiilor, egalitate virtuală sau imaginară (II, 3, V) – sau, în traducere, politica imediată (principiul suveranității populare și corolarul său, puterea opiniei publice) cucerește încet-încet lumea, iar America oferă, în acest sens, un exemplu desăvârșit. Chiar în America va descoperi Tocqueville marele principiu care fundamentează nu numai aceste fenomene generatoare de schimbări, ci și, odată cu ele, însăși societatea politică și civilă: „Providența a dat fiecărui individ, oricare ar fi el, nivelul de rațiune necesar pentru ca el să se poată conduce singur în chestiunile care îl privesc în mod exclusiv” (I, 2, X, 520)[2].  
 
Democrația este complicată
 
Chiar dacă democrația pare să actualizeze egalitatea naturală sau dacă este definită printr-un număr limitat de principii, suntem totuși departe de transparența proiectului politic al secolului al XVIII-lea – „o societate imaginară în care totul părea simplu și coordonat, uniform, echitabil și conform rațiunii”[3]. Dimpotrivă, democrația pare să stârnească o „teroare religioasă” atât în rândul spectatorilor, cât și al actorilor ei, și asta pentru că e însoțită de o anumită complexitate, dată de elementele următoare:
1. Omul democratic are o relație extrem de problematică cu timpul. Într-o democrației, egalitatea accentuează mobilitatea averilor și a statutelor, „societatea pare să trăiască de pe o zi pe alta, ca o armată în campanie” (I, 2, V, 297). „Instituțiile democratice ațâță și măgulesc pasiunea egalității, fără a putea vreodată să o satisfacă în întregime ”(ibidem, 285), și poartă oamenii în urmărirea acestei egalități ideale, fugitive (II, I, VIII, 44). Gustul bunăstării materiale, durata scurtă a vieții, mobilitatea socială aruncă societatea într-o stare de trepidație neîncetată. Omul democratic este obligat să fie răbdător, să bată pasul pe loc în fața concurenților săi nenumărați[4] și, în același timp, să se arunce în cursă „grăbit”, „de teama de a nu rata cea mai scurtă cale către fericire”(II, 3, IX). Acest timp gurmand nu încetează să tortureze: el răpește omului răgazul de a se instrui și îl obligă să judece pripit și „să se atașeze de aspectele cele mai vizibile” (I, 2, V, 285). Transformat în giruetă, la bunul plac al șarlatanilor, omul democratic este prizonierul unui timp punctat de întămplări; el se simte depășit de lucrurile care i se întămplă pentru că nu le poate estima în mod corect: „poporul nu găsește niciodată timpul necesar pentru a cugeta asupra mijloacelor” de a-și atinge scopurile (ibidem).
2. Într-o astfel de societate agitată, legile sunt, la rândul lor, instabile, pentru că oamenii nu fac decât să petreacă un moment la putere „pentru a se pierde, apoi, într-o mulțime care-și schimbă la rândul ei înfățișarea în fiecare zi” (ibidem, 296). În consecință, este greu ca învățămintele legilor să se cumuleze sau ca „administratorii să învețe ceva unul de la celălalt” (ibidem, 297). La toate acestea se adaugă și artificiile legislatorilor americani care au conceput un sistem mai eficace, dar nu neapărat mai inteligibil.
3. Un atomism asemănător domnește și la nivelul societății în general, deoarece convingerea carteziană în valoarea rațiunii individuale face astfel încât fiecare „să încerce să fie suficient” (II, 1, I, 13). Individualismul democratic „face pe fiecare să-și uite strămoșii, îi ascunde descendenții și îl separă de contemporanii săi; el îl îndreaptă neîncetat către el însuși și amenință să îl zidească în întregime în singurătatea propriului său suflet” ( II, 2, II, 127). Dacă  n-ar exista ziarele sau asociațiile pentru a-i învăța pe oameni să se caute, să se cunoască și să se unească, democrația ar însemna alăturarea unor universuri sociale minuscule și ignorarea totală a întregului social.
4. Lectura atentă a lui Tocqueville ne înfățișează și o anume obscuritate în privința interesului general. Acesta este puțin vizibil într-o democrație, deoarece cetățenii sunt sistematic orientați către interesele și judecățile personale: „omul nu prea înțelege ce influență ar putea avea destinul Statului asupra soartei sale” (II, 2, IV, 133). „Cum oamenii nu mai sunt legați de alții într-un mod solid și permanent” (II, 2, VI, 143), „ei nu-și pot forma dinainte o idee clară despre forța pe care ar avea-o dacă s-ar uni” (II, 2, VII, 148). De aceea ei riscă să rămână mereu „independenți”, însă „izolați și neputincioși” (II, I, III, 24).  
Astfel, am putea spune că omul democratic se găsește într-un univers aproape inteligibil: pe termen scurt, el se găsește cufundat într-o agitație politică (…); el nu știe aproape nimic despre ceilalți și despre lucrurile pe care le au în comun; legile nu-l ajută nici ele, dacă formează un asamblu uriaș și mereu schimbător. Acum înțelegem cu claritate cât de necesară este o inteligență politică cu totul specială (…).
 
