Slide background

Revista Facultatii de
Stiinte Politice si Administrative

Slide background

Revista este cu acces liber (pe site)

Online - ISSN 2344 - 5750

Print - ISSN-L 1221 - 9762

Indexata in baza de date

internationala (BDI)

Coordonat de Sabin DRĂGULIN

Volum II, Nr. 1(3), Serie nouă
Decembrie 2013 – Februarie 2014 

Descentralizarea ca experiment legislativ (Decentralisation as a legislative experiment)

Abstract. The intellectual prestige of ^decentralization” comes, mainly, from the works of Tocqueville, who conceives a sort of definition of decentralization by indicating it’s effects in USA. He determines the most important logical connections for „decentralization”, connections which nowadays are natural, i. e. with „liberty”, „good governance”, „solidarity”, „active citizenship” and „sustainable prosperity”. The author argues that descentralization is a concept with a „variable geometry”, meaning that although we have some precised determinations for decentralization (deconcentration, fiscal decentralization and devolution), it has, in terms of different possible contexts, a potential for evolution. Finally, decentralization encourages a vision of the social world in which the „experiment” is central.

Keywords: decentralization; centralism; deconcentration; fiscal decentralization; devolution, social exeperiment.

Biografia unui concept

In momentul în care parcurgi bi­bliografia imensă referitoare la pro­blematica „descentralizării”, con­staţi cu uşurinţă că este invocat cu o anumită insistenţă Tocqueville1. De aceeea, cred că nu este nepotrivit să insist asupra rolului pe care gândi­torul francez l-a avut în reliefarea importanţei publice şi private a pro­blematicii menţionate mai sus. De fapt, cariera internaţională a descen­tralizării a început cu scrierile lui.

Tocqueville, care îi dedică în Des­pre democraţie în America un întreg subcapitol, şi anume Despre efectele politice ale descentralizării admi­nistrative în Statele Unite. Din capul locului, Tocqueville ne anunţă în acest text că descentralizarea se cu­vine a fi înţeleasă din perspectiva efectelor pe care ea le creează. Pe atunci, la modă era „centralizarea”, iar în acest context al uzului foarte frecvent, „centralizarea” „este un cuvânt ce revine tot mereu în zilele noastre şi al cărui înţeles nimeni nu încearcă, în general, să-l preci­zeze”2. Denunţând ambiguitatea „centralizării”, scriitorul ne anunţă, de fapt, că noţiunea în cauză era ori­zontul privilegiat al înţelegerii reali­tăţilor politice şi juridice.

În demersul său de a clarifica ceea ce era ambiguu, Tocqueville distinge între „centralizarea admi­nistrativă” şi „centralizarea guverna­mentală” plecând de la o diferenţie­re a intereselor prezente la nivelul comunităţilor. În timp ce unele inte­rese, crede Tocqueville, „sunt co­mune tuturor părţilor unei naţiuni” (aici referindu-se la legile generale şi la relaţiile internaţionale ale acelei comunităţi), altele „sunt specifice numai anumitor părţi ale naţiunii” (de exemplu, proiectele de la nivelul comunităţilor locale). Prin urmare, concentrarea primului tip de interese în acelaşi centru se numeşte „centra­lizare guvernamentală”, iar plasarea într-un centru unic a celui de-al doi­lea tip de interese acoperă „centra­lizarea administrativă”.

Tocqueville se concentrează pe monitorizarea, cu ajutorul mijloa­celor pe care le avea la îndemână în acele timpuri, a efectelor negative ale centralizării. În primul rând, el ne avertizează că este posibilă3împletirea celor două tipuri de cen­tralizare, ceea ce – în primă instanţă – duce la o amplificare extraordi­nară a „centralizării guvernamen­tale”. Dar există un efect secundar al acestei împletiri care este mai dez­avantajos pentru cetăţeni şi comuni­tate decât avantajul enormei ampli­ficări a puterii centrale: „îi deprinde pe oameni să facă total şi constant abstracţie de voinţa lor; să se su­pună, nu o dată şi nu într-o singură privinţă, ci în toate privinţele şi zi de zi. Atunci nu numai că îi domină prin forţă, dar îi mai şi captează prin intermediul deprinderilor lor; îi izo­lează şi pe urmă îi înhaţă, unul câte unul, din masa comună”4. Practic, în ciuda „beneficiului” forţei enorme a puterii centrale, cetăţenii „dobân­desc” pe termen lung dezavantajul de a fi reduşi la statutul de supuşi.

