Naționalismul în viziunea lui Petre Andrei

(Nationalism in the vision of Petre Andrei)

Sabin DRĂGULIN 

Abstract

In his essay Fascism, Petre Andrei demonstrates that the type of nationalism promoted by Italian fascism is different from the liberal type. Andrei states that „(…) true nationalism does not exclude well-understood democracy and does not imply dictatorship”. This statement is in antithesis with the conception of some representatives of contemporary historiography who consider that with the acceptance of the concept of the national state by liberalism, the original meaning of liberalism was perverted. During this short study, the author proposes, starting from Petre Andrei’s statement, to demonstrate that in the Romanian case, liberalism and nationalism were synonymous with the creation of the Romanian nation, with the struggle for the foundation of the modern Romanian state, with the winning of independence and the modernization .

Keywords: liberalism, nationalism, state, nation-state, fascism.

Preambul

În studiul său „Fascismul”, publicat în 1927 în paginile revistei Minerva din Iași, sociologul și filosoful Petre Andrei are o reflecție care a atras atenția specialiștilor: „naționalismul adevărat nu exclude democrația bine înțeleasă și nu implică dictatura”[1]. Afirmația face parte dintr-o demonstrație mai complexă a autorului prin care argumentează, cu o luciditate demnă de invidiat, cauzele care au condus în Italia la prăbușirea regimului democratic și la instaurarea fascismului[2].

Pentru a încadra studiul și afirmația sa în timp și spațiu, să nu uităm că Andrei a scris studiul său la doar cinci ani de la „Marșul asupra Romei”, care a condus la prăbușirea democrației liberale în Italia, și într-o perioadă în care liberalismul autohton, reprezentat de Partidul Național Liberal, reîncepuse să guverneze în România. De la încheierea Marelui Război, România a cunoscut o perioadă incredibil de efervescentă, caracterizată printr-o activitate febrilă în planul politicii interne și externe, având ca scop recunoașterea Românei Mari. Efectele războiului au fost adânci în societatea românească, în condițiile în care aproximativ 800.000 de oameni au murit în România[3]. Pătrunderea administrației statului român în Transilvania și-n Banat nu a fost ușor de realizat, fiind nevoie de o perioadă de acomodare. Mai mult, reacțiile Ungariei, de a respinge deciziile reprezentanților populației din Transilvania de la 1 decembrie 1918 de a se uni cu România, reflectate prin atacurile repetate asupra autorităților și armatei române au condus la reacția statului român, concretizată prin ocuparea Budapestei (în august 1919) și prin alungarea regimului comunist al lui Bela Kun. A urmat întregul proces de recunoaștere internațională a Marii Uniri, concretizată, după foarte multe eforturi, prin Tratatul de la Trianon (4 iunie 1920)[4]. În mod logic, a urmat încoronarea de la Alba Iulia a lui Ferdinand și a Mariei ca suverani ai României Mari (15 octombrie 1922) și adoptarea noii constituții, care a fost sancționată și promulgată de regele Ferdinand I la data de 28 martie 1923 și publicată în Monitorul Oficial nr. 282 din 29 martie 1923.

În acea perioadă de mari frământări interne și externe, mișcările de extremă dreapta autohtone, precum Liga Apărării Național Creștine (fondată în 1923), condusă de A. C. Cuza, și Legiunea Arhanghelului Mihail (fondată în 1927), condusă de Corneliu Zelea Codreanu, au promovat o politică agresivă, de tip naționalist, xenofob și antisemit[5].

Revenind la afirmația lui Andrei, aceasta este cu atât mai importantă în condițiile în care apariția naționalismului autohton a fost strâns legat de cea al liberalismului. Ar fi interesant ca, în cadrul unui studiu ulterior, să identificăm care a fost primul care s-a exprimat în Principate: naționalismul sau liberalismul?

În demersul meu, voi avansa câteva argumente în favoarea tezei că în România modernă acțiunea politică s-a înscris în simbioza între liberalism și naționalism, realitate ce a fost puternic criticată în istoriografia ultimelor trei decenii. Susținătorii acestei poziții consideră că în realitate liberalismul și naționalismul s-ar afla în opoziție, iar odată cu apariția statului național[6] nu mai putem vorbi de liberalism. Această teză, aplicată spațiului românesc, produce o reinterpretare dramatică a istoriei naționale, în condițiile în care liberalismul și naționalismul au reprezentat liantul care a permis crearea statului național modern și a națiunii române. Teza reprezentanților acestei școli se sprijină pe declarațiile antisemite și xenofobe, pe care o parte din Părinții Fondatori ai statului și națiunii române[7] le-au exprimat în anumite momente politice. Ne referim aici la Mihail Kogălniceanu (1863, 1869), Ion Brătianu (1866, 1877), Cezar Bolliac, Bogdan Petriceicu Haşdeu, A. D. Xenopol, Mihai Eminescu ș. a., ale căror poziții au fost ulterior preluate și dezvoltate de A. C. Cuza, Nae Ionescu ș.a..

