Dimitrie Gusti și evitarea capcanei fasciste 

(Dimitrie Gusti and the avoidance of the fascist trap)

Antonio MOMOC

Abstract: Similar to the intellectuals of his generation, Dimitrie Gusti has encountered the fascist trap within his life history since the 1920s when Benito Mussolini took over the power in Italy. However, Gusti avoided slipping into this trap ever in his life. Certainly, it is a well-known fact that some members of the Sociological School of Bucharest have become legionaries, while others fancied the communist or fascist movement. The fundamental feature of the Sociological School was that it allowed all the young intellectuals – legionaries, socialists, nationalists or Europeanists – to cooperate within the research teams as long as they were preoccupied by the Sociology of the Nation and the Monography of the Romanian villages.

In this study I intend to demonstrate that Gusti provided the diligent young people with a scientific alternative, while they were tempted by the political extremes of that time: communism or fascism. I shall prove that Gusti has never proposed or supported a fascist model of development, even though the Romanian sociologist declared that he was impressed by Mussolini’s fascist movement. On the contrary, Gusti has permanently promoted the raise of the Romanian nation based on the model proposed by philosopher Saint Simon, according to whom the scholars have the mission to stimulate local communities, or to influence public policies.

I used the method of representative biography, as well as the oral history interviews conducted by professor Zoltán Rostás with people who participated at the monographic campaigns coordinated by Gusti in 1925-1931 and during 1935-1943. The analysis reflects that Gusti’s School and the members who remained faithful to his sociological conception rather competed with the Legionary Movement. Being close to the regime of Karl II, Gusti’s School envisioned a Social Monarchy for the second part of the 1930s, being focused on uplifting the living level of the many, of the Romanian peasants. 

Keywords: fascism, Legionary Movement, The Sociological School of Bucharest, oral history, political traps

Introducere  

Lui Dimitrie Gusti i s-a reproșat fie că ar fi fost carlist din oportunism[1], că și-ar fi urmărit „utopica ambiție de a căpăta prin sociologie acces la putere”[2], fie că prin „sistemul său sociologic necritic” și prin cercetările monografice la sate ar fi fundamentat fascismul politic românesc[3]. Cu obiectivul de a verifica aceste afirmaţii cred, la fel ca sociologul Zoltán Rostás, că înainte de a pune etichete este necesar ca analiza comportamentului oricărui intelectual sau personalitate publică, inclusiv a lui Gusti, să se efectueze prin analiza spuselor şi „acţiunilor efective ale lui din acea perioadă şi nu a declaraţiilor sale ulterioare sau a interpretărilor făcute pe baza acestor declaraţii”[4].

Asumând opinia teoreticianului Daniel Șandru, constat că o bună parte dintre „cei mai importanţi intelectuali din interbelic au girat şi au justificat atitudinile şi deciziile politice de factură totalitară. […] În spaţiul românesc, intelectualii marcanţi nu au fost doar simpli prizonieri ai fantasmelor totalitare – fie că avem în vedere nazismul, fie că ne referim la bolşevism -, ci au participat activ, prin scrierile şi discursurile lor publice, la promovarea acestor veritabile «religii politice». […] Aceşti intelectuali publici au fost adepţi ai populismului de factură fascistă, s-au înregimentat într-o mişcare mesianică al cărei scop era abolirea democraţiei parlamentare şi au influenţat mersul timpului în care trăiau. […] În interbelic […] vocile importante pot fi înscrise cu succes în «corul» european al susţinătorilor celor două tipuri de populism ce se manifestă în epocă, anume fascismul şi comunismul. Pe de altă parte, puţini intelectuali sesizează iluzia celor două viziuni ideologice, menţinându-şi opţiunea pentru democraţie”[5].

Impresionați de originalitatea acestor „religii politice”, mulți intelectuali au căzut în capcana fascismului sau a comunismului. Au fost şi câțiva care au sesizat populismul aşa-numitelor soluții totalitare. Aceștia din urmă au invocat „responsabilitatea cărturarilor”:  „Cărturarul e supus măsurii viitorului. Îndrumător fiind, el e judecat abia de urmași. Care pot vedea dacă a fost un simplu interpret sau un profet adevărat sau mincinos, ori un antreprenor literar”[6], scria Anton Golopenția în 1937[7].

În acest studiu, folosind rezultatele istoriei orale și metoda biografiei reprezentative, voi arăta că în vreme ce unii intelectuali publici interbelici au justificat inclusiv violenţa și caracterul anti-politic al ideologiei totalitare – după expresia lui Șandru – alții au preferat atitudini moderate, democratice, ba mai mult, au atras atenția asupra riscurilor totalitarismului, așa cum este cazul lui Gusti în 1920 în legătura cu bolșevismul[8], sau al lui Petre Andrei în 1927 în legătură cu fascismul[9].

Am demonstrat cu alt prilej[10] că doctrina lui Gusti a fost una monarhică și că nu fost nevoie ca Prinţul Carol al II-lea să ajungă la tronul României pentru ca Gusti să devină regalist. În 1915 Gusti a publicat Sociologia războiului cu o dedicație pentru Carol I, „cel dintâi Mare rege sub a cărui domnie s-a făurit România de astăzi”[11].

Atitudinea lui Gusti față de Monarhie nu a fost determinată de un anumit context, dovadă că în anii ’20, în discursurile sale, el exprima susținerea pentru Dinastie: „Apostolatul Regelui Carol a creat tradiţie. Să mulţumim destinului că cel dintâi factor de întărire şi propăşire naţională, la noi, a fost, este şi rămâne Dinastia”[12].

După ce studiase la începutul secolului XX în Germania autoritară a lui Wilhelm al II-lea, Gusti  îşi exprima în anii ’20 simpatia pentru o Dinastie de origine germană şi încrederea sa în misiunea modernizatoare a Prinţului moştenitor. Monarhia reprezenta pentru Gusti terenul fertil pentru ridicarea națiunii române alcătuită în cea mai mare parte a ei din țărani.

Dinastia este pentru monarhiști axa în jurul căreia elementele naţiunii s-au mişcat de-a lungul istoriei: cultura, biserica, familia, comunitatea. Monarhia simboliza regimul unităţii, al tradiţiei şi al ordinii politice[13].

În anii ’30 Gusti va fi consecvent cu convingerea sa că Regele joacă un rol istoric de protector al clasei de jos, al țărănilor nevoiași. Pentru sociologii care vor rămâne fideli Şcolii Monografice, Carol al II-lea avea să fie Regele ţăranilor pentru că Monarhia chema ţărănimea de partea ei şi pentru că Dinastia se putea sprijini pe țărănimea română. La un Congres al Căminelor Culturale din 1938, din poziția de director al Fundaţiilor Culturale, Gusti mărturisea susținerea sa pentru Monarhia socială şi pentru Dinastia de Hohenzollern-Sigmaringen:

„Satul românesc a pornit pe toate drumurile încoace ca să poată să stea astăzi prin mii şi mii de fruntaşi ai lui, zid în jurul Regelui Ţăranilor. El vine ca o întrupare însăşi a Ţării cu graiul, cu portul, cu jocul, cu cântecul şi cu sufletul făurit în timp de veacuri ca să-şi arate credinţa şi iubirea. […] Venim în fiecare an înaintea Marelui nostru Comandant, ca să îi arătăm că suntem plini de aceeaşi credinţă şi putere şi să ne legăm solemn a fi oricând gata la datorie. Noi, oştirea culturală a Maiestăţii Sale Regelui la sate, trimeşii a peste două mii de cămine culturale, cu peste două milioane de săteni, să strigăm de aici ca să ne audă întreaga ţară: Trăiască Regele Ţăranilor şi al satelor româneşti”[14].

