Coordonat de Sorin BOCANCEA
Volum XI, Nr. 2(40), Serie nouă, martie-mai 2023
Supliment POLIS 10, Serie nouă, mai 2023
Politicianul Petre Andrei și problema evreiască
[Politician Petre Andrei and the Jewish Question]
Teodora PRELIPCEAN
Abstract: Modern anti-Semitism is not just one problem among many. This is because the extent of the phenomenon reached unimaginable heights in the interwar period, with discriminatory political measures and violence against Jews, deportations, and extermination among the many consequences of this hostile attitude. Under these circumstances, in this paper I analyze how the anti-Jewish atmosphere also affected the discussions in the Romanian Parliament in the 1930s, with an intensification of unparliamentary behavior, turbulent sessions and frequent insults. The polemic on this subject between the MPs Petre Andrei and A. C. Cuza is the focus of attention, with the former’s opposition to any extremism and promotion of non-violence, and the latter’s exacerbated nationalism and aggressive language.
Keywords: anti-Semitism, ultranationalism, ideal, value, Petre Andrei, A. C. Cuza.
Introducere
Filosof (considerat, prin lucrările sale, personalitate a culturii românești) și sociolog (socotit creator al științelor sociologice din România), profesor (în această calitate, s-a opus introducerii politicii în Universitate și în școli) și director al Bibliotecii Universității din Iași (1922-1927; din această poziție, a organizat pe noi baze instituția), Petre Andrei (1891-1940) a fost, în același timp, și om politic (membru al Partidului Național-Țărănesc, din 1928). Deși, potrivit mărturiilor fiului său, Petru P. Andrei, nu agrea politica, considera că aceasta este unul din laboratoarele sale de cercetare din punct de vedere sociologic[1].
În calitate de om politic, a fost ministru și deputat. Din poziția de ministru (1938-1940) al Educației Naționale[2], elaborează Legea pentru organizarea învățământului profesional, inferior și mediu, Legea învățământului industrial de băieți și inițiază Legea de organizare a învățământului superior[3]. Ca deputat (1929-1933), a avut peste 75 de discursuri și intervenții, importante prin subiectele abordate și prin evidențierea, o dată în plus, consecvenței între ideile prezentate în teoria valorilor și alte scrieri și apărarea efectivă a acestora de la tribuna Parlamentului. Subiectele abordate în discursuri și intervenții au vizat: rolul Parlamentului și al parlamentarilor în viața politică a țării; necesitatea adoptării unei legislații moderne, care să fie în concordanță cu noile realități: națională și europenă; elaborarea unei noi legi administrative care să aibă la bază descentralizarea administrativă (a fost raportor al legii din 1929); proiectul de lege privind contractul de muncă; discuții în legătură cu legea Bacalaureatului (votată în 1925) și democratizarea culturii (răspândirea culturii în masele mari populare); proiectul de lege pentru organizarea ministerelor; legislația fiscală; Programul Partidului Național-Țărănesc (polemica cu reprezentanții socialiști din Parlament); starea diplomației românești și necesitatea reorganizării Ministerului Afacerilor Externe; proiectul de organizare a armatei și pregătirea premilitară; legea avocaților (pentru care s-a contrat cu A. C. Cuza) etc[4].
În acest context, în cele ce urmează mă voi referi doar la disputele lui Petre Andrei cu A. C. Cuza (1857-1947), fondator și președinte al Ligii Apărării Naționale Creștine, mișcare de orientare naționalistă și antisemită, „ale cărei rădăcini coboară în primii ani ai secolului 20”[5], pe de o parte, dar și „simpatizant al regimurilor dictatoriale care răsăreau pretutindeni în Europa”[6]. Desigur, desfășurate pe multiple planuri – științific, didactic și politic –, discuțiile în contradictoriu nu au vizat numai problema antisemitismului lui A. C. Cuza. Însă, în analiza de față vor fi sub lupa examinării doar discursurile parlamentare în care, deși ordinea de zi prevedea alte subiecte, s-a atins problema evreiască.
Teme în abordarea cărora apare polemica cu A. C. Cuza
Pentru o mai bună înțelegere a stării de spirit din Parlamentul României în anii treizeci interbelici, înainte de a trata efectiv subiectul, se impune încadrarea acestuia în atmosfera timpului, respectiv formularea câtorva considerații cu privire la atitudinea ostilă față de evrei. Antisemitismul, fenomen universal a cărui forță de iradiere a depășit de multe ori orice imaginație, a avut multiple motive, înrădăcinate adânc în istorie, continuând să fie și astăzi o problemă în unele părți ale lumii.