În această contribuție, urmăresc să dezvolt teza lui Petre Andrei conform căreia fascismul este un fenomen esențialmente european. Așa cum prezintă foarte bine și Angelo Chielli atât în contribuția sa din cadrul volumului Sguardi dall’est Petre Andrei e il Fascismo cât și în paginile interviului luat de Sorin Bocancea în cadrul acestui număr din revista Polis, pe care am avut onoarea și bucuria să-l traduc în română, „Petre Andrei (…) respinge o lectură determinist-mecanicistă. El respinge abordarea care identifică originea fascismului într-un singur factor (de exemplu, doar în cel al structurii economice, așa cum făceau adesea marxiştii vremii). De asemenea, acordă o mare importanță factorilor pe care, pentru a folosi din nou jargonul marxist, îi putem defini ca suprastructurali. În aceasta Petre Andrei este în armonie cu analiza fascismului realizată de Antonio Gramsci în Quaderni del Carcere”. În cazul nostru, este respinsă teoria conform căreia liberalismul și naționalismul se află în opoziție.

Liberalismul și naționalismul la români

Înainte de a intra în tema acestui capitol, voi formula câteva considerații de ordin general. Evoluțiile sau involuțiile societăților au fost cauzate de mai mulți factori: schimbări climatice, migrație, necesități impuse de comerțul internațional etc.. Societatea umană a fost în continuă schimbare și a produs culturi și civilizații care s-au dezvoltat în diferite arii geografice și ulterior au apus. „Urme” ale acestora le regăsim în izvoarele istorice sau în tradiții scrise sau nescrise. „Timpul” pe care fiecare cultură l-a cunoscut a fost altfel, acesta „curgând” în mod diferit, fiind din ce în ce mai accelerat odată cu apropierea de modelul culturii și civilizației moderne, care a dat naștere celei contemporane.

Realizând o incursiune în timpul societăților occidentale, este ușor de observat o constantă: indiferent de modelul regimului politic până la 1789, raportul dintre individ și puterea politică a fost acela de supunere, de obediență. Ființa umană, indiferent de sex, origine etnică, culoare a pielii sau religie era supusă unui control direct sau indirect, mai mult sau mai puțin discreționar, exercitat prin diferite metode și mijloace de un lider, indiferent de titulatura și legitimarea sa. Gradul de autonomie a supusului a variat în funcție de forma mai mult sau mai puțin opresivă a sistemului, de autoritatea și capacitatea de control a persoanei aflată în vârful lanțului trofic. Desigur, avem și cazuri excepționale, precum regimurile democratice din cadrul polisurilor grecești și a formelor de guvernare, republican sau imperial, din Roma antică, însă „norocoșii”, respectiv cetățenii reprezentau un număr restrâns din populație. Chiar și în rândul acestora, garantarea drepturilor a variat în funcție de crizele regimurilor politice care au guvernat. Acest raport dintre guvernat și guvernanți începe să se schimbe, în urma unei revoluții violente, sângeroase și chiar în anumite forme exclusiviste care a fost Revoluția francează de la 1789. Din interiorul acesteia, la 26 august 1789 a emanat un text, sub forma unei Déclaration des Droits de l’Homme et du Citoyen (Declarația Drepturilor Omului și ale Cetățeanului), în care au fost exprimate drepturile omului, în noua lor calitate de oameni și cetățeni. Acesta a fost momentul în care vechea pardigmă în care au existat timp de milenii guvernatul/guvernant și guvernații/guvernanți a început să se dizolve provocând schimbări majore atât la nivelul individual cât și la cel colectiv, ceea ce a condus la apariția unei noi viziuni despre guvernare caracterizată prin formula liberalismului. Desigur, liberalismul, de atunci și până în zilele noastre, a cunoscut forme diferite datorită transformărilor pe care societatea umană de tip occidental și nu numai, le-a experimentat. Mă refer la societatea occidentală sau prin extensie de tip occidental pentru că doar în aceste spații culturale, civilizaționale, economice și politice, valorile specifice unui regim democratic au putut să se nască, să se dezvolte, să se confrunte cu modele de guvernare care-i sunt în opoziție și chiar inamice, pentru a putea ulterior să se consolideze.