Tocqueville ne dă de înţeles că, în cazul Revoluţiei franceze, chiar dacă a fost diminuată „cea mai mare centralizare imaginabilă”5, în acelaşi timp a fost exercitată o „centra­lizarea administrativă” care a ni­micit instituţiile locale6. Iar efectele secundare ale acestei dualităţi, care au rămas în spaţiul juridic francez până în timpurile noastre7, permit apariţia unui anumit fel de om po­litic: „poţi rămâne popular, dar şi un adversar al drepturilor poporului, un slujitor ascuns al tiraniei, dar şi un iubitor declarat al libertăţii”8.

Prin identificarea efectelor ne­gative ale „centralizării administra-tive”9 şi prin exemplificarea efecte­lor pozitive ale descentralizării, Tocqueville intenţionează, din punc­tul meu de vedere, să justifice natura instrumentală a celor două centra­lizări şi faptul că felul în care deci-denţii politici utilizează aceste instrumente influenţează într-o ma­nieră decisivă libertatea cetăţenilor şi, indirect prosperitatea comuni­tăţilor. Altfel spus, Tocqueville leagă destinul personajului mai rar invocat („descentralizarea”) de cel al libertăţii. Lui îi datorăm acest proiect de a „testa”, în diverse con­texteinstituţionale, adâncirea liber­tăţilor cetăţeneşti prin diminuarea progresivă a centralismului şi, ceea ce se întâmplă adesea în zilele noastre, utilizarea descentralizării pentru a a crea prosperitate şi a di­minua sărăcia. In siajul argumentării lui Tocqueville, descentralizarea va deveni o valoarea cardinală a unei comunităţi, valoare ce va intra în jocuri de negociere şi acomodare cu alte astfel de valori: „democraţie”, „libertate”, „solidaritate”, „bună gu­vernare” etc. El nu putea justifica aceste legături în interiorul vocabu­larului argumentativ al timpului, ci doar invocând – precum Machiavelli – verità effetualle delle cose, în cazul nostru felul în care funcţio­nează lucrurile în Statele Unite.

Din acest motiv, el va insista pe urmărirea efectelor şi, în mod spe­cial, pe menţionarea„ efectelor poli­tice: „Nu efectele administrative ale descentralizării sunt ceea ce admir eu cel mai mult în America, ci efec­tele ei politice”110. Astfel, în Statele Unite poate fi sesizată, în primul rând, prezenţa unei solidarităţi fi­reşti, a unei identificări oarecum spontană cu interesele publice – pre­zenţă pe care nu o întâlneşti în alte ţări. Potrivit lui Tocqueville, în Lumea Nouă „patria se face simţită pretutindeni”, iar sentimentule cetă­ţeanului faţă de patrie este mulat pe modelul sentimentului faţă de pro­pria familie – în aşa fel încât „inte­resul pe care-l poartă statului este tot o formă de egoism”. În al doilea rând, cetăţeanul american – mărtu­riseşte autorul francez – are în mod natural o altă poziţionare faţă de administraţie, în sensul că el nu îl percepe pe funcţionar drept o ame­ninţare („exponentul forţei”), ci drept un „reprezentant al dreptului”, acea forţă legitimă care este dea­supra oricărui individ. În consecinţă, spre deosebire de ceea ce se în­tâmplă în Europa, în Lumea Nouă „omul nu ascultă niciodată de alt om, ci ascultă de justiţie sau de lege”11. Autoritatea administrativă, precizează Tocqueville, deşi este altceva decât cetăţenii, nu este dea­supra lor, ci alături de ei. Ea este un fel de „transcendenţă laterală” care, în mod paradoxal, „nu stârneşte nici invidie, nici ură” 12. De ce se întâmplă acest lucru? Pentru că, cre­de autorul francez, în măsura în care autoritatea administrativă este limi­tată în ceea ce priveşte posibilităţile de acţiune, orice cetăţean resimte că nu se poate limita la a se baza doar pe autoritatea administrativă în re­zolvarea problemelor sale.