O primă cauză își are originea în însăși dogma creștină ori convingerile religioase, evreii fiind acuzați încă de la începuturile creștinismului că „l-au omorât pe Hristos”. Însuși ultranaționalistul A. C. Cuza afirma, de la tribuna Camerei Deputaților, că „Dumnezeu Hristos este antisemit”[7]. În această privință, „antisemitismul pur a urmat, de la sfârșitul anilor ʹ30, antiiudaismul de la început”[8]. Pe de altă parte, la începutul anilor 1920, în contextul unor mișcări similare în Europa, la noi chiar „studenții de la Teologie se aflau în prim-planul agitațiilor antisemite”[9].
Factorii politici și sociali sunt o altă cauză. Ascensiunea naționalismelor, a nazismului și comunismului, „ororile secolului”[10] al XX-lea, au favorizat atitudinile antisemite moderne. De asemenea, pozițiile superioare pe care evreii le ocupau mai ales în comerț și industrie[11], în credit și în reprezentanță[12] au contribuit la augmentarea propagandei antisemite, culminând la noi cu legiferarea antisemitismului în timpul guvernării Goga-Cuza, politică ce a continuat în timpul dictaturii regale și sub regimul lui Antonescu[13]. Și aceasta în condițiile în care în România anului 1930, de exemplu, evreii reprezentau doar 4,2% din populația țării, în cifre fiind vorba despre 756.930 de evrei. Dintre aceștia, conform statisticilor, 10, 9% erau în Bucovina, 7,2% în Basarabia și 6,7% în Moldova, procentele în celelalte regiuni fiind mai mici[14]. Referitor la studenți, doar 14,2% din numărul total al acestora erau evrei[15]. În plus, dacă până în 1923 evreii din țara noastră nu au beneficiat de „drepturi politice”, împotrivirile în acest sens manifestându-se prin numeroase campanii violente, mai ales la Iași și București, Constituția din 1923 acorda cetățenie „tuturor evreilor trăitori în Vechiul Regat înainte de 2 august 1914”, precum și „evreilor proveniți din provinciile alipite” care „au venit cu acest drept câștigat acolo”[16], toate acestea contribuind la „înflorirea” antisemitismului.
Nu în ultimul rând, fără a avea pretenția de a fi amintit toate posibilele surse, pentru că nu aceasta este tema analizei, antisemitismul de la nivel european. Germania, Italia, Franța, Anglia, Ungaria etc. sunt țări în care antisemitismul a atins cote maxime, ajungându-se până la „exterminarea pe scară industrială a evreilor”[17] în lagărele naziste. A. C. Cuza amintea deseori, de la tribuna Parlamentului, de antisemitismul din aceste țări. De aici și până la antisemitismul din țara noastră a fost doar un mic pas, „problema evreiască” fiind, începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, „mereu inflamabilă”[18].
Revenind la discursurile parlamentare, o primă dispută are loc pe 23 mai 1930. Pe ordinea de zi a Camerei Deputaților se afla proiectul de lege care viza revizuirea unor articole privitoare la modul de organizare a corpului avocaților. Înainte de a se trece la subiectul zilei, A. C. Cuza cere cuvântul și solicită „elucidarea” cauzelor mișcărilor antisemite, subliniind că domnia sa dorește „să le potolească”, să le pună capăt[19]. După care, urmează o serie de acuze la adresa „jidanilor”, afirmând că aceștia „jefuiesc populația creștină”, că tot ei sunt instigatorii acțiunilor „prin presă, prin întruniri, prin intervenții în Parlament și la înalta Regență, și prin agitațiile lor în străinătate”[20]. Spre finalul intervenției, menționează că a pus în discuție una dintre „problemele mari ale țării”, chestiune „științifică și de ordine publică”[21] totodată.