O altă constantă care poate fi identificată din analiza mai multor epoci istorice și spații care au cunoscut forme diferite de guvernare este aceea a capacității unui model de a se dezvolta în interiorul societății care l-a produs și forța pe care o are de a se răspândi în alte spații. În acest caz, sunt cunoscute două modele care, datorită aplicării lor pe o lungă perioadă de timp, pot fi considerate clasice: posibitatea de influențare prin intermediul forței brute a propriului stat, aflat în proces de dominație de orice tip (militar, economic, ideologic, cultural etc.) a altor state și capacitatea de extindere ca urmare a preluării benevole de către alte societăți (influență culturală). Democrația, ca model politic, s-a regăsit în afara zonei sale clasice de exprimare, occidentul european și nord american, atât prin intermediul forței cât și datorită capacității sale de tip universalist de a fi preluat în mod benevol. Vehiculul care a purtat ideile democrației a fost liberalismul.

Ajungând la tema capitolului, afirm că spațiul de cultură și civilizație românesc a preluat modelul democratic de referință începând cu anul 1848, la șapte decenii de la apariția acestuia în Franța, în mod benevol prin intermediul influențelor de tip cultural exercitate de diferite tipuri de liberalism, care veneau atât pe filieră franceză cât și germană. Perioada de incubație a noii ideologii în spațiul Principatelor române a fost între 1821-1848, odată cu părăsirea de către boierii moderniști și progresiști a modelului de modernizare a statului propus de Imperiul țarist. Această părăsire nu a fost ușoară, deoarece țarismul promova un tip de modernizare care asigura monopolul puterii în mâinile elitelor aristocratice, siguranța fizică a acestora, o relație privilegiată cu biserica ortodoxă, deschiderea către relațiile de tip capitalist în economie, urbanizare și elemente specifice statului bunăstării sociale. În plus, granița directă, odată cu ruperea din teritoriul Moldovei a Basarabiei în 1812, a impus exercitarea unor dominații de tip militar și politic care privilegiau exportarea propriului model de modernizare. În plus, noii vecini erau mult mai moderni în comparație cu Imperiul otoman, care pentru cinci secole și-a exercitat dominația asupra Țărilor Române. Era evidentă o schimbare calitativă între cele două modele care exercitau dominația. Era mult mai ușor să fie preluat cel țarist. Cu toate acestea, nemulțumirile provocate de pierderea Basarabiei și de modul în care țarul a gestionat problema revoluției antiotomane de la 1821 – în care victimele sacrificate alese de marile puteri au fost, încă o dată, Moldova și Țara Românească – au permis apariția unei intuiții care s-a dovedit a fi câștigătoare și în mod real modernizatoare, care s-a concretizat prin demersul conectării directe cu modelul de referință. Aceasta s-a realizat, așa cum bine se știe, direct, prin trimiterea tinerilor boieri să studieze la Paris, cu precădere, dar și la Viena, Berlin sau Veneția, și indirect prin capacitatea extraordinară de dominație de tip cultural exprimată de Iluminism și ulterior de liberalism.

Liberalismul, în teritoriile locuite de români, a fost sincron cu demersul de creare a națiunii române, cu lupta pentru fondarea statului român modern, cu câștigarea independenței și modernizarea. Toate aceste deziderate s-au grefat pe crearea unui naționalism autohton. Acest melanj între liberalism și naționalism îl regăsim foarte bine la Ion C. Brătianu, într-un discurs ținut în 1857: „Voim ca Romanulu se se restabileze in insusi ochii sei că omu, și se introneze intru tete drepturile sale, că se peta trăi dupa legile naturei sale, desvoltându-se, perfectiunându-se și implinindu-si misi’a s’a în societate, cu tota glori’a si virtutea de care este capabilu. Voim se aiba o patria, unde toți se aiba aceleași drepturi si aceleași datorii si o parte intrega si de-o potriva la viit’a naționala – o familia, de vor merita-o prin iubirea și moralitatea loru –, o proprietate, de vor voi se muncesca. Voim câ fiecare să fie stăpanu pe roadele muncei sale, fara a-i pute se-i ia unu paiu macaru trântorii omenirei”[8].

Regăsim elementele clasice ale liberalismului universalist: drepturi egale pentru toți cetățenii, dreptul la proprietate privată, garantarea acesteia, împreună cu elemente specifice naționalismului care rezultă din referința existenței poporului român, deci nu se mai vorbește la 1857 de moldoveni și valahi ci de români, dreptul românului de a trăi după propriile legi, să aibă un stat comun etc. Trebuie să atragem atenția asupra faptului că discursul a fost ținut în 1857, în condițiile în care Unirea Principatelor Române a avut loc la 24 ianuarie 1859. Elementele acestui discurs ne relevă cu claritate cum valorile promovate de liberalism s-au îmbinat cu cele de tip național, creând o simbioză care se va menține până la lovitura de stat de la 10 februarie 1938, prin care regele Carol al II-lea a proclamat dictatura regală.