Pentru a-şi justifica observaţiile, Tocqueville dă drept exemplu ceea ce se întâmpla în SUA cu privire la sancţionarea infracţiunilor. Deşi mij­loacele administrative pentru aduce­rea infractorilor în faţa justiţiei erau insuficiente – cel puţin în compa­raţie cu ceea ce se întâmpla în Europa -, eficienţa „sistemului pe­nal” era de invidiat13. Posibilă expli­caţie a a acestei stări de lucruri este, în opinia lui Tocqueville, faptul că „toţi se consideră interesaţi în dove­direa delictului şi prinderea delinc-ventului”14. Aici ne interesează doar faptul că această stare de lucruri este un efect secundar al slăbiciunii „centralizării administrative”. De asemenea, în acest loc este configu­rat portretul a ceea ce astăzi numim „cetăţenie activă”, este stabilită o legătură intimă între aceasta şi des­centralizare, dar ne şi este prezentat impactul neaşteptat pe care îl are descentralizarea asupra unor regiuni aparent străine ale câmpului social.

Descentralizarea – un concept cu „geometrie variabilă”

Cert este că în zilele noastre „descentralizarea” a devenit un loc comun al discursului public, unul a cărui frecventare nu o poţi evita, fie că eşti decident politic, fie că eşti cetăţean. Poţi să fii de acord cu des­centralizarea, sau nu, însă nu poţi evita să te raportezi la ea, nu o poţi trece sub tăcere.

În mod firesc, descentralizarea a intrat şi în câmpul cercetărilor aca­demice. Un astfel de cercetător, Daniel Treisman15 – care se referă în primul rând la descentralizarea poli­tică – se simte nevoită să îi facă un portret cultural înainte de a o urmări metodologic. Astfel, ne spune auto­rul citat, „descentralizarea” a deve­nit o modă16, iar luată împreună cu alte instrumente noţionale – cum ar fi „democraţia”, „piaţa”, „domnia legii” – ea este astăzi percepută ca o terapie necesară în vederea dimi­nuării sau eliminării unor deficienţe politice şi sociale. Se poate susţine că este o modă şi pentru că, susţine Treisman, entuziasmul aferent des­centralizării nu are limite geografice sau ideologice. Acest entuziasm a „contaminat” în mod unificator atât dreapta, cât şi stânga, atât Nordul cât şi Sudul. De asemenea, observă Treisman în demersul său de con­turare a importanţei simbolice a pro­blemei avute în atenţie, este dificil să identifici o altă determinaţie constituţională care să fie recunos­cută şi glorificată precum descentra-lizărea de către actori politici in­compatibili sub anumite raporturi, precum Bill Clinton şi George W. Bush, Francois Mitterrand şi Boris Elţîn17. Poate doar „democraţia în­săşi” ar fi o astfel de trăsătură con­stituţională, precizează Treisman.

Dincolo de aceste aspecte, este de netăgăduit că „credinţa în des­centralizarea politică ca fiind ceva bun a reconfigurat felul de a gu­verna de-a lungul globului”18. Sub imperiul acestei credinţe, arată auto­rul citat, Belgia a decis să se trans­forme în stat federal, Franţa a creat legislaturi regionale alese în mod di­rect, Regatul Unit a permis crearea unor adunări parlamentare în Scoţia şi Ţara Galilor şi a resuscitarea celei din Irlanda de Nord, fostele ţări co­muniste au dat puteri comunităţilor locale, Etiopia a devenit stat federal, Africa de Sud a dat autonomie spo­rită provinciilor, în multe ţări din America Latină responsabilităţi importante au fost acordate unită­ţilor subnaţionale, legislativul indian a reconfigurat textul constituţional pentru ca „guvernele” din mediul rural să primească puteri sporite şamd19.