Democrația și pericolele ei
 
Suprema ironie a dificultăților unui regim democratic este faptul că acesta îi încurajează pe oameni să-și abandoneze libertatea, adică tocmai resortul care le-ar permite să le depășească. Cum se ajunge, totuși, la o astfel de situație? Am putea să rezumăm scenariile lui Tocqueville în câteva rânduri:
a) Printr-o perversiune aproape logică, principiul suveranității poporului conduce la tirania majorității. Într-adevăr, în momentul în care se acceptă principiul unei distribuții egale a rațiunii și sfârșitul oricărei inegalități, singurul criteriu al adevărului este adiționarea opiniilor (de o aceeași greutate!) asupra unui subiect dat; regula majorității devine un succedaneu al unanimității. De la conformism, de la teama de a reprezenta o diferență (căci orice diferență este considerată în mod abuziv ca o inegalitate) nu mai lipsesște decât un pas pentru ca tirania morală să se transforme într-o tiranie de drept. Mai există totuși o șansă? Doar dacă, pe de o parte, regula unei majorități temporare și simțul compromisului garantează soarta minorităților. Pe de altă parte, numeroase artificii democratice – cum ar fi fracționarea puterii – încearcă să relativeze înfluența majorităților opresive.
b) Un alt pericol mortal pentru o democrație este individualismul, dăunător atât ca principiu intelectual – „fiecare se închide în sine și pretinde să judece lumea de acolo” (II, 1, I, 10) – cât și ca principiu de acțiune – „fiecare își ajunge sieși” în sânul propriei familii (ibidem, 13). Egoismul și materialismul îngust conduc în mod inevitabil la o pasivitate generalizată în sfera publică. Dacă luăm în considerare faptul că rivalitatea celorlalți este din ce în ce mai greu de suportat (ca, de altfel, și opoziția constantă între „instinctele pe care le stârnește egalitatea” și mijloacele pe care le oferă), că societatea e dominată de conformism, atunci deznodământul este previzibil; spiritul caută să se odihnească într-o „egalitate în servitute”, cetățenii își dau ca stăpân un stat prevenitor, dar letal; căci ei abandonează tocmai acea libertate politică fără de care democrația este incompletă și contorsionată.
Cum să evităm ca democrația, sau pasiunea pentru egalitate, să nu conducă la despotism, ci la autoguvernare? Fără îndoială, este nevoie de un popor foarte luminat, foarte lucid, înzestrat cu o inteligență politică extraordinară pentru a putea discerne mai bine și a evita ceea ce e mai rău; trebuie „să te servești zilnic de luminile rațiunii” (I, 1, VIII, 243). Și iată cum prima parte a textului de la care am pornit își dovedește justețea.
 
Americanii sunt oare atât de savanți și de ingenioși?
 