În continuarea politicii liberale de creare a statului național avem discursul lui Vasile Boerescu, la momentul 1859: „Ori nu avem toți aceeași patrie? Ori nu suntem toți fiii aceleași mame? Nu avem toți aceiași iubire, nu simțim toți aceliași sentimente pentru mama noastră comună? Însă nici unul dintre noi toți nu cred că a avenit aici cu hotărârea a face să fie candidatul său cu orice preț. Toți suntem români (…) Pentru ce suntem împărțiți în două câmpuri? Pentru ce ne numim noi și voi? Ori nu avem toți aceeași patrie? Ori nu suntem toți fiii aceleași mame? Pentru ce să zicem noi și voi? De ce să nu zicem noi românii?”[9].

Modul în care Ion C. Brătianu și Vasile Boerescu vorbesc despre națiune vine să valideze analizele lui Eric. J. Hobsbawm, care consideră naționalismul drept „combinaţia de conştiinţă naţională, cetăţenească, socială care, în statele moderne, formează baza tuturor celorlalte sentimente politice”[10], și a lui Brian Barry care afirmă că, „din unghi prescriptiv, naţionalismul implică ideea că orice om trebuie să aibă o naţionalitate, şi numai una, şi că aceasta trebuie să fie elementul esenţial al identităţii şi loialităţii fiecăruia. Aceasta înseamnă că oamenii trebuie să se considere membri ai unei naţionalităţi înainte de a fi membri ai vreunei grupări mai restrânse, mai cuprinzătoare, sau ai vreuneia definite printr-o combinaţie de criterii, şi că trebuie să fie gata pentru orice sacrificii de care ar fi nevoie pentru apărarea şi promovarea intereselor naţiunii, oricât ar avea de suferit din această pricină alte interese”[11].

O consecință a legăturii dintre liberalism și naționalism în România a fost politica Prin noi înșine. Numele a provenit de la un articol cu același titlu, scris de Vintilă I. C. Brătianu, în 1905, din care voi reda câteva fragmente: „De câte ori vorbim de cei din urmă cincizeci de ani, conservatorii se revoltă când arătăm că mai toate faptele mari săvârşite au fost puse înainte, dacă nu întotdeauna se executau, de partidul naţional de altă dată, de cel naţional-liberal de azi. […] Taina acestei încrederi este o cunoaştere mai adâncă a nevoilor poporului român şi convingerea nestrămutată că prin noi înşine putem să ne desvoltăm pe toate căile; pe când neîncrederea în protivnicii noştri a fost sporită prin faptele lor. […] A doua zi de retragerea lui Ştirbei-Vodă şi a armatelor străine din ţară, atunci când aproape un popor întreg era robit prin clacă, când comerţ românesc nu exista, când totul era sfera de acţiune a străinului, putea fi iertat ca nu toţi să vază aşa limpede ca generaţia de la 1848, putinţa redeşteptărei României prin ea însăşi. Dar de atunci a venit Unirea, ’66, războiul, răscumpărarea şi exploatarea prin noi a căilor ferate, înfiinţarea Băncii Naţionale, a Creditelor financiare şi în urmă a Băncilor populare; într-un cuvânt în toate privinţele, sunt probe că putem să facem un loc de căpetenie Românilor în România. […] Atunci când în România se exploatează şi se construiesc de 25 de ani, căi ferate, când vapoare cu personal român şi sub pavilionul naţional duc mărfurile noastre peste hotare, când instituţii de credit au rezistat crizelor celor mai acute şi au ajutat pe comercianţi, agricultori, industriaşi şi proprietari de case, când exploatatori şi specialişti români de petrol au arătat destoinicia lor, atunci când, în sfârşit, Statul şi-a stabilit printr-o luptă de 30 de ani creditul său, şi a făcut împrumuturi ca orice Stat occidental, atunci, zicem, nu este permis să nu dai elementului naţional un loc de căpetenie şi a ruga pe concesionarii străini să construiască şi exploateze căi ferate, garantându-le venituri, a ceda terenurile petrolifere ale Statului pentru ca alţii să tragă folosul cel mai mare; nu este în sfârşit, îngăduit să iei ultimul expedient al Statelor în faliment: loteriile, pentru a face ceea ce cere o nevoe a ţării. […] Suntem o ţară de treizeci de ani eşită de sub regimul capitulaţiilor în sensul larg al cuvântului; de aceea, avem dreptul de a impune azi ceea ce cereau cu tărie alţii acum cincizeci de ani pentru o ţară desunită, ocupată de armate străine, sărăcită şi incultă; să mergem înainte prin noi înşine, şi să nu dăm elementului străin decât strictul necesar. […] Şi oricare ar fi soarta pe care Corpurile legiuitoare, ce nu-şi dau seama de greşeala pe care o leagă din nou de numele conservator, o vor da acestor proecte, suntem convinşi că acei ce protestează în contra acestei întoarceri a noastră la sistemul ruşinos şi dezastruos al trecutului, au cu dânşii simţământul aproape unanim al opiniei publice, care, s-ar zice, vrea ca Ţara Românească să propăşească prin propriile ei puteri şi astfel, ca elementele ei să participe într-o măsură lărgită şi în toate ramurile de activitate ce se deschid”[12].