Ca urmare, Petre Andrei cere și el cuvântul, reproșându-i lui A. C. Cuza că aduce mereu în discuție această temă în ședințele Camerei, că în mod nepotrivit „ridică glasul”, apărându-i în fapt pe cei care „comit asemenea fapte reprobabile pentru orice stat civilizat”. Mai mult, relevă că astfel de evenimente neplăcute „nu ne fac cinste ca stat civilizat” și „ne fac un mare rău din punct de vedere economic și financiar”. În consecință, Andrei precizează că este de acord cu cererea lui Cuza, de a se fixa o zi pentru expunerea amănunțită a interpelării, fiind convins că atunci se va „înfiera așa cum se cuvine atitudinea d-lui profesor Cuza”[22].
O altă discuție în contradictoriu apare doar la distanță de cinci zile după cea amintită. Astfel, în contextul dezbaterilor din 28 mai 1930, moment în care în Camera Deputaților au avut loc controversele asupra legii acoolului, motivată la vremea respectivă prin însemnătatea fabricilor de spirt pentru agricultură, virulența și agresivitatea verbală ale lui A. C. Cuza, așa cum vom vedea, vor depăși orice limite. În această privință, A. C. Cuza afirma că proiectul de lege nu este „nici național, nici țărănist”[23], că „toată industria spirtului, fără excepție, este o industrie jidănească. 239 de fabricanți, otrăvitori, se prezintă înaintea d-voastră și au pretenția să-și impună voința și interesul lor, față de această țară, care se compune din 18 milioane de oameni”[24] și acuza că nu se ia nicio măsură în vederea „apărării sănătății publice”[25]. Pentru a întări cele spuse, generalizarea merge și mai departe, accentuând că „toate cârciumile, toate fabricile, vânzarea alcoolului, toate sunt în mâinile jidanilor”[26]. Totodată, făcea referire la „mentalitatea jidanilor”, îi numea „ucigași” și puncta că aceștia erau crescuți „din fragedă vârstă, în ura împotriva tuturor creștinilor”[27]. De asemenea, îl acuza pe Virgil Madgearu (1887-1940)[28], ministru al finanțelor la acea vreme, că ar fi „apărătorul întregii jidănimi”, la care acesta îl atenționează „să nu facă teorii de semitism sau antisemitism” de la tribuna Parlamentului și să vorbească doar despre „chestiunea spirtului”[29].
La toate aceste acuzații, repetate, exagerate și nejustificate, replicile lui P. Andrei nu întârzie. Pentru început, îi răspunde că „nu aceste 239 de persoane își impun voința, ci Parlamentul, care va vota sau va respinge acest proiect de lege”[30]. Urmează câteva contre vis-a-vis de „tinerețea” lui Andrei, respectiv „bătrânețea” lui Cuza, context în care cel din urmă îi recomanda primului să se schimbe, „să fie altfel decât cum este”. Riposta lui Petre Andrei nu suferă nicio amânare, marele filosof rostind: „Mulțumesc lui Dumnezeu că sunt așa, și mă ferească Dumnezeu să fiu cum sunteți d-voastră”[31].
De asemenea, după multe alte discuții și contre pe aceeași temă cu unii dintre deputații participanți la dialog, în momentul în care Cuza îl ofensează pe doctorul Eugen Mironescu (1883-1939)[32], spunând că este „becisnic” și nu are capacitatea „de a asculta până la sârșit” întrucât îl apucă „durerea de cap”, Petre Andrei intervine și îi atrage atenția să nu folosească „termeni neparlamentari”[33], altfel spus nedemni de un parlamentar. Evident, A. C. Cuza nu va fi de acord cu afirmațiile lui Andrei, punctând că „becisnic” este un cuvânt „foarte parlamentar” și „românesc”[34].
De menționat sunt și discuțiile din 13 decembrie 1930, împrejurare în care A. C. Cuza vorbește peste trei ore despre intervenția deputatului C. Stere (1865-1936)[35], criticând-o și catalogând-o drept „parodie rușinoasă a unui discurs fără simțire, fără pic de adevăr, fără talent, decât numai cu schime de actor, de prost actor”[36]. În acest context, A. C. Cuza face referire și la numirea unui filosof la agricultură[37], vizat fiind însuși Petre Andrei care, în 1930, fusese subsecretar de stat la Departamentul Agriculturii și Domeniilor. În această privință, acesta din urmă îi replică că a studiat sociologia și că știe tot atâta economie câtă știe și Cuza, amintind de cartea acestuia. Nu știm exact la care dintre publicațiile lui Cuza a făcut Andrei referire, însă deputatul M. Landau (1895-1976)[38] nu scapă ocazia și îl acuză pe Cuza de plagiat[39]. Cuza, în stilu-i caracteristic, afirmă că acuzația este „opera jidanilor”, îl amenință pe Landau, spunându-i că „răspunde cu pielea pentru atitudinea îndrăzneață”, și amintește lozinca Ligii: „Christos, regele, națiunea. România a românilor”[40].