După revenirea în țară și proclamarea sa ca Rege, Carol al II-lea a primit preşedinţia de onoare a Institutului Social Român (ISR) al lui Gusti. Țărăniștii cu care Gusti era în relații bune sprijiniseră restaurația lui Carol. În 1932 preşedintele ISR, Dimitrie Gusti, a acceptat propunerea de a intra în Guvernul ţărănist al lui Alexandru Vaida-Voievod ca Ministru al Instrucţiei, Cultelor şi Artelor. După ce a ieşit din Minister, la sfîrșitul anului 1933, Carol l-a numit Preşedinte activ, director general al Fundaţiilor Culturale Regale, poziție din care Gusti a coordonat acţiunea culturală a echipelor care au intervenit în rural în sensul „ridicării satelor” în plan economic, sanitar, moral. Echipele regale studențești mergeau în diverse regiuni ale țării în ideea asistării și ajutorării țăranilor în domenii ca agricultura, sănătatea, construcții sau activități culturale.

În 2012 scriam că Gusti a ocupat „ca tehnocrat, funcţia de ministru (1932-1933) în guverne dominate de Partidul Naţional Ţărănesc”[15]. Dar analize recente relevă că Gusti participase „nemijlocit la campania electorală. […] Nu a fost deloc neutru, ci a intrat în lupta electorală în judeţul Ilfov alături de lideri ţărănişti redutabili, ca Ion Mihalache şi Virgil Madgearu, ei candidând pentru Cameră, Gusti la Senat” (vezi cotidianul Universul, nr. 183, miercuri 6 iulie 1932, p. 7). În această calitate, pe lângă publicitate pentru activitatea ministerială, a procedat la fel ca alţi candidaţi, a ţinut discursuri electorale, a participat la manifestări stradale” [16].

Din analiza campaniei electorale din 1932 Zoltán Rostás desluşeşte „ataşamentul lui Gusti faţă de politica ţărănistă şi faptul că în această nouă postură nu şi-a schimbat stilul de acţiune şi argumentare pe care le-a practicat la adunările suprapartinice de la Institutul Social Român. După un an de guvernare dezastruoasă a unui guvern asumat de tehnicieni ai lui Iorga, după ce presa a înfierat acest tip de guvernare, prestigiul miniştrilor şi guvernelor de tehnicieni a scăzut vertiginos, astfel că cea mai mare gafă a lui Gusti ar fi fost să se angajeze în bătălia electorală ca tehnician.[…] Alegerile au fost câştigate de PNŢ, iar Gusti a ocupat un fotoliu de senator al puterii ţărăniste pe lângă cel de ministru. Activismul lui nu a devenit mai cumpătat după terminarea campaniei electorale, ba dimpotrivă”[17].

Deși mărturisește că nu a identificat în istoria PNȚ documente precum carnetul de membru de partid al lui Gusti, Rostás aduce suficiente argumente în sensul afilierii lui Gusti la linia ideologică a partidului țărănesc – ataşament pe care îl menţionează și istoricul Lucian Boia[18] -, precum și în favoarea ideii că Gusti „trăda un comportament de membru de partid”. Fapt care, adaugă Rostás, explică ocuparea de către Gusti a unor funcții de conducere la Casa Autonomă a Monopolurilor Statului, la Oficiul Naţional al Cooperaţiei, la Societatea de Radiodifuziune, imediat după ce ţărăniştii ajung la putere. Pentru Rostás, Gusti a fost promovat în guvernul ţărănist nu doar datorită prestigiului său de tehnocrat, ci și pentru că era ţărănist.

Apropiat și susținător al Monarhiei sociale a lui Carol al II-lea, țărănist prin ideile și legăturile sale cu membrii PNȚ ca Virgil Madgearu sau Vaida-Voievod, prin implicarea sa în guvernările țărăniste, Dimitrie Gusti este un moderat. Voi arăta că într-o epocă a tentațiilor extremismelor, a capcanelor populismului de stânga sau de dreapta, sociologul Gusti propune un sistem de cercetare și de acțiune prin care se delimitează atât de totalitarismul fascist, cât și de cel comunist.

Metoda de cercetare

Biografia reprezentativă este metoda de cercetare care reconstituie biografia lui Dimitrie Gusti şi a principalilor săi colaboratori urmărind viaţa acestor intelectuali, atenţia cercetătorului orientându-se pe contextele sociale formative. Pentru a inventaria orientările politice ale colaboratorilor lui Gusti am analizat opiniile aşa cum au fost declarate în publicistica vremii și în documente personale devenite publice: jurnale, corespondenţă, amintiri, convorbiri de istorie orală.

Am făcut apel la interviurile de istorie orală realizate de profesorul Rostás cu H. H. Stahl şi cu alţi intelectuali care au luat parte la campaniile monografice la sate între 1925 şi 1931: Goicea Mare (Dolj, 1925), Ruşeţu (Brăila, 1926), Nerej (Vrancea, 1927), Fundul-Moldovei (Bucovina, 1928), Drăguş (Făgăraş, Bucovina, 1929), Runcu (Gorj, 1930), Cornova (Orhei, Basarabia, 1931). Dar şi cu cei care au participat la a doua serie de campanii monografice desfăşurate în satele Şanţ (Năsăud, 1935 şi 1936), Drăguş (Ţara Făgăraşului), Nerej (Ţara Vrancei), Plasa Dâmbovnic (1939), dincolo de râul Bug (1943). Interviurile au fost realizate de Rostás în anii ’80 ai comunismului ceaușist și recent au putut vedea lumina tiparului[19].

Istoria orală este o metodă de cercetare calitativă care permite colectarea unor informaţii despre esenţa subiectivă a întregii vieţi a unei persoane. Istoriile orale „sunt povestiri sau rememorări ale unor evenimente istorice, iar informaţiile sunt de obicei culese prin interviuri înregistrate şi apoi transcrise”[20]. Subiectul interviurilor istoriilor orale îl poate constitui orice aspect care ține de experienţe şi amintiri despre evenimente precum războaie, revoluţii, dezastre naturale sau alte evenimente recente.

Una din limitele istoriei orale este aceea că produsul științific include pozițiile subiective ale cercetătorului şi ale subiectului intervievat, ambele putând afecta documentul social creat prin această întâlnire. Zoltán Rostás a încrucișat sursele și realizat în anii ’80 interviuri de istorie orală cu H. H. Stahl, Ernest Bernea, Gheorghe Vlădescu-Răcoasa, Mihai Pop, Gheorghe Retegan, Octavian Neamţu şi alţi participanți la campaniile monografice din anii ’20-’30 cărora le-a cerut să povestească experienţa lor invocând contextul social şi politic în care „monografiști au ieșit pe teren, l-au urmat pe Gusti în construirea unei noi sociologii, tineri care căutau altceva, mulți dintre ei alunecând în mișcări extremiste, de dreapta sau de stânga” [21].