Lăsând la o parte contextul în care Vintilă Brătianu a scris acest articol, în plină perioadă a dominației politice exercitată de Partidul Național Liberal și de Partidul Conservator, principiul economic „prin noi înșine” a devenit doctrina economică a liberalismului național în anii ‘20 ai secolului trecut. Regăsim în acest text elementele fundamentale ale viitoarei doctrine liberale care își propunea ca statul român să aibă acces la resursele naturale ale subsolului, exercitarea unei politici economice de tip protecționist cu scopul de a dezvolta economia națională, prin industrializare, modernizarea sistemului fiscal, monopolul asupra infrastructurii critice de transporturi, dezvoltarea capitalului intern, a forței de muncă specializate autohtone etc.. În politica „prin noi înșine”, nu avem elemente de tip rasist, xenofob, ci doar este exprimat un deziderat, care ulterior s-a transformat în politică a guvernelor liberale, ca resursele ce permit dezvoltarea unui stat modern să se afle sub controlul capitalului intern și al statului. Rezumând, este vorba de exprimarea unui naționalism economic. Asta nu însemna alungarea capitalurilor și a străinilor din țară, nu se făcea apel la elemente de tip etnic, rasial, cultural sau de clasă. Se dorea ca de resursele naturale ale țării să beneficieze cetățenii români, prin menținerea unei părți cât mai mari a profiturilor în țară.

Convingerea liberală a lui Petre Andrei

Referindu-ne la critica adusă liberalismului cu privire la naționalism și statul național, voi cite poziția lui Sergiu Mișcoiu, cu care sunt de acord: „teza opoziţiei dintre cele două idei politice se bazează pe considerarea exclusivă a unei anumite perioade istorice şi pe extrapolarea conţinutului acesteia asupra întregii existenţe a celor două concepte”[13].

Conceptul de stat național, promovat în întreaga lume occidentală, a fost cel care a condus la dizolvarea imperiilor multinaționale create în perioada medievală și la fondarea noilor state. Faptul că, grefate pe conceptul de stat național, au apărut derive de tip rasist și antisemit, în care cetățenia a fost interpretată numai din punct de vedere etnic și rasial, ce a provocat progromuri și Holocaustul nu poate fi, în opinia mea, cauzat doar de acceptarea în interiorul liberalismului a naționalismului. Este o exeplicație mult prea simplistă și mecanicistă. Putem considera mai degrabă că aceste derive majore sunt cauzate de eșecul tipului de liberalism de secol XIX care în acele situații nu a fost capabil să progreseze, să răspundă nevoilor reale ale diferitelor grupuri din interiorul societății, să se reformeze și să includă un spectru cât mai larg de opțiuni. În plus, nu trebuie să uităm că apariția fascismului și a național-socialismului, dar și a bolșevismului, au fost generate în primul rând de efectele provocate de Marele Război. În Rusia Țaristă, Italia și Germania, în diferite forme și legitimări, ceea ce s-a atacat cu precădere au fost tocmai regimul democratic și liberalismul. Formele de contestare au provenit din forme diferite de legitimare, la bolșevici –  de clasă, la fasciști – cultural, iar la naziști – etnico-rasial.

Așa cum arată și Sorin Bocancea, „în ceea ce priveşte relaţia individului cu naţiunea lucrurile nu au mai fost puse la îndoială, cel puţin până la jumătatea secolului XX. Şi asta pentru că naţionalismul este ideologia care are în atenţie în mod exclusiv identitatea individului şi raportarea lui la propria comunitate, la realitatea socială şi politică în care el îşi concepe prezenţa pe piaţă, relaţia cu statul etc. aşa cum celelalte ideologii îl determină să şi-o conceapă”[14]. Iar această relație, aș adăuga, este valabilă și astăzi pentru un număr important de persoane.