După alte insulte, fie adresate unora dintre deputații prezenți („nu stau de vorbă cu jidanii”[41]), fie îndreptate asupra evreilor în general („elemente jidănești”[42], „problema jidănească”[43]), A. C. Cuza se raportează la mișcările studențești apărute în universitățile românești în anii douăzeci, „mișcări antisemite violente”[44], și amintește ziua de 10 decembrie, ziua lui numerus clausus[45]. Mai departe, potrivit opiniei sale, aceasta ar fi zi de „serbare antisemită” în care studenții români cer ca „jidanii să fie eliminați din diferite ramuri de activitate din țară”[46]. P. Andrei intervine și îi amintește lui A. C. Cuza că pe 10 decembrie, la Universitatea din Iași, „un adept al d-lui profesor Cuza a lovit cu toporul în poarta Universității”[47], iar deputatul M. D. Ralea (1896-1964)[48] menționează „asasinarea lui Manciu”, prefectul Poliției Iași, ucis la 25 octombrie 1924 de Corneliu Zelea Codreanu, liderul LANC. Petre Andrei continuă, subliniind că ar trebui să-l mustre conștiința (pe Cuza), „dacă mai ai conștiință”, și reproșându-i că „a zăpăcit copii nevinovați”, fiind, în realitate, „autorul moral al asasinatului lui Manciu, datorat îndemnurilor necugetate”[49] și educației eronate făcută tinerilor.
După alte controverse legate de „poporul jidănesc” ori „concepția sa religioasă” și după ce Cuza punctează necesitatea revizuirii tuturor Tratatelor de pace (de la Versailles, Paris și Trianon) întrucât rezultatul este o „pace iudaică”[50], are loc, spre finalul intervenției, din nou, un schimb de replici între acesta și Petre Andrei. Cuza folosește expresii precum: „nu ești bun de nimic”, „nu meriți nici o considerație”, „ești bătrân înainte de vreme”, la care Petre Andrei îi cere „să fie și să vorbească cuviincios”, „să nu spună aberații care sunt demne de un creier obosit și ajuns la adânci bătrâneți”[51].
O nouă controversă pe tema antisemitismului a avut loc pe 7 decembrie 1932, moment în care subiectul abordat viza programul elevilor prevăzut în textul circularei școlare, document trimis tuturor directorilor de școli. Petre Andrei, subsecretar de stat la Ministerul Instrucției Publice, al Cultelor și Artelor, fusese acuzat în mod repetat, mai întâi de fiul lui A. C. Cuza, Gheorghe Cuza[52] (1896-1950), și apoi chiar de Cuza, că a oprit pe elevii creștini „de a scrie, de a desena, de a face lucru manual, sâmbăta”[53].
Contestând învinuirea adusă, Andrei reliefează că circulara doar recomanda, „ținând seama de libertatea cultului fiecărui cetățean” și „pe cât este posibil” (deci, nu obligatoriu!), „ca în zilele de sâmbătă și sărbători să nu fie angajate unele dexterități sau diferite lucrări scrise, aceasta spre a scuti de scris pe elevii de religie mozaică din școlile de stat în zilele în care sunt opriți de prescripțiile religioase de a face asemenea lucrări”[54]. Cu alte cuvinte, conținutul circularei este în acord cu „libertatea cultului fiecărui cetățean”, prevăzută în Constituție, Petre Andrei accentuând că „libertatea cultului meu nu-mi impune ca să opresc libertatea cultului altuia”[55]. Adaugă, apoi, că această cerință este respectată și în alte state europene, de exemplu, Cehoslovacia, Iugoslavia, Ungaria, Prusia[56]. Argumentele formulate nu-l mulțumesc pe ultranaționalistul A. C. Cuza, acesta insistând că documentul nu reflectă „politica națională”. Petre Andrei îi răspunde, întărind că „național nu înseamnă naționalismul antisemit, exclusivist și degradant pentru noi”[57]. În plus, evidențiază că „atunci când li s-a interzis elevilor evrei de a urma școlile românești” rezultatele nu au fost cele dorite, elevii evrei izolându-se, înstrăinându-se[58]. Pe de altă parte, s-a constatat că „elevii evrei, care au urmat școlile noastre, vorbesc bine românește”[59]. Pe cale de consecință, ura împotriva evreilor este „păgubitoare” pentru statul român[60]. Evident, considerentele expuse nu sunt suficiente pentru a-l satisface pe Cuza, acesta stăruind că înscrisul încurajează „atitudinea obraznică a jidanilor”[61]. În consecință, circulara este o „dispoziție fantastică, enormă, de neînchipuit”[62], este o „măsură nechibzuită”, prin conținutul ei românii fiind „subordonați jidanilor”[63], lucru de altfel inadmisibil.
