Petre Andrei contra fasciștilor din mediul academic

(Petre Andrei against fascists in academia)

Sorin BOCANCEA

Abstract

Romanian fascism was born within the walls of the University of Iasi, its promoter being Professor A. C. Cuza, who trained Corneliu Zelea Codreanu, who was to become the leader of the Romanian extreme right. In addition to his essay on fascism published in 1927, Petre Andrei took a stand against this political movement that had also emerged in Romanian academia. Petre Andrei was always at odds with the fascists, „cuziists” or „legionaries”. In what follows, I will present four moments of this tense relationship: the fascists’ attempt to block the young university student’s professional career, the dispute surrounding the murder of Zelea Codreanu, the conflict between the cuziist students and the medical professor Vasile Rășcanu, and the expulsion of the sociologist from teaching with the establishment of the legionary state.

Keywords: assassination, fascism, legionary movement, nationalism

            Introducere

Fascismul românesc a fost un curent ce s-a născut între zidurile Universității din Iași, mentorul acestuia fiind profesorul de economie politică A. C. Cuza, iar liderul politic cel mai important al mișcării fasciste a fost studentul și protejatul acestuia, Corneliu Zelea Codreanu. Începutul anilor ’20 ai secolului trecut a fost unul plin de violențe în universitatea ieșeană, acestea fiind generate de către adepții lui A. C. Cuza, adică de „cuziști”, tema principală a acestora fiind eliminarea profesorilor și a studenților evrei din Universitate. Tensiunile dintre cuziști și autorități au cunoscut un moment grav: asasinarea prefectului de poliție Manciu de către Corneliu Zelea Codreanu, în 1924. Cu acest eveniment, tensiunile din Universitate nu au scăzut, pentru că achitarea lui Codreanu i-a încurajat pe adepții săi.

Dacă este de notorietate faptul că Petre Andrei este autorul primului studiu despre fascism, pe care l-a publicat în 1927, și că l-a acuzat – atât în Senatul Universității, cât și în Parlamentul României – pe A. C. Cuza de faptul că a instigat la asasinarea prefectului, că este „asasinul moral”, puțin se știe despre alte conflicte pe care le-a avut sociologul cu reprezentanții cuziști din Universitatea ieșenă și cu legionarii din alte universități.

Am identificat patru momente ale relației tensionate dintre Petre Andrei și fasciștii din mediul academic: încercarea de blocare de către aceștia a carierei profesionale, disputa din jurul crimei lui Zelea Codreanu, intervenția în conflictul dintre studenții cuziști și profesorul Vasile Rășcanu și eliminarea sa din învățământ odată cu instaurarea statului legionar. Le voi prezenta în cele ce urmează.

1. Blocarea carierei profesionale

Petre Andrei a fost un elev eminent, obținând la admiterea la facultate singura bursă acordată în anul universitar 1910/1911. Imediat a fost remarcat de către sociologul Dimitrie Gusti și de filosoful Ion Petrovici, personalități care au contribuit decisiv la formarea lui. După absolvirea studiilor universitare, va primi postul de suplinitor la un curs liber de Enciclopedie filosofică și la un altul de Istoria filosofiei. În 1914, a plecat la studii în Germania, unde a urmat cursurile seminarului de Logică și istoria filosofiei de la Universitatea din Berlin, condus de A. Riehl, cursurile lui Wilhelm Wundt, Eduard Spranger, Ernst Cassirer și Karl Schmidt la Universitatea din Leipzig. La întoarcerea din Război, și-a susținut teza de doctorat (în 1919) apoi a funcționat ca profesor în învățământul secundar, până în 2023. Dar, concomitent, a fost suplinitor la cursul de Istorie a filosofiei – epoca kantiană, al profesorului Ion Petrovici, și la cel de Sociologie, al profesorului Dimitrie Gusti, ambii profesori fiind plecați la București unde ocupau demnități publice[1].

Sunt documente și mărturii care atestă faptul că prelegerile tânărului suplinitor se bucurau de un mare succes. Pe 29 noiembrie 1920, el a solicitat Amfiteatrul Facultății de Drept pentru a-și ține cursul de Istoria filosofiei moderne, „sălile de la Facultatea de litere fiind absolut neîncăpătoare” și Aula, pentru a ține cursul de Introducere în filosofie. Rectorul l-a direcționat spre Decanul de la Drept pentru amfiteatru și i-a respins cererea pentru Aulă^[2].