Un alt element pe care trebuie să-l luăm în considerare este că „principiul naționalităților”, care în principiu garanta dreptul oricărei națiuni să se constituie în granițele unui stat național, unitar și independent, nu era o formulă universal acceptabilă pentru toate popoarele. În 1936, profesorul clujean George Sofronie a publicat o lucrare dedicată acestui subiect, în care face o afirmație foarte interesantă: „cu toate parțialele aplicațiuni ale teoriei naționalităților, prin marile tratate ale secolului al XIX-lea, de la Viena din anul 1815, de la Paris din anul 1856, de la Berlin din 1878, o privire fugară pe harta Europei, anterioară anului 1914 – dată când se termină secolul al XIX-lea, pentru istoria diplomatică – arată cât de neîndreptățite erau naționalitățile, cât de ignorate erau legitimile lor revendicări, cât de neorganic, nelogic și nenatural era statutul teritorial și politic al continentului european. Explicabil prin aceea, că începând încă de la tratatele Westfalice, din 1648 – act juridic internațional în care s-au văzut originile dreptului internațional modern (ex. Von Holtzendorff etc.) – orice operă de transformare teritorială era consacrată prin aplicațiunea principiului echilibrului puterilor, normă îndelungat timp călăuzitoare în opera de formațiune a Statelor, sau a odiosului Sistem coîmpărțitor, sau a discutabilului, ca valoare juridică, principiu al legitimității dinastice”[15].

Afirmația este corectă și să nu uităm că „bolnavul Europei”, așa cum era denumit Imperiul otoman în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, a fost menținut în viață evitându-se colapsul acestuia până la izbucnirea Marelui Război ca urmare a politicii externe a Angliei. Apariția la gurile Dunării a unui stat român este consecința tocmai a politicii Marilor Puteri, deoarece s-a dorit blocarea expansiunii Imperiului țarist și evitarea cuceririi Constantinopolului. Tratatele de la Paris, din anul 1856, și de la Berlin, din 1878, au permis Moldovei și Valahiei să se unească într-un Principat și, ulterior, noul stat să se emancipeze sub aspectul dreptului internațional prin acordarea independenței.

Aici este nevoie să realizăm o scurtă paranteză. Discursurile politice susținute de diferiți lideri politici liberali sau conservatori din 1866 și după 1877, în care regăsim accente puternice xenofobe și antisemite, mai ales că respectivele persoane nu dovediseră anterior o retorică antievreească, au apărut ca urmare a presiunilor venite din partea Marilor Puteri de a acorda cetățenie evreilor care emigraseră din Rusia Țaristă, începând cu deceniul trei al secolului al XIX-lea, cu precădere în Moldova.

Cu toate că acest spațiu nu permite o discuție mai largă asupra argumentului, să nu uităm că generația de la 1848, din care provin o mare parte din Părinții Fondatori ai statului și limbii române, care cunoscuse experiența revoluționară în Franța și/sau în Țările Române au înțeles că pentru a reuși ca un popor să se transforme în națiune „trebuie” să îndeplinească anumite criterii. Din fericire, de această dată, poziția geografică a Principatelor a facilitat unificarea, dar nu era suficient. Românii nu trebuiau să intre la categoria „popoarelor fără istorie”, iar de aici înțelegem foarte bine efortul creării unei istorii naționale, multimilenare, cu rădăcini în Antichitate, a unei „memorii istorice”[16], chiar cu riscul „creării” unor exagerări, prin hiperbolizarea unor evenimente, nevoia creării unui stat mare, care nu se putea realiza decât prin unirea tuturor teritoriilor locuite de români, chiar dacă acestea la acel moment istoric făceau parte din trei imperii diferite, deoarece mărimea națiunilor era un indicator al progresului civilizaţiei şi o precondiţie a statului-naţiune[17]. Numai națiunile mari aveau resursele din punct de vedere cultural, economic sau politic[18] și, ca urmare, puteau să-și creeze un stat național.

Depășind planul istorico-ideologic, mai doresc să aduc în atenție un argument metodologic. Una dintre greșelile metodologice pe care anumiți istorici și politologi o realizează frecvent este anacronismul, anularea, fără probleme pentru ei, coordonatelor de timp și spațiu. În asemenea manieră, se pot aplica criterii de analiză actuale pentru orice timp și spațiu și, în mod evident, se poate ajunge la concluzia că respectivele experiențe istorice, neîncadrându-se în criteriile actuale care privesc regimurile democratice consolidate, nu sunt democrații, ceea ce este un fals istoric. La momentul respectiv, avându-se în vedere realitățile istorice ale momentului, acele regimuri erau democratice. Evident că nu aveau același grad de democratizare ca cele actuale, dar aceasta nu înseamnă că nu erau democratice, și asta pentru că, doar ca să folosesc un simplu argument cu valoare temporală și nu numai, dacă umanitatea nu ar fi cunoscut acele democrații, noi astăzi nu am fi ajuns la actualul nivel de democratizare. În plus, folosindu-se același criteriu, regimurile politice democratice contemporane riscă să fie considerate nondemocratice dacă peste câteva decenii democrația va cunoaște alte niveluri de dezvoltare și de înțelegere conceptuală.