Ce se mai poate adăuga la sfârșitul acestei analize? Dacă ne referim la expunerile lui A. C. Cuza, dincolo de „sistemul științific” și de „tratarea metodică” a subiectelor, însușiri clamate aproape cu ocazia oricărei intervenții, ne copleșesc naționalismul exacerbat, antisemitismul, orbirea, limbajul agresiv, violența, punerea rațiunii și a bunului simț între paranteze. De remarcat este și faptul că aproape întotdeauna folosește în disputele sale cuvântul „jidan”, așadar sensul peiorativ și insultător al termenului evreu. Nici chiar atunci când i se cere, în calitate de Președinte, să impună renunțarea la pronunțarea în Camera Deputaților a cuvântului „jidan”, nu o face, argumentând că nu este vorba despre „o părere istorică”, ci despre „o părere particulară”[64]. În mod paradoxal, totul este susținut în numele binelui.
Dacă ne raportăm la alocuțiunile lui Petre Andrei, inteligența, ironia, vasta cultură, competența, gândirea critică, spiritul de justiție, demnitatea și talentul oratoric sunt doar câteva dintre calitățile ce le dau conținut și întemeiere. Altfel spus, savantul era ostil extremismului de orice fel și adept al nonviolenței, dar și împotriva diletantismului ori demagogiei, dovedindu-se un adversar redutabil pentru orice interlocutor. În altă ordine de idei, dacă ne referim la calitatea de profesor, potrivit mărturiilor lui Garabet Ibrăileanu, ținea „prelegeri frumoase și interesante” pentru studenți, aceștia fiind „entuziasmați de dânsul”[65]. Cu alte cuvinte, era un „profesor bun”, la cursurile sale participând între 200 și 300 de studenți[66].
Concluzie
Discursurile parlamentare (1929-1933) în general, dar mai ales cele în care apare disputa cu A. C. Cuza, implicit răspunsurile lui Petre Andrei vis-á-vis de antisemitismul unora dintre deputați, demonstrează, o dată în plus, că savantul nu a fost un „spectator indiferent” față de realitate, că nu era „numai o inteligență receptivă pură”, ci s-a gândit și la „ceea ce trebuie să fie, tinzând să înfăptuiască dorul său”[67]. Așadar, a depus toate eforturile în direcția concretizării idealurilor sale și promovării valorilor în care credea, fie acestea educative, etice, religioase, politice, juridice, economice, culturale etc., urmărind în mod constant interesul instituțiilor în care s-a aflat. Mai mult, considerând că idealurile urmărite merită orice sacrificiu, în momentul în care a constatat că „logica era pur și simplu dată peste cap” iar „anormalul luase locul normalului în viața cotidiană”[68], aflându-se între Scylla (abdicarea de la propriile convingeri) și Charybda (acceptarea umilinței), a ales să-și pună capăt zilelor, mai ales că, așa cum scrisese într-o scrisoare din 20 octombrie 1916, adresată lui Ion Petrovici, gândul morții nu-l neliniștea deloc[69].
Luând atitudine ori de câte ori situațiile o cereau și impunând standarde ridicate participanților la discuții, Petre Andrei demonstrează, o dată în plus, că „școala și cultura poporului trebuie să constituie punctul central al preocupărilor oamenilor de stat”[70]. Pe cale de consecință, intervențiile sale sunt o împletire reușită între cultură, inteligență și elocvență, pe de o parte, probitate, verticalitate și integritate, pe de altă parte, ilustrând perfect unul dintre principiile morale socratice, acordul între gând, vorbă și faptă. Așadar, se poate afirma că Petre Andrei se numără, cu siguranță, printre cei care fac parte din marea galerie a personalităților creatoare de cultură.