Chiar dacă Tocqueville se declară impresionat de iscusința cu care americanii se folosesc de un sistem politic deja foarte complicat – „ești înspăimântat de mulțimea diferitelor cunoștințe și de discernământul pe care (Constituția Federală) le presupune în rândul celor pe care-i guvernează” (I, VIII, 243); chiar dacă, în Statele Unite, știința politică pare să fi coborât „până în ultimele straturi ale societății” (ibidem), există totuși anumite aspecte care limitează sau contrazic această înțelepciune politică americană.
            E adevărat că, spre deosebire de europeni, în America întreaga educație este canalizată „nu către viața privată”, ci  „către viața politică” (I, 2, IX, 412): jurii, asociații, partide și presa împiedică, la rândul lor, izolarea socială și familiarizează cetățenii cu arta libertății. Nu trebuie să uităm nici că americanii s-au născut liberi și că „nemaiavând nimic de învățat, le e de-ajuns să nu uite nimic” (ibidem, 410). Totuși, ar fi greu să ignorăm câteva deficiențe structurale sau circumstanțiale ale educației democratice americane:
1. Ca pretutindeni, sensibilizarea față de interesul general urmează o cale obligatorie și, de altfel, destul de laborioasă: „Cum cetățeanul nu are niciun motiv deosebit să-și urască semenii, pentru că el nu este niciodată nici stăpânul, nici sclavul lor, inima lui înclină cu ușurință către bunăvoință”. Mai întâi, el se va ocupa de interesul general din „necesitate”; dar, ulterior, o va face ca o „alegere”, din „calcul”, „instinct”, „obișnuință” și „gust” de a sluji acest interes (II, 2, IV, 135).
2. Pentru că „se ocupă în general și de industrie și de comerț, în același timp” (II, I, IX, 48), oamenii nu mai au timp pentru meditație și pentru „combinațiile pătrunzătoare ale minții” (II, 1, X, 54). Acțiunea este mai presantă, omul trebuie „să se mulțumească cu aproximații” (ibidem, 55), așa încât „numai concepțiile simple cuceresc spiritul poporului” (I, 1, VIII, 243). Încă o dată rugina mediocrității democratice triumfă asupra inteligenței pure, iar americanii nu constituie în niciun caz o excepție; în America există puțini savanți, dar și puțini care să fie ignoranți (I, 2, IX, 409).
3. Tocqueville adaugă și alte reflecții mai generale, dar nu mai puțin sceptice: este important „să poți ridica instruirea poporului mai presus de un anume nivel” (I, 1, V, 284), „dar este la fel de greu să-ți imaginezi o societate în care toți ar fi foarte instruiți, ca și un Stat în care toți cetățenii ar fi foarte bogați” (ibidem, 285).
Ce să reținem din acest scepticism? Educația politică, deși extrem de necesară societății (îndeosebi pentru a proteja democrația de propriile ei excese), își atinge limitele chiar și într-o țară norocoasă și „luminată” cum este America. Dar dacă ipoteza că toți cetățenii acestei țări sunt tot atâția politicieni „în fașă” se dovedește utopică, ce s-ar putea spune despre cei care îi guvernează?
 