În finalul acestui scurt demers, considerăm că afirmația lui Andrei, „naționalismul adevărat nu exclude democrația bine înțeleasă și nu implică dictatura”, se referă tocmai la formula democrației liberale, care deși era departe de a fi perfectă, de a reprezenta interesele tuturor cetățenilor în România, între 1859-1923 a reușit să creeze o națiune și un stat urmând criteriile modernității specifice acelor vremuri și care, prin Constituția de la 1923, a creat procesul de creare a României Mari moderne, prin includerea tuturor cetățenilor săi, indiferent de sex, origine etnică, religie sau limbă maternă. Parcursul liberalismului în formulă românească, deși nu a fost perfect, a avut excese și nu a reprezentat întotdeauna interesele tuturor cetățenilor săi a demonstrat că are capacitatea și resursa politică dată de legitimitatea populară de a se moderniza și transforma.

Existența în interiorul statului român a unor lideri politici, culturali sau partide politice care încă din deceniul șase al secolului al XIX-lea până în perioada interbelică au avut un discurs și acțiuni cu caracter xenofob, antisemit, antimdeocratic și antiliberal nu poate fi negată, dar aceasta face parte tot din procesul modernității pe care societatea și statul român le-au cunoscut dar care, în opinia mea, s-au înscris într-un fenomen mai larg, al antisemitismului european, care se exprimase puternic în interiorul celor mai „moderne” democrații ale timpului. Dezvoltarea acestora în spațiu politic românesc s-a produs, ca și în același spațiu de referință, ca urmare a consecințelor Marelui Război și a instaurării, pentru început în Italia și ulterior în Germania, a unor regimuri politice autoritare sau totalitare, care în formule diferite au militat și au realizat distrugerea regimurilor democratice naționale. Fără acest impuls și sprijin extern, apariția Statului Național Legionar în România ar fi fost, cu multă probabilitate, în condițiile în care un istoric nu poate să folosească argumente relative, o himeră.

Bibliografie

Memorii, discursuri, arhive

Discursul lui Vasile Boerescu despre unirea Principatelor din ianuarie 1859, în Vasile Boerescu, Discursuri politice 1959-1883, Societatea Anonimă Socec&Co, București, 1910.

Lucrări cu caracter general și special

DELANNOI, Jean, TAGUIEFF, Pierre-André, Théories du nationalisme. Nation, nationalité, ethnicité, Kimé, Paris, 1991.

DRĂGULIN, Sabin (coord), Tratatul de la Trianon și destinul României Mari, Editura Meridiane Publishing, Iași, 2021.

DRĂGULIN, Sabin, CHIELLI, Angelo, (a cura di), Sguardi dall’est Petre Andrei e il Fascismo, trad. de Ioana Cristea Drăgulin, Editura Pensa Multimedia, Lecce, 2022.

HOBSBAWM, E. J., Naţiuni şi naţionalism din 1780 până în prezent: program, mit realitate, Editura ARC, Chişinău, 1997.

WOOLF,  Stuart  (éd.), Nationalism in Europe, 1815 to the Present. A Reader, Routledge, London and New York, 1996.

Studii și articole

ANDREI, Petre, „Fascismul”, revista Minerva, nr.2, Iași, 1927.

BARRY,  Brian „Naţionalism”, în David Miller (coord.), Enciclopedia Blackewell a gândirii politice, Editura Humanitas, Bucureşti, 2000, p. 524.

Resurse on line

***, Fundalul și precursorii Holocaustului. Rădăcini ale antisemitismului românesc. Antisemitismul Ligii Apărării Național Creștine și al Gărzii de fier. Politicile antisemite ale guvernului Goga și ale dictaturii regale, https://www.yadvashem.org.

BOCANCEA, Sorin „Naţionalismul. Fondul ideologic al reacţiilor europenilor la provocările actuale”, în revista Polis, Volum III, Nr. 1 (7), Serie nouă, decembrie 2014-februarie 2015, p. 7.

DRĂGULIN, Sabin, „Originile rasismului românesc”, în Sfera Politicii, vol. XX, nr. 2 (168), 2012, https://revistasferapoliticii.ro.

MIȘCOIU, Sergiu, „De când se opune liberalismul națiunii? Despre falsa ipoteză a incompatibilității dintre teoriile liberale și discursul național”, în Xenopoliana, XIII, 2005, 1-4, http://adxenopol.academiaromana-is.ro.

POLIS, Volumul VI, Nr. 2 (20), Serie nouă, martie-mai 2018, https://revistapolis.ro/numarul-220-2018/.

SOFRONIE, George, Principiul naționalităților în Tratatele de Pace din 1919-1920, Editura ziarului „Universul”, București, 1936.

„Voinţa Naţională” din 3/16 mai 1905, https://r3media.ro.

Presă:

Ziarul Aradu, 19/31 Maiu 1881, p.4, în Sabin Drăgulin, Antoaneta Ancuța Brașoveanu, Idei liberale în (pre)facerea României Mari, Editura Pro Universitaria, București, 2020, pp. 46-47.