Institutul Social Român și „entuziamsul” lui Gusti pentru partidul fascist al lui Mussolini

După ce a transformat în 1921 Asociaţia sa pentru Studiul şi Reforma Socială în Institutul Social Român, Gusti a organizat seria de conferințe publice despre proiectul liberal de Constituţie şi despre Doctrinele partidelor[22].

În 1922, în prelegerea sa de la ISR, Gusti a analizat fascismul italian pe care l-a definit ca fiind un „experiment sugestiv al laboratorului politic al epocii”, un partid de proporţii şi de succes. Gusti atrăgea atenţia asupra programului politic al acestui nou venit pe scena politică italiană pe care mulţi contemporani se mulţumeau a-l minimaliza la a fi o „mişcare avântat nebuloasă şi sentimentală”[23].

Nimeni altcineva dintre speakerii de la ISR nu s-a raportat cu acel prilej la fascism, poate și pentru că, așa cum observă Mihai Chioveanu, în acei ani fascismul era perceput ca un fenomen exclusiv italian[24]. La sfârşitul anului 1920 fascismul devenea în Italia o mişcare de masă, iar doi ani mai târziu Mussolini era şeful guvernului[25]. Fascismul românesc nu se născuse încă: Liga Apărării Naţional Creştine a lui A. C. Cuza se va constitui abia în 1923 ca o reacție la noua Constituţie care va acorda dreptul evreilor la cetăţenia română, iar Legiunea Arhanghelului Mihail a lui Corneliu Zelea Codreanu va apărea în 1927.

Gusti descria în 1922 fascismul italian ca pe o formă de socialism naţional, cu un program fundamentat pe ideea de reconstrucţie naţională şi ca „iubirea aprinsă de patrie”, capabil să atragă în rândurile sale reprezentanţi ai tuturor categoriilor sociale pe care îi organizează militar împotriva autorităţii statului liberal care se dovedea incapabil a se impune invaziei misticismului social venit din Rusia.

Deşi în prelegerea sa despre partide Gusti sublinia semnificaţia, la acea dată, în anul preluării puterii de către Mussolini, acestui experiment politic destul de inedit, așa cum am remarcat și cu alte prilejuri, Gusti nu a introdus niciodată după această prelegere în sistemul său Sociologie, Politică, Etică, în opera sau în acţiunile sale doctrina fascistă[26].

În prelegerea sa de la ISR Gusti propunea o clasificare a partidelor politice. Sociologul identifica două tipuri de partide: partidele cu program şi partidele oportuniste. În definiția lui Gusti partidul fascist italian intra în categoria partidului cu program fundamentat pe o anumită ideologie, pe un program politic şi în acest mod explica el și entuziasmul popular în legătură cu formațiunea lui Mussolini. Aceasta a fost, de altfel, singura remarcă publică a lui Gusti despre fascismul italian.

A fost suficient să reiau acest citat din prelegerea lui Gusti din 1922 în revista Les Études Sociales[27] pentru ca sociologului român să i se reproșeze de către cercetătoarea Rose-Marie Lagrave adeziunea sa relativă la fascismul românesc emergent, perceput ca o nouă ofertă politică printre altele: „Cette absence de fonction critique de la sociologie chez Gusti, qui entérine la réalité telle qu’elle est plutôt que de procéder à sa déconstruction est l’un des éléments qui peut rendre compte de sa relativ adhésion au fascisme roumain émergeant, percçu comme une nouvelle offre politique comme les autres …”[28].

Este adevărat că o serie de intelectuali precum Nae Ionescu, Nichifor Crainic sau Mihail Manoilescu împărtăşeau simpatia pentru fascismul italian a prinţului Carol[29]. Dar Dimitrie Gusti nu s-a numărat printre aceştia. Fapt remarcat şi de cercetătorul Florin Ţurcanu:  „Il est, toutefois, difficile de considérer «l’école» de Gusti, comme le fait Rose-Marie Lagrave, «une des matrice de la version roumaine du fascisme». La version roumaine du fascisme porte un nom: La Légion de l’Archange Michel, fondée en 1927 et mieux connue comme la Garde de Fer – mouvement antisystème dont le farouche et sanglant volontarisme «régénérateur» est d’ordre éthique et mystique-orthodoxe. Gusti fut toujours un homme de l’«establishment» politique et intellectuel roumain même lorsque celuici choisit, en s’installant dans le régime du roi-dictateur Charles II, d’adopter certaines apparences du style «dynamique» du fascisme international”[30].

Despre sistemul gustian Sociologie, Politică, Etică şi Sociologia militans

Revenit în țară de la studiile din Germania și Franța, Dimitrie Gusti propune un proiect ambiţios de modernizare pentru societatea românească eminamente rurală: o sociologie militantă, cercetarea monografică a tuturor satelor şi oraşelor şi dezvoltarea comunitară cu implicarea oamenilor de ştiinţă[31]. La baza acestui proiect se afla sistemul său de gândire, Sociologie, Politică, Etică conform căruia decizia politică profesionistă trebuie fundamentată ştiinţific.

Cercetarea totală a societății româneşti, respectiv monografia celor 15 mii de sate şi 172 de oraşe, a fost o utopie, dar una „fertilă”. Sociologul Dumitru Sandu observă că monografia a fost „o utopie necesară şi fertilă (spre deosebire de o altă utopie, cea a Serviciului social obligatoriu). A fost necesară din cel puţin două motive: pentru că cercetarea empirică rurală nu avea în anii ’20-’30 nicio tradiţie de structurare ştiinţifică, de confruntare a ideilor metodologice şi teoretice cu faptele. Accentuând pe observarea sociologică şi pe caracterul sistematic al cunoaşterii, Gusti a pus bazele unei sociologii întemeiată pe fapte şi metodă”[32].

Antropologul Vintilă Mihăilescu observă şi el că proiectul de modernizare al Şcolii Gusti se situează între modelul civilizației franceze și cel al culturii germane:  „Cu o burghezie firavă, adesea majoritar alogenă, România a fost şi a rămas cea mai compactă societate rurală şi agrară din Europa. Cu (aceasta situaţie socială n.n.), a trebuit să croim o naţiune modernă. Modelul a fost civilizaţia franceză, mijlocul a fost însă cultura germană. Ceea ce a rezultat a fost o construcţie culturală a naţiunii, care îşi găsea sursa şi legitimitatea în cultura populară, adică ţărănească. Adică ceea ce numim astăzi o naţiune etnică, după «model german», diametral opusă naţiunii civile de rit francez. Chiar şi pentru Gusti, naţiunea nu era decât cea mai cuprinzătoare «comunitate», nu o asociere de indivizi liberi. Problema a fost – şi rămâne – una structurală: supraevaluarea culturii ţăranului român şi subevaluarea ponderii societăţii ţărăneşti. Ţăranului i s-a construit mai degrabă un muzeu decât o politică – iar politicile au fost mai degrabă reactive, într-o societate care a cunoscut practic ultima mare revoltă ţărănească din Europa. Căci gustienii au studiat societatea ţărănească […] pentru a o schimba în cunoştinţă de cauză”[33].