Perplexitățile guvernanților
 
          Se știe că votul universal nu garatează, în mod necesar, că cei mai înțelepți vor ajunge să guverneze (vezi I, 2, V). Cum  principiul suveranității populare face din oamenii puterii niște homines democratici, în deplinul sens al cuvântului, le-am putea presupune, în exercițiul cotidian al calității lor de cetățeni, exact aceleași dificultăți și facilități de a se repera ca și celor pe care îi guvernează. Există, totuși, o circumstanță care singularizează în cel mai înalt grad statutul lor, mai precis tentativa de a se folosi de instituțiile democratice împotriva poporului însuși. Cunoscând riscurile tiraniei majorității și tendința spontană a democrației către centralizare, am putea să ne imaginăm cu ușurință un moment de mare „neatenție civică” în care guvernul ar încerca să ia măsuri antidemocratice în modul cel mai subtil și mai eficace cu putință, (…). Chiar dacă astfel de raționamente duse la extrem sunt destul de rare în Despre Democrație în America (…), există totuși un astfel de caz-limită al cărui interes merită să fie subliniat.
            Este vorba de capitolul VII, partea a-III-a, al volumului 2, p. 147, referitor la legăturile dintre asociațiile civile și cele politice. Tocqueville ne descrie în acest capitol „groaza instinctivă” pe care o au guvernele democratice față de asociațiile politice („singurele persoane particulare puternice care aspiră să reglementeze statul” și care se bucură de o libertate dintre cele mai „periculoase”), ca și „bunăvoința lor naturală” față de asociațiile civile care deturnează interesul cetățenilor de la treburile publice și controlul guvernului și favorizează liniștea (ba chiar pasivitatea) poporului. Dacă ne imaginăm că, într-o zi, un astfel de guvern ar vrea să suprime asociațiile politice, el s-ar vedea prins într-o dilemă: știind că asociațiile politice se presupun a fi „mari școli gratuite în care toți cetățenii vin să învețe teoria asociațiilor”, calculul exact (tipic democratic) al celei mai bune decizii de luat se dovedește a fi imposibil. „Evitând un rău periculos” (asociațiile politice), statul „se lipsește de un remediu eficace” (asociațiile civile). Ceea ce fascinează în acest exemplu este faptul că democrația, care are un aer atât de simplu și de clar câteodată (înlănțuirea de principii, educație politică participativă, bagaj minim de cunoștințe politice la îndemâna tuturor), devine dintr-o dată obscură atunci când se încearcă deturnarea instituțiilor democratice împotriva beneficiarilor lor de drept; democrația devine disuasivă. De această dată, complicațiile sistemului democratic pe care le deplângeam mai sus împreună cu Tocqueville acționează în favoarea lui; principiile democratice se autoprotejează printr-o strânsă rețea de influențe și determinisme imposibil de controlat pe o cale pur rațională. Acest exemplu este oarecum un caz-limită, dar există numeroase alte instituții care sunt, în același timp, faste și nefaste pentru democrație, astfel încât suprimarea lor brutală ar antrena consecințe imprevizibile. De exemplu, votul universal, deși servește principiul suveranității populare, nu este în el însuși o garanție pentru calitatea alegerii (I, 2, V, 286); el produce uneori genii (ibidem, 287), dar, în general, este moderat cu ajutorul unui al doilea tur de scrutin. Într-un mod asemănător, tribunalele evită și favorizează în același timp recursul la forța materială în dauna forței morale a dreptului; presa însăși este o înstituție de o utilitate îndoielnică câteodată, și despre care chiar Tocqueville declara: „Mărturisesc că nu nutresc deloc pentru libertatea presei acea dragoste completă și necondiționată pe care o acordăm lucrurilor care sunt bune într-un mod suveran, prin natura lor. Iubesc această libertatea cu mult mai mult din perspectiva relelor pe care le împiedică decât din cea a lucrurilor bune pe care le-ar face!” (I, 2, III, 264). De aici și până la fecunditatea răului[5] nu mai este însă decât un pas: „democrația privește guvernul ca pe un rău necesar” (I, 2, V, 292).
 