Bibliografie
ANDREI, Petre, Discursuri Parlamentare (1929-1933), Tomul VII, Partea a II-a, Volumul I, Editura Tipo Moldova, Iași, 2010.
ANDREI, Petre, „Despre ideal”, în Petre Andrei, Despre ideal. Despre fericire. Valorile estetice și teoria empatiei. Etica. Prelegeri. Instrucția publică, Tomul IV, Volumul I, Editura Tipo Moldova, Iași, 2010. pp. 7-27.
ANDREI, Petre, „Instrucția publică”, în Petre Andrei, Despre ideal. Despre fericire. Valorile estetice și teoria empatiei. Etica. Prelegeri. Instrucția publică, Tomul IV, Volumul I, Editura Tipo Moldova, Iași, 2010. pp. 237-276.
ANDREI, Petre & ANDREI, Petru P., Memorii și istorii, volum îngrijit de Sorin Bocancea, Editura Institutul European, Iași, 2022.
BESANÇON, Alain, Nenorocirea secolului. Despre comunism, nazism și unicitatea „Șoah”-ului, Editura Humanitas, București, 2007.
CLARK, Roland, Sfînta Tinerețe Legionară. Activismul fascist în România interbelică, Editura Polirom, Iași, 2015.
MANER, Hans-Christian, Parlamentarismul în România (1930-1940), Editura Enciclopedică, București, 2004.
ORNEA, Z., Anii treizeci. Extrema dreaptă românească, EST-Samuel Tastet Éditeur, București, 2008.
[1] Petre Andrei & Petru P. Andrei, Memorii și istorii, volum îngrijit de Sorin Bocancea, Editura Institutul European, Iași, 2022, p. 29.
[2] A acceptat funcția de ministru, după cum însuși mărturisește, „contra voinței și convingerii – de frică”. Ibidem, p. 154.
[3] Ibidem, p. 32.
[4] Petre Andrei, Discursuri Parlamentare (1929-1933), Tomul VI, Partea I, Volumul I, Editura Tipo Moldova, Iași, 2010 și Petre Andrei, Discursuri Parlamentare (1929-1933), Tomul VII, Partea a II-a, Volumul I, Editura Tipo Moldova, Iași, 2010.
[5] Hans-Christian Maner, Parlamentarismul în România (1930-1940), Editura Enciclopedică, București, 2004, p. 46.
[6] Ibidem, pp. 46-47.
[7] Petre Andrei, Discursuri Parlamentare (1929-1933), Tomul VII, Partea a II-a, Volumul I, Editura Tipo Moldova, Iași, 2010, p. 184.
[8] Alain Besançon, Nenorocirea secolului. Despre comunism, nazism și unicitatea „Șoah”-ului, Editura Humanitas, București, 2007, p. 103.
[9] Roland Clark, Sfînta Tinerețe Legionară. Activismul fascist în România interbelică, Editura Polirom, Iași, 2015, p. 203.
[10] Alain Besançon, op. cit., p. 17.
[11] Potrivit lui Roland Clark, op. cit., p. 27, la începutul secolului al XX-lea 2,5% dintre cârciumari și 21,1% din comercianți erau evrei.
[12] Z. Ornea, Anii treizeci. Extrema dreaptă românească, EST-Samuel Tastet Éditeur, București, 2008, p. 455.
[13] Ibidem, p. 458.
[14] Ibidem, p. 454.
[15] Roland Clark, op. cit., p. 41.
[16] Z. Ornea, op. cit., pp. 455-457.
[17] Alain Besançon, op. cit., p. 21.
[18] Z. Ornea, op. cit., p. 453.
[19] Petre Andrei, Discursuri Parlamentare (1929-1933), ed. cit., p. 118.
[20] Ibidem, p. 119.
[21] Ibidem, p. 120.
[22] Idem.
[23] Ibidem, p. 162.
[24] Ibidem, p. 140.
[25] Ibidem, p. 141.
[26] Ibidem, p. 143.
[27] Ibidem, p. 142.
[28] Economist, sociolog, politician, membru al PNȚ, asasinat de legionari în noiembrie 1940.
[29] Petre Andrei, Discursuri Parlamentare (1929-1933), ed. cit., p. 142.
[30] Ibidem, p. 140.
[31] Ibidem, p. 143.