Gusti a trăit la Berlin în 1899-1900 şi la Leipzig între 1900-1904. A mers iarăşi la Berlin între 1905-1909 şi a studiat cu psihologul Wundt. A plecat apoi la Paris pentru a studia cu Émile Durkheim între 1909-1910 şi, după ce se întoarce în ţară, sub îngrijirea lui apare Regulile metodei sociologice a lui Durkheim și lucrările filosofului Saint-Simon.

La ocuparea Catedrei de Istorie a Filosofiei Greceşti, Etică şi Sociologie de la Universitatea din Iaşi, Gusti a deschis în 1910 lecţia inaugurală a Cursului de istorie a filosofiei greceşti, etică şi sociologie cu un „adevărat manifest intelectual în care-şi expune succesiv sistemul, metoda şi ambiţiile universitare”[34]. Atunci a descris pentru prima oară sistemul său Sociologie, Politică, Etică, al cunoaşterii sociologice pe care trebuie bazată acţiunea socială:

„Dacă avem vreo ambiţiune, este să întemeiem un Seminar de sociologie şi etică pe care să îl punem în legătură cu Instituţiile de cercetare ştiinţifică similare din Apus. […] Un seminar de sociologie, aşa cum l-am cunoscut în studiile din Germania, unde profesorul şi studenţii discută şi cercetează nu doar problemele ştiinţelor speciale, dar şi problemele de însemnătate socială imediată. […] Politica şi etica nu se ocupă, ca ştiinţele sociale particulare şi sociologice, de lumea socială aşa cum este ea în mod necesar; politica şi etica se ocupă de lumea socială aşa cum ea ar trebui să fie […] Ştiinţele sociale, Sociologia, Politica, Etica formează o serie riguros logică, fiecare ştiinţă este o consecinţă logică a celei care o precedă. Sociologia nu e posibilă fără rezultatele ştiinţelor sociale particulare. […] Politica se fondează pe sociologie. […] Etica este ştiinţa normativă cea mai înaltă care închide seria ştiinţelor sociale explicative şi normative”[35].

La scurt timp după revoluţia bolşevică, când a atras atenţia asupra pericolelor comunismului şi leninismului, Gusti mărturisea că „propunerile de reformă a metodei de legiferare ale lui Saint-Simon se află la baza Asociaţiei pentru Studiul şi Reforma Socială şi merită toată atenţia noastră. Politica, accentuează Saint-Simon, trebuie să fie subordonată Ştiinţei, ea trebuie să devină o ştiinţă de observaţie, o ştiinţă pozitivă, o ştiinţă a producţiei”[36].

Invocând influenţa lui Saint-Simon asupra lui Gusti, Rose-Marie Lagrave îi reproșează sociologului român că intenționa să instaureze sociologia ca ştiinţă şi, uneori, ca ştiinţa ştiințelor, că nu a avut conștiința că transformarea sa în inginer social a fost un element care intra în plină contradicție cu definiţia meseriei de sociolog: „Tout semble indiquer que Gusti, alors même qu’il voulait instaurer la sociologie comme science, et parfois comme science des sciences, n’ait pas eu conscience que sa reconversion progressive en ingénieur social a été un élément clé pour brouiller la définition du métier de sociologue”[37].

Daniel Şandru oferă o interpretare mai nuanţată sistemului de gândire şi acţiune gustian arătând că pentru Gusti „deţinătorii adevărului ştiinţific formează o elită al cărei rol este acela de a pune ştiinţa în serviciul naţiunii, în virtutea unei credinţe de sorginte iluministă”[38]. La rândul său Vintilă Mihăilescu amenda într-o dezbatere afirmaţia lui Rose-Marie Lagrave că opera şi acţiunile lui Gusti au fost matricea versiunii româneşti a fascismului, nu atât printr-un corpus doctrinar definit, cât prin efectele organizatorice propuse, permise de o lipsă de reflecţie critică”[39]. Or, tocmai cercetarea socială a satului românesc, care era fie idealizat ideologic, fie prea puţin cunoscut în epocă, proiectul monografiei pentru cunoaşterea realităţilor societăţii româneşti, relevă spiritul critic şi practic al sociologiei gustiene. O cercetare care era gândită iluminist în sensul implicării şi acţiunii de stimulare a iniţiativelor locale şi de dezvoltare comunitară[40].

Gustişti prinşi în capcana legionară şi în afara ei

În contextul revoluției bolșevice din Rusia, apoi al ascensiunii fascismului în Italia, al preluării puterii de către nazişti în Germania, pe fondul recesiunii economice cu un șomaj ridicat în rândul tinerilor intelectuali, în condițiile dificile de viață ale majorității populației care trăia la sat, odată cu criza de legitimitate a democrației parlamentare lideri politici ai partidelor dominante din România au îmbrățișat retorica sau simbolistica mișcării fasciste. Electoratul era tot mai sensibil la sloganurile naţionaliste şi populiste. În a doua parte a anilor ’30 mişcarea lui Codreanu s-a radicalizat şi a atras adepţi mai ales din rândurile intelectualilor şi ale studenţilor.

 În 1937 pentru prima oară în istoria electorală a României guvernul în exerciţiu nu a câştigat alegerile, iar Garda de Fier obţinea peste 15,58% din voturi, devenind a treia forţă politică a ţării[41]. Criticând clientelismul şi corupţia principalelor partide, legionarii câştigaseră simpatia publică folosind electoral proiecte caritabile şi taberele de muncă[42].

Cercetările de amploare asupra satelor operate de echipele monografice la mijlocul anilor ’30 atrăseseră atenţia Legiunii, iar Codreanu îşi „manifestase interesul pentru modul de organizare al unor asemenea expediţii, solicitând o documentare completă din partea subordonaţilor”[43]. Intraţi într-o competiţie nedeclarată oficial cu Legiunea, membrii echipelor regale foloseau la rândul lor, în campaniile la sate, taberele de muncă şi limbajul la care apelau şi legionarii, aşa cum reiese din interviurile de istorie orală[44].

Regele Carol al II-lea lăsase confidenţilor săi să înţeleagă că spera să se folosească de Mişcarea Legionară pentru a-şi atinge propriile scopuri[45]. Modelul Legiunii a fost imitat de organizaţiile noi apropiate Regelui: Straja ţării ar fi trebuit să reducă din influenţa Legiunii asupra copiiilor şi adolescenţilor[46]. Istoricul Pippidi apreciază că în interbelic Salvatorul naţiunii s-a întrupat în Codreanu şi, ca replică de stat, în Regele Carol al II-lea[47].

Şcoala Sociologică a suferit la mijlocul anilor ’30 disidenţe pe măsură ce o parte dintre membri au fost afectaţi de procesul de rinocerizare în desfăşurare. Grupul consituit în jurul revistei Rânduiala, Dumitru Amzăr[48], Ernest Bernea[49], s-au desprins după 1935 din Școala Monografică și l-au atacat pe fondatorul ei. Alţii, precum Traian Herseni[50], care va ajunge demnitar în guvernul legionar în septembrie 1940 – ianuarie 1941, deşi a aderat la Mişcarea Legionară, nu s-a dezis de Gusti, ba chiar au păstrat cu Profesorul relaţii bune.