Mai mult, finanţările masive, din partea unor state sau din partea organismelor internaţionale, oferite pentru conceperea şi aplicarea pro­iectelor de descentralizare indică existenţa unei tendinţe practice de anvergură globală20, nu doar a unui ideal cultural21. Iar centralismul începe să capete din ce în ce mai insistent alura unui personaj negativ. Alţi autori stabilesc alt fel de relaţii între „globalizare” şi „descentrali­zare”. De pildă, Cheema şi Rondinellli, care susţin că fenome­nul globalizării a modelat nu doar conceptele aferente creşterii econo­mice, ci şi percepţiile legate de actul de guvernare şi de funcţiile şi rolul pe care le au guvernele. Globa-lizarea nu doar că „deconcentrează” activitatea economică în interiorul statelor şi între state, dar şi creează condiţiile producerii unei descen­tralizări de facto prin intermediul leadership-ului şi inţiativei locale22.

Distingând între descentralizarea din perspectiva ţărilor în curs de dezvoltare (pentru care nevoia de creştere economică şi cea de stabi­litate politică sunt centrale) şi cea din perspectiva ţărilor dezvoltate, Petak ajunge la concluzia că, în ca­zul primelor ţări, sistemele centra­lizate s-au dovedit a fi incapabile să rezolve problemele subdezvoltării şi instabilităţii politice23. În cazul fos­telor ţări comuniste, Petak este de acord cu Bird, Ebel şi Wallich, atunci când aceştia susţin că – în măsura în care excesiva centralizare (over-centralization) a dominat toa­te aspectele vieţii respectivelor ţări -descentralizarea ar putea fi elemen-tul-cheie în tranziţia acestora de la economia-comandă la economia de piaţă, de la o societate totalitară la o societate pluralistă, democratică.

Cu menţiunea că, precizează Petak, orice proiect de descentra­lizare trebuie conceput şi aplicat în mod corect24, adaptat realităţilor fie­cărei ţări. O atare menţiune este ne­cesară pentru că în designul unui astfel de proiect sunt cuprinse foarte multe variabile, variabile care în contexte diferite pot crea efecte ne­dorite de cei care au conceput pro­iectul de descentralizare25. Un exemplu bun pentru a ilustra cele spuse mai sus este acela al opera-ţionalizării politicilor publice de descentralizare în America Latină. Faletti precizează că efectele apli­cării politicilor publice de descen­tralizare variază foarte mult de la o ţară la alta, în aşa fel încât teoriile existente în acest moment nu pot da seama de aceste variaţii26. În timp ce în unele ţări, precum Brazilia sau Columbia, s-au obţinut efectele vizate, în altele (Mexic) rezultatele au fost mediocre, iar în altele (Argentina) au fost nesemnificative.

Prin urmare, şi conceptul de „descentralizare” este unul ce pre­supune o variabilitate şi „riscul” ajustărilor permanente. Cred că din acest motiv a preferat Manor să folosească, pentru a descriediferi­tele proiecte şi aplicări ale pro­iectelor de descentralizare, formula „a experimenta descentralizarea”27, în loc să încerce să contureze ima­ginea aplicării mecanice a unui algoritm invariabil. Mai mult, foarte mulţi autori specializaţi pe problema descentralizării insistă asupra unui efect al acesteia, şi anume transfor­marea entităţilor rezultate în urma descentralizării în – aşa cum spune Treisman – „laboratoare” ale demo­craţiei, „laboratoare” care pot desfă­şura în paralel experimente privind politici publice distincte28.