Democrația și greșelile ei reparabile
 
            Să ne amintim încă o dată, într-o ordine aleatorie, principalele vicii sau efecte perverse ale democrației: la nivelul societății, gustul nemăsurat pentru bogăție, mediocritate, atomismul („democrația rupe lanțul și pune fiecare verigă de o parte”), apolitismul („democrația slăbește legăturile sociale și le întărește pe cele naturale; ea apropie rudele, dar în același timp, îi separă pe cetățeni”) (II, 3, VIII, 245); la nivelul formelor politice, tirania majorității, centralizarea excesivă, despotismul „soft”.
            Pentru a reveni la americani, am putut observa, în diferite momente ale discursului lui Tocqueville, că există, în Statele Unite, numeroase mecanisme democratice cu funcție autoregulatoare: a) întâi și întâi egalitatea însăși, care, dând naștere „tendinței instinctive către independența politică, pregătește remediul pentru răul pe care îl provoacă” (II, 4, I, 354); b) legea ce permite poporului american să  facă orice, însă „religia îl împiedică să conceapă orice și îi interzice să îndrăznească orice” (I, 2, IX, 398); c) judecătorii, jurații, asociațiile sau presa (toți constituie un remediu provizoriu al îngustimii preocupărilor individuale și al absenței – generalizate, uneori – de inteligență politică sau de capacități empatice); d) în sfârșit, libertățile locale ce „îndreaptă fără încetare oamenii unii către alții, în ciuda instinctelor care îi despart, și îi obligă să se întrajutoreze” (II, 2, IV, 133) – deci, să descopere interesul general.
            Există, totuși, și o altă categorie de remedii democratice, mai inedite și aparent mai eficace, care au ca resort ceea ce contemporanii lui Tocqueville ar fi numit încă „vicii”, „erori”, „judecăți greșite” (din conformism față de criteriile europene): „În Europa, ne-am obișnuit să considerăm că neliniștea spiritului, dorința nemăsurată de bogății sau pasiunea extremă față de independență sunt mari pericole sociale” (I, 2, IX, 388). Constatăm însă că, în America, devine posibil să întoarcem aceste vicii în profitul democrației, căci americanii nu se bucură numai de o garanție proprie a sistemului, ci și de una împotriva lor înșiși! Iată doar câteva exemple de greșeli și de vicii „reparabile”.
a) Se întâmplă să ne gândim la semenii noștrii „din pură ambiție”; mijloace rușinoase, ură, „toate aceste rele sunt mari, fără îndoială, dar sunt pasagere, în timp ce binele care ia naștere odată cu ele rămâne” (I, 2, III, 132).
b) Dorința de a fi ales „îi poate despărți în mod accidental pe doi prieteni, dar sistemul electoral duce fără încetare la apropierea unei mulțimi de cetățeni care, altfel, ar fi rămas întotdeauna stăini unii altora” (ibidem).
c) Pasiunea riscului: „Datorită faptului că se bucură de o libertate periculoasă (ca de exemplu cea a asociațiilor, n. n.), americanii pot învăța cum să diminueze pericolele reprezentate de libertate”.
d) Egoismul luminat (II, 3, VIII, 155) al americanilor este mai valoros decât ipocrizia; în Europa, „încă mai mimăm zi de zi devotamente pe care nu le mai împărtășim” (ibidem, 154).
e) Ignoranța, credulitatea: „poporul conduce adesea foarte prost treburile publice”, dar, astfel, „cercul ideilor sale se extinde”… și, „pentru că se încearcă în fel și chip înșelarea lui, el sfârșește prin a se lumina” (I, 2, VI, 340).
f) „Însăși violența dorințelor îi face pe americani metodici. Ea le tulbură sufletele, dar le ordonează viața” (II, 3, XVII, 282).
g) Gustul bunăstării materiale favorizează „mai degrabă moderația decât dezmățul, mai degrabă dorințele mărunte decât senzațiile extraordinare”, ca de altfel și dragostea față de ordine și față de bunele moravuri. Ca o regulă generală, „este la fel de greu să te sustragi regulii comune atât prin viciile, cât și prin virtuțile personale” (II, 3, IX, 166) și foarte curând, un „materialism onest” va domina toate spiritele.