Alţi gustişti au rămas fideli Sociologiei Militans şi după 1934 au îmbrăţişat munca culturală de „ridicare a satelor” alături de Gusti la Fundaţiile Regale. Unul din principalii colaboratori, sociologul H. H. Stahl, nu s-a lăsat sedus de fascinaţia pe care o exercita Nae Ionescu asupra colegilor săi de generaţie. Gândirea sa politică a stat sub influenţa social-democraţiei austriece, a lui Karl Kautsky şi a lui Dobrogeanu-Gherea, prin fratele său după mamă Şerban Voinea[51]. Interviurile de istorie orală descriu pe Stahl mirat de atracţia prietenilor săi intelectuali pentru Mişcarea legionară:

„Veneai acolo (la Corso, n.m.), te aşezai la masă şi participai la discuţii. Încetul cu încetul am văzut cum au devenit cu toţii legionari. Vizibil. De altfel, eu cred, sunt convins că asta a fost ideea  pe care a avut-o Ionesco când a scris Rinocerii. Cum se transformă încetul cu încetul un Constantin Noica…Ce avea el cu Legiunea, păcatele mele?? Ce avea Mircea Eliade cu treaba asta? Absolut nimica! Ce avea chiar şeful Criterionului, Comarnescu? Nimic. Îi puteai întreba: domnule, de ce te-ai dus la Legiune? Ei, interesant, domnule, mergem şi ne plimbăm seara, facem marşuri, tragem cu puşca….”[52].

Şi Anton Golopenţia rămâne consecvent echipelor regale şi refuză în anii ’30 capcana fascistă şi lozincile legionare. Cu luciditate, aflat la studii în Germania anilor 1934-1935, tânărul sociolog Golopenţia puncta că „situaţia materială a aproape fiecăruia din cei ieşiţi din şcoli [în] anii din urmă e mai mult decât dubioasă: tinerii se destramă sufleteşte şi vorbesc despre «ratarea generaţiei»: legionarii diferitelor formaţiuni politice tinereşti sunt destul de încrâncenaţi să se jertfească, dar lozincile lor nu s-au dovedit constructive până acum. […] Ridicarea României nu poate veni de la ideologii care speculează asupra naţionalismului, a ortodoxiei ori a antisemtismului”[53].

În 1934 Golopenţia publica în Criterion. Revistă de arte, litere şi filosofie un articol despre „Situaţia intelectualilor români”: „Situaţia intelectualilor e problematică în ţările revoluţiilor moderne: în Rusia, Italia, Germania. Şi, la fel ca în mai toate celelalte ţări există formaţiuni politice care cer înlăturarea sistemului democratic. Să însemne că situaţia intelectualilor va deveni la fel de problematică în fiecare din aceste ţări de îndată ce regimul lor politic va lua o notă autoritară? […] prefacerea modernă a regimului politic poate atrage după sine oprimarea intelectualilor ataşaţi partidelor înlăturate şi rândul de tragedii ce intervin cu prilejul fiecărei schimbări. Aşa s-au întâmplat lucrurile în Italia. […] Un proces enorm de omogenizare e în curs în Germania de azi. În cadrul lui, situaţia intelectualilor e bogată în accente tragice”[54].

Un intelectual situat între sociologia lui Gusti şi filosofia lui Nae Ionescu a fost Mircea Vulcănescu[55]. Dar Vulcănescu nu l-a urmat pe Nae Ionescu în preferinţa acestuia pentru Mişcarea Legionară. Şi-a dat licenţa cu Gusti, a colaborat la Seminarul de Sociologie, a participat la monografii, a avut legături personale constante cu monografiştii, dar a refuzat munca echipelor regale de „ridicare culturală” a satelor[56].

Cu instrumentele microistoriei cercetătorul Ionuţ Butoi propune un altfel de Vulcănescu decât cel perceput de unii autori drept un „discipol” dominat de Nae Ionescu și simpatizant al Mișcării Legionare. În acest sens Butoi amendează şi recentul studiu al istoricului american Roland Clark[57]. Butoi apreciază ca fiind eronate observaţiile lui Clark că Vulcănescu ar fi fost „protejatul” lui Nae Ionescu fără să explice în ce constă această protecţie şi ce a înseamnat ea concret.

Vulcănescu s-a distanţat de viziunea fascistă, rasistă sau antisemită, în acord cu care străinii sau evreii ar fi urmat să fie exterminaţi sau alungaţi din ţară. Butoi subliniază că Vulcănescu a observat amestecul de misticism și fanatism ce cuprinsese tineretul atras de mișcarea lui Codreanu[58] şi a criticat Mişcarea Legionară ca pe o formă de „totalitarism elementar”[59].

În acelaşi studiu al lui Clark „Gusti însuși mai că e prezentat, prin asociere, ca un propagandist legionar de pe poziții sociologice (pp. 143-144), doar pentru că din grupurile sale de cercetători, foarte heteroclite, făceau parte și legionari”[60]. Butoi concluzionează că Vulcănescu nu a simpatizat cu Legiunea şi nici cu ideologia sau cu tipul de manifestări folosite de organizație[61].

Concluzii

Apropiat al Regelui Carol al II-lea şi al PNŢ, Dimitrie Gusti a acţionat în sensul proiectului său de modernizare cu instrumentele ştiinţei sociale capabile să fundamenteze politica profesionistă. Tinerilor studioşi, atraşi de capcanele epocii, le-a propus ieşirea din amatorism, invitându-i să adere la Şcoala sa de cercetare şi de acţiune la sat, în fapt o alternativă la extremismul şi mesianismul „religiilor politice” contemporane. Echipele monografice ale Fundaţiilor Culturale Regale au promovat o monarhie socială, preocupată de soarta ţărănimii române, în numele căreia au intervenit la sate.

Sociologul Dimitrie Gusti a creat o școală multidisciplinară, unde se puteau întâlni intelectuali ca formaţie şi opțiuni politice variate, în care erau bine-veniţi intelectuali preocupaţi de cercetare socială pentru înțelegerea profundă a societății românești, cu scopul de a reforma România rurală. Gusti a încercat să îi atragă de partea Sociologiei sale Militante pe tinerii care oscilau între diverse proiecte politice contemporane, dintre care cele mai atractive erau fascismul şi comunismul.

Sistemul gustian nu s-a întâlnit deloc cu susţinerea propagandistă pentru totalitarismul fascist, precum cea cultivată de Nae Ionescu şi discipolii săi. Dimitrie Gusti nu a căzut pradă nici capcanei comuniste de factură revoluţionară. El a „anticipat desfăşurarea momentelor care aveau să se producă după revoluţia bolşevică, accentuând pe naşterea totalitarismului de tip sovietic”[62].

Preocupat de problemele României rurale, Gusti a încercat să instituie o Şcoală de cercetare și de acțiune ca alternativă la Mișcarea legionară în care erau atraşi tot mai mulţi tineri intelectuali. Legiunea s-a dovedit însă a fi mult mai populară în epocă. 

Bibliografie

AMZĂR, Dumitru, Cristian, Naţionalismul Tineretului, editată de Rânduiala, Arhiva de gând şi faptă românească, Tipografia Bucovina, I. E. Torouţiu, Bucureşti, 1936.

AMZĂR, Dumitru, Cristian, Un muzeu social, de la Le Play şi Hazelius la Dimitrie Gusti, Tiparul Universitar, Bucureşti, 1937.

ANDREI, Petre, Fascism, Editura Institutul European, Iaşi, 2013.