Descentralizarea este un concept cu „geometrie variabilă” atât din punct de vedere intensional, cât şi extensional, datorită atât multitu­dinii de situaţii concrete în care este aplicat sau efectelor diferite pe care le poate avea la nivelul comuni­tăţilor, cât şi datorită evoluţiei isto­rice a conceptului. Astfel, Treisman, referindu-se în principal la descen­tralizarea politică, spune că descen­tralizarea semnifică realităţi diferite pentru persoane diferite29.

În ceea ce priveşte evoluţia isto­rică a conceptului, Petak30 – autorul pe care îl folosesc în cele ce urmea­ză – vorbeşte despre „teorii ale des­centralizării”, descentralizarea fiind pentru el un fel de „termen-umbre-lă” care astăzi acoperă situaţii care anterior nu îi erau alocate. Astfel, dacă în anii ’50, în ştiinţele politice, se vorbea despre „deconcentrare” (transmiterea puterii de a lua decizii de la birocraţiile centrale, aflate în capitalele statelor, către birocraţiile ce nu îşi mai aveau sediul în capitale), începând cu anii ’70 este preferat termenul de „descentrali­zare” (odată cu transmiterea puterii de a asigura servicii sociale). Tot în anii ’70 începe să fie folosit mai insistent şi termenul de „devoluţie”. Acesta era utilizat pentru a desemna acele schimbări instituţionale care presupuneau conferirea puterii de a lua decizii autorităţilor locale. Une­ori, „devoluţia” mai este numită şi „descentralizarea democratică”, toc­mai deoarece ea indica acele pro­iecte de descentralizare care au reu­şit să transfere puterea politică şi pe cea fiscală către comunităţile locale.

Cu toate aceste variaţii contextu­ale, cercetătorii au reuşit să agrege un nucleu dur al „descentralizării”. Astfel, Manor defineşte descentra­lizarea ca fiind procesul de transfer al resurselor, responsabilităţilor şi autorităţii de la guvernele naţionale către organismele intermediare, „gu­vernele locale” şi, uneori, chiar către comunităţi şi entităţi private31. El mai aproximează, folosind adaptarea pe care Parker o face tipologiei lui Rondinelli, că descentralizarea poate fi diferenţiată pe trei secvenţe32:

  1. deconcentrare    (descentralizare administrativă);
  2. descentralizare fiscală;
  3. devoluţie (descentralizare demo­cratică) .

Fiecare stat experimentează cu aceste trei posibilităţi, angajându-le pe toate în acelaşi timp, mixând două dintre ele sau utilizând doar pe una. Nu întâmplător, Andrew Parker33 a comparat politicile publice aferen­te descentralizării cu „gătitul unui soufflé”, cu scopul de a configura o teorie flexibilă a descentralizării. O astfel de teorie, crede Parker, are meritul de a recunoaşte atât nevoia unei teorii sistematice a descentra­lizării, cât şi imposibilitatea schi­ţării unei strategii unice a descen­tralizării. Aşa cum un soufflé reuşit, precizează autorul invocat, are ne­voie de combinarea potrivită a ingredientelor (lapte, ou, făină, căl­dură), la fel descentralizarea are ne­voie de o combinare fericită a sec­venţelor menţionate mai sus. Pre­luând analogia lui Parker, Cheema şi Rondinelli ne sugerează că„a învăţa cum se descentralizează” pre­supune, pe lângă stăpânirea judici­oasă a datelor teoretice, şi experi­mentarea şi voinţa de a îmbunătăţi performanţele obţinute prin încer­care şi eroare34.

Concluzii

Intr-una din motivările deciziilor sale,  Louis  Brandeis,  mebru  al Curţii Supreme de Justiţie a SUA, spunea că unul din avantajele pe care statele federale le au în raport cu cele unitare este că, în măsura în care membrii unui stat federat decid în acest sens, acel stat poate deveni un „laborator” de politici publice. Adică, acel stat poate pune în joc noi experimente sociale şi econo­mice, experimente care fac posibile noi instrumente instituţionale utile în rezolvarea problemelor comunită­ţii – fără să pună în pericol celelalte state federate. „Descentralizarea”35 este împletită, sub o formă sau alta, cu o astfel de viziune despre câmpul social: experimentăm la nivel local, naţional, global, iar această stare de lucruri nu duce în mod necesar la o relaxare iresponsabilă a decidenţilor politici, a cetăţenilor, ci la o mai mare responsabilizare a lor în legă­tură cu pregătirea şi administrarea ingredientelor politicilor publice.