[32] Eugen Mironescu era medic și profesor de dermatologie la Facultatea de Medicină din Iași (din 1921), scriitor (pseudonimul literar fiind Ioan I. Mironescu ) și deputat (din 1930, din partea Partidului Național-Țărănesc).
[33] Petre Andrei, Discursuri Parlamentare (1929-1933), ed. cit., p. 149.
[34] Ibidem.
[35] Jurist, profesor, scriitor, om politic și deputat de Soroca din partea P.N.Ț. La 4 aprilie 1930 și-a dat demisia din partid, de aici și acuzele lui A. C. Cuza.
[36] Petre Andrei, Discursuri Parlamentare (1929-1933), ed. cit., p. 164.
[37] Ibidem, p. 167.
[38] Jurist, publicist și scriitor, om politic evreu, deputat din partea P.N.Ț.
[39] Probabil s-a referit la Despre poporație. Statistica, teoria, politica ei. Studiu economic-politic (1899), lucrare premiată de Academia Română în 1900, considerată însă a fi un „plagiat grosolan și nerușinat” . A se vedea, în acest sens, Emanuel Socor, O rușine universitară. Plagiatul D-lui A. C. Cuza, Editura Revistei „Facla”, București, 1911, p. 6 și urm.
[40] Petre Andrei, Discursuri Parlamentare (1929-1933), ed. cit., pp. 167-168.
[41] Ibidem, p. 169.
[42] Ibidem, p. 183.
[43] Ibidem, p. 184.
[44] Roland Clark, op. cit., p. 21.
[45] Numerus clausus reprezintă procentul maximal de persoane aparținând unei rase/etnii care poate fi admis într-o instituție academică. La noi, pornindu-se de la deviza „România a românilor”, unii politicieni urmăreau în fapt creșterea participării românilor la viața publică și economică proporțional cu ponderea în totalul populației. În acest sens, încă din 1934 Alexandru Vaida-Voievod, membru al P.N.Ț, propusese introducerea lui „numerus valahicus”. Chestiunea s-a discutat un an mai târziu, chiar în cadrul unei ședințe a Comitetului Executiv al P.N.Ț. din februarie 1935, Vaida-Voievod revenind cu propunerea. Petre Andrei s-a numărat printre cei care au respins-o, anticipând pericolul vis-a-vis de stabilitatea țării. Pentru detalii, a se vedea Hans-Christian Maner, op. cit., pp. 152-153.
[46] Petre Andrei, Discursuri Parlamentare (1929-1933), ed. cit., pp. 185-186.
[47] Ibidem, p. 186.
[48] Filosof și eseist, om politic și diplomat, M. Ralea, deși a fost împotriva fascismului, după abdicarea Regelui Mihai I în 1947, a susținut comunismul.
[49] Petre Andrei, Discursuri Parlamentare (1929-1933), ed. cit., p. 186.
[50] Ibidem, p. 211.
[51] Ibidem, p. 212.
[52] Jurist de profesie, naționalistul Gheorghe Cuza a fost și ministru al Muncii în guvernul Goga-Cuza (29 decembrie 1937-10 februarie 1938), în această calitate luând decizii ce au avut un caracter xenofob și rasist. Astfel, toți funcționarii de origine etnică străină din administrațiile publice au fost înlocuiți cu funcționari români, iar medicii și avocații evrei atașați ministerelor au fost revocați.
[53] Petre Andrei, Discursuri Parlamentare (1929-1933), ed. cit, p. 442.
[54] Ibidem.
[55] Ibidem.
[56] Ibidem, p. 443.
[57] Ibidem, p. 444.
[58] Ibidem, p. 445.
[59] Ibidem, p. 444.
[60] Ibidem, p. 445.
[61] Ibidem, p. 446.
[62] Ibidem.
[63] Ibidem, p. 448.
[64] Ibidem, pp. 276-277.
[65] Petre Andrei & Petru P. Andrei, Memorii și istorii, ed. cit., p. 74.
[66] Ibidem, p. 69.
[67] Petre Andrei, „Despre ideal”, în op. cit, p. 8.
[68] Petre Andrei & Petru P. Andrei, Memorii și istorii, ed. cit., p. 33.
[69] Ibidem, p. 50.
[70] Petre Andrei, „Instrucția publică”, în op. cit., p. 238.
Vizualizare articol: [hits]