BERNEA, Ernest, „Monografia sociologică. Între raţionalism şi empirism în sociologie”, Rânduiala, Arhivă de gând şi faptă românească, an I, nr. 1, Tipografia Bucovina, I. E. Torouţiu, Bucureşti, ianuarie-martie, 1935.

BERNEA, Ernest, „Cartea unui început de veac”, Rânduiala, Arhivă de gând şi faptă românească, volumul II, Caetul 1, Tipografia Bucovina, I. E. Torouţiu, Bucureşti, 1937.

BOIA, Lucian, „Germanofilii”, elita intelectuală românească în anii primului război mondial, Editura Humanitas, Bucureşti, 2009.

BOIA, Lucian, Capcanele istoriei. Elita intelectuală românească între 1930 și 1950, Editura Humanitas, București, 2011.

BUTOI, Ionuț, Mircea Vulcănescu – O microistorie a interbelicului românesc, Editura Eikon, Cluj, 2015.

CHIOVEANU, Mihai, Feţele fascismului. Politică, ideologie şi scrisul istoric în secolul XX, Editura Universităţii din Bucureşti, 2005.

CLARK, Roland, Sfânta tinereţe legionară. Activismul fascist în România interbelică, Editura Polirom, Iaşi, 2015.

FĂRCĂŞANU, Mihail, Monarhia socială, Editura Domino, București, 2006/1940.

GOLOPENŢIA, Anton, Îndreptar pentru tineret, Editura Enciclopedică, București, 2015.

GUSTI, Dimitrie, Introducere în cursul de istoria filosofiei greceşti, etică şi sociologie, Institutul de Arte Grafice Carol Göbl, Bucureşti, 1910.

GUSTI, Dimitrie, „Comunism, socialism, anarhism, sindicalism şi bolşevism, Clasificarea sistemelor privitoare la societatea viitoare”, Arhiva pentru Ştiinţă şi Reformă Socială, an II, nr. 1, 2, 3, Tipografia Gutenberg, Soc. Anonimă –  Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1920/1993.

GUSTI, Dimitrie, Andrei Bârseanu şi naţionalismul. Discurs rostit în şedinţa solemnă la 9 iunie 1924 sub preşedinţia de onoare a M.S. Regelui de C. Rădulescu-Motru, cu răspuns de Dimitrie Gusti, Editura Cultura Naţională, Bucureşti, 1924a.

GUSTI, Dimitrie, „Doctrinele partidelor politice: 19 prelegeri publice organizate de ISR”, Arhiva pentru Ştiinţa şi Reforma Socială, an V, Editura Institutul Social Român, Cultura Naţională, Bucureşti, 1924b.

GUSTI,  Dimitrie, Fundaţia Culturală Regală „Principele Carol”, 1934-1938, p. XXIII, p. XXXI, Tipografia Fundației „Principele Carol”, 1938.

HEINEN, Armin, Legiunea Arhanghelului Mihail. Mişcare socială şi organizaţiei politică. O contribuţie la problema fascismului internaţional, Editura Humanitas, Bucureşti, 1999.

HERSENI, Traian, Mişcarea Legionară şi Muncitorimea, Tipografia Bucovina, Bucureşti, 1937.

HERSENI, Traian, Mişcarea Legionară şi Ţărănimea, Tipografia Bucovina, Bucureşti, 1937.

Lagrave, Rose-Marie,  „Un exemple de compromis entre sociologie et politique: la figure de DIMITRIE Gusti”, Les Études Sociales, Nr. 153-154, 2011.

MIHĂILESCU, Vintilă, „Durată lungă a «chestiunii ţărăneşti»”, Dilema Veche, an X, nr. 473, 7-13 martie, 2013.

MOMOC, Antonio, „L’École sociologique de Bucarest et l’activisme politique”, Les Études Sociales, Nr. 153-154, pp. 89-108, 2011.

MOMOC, Antonio, Capcanele politice ale sociologiei interbelice. Școala gustiană între carlism și legionarism, Editura Curtea Veche, București, 2012.

MOMOC, Antonio, “Engineering A Good Society: The Sociological School Of Bucharest National Project For Building Romania”, European Journal of Science and theology, Vol. 9, Supplement 2, pp. 95-104, June 2013.

PIPPIDI, Andrei, România Regilor, Editura Litera, Bucureşti, 1994.

ROSTÁS, Zoltán, Monografia ca utopie. Interviuri cu Henri H. Stahl (1985-1987),  Editura Paideia, București, 2000.

ROSTÁS, Zoltán, Sala luminoasă. Primii monografiști ai Şcolii gustiene, Editura Paideia, București, 2003.

ROSTÁS, Zoltán, Parcurs întrerupt. Discipoli din anii ’30 ai Şcolii Gustiene, Editura Paideia, București, 2006.

ROSTÁS, Zoltán, Strada Latină nr 8. Monografişti şi echipieri gustieni la Fundaţia Culturală Regală „Principele Carol”, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2009.

ROSTÁS, Zoltán, „A fost Dimitrie Gusti (doar) tehnician în guvernul ţărănist?”, Sociologie Românească, nr. 1-2, 2014.

SANDU, Dumitru, „Gândirea regională în mişcarea gustiană de ridicare a satului”, Transilvania, an XL, vol. 11-12, 2012.

STAHL, Henri H., Amintiri şi gânduri din vechea şcoală a „monografiilor sociologice”, Editura Minerva, Bucureşti, 1981.

STASZ, Bird, Ulrich, Louis (editori), Istorie orală – Spunem poveşti şi scriem despre viaţă, Editura Corint, București, 2000.

ȘANDRU, Daniel „Intelectuali şi capcane politice în România interbelică”, Sociologie Românească, nr. 2, 2012.

ŢURCANU,  Florin, Mircea Eliade – Prizonierul istoriei, Editura Humanitas, Bucureşti, 2007.

ŢURCANU, Florin, „Sociologie et politique en Roumanie”, «Intellectuels, histoire et sciences sociales», Cahiers Jaurès, Éditeur: Société d’études jaurésiennes, nr. 210, 2013/4.

VULCĂNESCU, Mircea, Şcoala Sociologică a lui Dimitrie Gusti, Editura Eminescu, Bucureşti, 1998.

VULCĂNESCU, Mircea, De la Nae Ionescu la „Criterion”, Editura Humanitas, Bucureşti, 2003.

ZAMFIRESCU, Dragoş, Legiunea Arhanghelului Mihail. De la mit la realitate, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1997.

 Resurse online

„Dezbateri și Polemici. În jurul numărului Les études sociales dedicat Școlii Gustiene”,  http://www.cooperativag.ro/dezbatere-les-etudes-sociales-scoala-gustiana/, publicat la 24 iunie 2013.

„Dialog pe marginea unei cărți despre Mircea Vulcănescu. Este posibilă o «altfel» de abordare a interbelicului românesc?”, http://www.cooperativag.ro/dialog-pe-marginea-unei-carti-la-ce-ajuta-si-ce-propune-o-microistorie-a-interbelicului-romanesc/, publicat pe 14 decembrie 2015.

[1] Istoricul Adrian Cioroianu la dezbaterea pe marginea lansării articolului său „Un nedreptăţit: regele Carol al II-lea al României” în luna februarie 2011, în revista Istorie şi civilizaţie.

[2] Lucian Boia, Capcanele istoriei. Elita intelectuală românească între 1930 și 1950, Editura Humanitas, București, 2011, p. 53, p. 116, p. 181.