Note

1      De exemplu Tulia G. Falleti, Decentralization and Subnational Politics in Latin America,Cambridge University Press, New York, 2010, p. 1.

2      Alexis de Tocqueville, Despre demo­craţie în America, vol. 1, Editura Humanitas, Bucureşti,1995, p. 136.

3      Aceste două tipuri de centralizare mai degrabă, ne avertizează Tocqueville, „se atrag una pe alta”, decât să se respingă, ceea ce generea­ză o anumită dificultate în a le separa.

4      Ibidem, p. 137.

5      Ibidem. Prin această formulă el se referă la ceea ce s-a întâmplat în timpul lui Ludovic al XlV-lea: „ace­laşi om stabilea legile generale şi deţinea puterea de a le interpreta, reprezenta Franţa în afara hotarelor şi acţiona în numele ei”. Pe de altă parte, susţine Tocqueville, „sub Ludovic al XlV-lea centralizarea administrativă era mult mai restrân­să decât în zilele noastre”. Ibidem, p. 149, „În Revoluţia fran­ceză au existat două mişcări în sens contrar pe care se cuvine să nu le confundăm: una favorabilă libertăţii, cealaltă favorabilă despotismului. […] Revoluţia s-a pronunţat concomitent împotriva regalităţii şi împotriva instituţiilor locale. Ea a contopit în aceeaşi ură tot ceea ce o precedase, puterea absolută şi ceea ce putea tempera rigorile acesteia; a fost în acelaşi timp republicană şi centra­lizatoare”.

Pe de altă parte, cercetătoarea Viviene A. Schmidt susţine că introducerea legislaţiei descentralizării între 1982 şi 1986 în Franţa a fos împlinirea unui deziderat al Revoluţiei franceze (DemocratizingFrance: the political and administrative history of decen­tralization, Cambridge University Press, New York, 2007, p. 3). Schmidt constată că istoria descen­tralizării în Franţa ultimilor două sute de ani nu a fost una de succes, în sensul că modelul practicii legis­lative în ceea ce ce priveşte descen­tralizarea a fost acela al revenirii perpetue la centralizare: „scurte pe­rioade de descentralizare în timpul crizelor guvernamentale urmate de lungi perioade de centralizare în perioadele de relativă stabilitateguvernamentală” (p. 3). Cercetătoa­rea este de acord cu Tocqueville atunci când susţine că Revoluţia franceză „nu doar a fixat parametrii dezbaterii legislative pe tema des­centralizării, conceptual şi instituţio­nal, ci a şi dat modelat interesul pri­vind comportamentul legislativ pe această temă” (p. 4). Alexis de Tocqueville, Op. cit., p. 149. Ibidem, p. 138. Într-o altă secvenţă discursivă, Tocqueville leagă dimi­nuarea „centralizării administrative” şi de prosperitatea comunităţilor: „Socot însă că centralizarea admi­nistrativă nu face decât să-i slăbeas­că pe oamenii care i se supun, pentru că tinde să diminueze neîn­cetat spiritul lor civic. Este adevărat că centralizarea administrativă izbu­teşte să unească, la un moment dat şi într-un loc anumit, toate forţele dis­ponibile ale acţiunii, dar ea preju­diciază reproducţia forţelor. Ajută naţiunea să triumfe în ziua bătăliei, dar cu timpul îi diminuează puterea. Poate, aşadar, să contribuie admira­bil la gloria temporară a unui om, nu însă la prosperitatea durabilă a unui popor”.

Ibidem, p. 146.