h) Ar trebui spus ceva mai mult despre conformism, care nu are numai părți rele. De exemplu, „în țările democratice, ziarele îi fac adesea pe cetățeni să întreprindă în comun lucruri foarte nesăbuite dar, dacă nu ar exista ziare, aproape că n-ar mai exista vreo acțiune comună. Răul pe care îl fac este, deci, cu mult mai mic decât cel pe care îl vindecă” (II, 2, VI, 143); alt exemplu: din cauza imensei presiuni sociale, niciun cetățean nu s-ar putea sustrage muncii (vezi II, 2, XVIII) sau vreunei credințe religioase. Dacă e adevărat că un anume calcul poate, la timpul lui, să fondeze aceste credințe religioase, cu atât mai bine, pentru că imediat se declanșează un nou lanț de efecte pozitive; religia are un rol regulator, atât prin ceea ce recomandă (egalitate, independență), cât și prin ceea ce interzice – datorită religiei, imaginația devine circumspectă: nu orice este permis, nici chiar în interesul societății, iar omul nu mai riscă să se degradeze el însuși vrând să amelioreze totul în jurul lui (I, 2, IX, 398). Și n-am citat decât câteva binefaceri posibile…
i) Trebuie să rezervăm o mențiune specială și „interesului bine înțeles” un avatar al interesului egositpur și simplu, însă un avatr mult mai util societății, i se aduagă principiile: „atunci când omul își servește semenii, el se slujește pe sine însuși” sau „ceea ce e just și util în același timp ” (II, 2, VIII, 153). Este vorba, deci, de un egoism luminat, care servește drept bază nu numai unui patriotism inteligent, ci și religiei, așa cum este ea practicată în America – și în acest context evocarea pariului pascalian de către Tocqueville este binevenită. Acest interes bine înțeles declanșează prin el însuși un nou reciclaj al viciilor individuale. Fără îndoială că o asemenea spiritualitate democratică poate părea sărăcăcioasă și depreciată în ochii unui european, însă timpul nu-i va da dreptate pe termen lung, iar Tocqueville ne-o spune la fel de explicit: „luați în considerare câțiva indivizi; ea (doctrina interesului bine înțeles) îi coboară; priviți la scara întregii specii, ea îi înalță” (ibis., 155).
În fond, care sunt principalele învățăminte pe care le-am putea câștiga din tabloul greșelilor reparabile?
1. Mai întâi, faptul că, dacă toate acestea sunt adevărate, dacă și viciile și virtuțile contribuie în proporții egale sau comparabile la prosperitatea și la siguranța societății, atunci viața într-o democrație devine mult mai ușor de trăit, pentru că omul poate fi om în deplinul sens al cuvântului, cu suișurile și coborâșurile sale, într-un total acord cu propria sa natură.
2. Dacă din tot acest tablou reiese „un fel de tendință ascunsă care îi face adesea pe oameni să contribuie (într-o democrație) la prosperitatea generală, în ciuda viciilor  sau a greșelilor lor, și să creeze binele fără să vrea” ( în timp ce, într-o aristocrație, oamenii publici fac rău fără să vrea), atunci ar trebui să avem și un alt motiv de satisfacție căci, dacă punerea în practică a regimului democratic s-a dovedit a fi delicată sau chiar periculoasă, este odihnitor să te gândești că, statistic vorbind, șansele unei evoluții „în sensul bun” par a fi la fel de mari, prin bunăvoința unei „mâini invizibile” și justițiare.
3. În sfârșit, am avut ocazia să remarcăm că, „la neajunsuri pe care le împărtășesc și alte popoare democratice, americanii  au aplicat remedii de care numai ei au fost conștienți până în prezent” și că „deși au fost primii care le-au încercat, ei au reușit” (I, 2, IX, 420). Iată, deci, încă un pionerat reușit pentru America… Atenție, însă: în ceea ce privește propriile-i artificii politice, America, „polul luminos” al ideii democratice, scutește, într-adevăr, Europa de o experiență traumatizantă. Însă, în ceea ce privește natura democrației și miraculoasele sale mecanisme, reușita americanilor dovedește numai că, „dacă democrația are mai multe șanse să se înșele decât un rege sau un corp de nobili, ea are, de asemenea, și mai multe șanse de a reveni la adevăr, de îndată ce este luminată de inteligență” ( I, 2, V, 318).
Să schițăm, la rândul nostru, câteva direcții de reflecții înainte de a trage concluzia.
 