În legătură cu aceste cursuri au apărut probleme. Cei doi profesori l-au recomandat pentru titularizare dar, pe data de 28 decembrie 2020, Senatului Universității l-a propus pentru ocuparea catedrei de Istoria Filosofiei Antice, Etică și Sociologie, vacantă la Facultatea de Litere și Filosofie, pe un anume Garabet Aslan^[3]. Acest personaj era cunoscut pentru lucrările sale de popularizare a filosofiei, dar cel mai important atu al lui era faptul că era susținut de către gruparea cuzistă din Senatul universitar. Șeful comisiei de propunere era Prof. Ion Găvănescul, care era lider cuzist la Facultatea de Litere și Filosofie, ce reușise să aibă de partea sa următorii membri ai senatului: Al. Philippide, Ilie Bărbulescu și Orest Tafrali.

Problema în cazul acestei propruneri era că ea elimina calea concursului pentru post, accesând calea extraordinară a recomandării în baza articolului 81 din Legea educației, ce permitea titularizarea fără concurs în cazul unor somități în materie. Or, nici Aslan și nici Petre Andrei nu îndeplineau pe atunci această condiție: primul, la o vârstă matură, nu dovedise nimic; al doilea era prea tânăr pentru a avea o operă, dar dovedise calități remarcabile atât în cercetare, cât și la catedră. De aceea, se impunea organizarea unui concurs. Pentru că susținătorii lui Aslan știau că în cazul unui concurs Petre Andrei ar fi dovedit că este mai bun, au ales calea numirii în mod excepțional.

Pe 29 decembrie 2020, Ion Petrovici îi va scrie Rectorului o scrisoare în care va protesta față de această propunere, arătând că „Până acum nici unul dintre candidați nu se ridică în mod sigur și indiscutabil deasupra celorlalți, ceeace s-a văzut cu ocazia nesfârșitei controverse care a fost la suplinirea catedrei. În sfârșit, atunci când s-a încredințat această suplinire colegului nostru, D^l Găvănescul, a fost un fel de înțelegere între noi… ca concursul să hotărască rezultatul, arătând care este cel mai destoinic”^[4]. Pe această scrisoare, Prorectorul Traian Bratu a pus următoarea rezoluție: „Se va citi spre știință în ședința Senatului unit cu colegiul și se va anexa la dosar”.

Pe 30 decembrie 1920, „Societatea studenților în Litere și Filosofie” a depus la decanat un memoriu^[5] în care a arătat că Art. 81 este doar pentru „cazuri excepționale de savanți”: „Pentru celelalte cazuri socotim examenul și cercetarea lucrărilor de către o comisie de specialiști drept singurul criteriu de apreciere – acesta fiind și o garanție împotriva amestecului influențelor politice în viața universitară”.

Pe 31 decembrie 1920, Petre Andrei va depune la rectorat o contestație^[6], arătând printre altele că, din momentul în care și-a depus dosarul de concurs până atunci a apărut propunerea pentru funcție a lui Garabet Aslan, conform Art. 81 din lege. Însă, arată Petre Andrei, „D^l profesor Bărbulescu mi-a declarat, nu de prea multă vreme, că nu știe ce valoare au lucrările D^lui Aslan. […]  Dintre specialiștii în disciplinele filosofice ale catedrei vacante, cel mai autorizat, D^l Gusti… împreună cu D^l Petrovici, specialistul autorizat în materie de istoria filosofiei, i-au refuzat D^lui Aslan chiar suplinirea catedrei vacante. Aceleași lucrări de valoare ale D^lui Aslan i-au adus respingerea dela toate catedrele la care a concurat până acum. […] Referitor la reputația științifică a D^lui Aslan, nu știu dacă onorații Domni Profesori semnatari ai propunerii sus numite au cunoștință de faptul ca D^l Aslan a fost prins copiind la examenul de capacitate pentru cursul secundar și eliminat din examen. […] Având în vedere și această fraudă, Dⁿⁱⁱ Profesori ai Facultății de Litere au contestat D^lui Aslan dreptul de a intra în Universitate. Ba ceva și mai mult, D^l Profesor Găvănescul, actual semnatar al propunerii aplicării art. 81 pentru D^l Aslan, a scris cu propria sa mână rapoarte către Minister, cerând înlăturarea D^lui Aslan. […] Măsurarea forțelor științifice nu poate fi o înjosire și o scădere a nimănui, iar pentru Universitate e un mijloc de a face o și mai bună selecție. […] În ceea ce mă privește: sunt într-adevăr tânăr – am abia 30 de ani. Dar ce înseamnă a fi tânăr în știință? Desigur a fi nepregătit. Se poate spune acest lucru apriori, fără vreo cercetare? Țin de trei ani cursuri libere la Facultatea de Litere, unde cred că am adus un real folos studenților. […] În privința titlurilor și lucrărilor mele științifice va trebui să se pronunțe comisia însărcinată special cu aceasta, dacă se va admite concursul”.