Ibidem. Această situaţie are legătură cu o realitate constituţională ameri­cană. Este vorba despre aşa-numita Clauză de supremaţie, care preci­zează că în SUA Constituţia este „legea supremă a ţării”. În schimb, în Anglia funcţiona doctrina supre­maţiei Parlamentului. O discuţie lămuritoare asupra acestei diferenţe este prezentă la Cătălin Avramescu, Constituţia Statelor Unite: comen­tariu, text, note, Editura Humanitas,

Bucureşti, 2010, p. 114

Ibidem, p. 147.

Ibidem, „…mă îndoiesc că există vreo altă ţară în care să se întâmple atât de rar ca un delict să rămână nepedepsit”. Această diferenţă este afirmată mai ferm pe pagina urmă­toare: „În Europa, delincventul este considerat un nefericit care se luptă pentru a se salva de agenţii puterii, populaţia pare că asistă la această luptă. În America, el este considerat un inamic al speciei umane şi întrea­ga populaţie îi este potrivnică”. Ibidem.

Daniel Treisman, The Architecture of Government, rethinking political decentralization, 2007, Cambridge University Press, New York, pp. 1-2. O observaţie de acelaşi fel, de data aceasta despre descentralizarea fis­cală, îi aparţine lui Oates. „Fiscal decentralization is in vogue”, afirmă

Wallace E. Oates în „An Essay on Fiscal Federalism „, Journal of Economic Literature, 37 (3), September, 1999, pp. 1120-1149. Faletti vorbeşte chiar despre o „euforie” a descentralizării. În Tulia G. Falleti, Op. cit., p. 11. Semnificativ în acest sens este şi ceea ce menţionează Tulia G. Falleti, Op. cit, p.4, „Pe tot globul, coaliţii eterogene de actori sociali şi politici din tot spectrul ideologic au sprijinit mişcarea pentru descentra­lizare. Politicieni de dreapta şi de stânga; lideri democratici şi lideri autoritari; creatori de politici publice în finanţe, educaţie, sănătate şi dez­voltare urbană; savanţi din univer­sităţi – toţi au pledat pentru descen­tralizare”.

Daniel Treisman, Op. cit., pp. 1-2. Daniel Treisman, Ibidem, p. 3. Campbell surprinde această tendinţă globală şi o numeşte „revoluţia tăcută” a timpurilor noastre (Tim Campbell, The Quiet Revolution: Decentralization and the Rise of Political Participation in Latin America’s Cities,University of Pittsburgh Press, Pittsburgh, PA, 2005).

Daniel Treisman, Op. cit., p. 4. Shabbir Cheema, Dennis A. Rondinelli, From Government Decen­tralization to Decentralized Gover­nance, p. 5, în G. Shabbir Cheema, Dennis A. Rondinelli (ed.),Decen­tralizing governance: emerging con­cepts and practices, Brookings Institution Press, Washington, D.C.,

2007.

Zdravko Petak, How to measure decentralization: case-study from Central European countries, The Third Pentannual WORKSHOP ON THE WORKSHOP Building Social Capital and Self-Governing Capabi­lities in Diverse Societies, Bloomington, June 2-6, 2004, p. 2, accesibil la:http://www.indiana.edu/ ~wow3/papers/wow3_petak.pdf Richard M. Bird, Robert D. Ebel, Christine I. Wallich (ed.), Decen­tralization of the Socialist State, The

World Bank, Washington, DC, 1995, p. 1. În acest volum îi este dedicat şi României un capitol inti­tulat Decentralization and local government finance in Romania, scris de Felix A. Jakob. În acestsens, există numeroase cer­cetări privind relaţie dintre diversele variabile cu care operează descen­tralizarea. O astfel de cercetare este cea realizată de Francis Castles. Acesta analizează, folosind datesta­tistice, relaţia dintre descentralizarea fiscală şi eficienţa economică sau dintre centralismul fiscal şinivelul ajutoarelor sociale. Tulia G. Falleti, Op. cit., p. 3. James Manor, The Political Economy of   Democratic   Decentralization,

The World Bank, Washington, DC, 1999, p. viii.