Complicitatea între democrație și natura umană
 
Pentru a continua prima dintre ideile enunțate mai sus, am putea spune că, după ce repune oamenii într-un fel de stare de natură (toți oamenii sunt egali și liberi), după ce dezvăluie bunătatea firească a omului (prin compasiune față de semenii săi) și lucrează la restaurarea și propagarea acestei naturi umane, democrația face mai mult decât atât, ea acceptă natura umană în textura sa unică de vicii și virtuți. Și poate că aici ar trebui să căutăm una din cele mai importante cauze ale succesului său.
Din moment ce omului democratic nu i se cere sa fie un zeu (Rousseau spunea că democrația este un regim făcut pentru zei…), ci doar un om, pur și simplu cu zonele sale de lumină și de negură, referințele la Bernard de Mandeville, care vorbește de viciile private, dar „luminate”, de care depinde binele public, sau la Machiavelli și fecunditatea răului, devin aproape automate. Într-adevăr, doctrina interesului bine înțeles, așa cum o descrie Tocqueville, se integrează perfect în această viziune realistă, modestă, a politicii care vizează mediocrul pentru a atinge succesul și ia oamenii „așa cum sunt”, departe de orice construcții ale spiritului. Interesul bine înțeles nu vizează obiective înalte; el este la îndemâna capacităților mediocre (deci, ale tuturor) și se bazează pe singurul punct fix al sufletului omenesc: interesul personal.
Acceptarea viciilor nu înseamnă, totuși, cultivarea lor: „ceea ce pune în pericol societatea nu este atât marea corupție a unora, cât delăsarea tuturor. În viziunea legislatorului, prostituția este mult mai puțin de temut decât moravurile galante… ” (II, 3, XI, 259). Sarcina democraților rămâne uriașă: dacă cele câteva vicii personale se topesc în diversitatea și numărul concetățenilor și pot, câteodată, să fie deturnate în folosul societății, iresponsabilitatea generalizată este la fel de nocivă ca și constructivismul rupt de realitate al gânditorilor secolului al XVIII-lea. Numai că obiectivul moral al politicii se fracționează și își reduce pretențiile, așa încât „există mai puțină perfecțiune, dar mai multă rodnicie în acțiuni” (II, 4, VIII, 400).
Dacă interesul bine înțeles se substituie virtuții ca principiu democratic; dacă, în plus, democrația reușește să-și recupereze oile rătăcite și să-și neutralizeze și cei mai de temut dușmani, este suficient să trăim ca democrați pentru ca democrația să dureze? Tocqueville nu ar fi privit cu atâta suficiență…
 
„Democrația dificilă”  și sensul istoriei
 
În ciuda frecvenței cu care folosește expresii ca „providențial”, „prodigios”, „irezistibil” cu referire la democrație, Tocqueville (…) a păstrat cu grijă cuvântul „necesitate” pentru a caracteriza și însoți formele sociale democratice. Prins între o egalizare „fatală” a condițiilor și a moravurilor și între neprevăzutul politicului, omul democratic are sentimentul că este dat pe mâna istoriei (Manent); deși acționează (ca autor al proiectului democratic), el este acționat (pentru că el constituie materia docilă a egalizării sociale și culturale). Însă, în acest sens, intențiile pedagogice ale lui Tocqueville sunt mai mult decât explicite, căci, descriind „democrația în America”, el își asumă curajul obiectiv de a avertiza asupra tuturor pericolelor și incitărilor pe care le conține latura nedesăvârșită a acestui regim politic.
Din această perspectivă, exemplul Americii, care își propune să exalteze nu natura democrației (egalitatea), ci arta acesteia (libertatea), ne oferă, în lipsa unui model „necesar” al viitorului Europei, cel puțin câteva materiale pentru a gândi acest viitor – fapte, principii, și mai, ales o imensă speranță; „Americanii ne-au arătat că nu trebuie să renunțăm la încercarea de a regla democrația prin legi și prin moravuri” (I, 2, IX, 420). Pentru a reveni la textul nostru de plecare, ce poate fi, așadar, mai seducător pentru Europa decât ideea că ne putem abandona democrației pentru că ea se vindecă singură! Totuși, Tocqueville are grijă să semnaleze faptul că, urmărind cu privirea „reparațiile” și „reciclările” greșelilor, riscăm să pierdem din vedere greșelile înseși. Înainte ca europeanul să fi interiorizat și conștietizat derapajele posibile ale democrației, Tocqueville nu se poate resemna să rostească formula magică a liberalismului. Prin urmare … „dați (mai întâi) popoarelor democratice lumina instrucției și libertatea” (II, 3, XV, 180) pentru că, mai târziu, „e suficient să lași omul în voia lui pentru ca el să facă minuni…” (I, 2, I, 260).

 

Note

[1] Citat de Pierre Birnbaum, în Sociologie de Tocqueville, Paris, PUF, 1971, cap. 5. 

[2] Suveranitatea populară decurge în mod logic din acest principiu.

[3] Citat de Birnbaum, ibidem.

[4] „Egalitatea, care lasă fiecăruia facultatea de a ajunge la orice, te împiedică să urci repede” (II, 3, IX).

[5] Expresia îi aparține lui Pierre Manent (Istoria intelectuală a liberalismului, Editura Humanitas, 1992).