Pe 4 ianuarie 1921, a avut loc ședința comună a Senatului și a Consiliului Facultății de Litere și Filosofie, prezidată de Prorectorul Traian Bratu, care a citit propunerea celor 4 profesori, telegrama lui Ion Petrovici și memoriul lui Petre Andrei. Iată câteva declarații ale participanților la acea ședință, așa cum sunt consemnate în procesul verbal^[7]. Garabet Ibrăileanu respinge cererea studenților, arătând că ei nu trebuie să interfereze într-un concurs. Și continuă: „La noi la Facultatea de Litere știu că majoritatea colegilor au fost, până în ajunul acestei propuneri din principiu, contra Art. 81 din Lege. […] Atunci, D^l Philippide, veneratul nostru coleg, era în schimb dușmanul ireductibil în contra acestui articol, nu-l admitea sub nici un motiv; și era pentru concurs, ceea ce cer și eu acum. Astăzi, D^sa e pentru acest articol. Nu știu dacă D^sa a citit sau nu lucrările acestui candidat, pe care eu mărturisesc că nu l-am citit decât în parte. – Ca să spun drept, mărturisesc că nu l-am citit nici eu, dar m-a convins colegul nostru I. Găvănescul, care e specialist și cunoaște toate lucrările D^lui Aslan” – a răspuns Philippide. Ibrăileanu continuă: „Pe lângă D^l Aslan mai există cel puțin un concurent, D^l Andrei, care în octombrie trecut, când a fost vorba de suplinirea catedrei a avut în favoarea sa opinia majorității Facutății de Litere… Dⁿⁱⁱ Gusti și Petrovici au adus elogii științei și metodei D^lui Andrei. Cât despre calitățile didactice ale D^lui Andrei, s-a dovedit că e unul dintre cei mai talentați profesori prin prelegerile și lecțiile sale de seminar și prin conferințele publice”.

A intervenit Orest Tafrali, care l-a elogiat pe Aslan, arătând că Petre Andrei nu are operă și, drept urmare, ar trebui să se considere că există doar un singur candidat: „De altfel, D^l  G. Aslan știe grecește, fiind un absolvent al Liceului clasic, și a urmat și la Paris cursuri de limba greacă veche. Pe când D^l P. Andrei este absolvent al Liceului militar. Nu se poate admite ca un Profesor de Istoria Filosofiei antice să nu știe grecește cel puțin atât cât să poată controla măcar traducerile, foarte deseori greșite”. Ideea că ar exista un singur candidat va fi susținută și de Găvănescul, care arată că, deși sunt doi candidați, Catedra poate decide să nu organizeze concurs ci să recurgă la Art. 81. Și I. Bărbulescu s-a raliat poziției susținătorilor lui Aslan, arătând punctele tari ale candidatului Aslan: este „diplomat al Școalei «Ecole des Hautes etudes din Paris»”, are 17 cărți, chiar dacă unele sunt de popularizare a științei, recunoscute în recenzii ale autorilor străini, e Docent de mai mulți ani, fiind recomandat la mai multe catedre. Andrei nu avea nimic din toate acestea. În timpul discursului lui Bărbulescu, Garabet Ibrăileanu, Leon Cosmovici și C. Popovici au păsărit sala, lăsând ședința fără cvorum.  

A urmat discursul Prorectorului Traian Bratu, care a demontat toate argumentele pro-Aslan și a propus organizarea concursului. După aceste dispute, Senatul universitar „cu o majoritate de șase (6) din unsprezece (11), care au fost prezenți la începutul ședinței, și de (6) șase din opt (8) rămași prezenți în momentul votului, 4 (patru) din Consiliul Facultăței și 4 (patru) din Senat” hotărăște titularizarea lui Aslan. Au votat „pentru” I. Găvănescul, A. Philippide, O Tafrali, I. Bărbulescu, D. Alexandrescu și D^r Bacaloglu; „contra” a votat Bratu și s-a abținut Prof. D^r Demetriade.