[3] Rose-Marie Lagrave, „Un exemple de compromis entre sociologie et politique: la figure de Dimitrie Gusti”, Les Études Sociales, Nr. 153-154, 2011, p. 13.

[4] Zoltán Rostás, „A fost Dimitrie Gusti (doar) tehnician în guvernul ţărănist?”, Sociologie Românească, nr. 1-2, 2014.

[5] Daniel Șandru, „Intelectuali şi capcane politice în România interbelică”, Sociologie Romanească, nr. 2, 2012.

[6] Anton Golopenția, Îndreptar pentru tineret, Editura Enciclopedică, București, 2015, p. 198.

[7] Îndreptar pentru tineret, publicat şi stabilit de Sanda Golopenţia şi Ruxandra Guţu Pelayya în 2015 la Editura Enciclopedică, a fost conceput de Anton Golopenţia în 1934-1935, ani de studiu în Germania ca bursier Rochefeller. În volumul publicat în 2015 Sanda Golopenţia adaugă şi câteva Articole publicate de Anton Golopenţia înrudite cu Îndreptarul. Alături de articole publicate în Curentul, 1931, Dreapta 1932, Criterion, 1934 regăsim şi acest articol intitulat „Responsabilitatea cărturarilor” publicat în 1937, fără a se specifica sursa.

[8] Dimitrie Gusti, „Comunism, socialism, anarhism, sindicalism şi bolşevism. Clasificarea sistemelor privitoare la societatea viitoare”, Arhiva pentru Ştiinţă şi Reformă Socială, an II, nr. 1, 2, 3, Tipografia Gutenberg, Soc. Anonimă –  Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1920/1993.

[9] Petre Andrei, Fascism, Editura Institutul European, Iaşi, 2013.

[10] Antonio Momoc, Capcanele politice ale sociologiei interbelice. Școala gustiană între carlism și legionarism, Editura Curtea Veche, București, 2012, p. 167.

[11] Lucian Boia, „Germanofilii”, elita intelectuală românească în anii primului război mondial, Editura Humanitas, Bucureşti, 2009, pp. 233-234.

[12] Dimitrie Gusti, Andrei Bârseanu şi naţionalismul, Discurs rostit în şedinţa solemnă la 9 iunie 1924 sub preşedinţia de onoare a M.S. Regelui de C. Rădulescu-Motru, cu răspuns de Dimitrie Gusti, Editura Cultura Naţională, Bucureşti, 1924a, p. 25.

[13] Mihail Fărcăşanu, Monarhia socială, Editura Domino, București, 1940/2006, p. 228, p. 235, p. 233.

[14] Dimitrie Gusti,  Fundaţia Culturală Regală „Principele Carol”, 1934-1938 (1938), p. XXIII, p. XXXI.

[15] Antonio Momoc, op. cit., 2012, p. 40, p. 138, p. 144, p. 360.

[16] Zoltán Rostás, op. cit., 2014.

[17] Ibidem.

[18] Lucian Boia, Capcanele istoriei. Elita intelectuală românească între 1930 și 1950, Editura Humanitas, București, 2011, p. 100, p. 106.

[19] Primul studiu publicat bazat pe Arhiva de Istorie Orală Rostás Zoltán (AIORZ) a fost volumul Monografia ca utopie. Interviuri cu Henri H. Stahl (1985-1987), Editura Paideia, București, 2000, și a continuat cu volumul Sala luminoasă. Primii monografiști ai Școlii gustiene, Editura Paideia, București, 2003. În 2006 Rostás a publicat la Paideia volumul Parcurs întrerupt. Discipoli din anii ’30 ai Şcolii Gustiene. Iar în 2009 a publicat la Editura Curtea Veche volumul Strada Latină nr 8. Monografişti şi echipieri gustieni la Fundaţia Culturală Regală „Principele Carol”.

[20] Bird Stasz, Louis Ulrich (editori),  Istorie orală – Spunem poveşti şi scriem despre viaţă, Editura Corint, București, 2000, p. 12.

[21] Zoltán Rostás, Sala luminoasă. Primii monografiști ai Şcolii gustiene, Editura Paideia, București, 2003, pp. 5-6.

[22] Dimitrie Gusti, Partidul politic. Sociologia unui sistem al partidului politic (extras din vol. Doctrinele partidelor politice: 19 prelegeri publice organizate de ISR), Editura Cultura Naţională, Bucureşti, 1922.

[23] Idem, „Doctrinele partidelor politice: 19 prelegeri publice organizate de ISR”, Arhiva pentru Ştiinţa şi Reforma Socială, an V, Editura Institutul Social Român, Cultura Naţională, Bucureşti, 1924b, pp. 8-9.

[24] Mihai Chioveanu, Feţele fascismului. Politică, ideologie şi scrisul istoric în secolul XX, Editura Universităţii din Bucureşti, 2005, p. 265.

[25] Armin Heinen, Legiunea „Arhanghelului Mihail”. Mişcare socială şi organizaţie politică. O contribuţie la problema fascismului internaţional, Editura Humanitas, Bucureşti, 1999, p. 106.

[26] Antonio Momoc, op. cit., pp. 98-99; vezi și Dezbateri și Polemici. În jurul numărului Les études sociales dedicat Școlii Gustiene, http://www.cooperativag.ro/dezbatere-les-etudes-sociales-scoala-gustiana/, publicat la 24 iunie 2013.

[27] Antonio Momoc, „L’École sociologique de Bucarest et l’activisme politique”, Les Études Sociales, Nr. 153-154, numărul cu tema Sociologie et politique en Roumanie (1918-1948), coordonat de David Mihai Gaita şi Zoltán Rostás, 2011, pp. 89-108.

[28] Rose-Marie Lagrave, op. cit., p. 13.

[29] Armin Heinen, op. cit., p. 147.

[30] Florin Ţurcanu, „Sociologie et politique en Roumanie”, Intellectuels, histoire et sciences sociales, Cahiers Jaurès, nr. 210, 2013/4, pp. 133-135.

[31] Antonio Momoc, “Engineering A Good Society: The Sociological School Of Bucharest National Project For Building Romania”, European Journal of Science and Theology, Vol. 9, Supplement 2, June 2013, pp. 95-104.

[32] Dumitru Sandu, „Gândirea regională în mişcarea gustiană de ridicare a satului”, Transilvania, an XL, vol. 11-12, 2012, p. 11.

[33] Vintilă Mihăilescu, „Durată lungă a «chestiunii ţărăneşti»”, Dilema veche, an X, nr. 473, 7-13 martie 2013, p. 7.

[34] Mircea Vulcănescu, Şcoala Sociologică a lui Dimitrie Gusti, Editura Eminescu, Bucureşti, 1998, p. 39.

[35] Dimitrie Gusti, Introducere în cursul de istoria filosofiei greceşti, etică şi sociologie, Institutul de Arte Grafice Carol Göbl, Bucureşti, 1910, pp. 16-24.

[36] Idem, op. cit, 1920/1993, p. 53.

[37] Rose-Marie Lagrave, op. cit., p. 11.

[38] Daniel Şandru, op. cit.