Daniel Treisman, Op. cit., p. 4. Daniel Treisman, Op. cit., p. 2. Zdravko Petak, Op. cit., p. 2. O „bio­grafie” oarecum diferită, dar mai amplă şi mai actuală, oferă Shabbir Cheema, Dennis A. Rondinelli,From Government Decentralization to Decentralized Governance, în G. Shabbir Cheema, Dennis A. Rondinelli (ed.), Op. cit., pp. 1-4. James Manor, Op. cit., p. VIII. Manor nu foloseşte termenul de sec­venţă. L-am preluat de la Falleti, ca­re, constatând neputinţa teoriilor descentralizării de a da seama de multiplele variaţii empirice, elabo­rează o teorie secvenţială a descen­tralizării.

James Manor, Ibidem, p. 5. Andrew Parker, Decentralization: The Way Forward for Rural Development?, Policy Research Working Paper 1475, World Bank, 1995, p. 43.

Shabbir Cheema, Dennis A. Rondinelli, From Government Decentralization to Decentralized Governance, in G. Shabbir Cheema,

Dennis A. Rondinelli (ed.), Op. cit., p. 99

In ceea ce priveşte relaţia dintre des­centralizare şi experimentalism, exemplar este articolul „Minimalism and Experimentalism in the Ad­ministrative State”, de Charles F. Sabel şi William H.Simon, The Georgetown Law Journal, 2011, pp. 53-93.

Bibliografie

Avramescu, Cătălin, Constituţia Statelor Unite: comentariu, text, note, Editura Humanitas,Bucureşti, 2010.

Bird Richard M., Ebel, Robert D., Wallich, Christine I. (ed.), Decen­tralization of the Socialist State,The World Bank, Washington DC, 1995.

Campbell, Tim, The Quiet Revolution: Decentralization and the Rise of Political Participation in Latin America’s Cities, University of Pittsburgh Press, Pittsburgh, PA, 2005.

Cheema, G. Shabbir, Rondinelli Dennis A. (ed.), Decentralizing governance: emerging concepts and practices, Brookings Institution Press, Washington, D.C., 2007.

De Tocqueville, Alexis, Despre demo-craţieîn America, vol. 1, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995.

Faletti Tulia G., Decentralization and Subnational Politics in Latin America, Cambridge University Press, New York, 2010.

Manor, James, The Political Economy of  Democratic   Decentralization,

Washington, DC, The World Bank, 1999.

Oates, Wallace E., „An Essay on Fiscal Federalism”, Journal of Economic Literature 37 (3), September, 1999.

Sabel, Charles F., Simon William H., „Minimalism and Experimentalism in the Administra-tive State”, The Georgetown Law Journal, 2011, pp. 53-93.

Schmidt, Vivien A., Democratizing France: the political and adminis­trative history of decentralization, Cambridge University Press, New York, 2007.

Treisman, Daniel, The Architecture of Government, rethinking political de­centralization, Cambridge University

Press, New York, 2007.

Resurse electronice

Petak, Zdravko, „How to measure decentralization: case-study from Central European countries”, The Third Pentannual WORKSHOP ON THE WORKSHOP Building Social Capital and Self-Governing Capabi­lities in Diverse Societies, Bloomington, June 2 -6, 2004.http://www.indiana.edu/~wow3/pap ers/wow3_petak.pdf (accesat pe 1.02.2014)

Parker, Andrew, „Decentralization: The Way Forward for Rural Develop­ment?”, Policy Research Working Paper 1475, World Bank, 1995. http://elibrary.worldbank.org/doi/pd f/10.1596/1813-9450-1475 (accesat pe 1.02.2014).

Mark BUCUCI

© Drepturi de autor - Revista Polis - Universitatea "Petre Andrei" din Iasi
Web design - iWebmedia
Solutii Profesionale de Web Design & Network | Magazine online | Administrare si mentenanta | Web site