[1] Petre Andrei, „Fascismul”, revista Minerva, nr.2, Iași, 1927.

[2] O prezentare mai largă a acestui argument o găsiți în paginile acestui număr din revista Polis și este semnată de profesorul Silvio Suppa, cu titlul Petre Andrei, un sociolog român între Europa, criză și fascism.

[3] O prezentare pe mai multe planuri a acestei perioade a fost reflectată în paginile Volumului VI, Nr. 2 (20), Serie nouă, martie-mai 2018 a revistei Polis, cu tema „România în marele Război”, https://revistapolis.ro/numarul-220-2018/, (accesat 5.06.2023).

[4] Pentru informații suplimentare privind evenimentele care au premers semnării Tratatului de la Trianon, recomand Sabin Drăgulin (coord), Tratatul dela Trianon și destinul României Mari, Editura Meridiane Publishing, Iași, 2021.

[5] Pentru mai multe informații privind această perioadă și etapele pe care extrema dreaptă românească le-a parcurs până la momentul declarării României ca Stat Național Legionar, recomand studiul intitulat „L’estrema destra romena: storia delle idee nazionaliste, xenofobe e razziste nella Romania moderna”, publicat în Sabin Drăgulin, Angelo Chielli (a cura di), Sguardi dall’est Petre Andrei e il Fascismo, trad. de Ioana Cristea Drăgulin, Editura Pensa Multimedia, Lecce, 2022, pp. 101-150.

[6] Jean Delannoi, Pierre-André Taguieff, Théories du nationalisme. Nation, nationalité, ethnicité, Kimé, Paris, 1991. Un studiu foarte intresant și bine argumentat este ***, Fundalul și precursorii Holocaustului. Rădăcini ale antisemitismului românesc. Antisemitismul Ligii Apărării Național Creștine și al Gărzii de fier. Politicile antisemite ale guvernului Goga și ale dictaturii regale, disponibil la https://www.yadvashem.org/yv/pdf-drupal/en/report/romanian/1.1_Roots_of_Romanian_Antisemitism.pdf (accesat 4.06.2023).

[7] Sabin Drăgulin, „Originile rasismului românesc”, în Sfera Politicii, vol. XX, nr. 2 (168), 2012, disponibil la https://revistasferapoliticii.ro/sfera/168/art04-Dragulin.php (accesat 5.06.2023).

[8] Ziarul Aradu, 19/31 Maiu 1881, p. 4, în Sabin Drăgulin, Antoaneta Ancuța Brașoveanu, Idei liberale în (pre)facerea României Mari, Editura Pro Universitaria, București, 2020, pp. 46-47.

[9] Discursul lui Vasile Boerescu despre unirea Principatelor din ianuarie 1859, în Vasile Boerescu, Discursuri politice 1959-1883, Societatea Anonimă Socec&Co, București, 1910.

[10] E. J. Hobsbawm, Naţiuni şi naţionalism din 1780 până în prezent: program, mit realitate, Editura ARC, Chişinău, 1997, p. 143.

[11] Brian Barry, „Naţionalism”, în David Miller (coord.), Enciclopedia Blackewell a gândirii politice, Editura Humanitas, Bucureşti, 2000, p. 524.

[12] „Voinţa Naţională” din 3/16 mai 1905, preluat de pe https://r3media.ro/ce-inseamna-doctrina-prin-noi-insine-articolul-de-la-care-a-inceput-totul/, (accesat 5.06.2023).

[13] Sergiu Mişcoiu, De când se opune liberalismul națiunii ? Despre falsa ipoteză a incompatibilității dintre teoriile liberale și discursul național”, în Xenopoliana, XIII, 2005, 1–4, p.238.

[14] Sorin Bocancea, „Naţionalismul. Fondul ideologic al reacţiilor europenilor la provocările actuale”, în revista Polis, Volum III, Nr. 1 (7), Serie nouă, decembrie 2014-februarie 2015, p.7, https://revistapolis.ro/nationalismul-fondul-ideologic-al-reactiilor-europenilor-la-provocarile-actuale/ (accesat 3.06.2023).

[15] George Sofronie, Principiul naționalităților în Tratatele de Pace din 1919-1920, Editura ziarului „Universul”, București, 1936, pp.3-4, file:///C:/Users/Acas%C4%83/Downloads/BCUCLUJ_FG_BAL3396_1936.pdf, (accesat 5.06.2023).

[16] E. J. Hobsbawm, op. cit,  pp. 40-41.

[17] Stuart Woolf  (éd.), Nationalism in Europe, 1815 to the Present. A Reader, Routledge, London and New York, 1996, pp. 9 și 22.

[18] E. J. Hobsbawm, op. cit,  pp. 34-35.