[39] Vezi Vintilă Mihăilescu, Dezbateri şi polemici. În jurul numărului Les études sociales dedicat Școlii Gustiene,  http://www.cooperativag.ro/dezbatere-les-etudes-sociales-scoala-gustiana/, publicat la 24 iunie 2013: „Rose-Marie Lagrave are două ipoteze: una hard şi una soft, ambele legate de afirmaţia clară a legăturii dintre Şcoala Gusti şi legionari. Ipoteza hard ar putea fi rezumată astfel: prin tot ce a făcut, totul indică faptul că opera şi acţiunea lui Gusti au fost matricea versiunii româneşti a fascismului. Nu atât printr-un corpus doctrinar definit, cât prin efectele organizatorice propuse, permise de această lipsă de reflecţie critică. Deci, gândirea şi practica, acţiunea şcolii gustiene, constituie matricea fascismului autohton, a legionarismului. Dar această afirmaţie se bazează mai mult pe o analogie sau o coincidenţă: Gusti a făcut din ţărănime obiectul său de studiu şi ultraortodoxia şi Legiunea au făcut tot din ţăran un simbol; doar că nu era acelaşi «ţăran», unul era demografic, celălalt era mistic! În termeni silogistici acesta este deci un sofism, un sofism destul de grav. Există apoi ipoteza soft, care este mult mai largă – aproape dominantă în Occident, în general, şi în Franţa în particular. Şi anume o serie întreagă de elemente în teoria şi practica lui Gusti, spune Rose-Marie Lagrave, constituie un corpus reciclabil, cu o miză naţionalistă clară, care a dus la legionarism, dar şi la naţional-comunism. Ceea ce, într-un fel, sigur că este adevărat, dar numai într-un fel… Pentru că fără Darwin nu ar fi existat darwinism social, fără darwinism social n-ar fi existat eugenie – Galton, nepotul lui Darwin, a inventat asta, dar de aici se trag şi statisticile, asistenţii lui Galton au inventat statisticile sociale; şi sigur, finalul a fost în buncărul din Berlin, dar înseamnă asta că Darwin a fost hitlerist? Da, dintr-un punct de vedere, aşa este, dar dintr-un punct de vedere cam superficial”.

[40] Antonio Momoc, op. cit., 2013, p. 104.

[41] Florin Ţurcanu, Mircea Eliade – Prizonierul istoriei, Editura Humanitas, Bucureşti, 2007, p. 362.

[42] Roland Clark, Sfânta tinereţe legionară. Activismul fascist în România interbelică, Editura Polirom, Iaşi, 2015, p. 223, p. 228.

[43] Dragoş Zamfirescu, Legiunea Arhanghelului Mihail. De la mit la realitate, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1997, pp. 196-197.

[44] Zoltán Rostás, interviu cu Constantin Marinescu: „Noi pe legionari nu-i contracarăm decât prin mijloacele lor. Adică prin procedeele lor. Tabără fac ei – tabără facem şi noi, muncă fac ei – muncă facem şi noi, folosesc o anumită terminologie – folosim şi noi o anumită terminologie. Toată această atmosferă de solidaritate, de camaraderie – dar nu ziceau ostaşii noştri: camarade? Au luat legionarii termenul şi l-au batjocorit. Erau unii care înţelegeau să-i combată pe legionari prin ocolirea diferitelor formulări. Nu, Neamţu şi Mihăilă au spus, nu, domnule, îi contracarăm prin mijloacele lor, că nu sunt ale lor. Sunt mijloace clasice, profanate de ei. În Strada Latină nr 8. Monografişti şi echipieri gustieni la Fundaţia Culturală Regală „Principele Carol”, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2009, p. 133.

[45] Armin Heinen, op. cit., pp. 245-246.

[46] Ibidem, p. 247.

[47] Andrei Pippidi, România Regilor, Editura Litera, Bucureşti, 1994, pp. 34-35.

[48] Dumitru Cristian Amzăr scria în 1937 că problema satelor româneşti trebuia să fie soluţionată în „duh legionar”, pe căi politice şi că nu era nevoie de cercetări monografice, de muzee sociale sau de „lămurirea” opiniei publice. Vezi D. C. Amzăr, Un muzeu social, de la Le Play şi Hazelius la Dimitrie Gusti, Tiparul Universitar, Bucureşti, 1937, pp. 14-15; Pentru atacurile la adresa evreilor, vezi D. C. Amzăr, Naţionalismul Tineretului, editată de Rânduiala. Arhiva de gând şi faptă românească, Tipografia Bucovina, I. E. Torouţiu, Bucureşti, 1936. În aceeaşi lucrare, p. 14, Amzăr acuză că fiind „inspirate din taberele de muncă legionare, echipele studenţeşti au continuat să se deosebească de ele tocmai în ceea ce le putea asigura reuşita deplină. Lipsiţi de credinţa care transfigurează pe legionari, studenţii echipelor rămân simpli funcţionari plătiţi”.

[49] Ernest Bernea, „Monografia sociologică. Între raţionalism şi empirism în sociologie”, Rânduiala, Arhivă de gând şi faptă românească, an I, nr. 1, Tipografia «Bucovina», I. E. Torouţiu, Bucureşti, ianuarie-martie, 1935, pp. 60-71; Vezi şi recenzia cărţii lui Corneliu Zelea Codreanu, Pentru legionari, semnată Ernest Bernea şi intitulată „Cartea unui început de veac”, Rânduiala, Arhivă de gând şi faptă românească, volumul II, Caetul 1, Tipografia «Bucovina», I. E. Torouţiu, Bucureşti, 1937, pp. 36-40.

[50] Vezi Traian Herseni, Mişcarea Legionară şi Muncitorimea, Tipografia Bucovina, Bucureşti, 1937, şi Traian Herseni, Mişcarea Legionară şi Ţărănimea, Tipografia Bucovina, Bucureşti, 1937.

[51] H. H. Stahl, Amintiri şi gânduri din vechea şcoală a „monografiilor sociologice”, Editura Minerva, Bucureşti, 1981, pp. 15-70.

[52] Zoltán Rostás, op. cit., 2000, p. 28.

[53] Anton Golopenția, op. cit., 2015, pp. 70-71, p. 158.

[54] Ibidem, p. 192, p. 194.

[55] Vezi Mircea Vulcănescu, Nevoia de unitate a spiritului meu mi-a impus sinteza: Între Dimitrie Gusti şi Nae Ionescu, în De la Nae Ionescu la “Criterion”, Editura Humanitas, Bucureşti, 2003.

[56] Ionuț Butoi, Mircea Vulcănescu. O microistorie a interbelicului românesc, Editura Eikon, Cluj, 2015, p. 298.

[57] Vezi Roland Clark, op. cit., pp. 140-141, p. 149.

[58] Ionuț Butoi, op. cit, p. 154. Vezi şi nota 42.

[59] Ibidem, p. 298.

[60] Ibidem, pp. 48-49.

[61] Vezi Antonio Momoc şi Ionuţ Butoi, „Dialog pe marginea unei cărți despre Mircea Vulcănescu. Este posibilă o ”altfel” de abordare a interbelicului românesc?”, http://www.cooperativag.ro/dialog-pe-marginea-unei-carti-la-ce-ajuta-si-ce-propune-o-microistorie-a-interbelicului-romanesc/, publicat pe 14 decembrie 2015.

[62] Antonio Momoc, op. cit., 2012, p. 58.