Pentru că a apărut problema legitimității votului, de a doua zi, când s-a pus problema semnării procesului verbal, au început să apară formulate opinii separate^[8]. Unii au susținut că votul e corect, alții l-au respins. Unul dintre absenți, Leon Cosmovici, a notat: „Față de cele desfășurate cu prilejul acestei recomandări, sunt dator să mărturisesc cele ce îndelungata mea experiență mi-a arătat: Art. 81 din Lege a dat prilejul să răsară numai somități. În schimb, a înădușit elemente didactice, elementele cu caracter de care avem atâta nevoie. Deci, sunt contra acestui articol”. Traian Bratu a formulat observații tehnice^[9], printre care valabilitatea votului lui D. Alexandrescu, ce ar fi reprezentat votul celor de la Drept și care s-a opus Art. 81: „Membrii Senatului universitar, în număr de 7 din 9, au fost prezenți la ședință până aproape de sfârșitul ei când, prin plecarea a trei membri, Senatul a rămas descomplectat, rămânând numai 4 din 9 (sau 8) membri. E valabil votul dat după această descomplectare? Și e destul ca pentru o recomandare în baza Art. 81 din lege să voteze o majoritate de 4 contra 3 din o facultate și deabia încă doi membri ai unui senat compus, în afară de reprezentanții acelei facultăți, din 7 membri, pentru ca acea numire să fie posibilă? Aceasta să fi fost intenția legiuitorului, acesta să fie spiritul legii?” În opinia separată, Bratu reia cu noi dovezi argumentele sale împotriva lui Găvănescul, iar acesta din urmă îi dă replici în scris.

În cotidianul Opinia de pe 1 ianuarie 1921, apărea următoarea știre[10]: „Unele ziare au anunțat că membrii consiliului profesoral al facultății de litere, însărcinați cu cercetarea lucrărilor, s-a pronunțat pentru recomandarea d-lui G. Aslan, pe temeiul art. 81. Or, pentru ca să se vază că înșiși profesorii universitari iau în derâdere acest articol, care prevede lucrări de valoare în specialitate, vom releva că pe când patru profesori de la facultatea de litere se pronunță pentru numirea d-lui Aslan ca profesor, consiliul profesoral în complectul lui a respins în repetate rânduri pe același d. Aslan când solicita supliniri de catedre. Și iarăși se cuvine a sublinia că între argumentele pentru care se propune numirea este și acel că d. Aslan a luptat la Paris pentru cauza națională – argument semnat și de d. Bărbulescu. O mai proastă aplicare a art. 81 nici că se putea”. Iar în același ziar, de pe 5 ianuarie, a apărut următoarea știre[11]: „Aflăm că un număr de profesori cere convocarea Marelui Colegiu Universitar pentru a protesta contra recomandărei pe baza art. 81 a d-lui G. Aslan la catedra de etică și sociologie. E primul caz când un candidat respins la 7 concursuri, eliminat dintr-un examen de capacitate pentru cursul secundar deoarece a fost prins copiind e recomandat ca savant la profesoratul universitar”. Iar pe 6 ianaurie apărea știrea că va avea loc ședința și că „unii membri ai Senatului vor vota pentru d. Aslan, întrucât acesta fiind subdirector al învățământului superior a promis că în viitorul buget va face să se înscrie subvenții pentru unele laboratorii”[12].

Pentru data de 6 ianuarie 1921, s-a convocat o întâlnire a Marelui Colegiu Universitar, dar nu s-a întrunit cvorumul. Totuși, cei 19 profesori prezenți au avut o dezbatere, prezidată de Prorectorul A. C. Cuza, în care s-a decis elaborarea unui memoriu care să dezaprobe recomandarea adoptată de Senat. În procesul verbal^[13] al acelei întâlniri se ia distanță față de opinia exprimată de Tafrali în presă și „se exprimă regretul că Prof. Găvănescul nu a venit la întrunire pentru a explica motivul inițierii acelei recomandări. Se arată că «D^l Philippide a recunoscut cu toată franchețea înaintea Senatului că D^sa, necitind lucrările candidaților, s-a lăsat convins în judecata sa de o apreciere personală; iar celălalt, D^l Profesor Bărbulescu, a menționat în cursul deliberării noastre că între D^sa și Dⁿⁱⁱ Găvănescul și Aslan existase un conflict de ordin sufletesc și așa fiind ne e permis, fără a ne îndoi de sinceritatea colegului nostru, să ne întrebăm dacă judecata sa n-a putut să fie și mai inconștient impresionată de acest conflict și dacă n-ar fi fost mai prudent din partea sa să se abțină de a participa la această judecată. Mai constatăm că votul Senatului s-a dat după ce, prin retragerea din ședință a trei domni profesori, Senatul descompletându-se, nemaiavând un număr legal pentru a putea delibera, astfel că ședința trebuia reluată”. De asemenea, se mai constată ilegalitatea votului lui Dimitrie Alexandrescu, despre care s-a spus că a fost adus special de la gară pentru a vota în numele celor de la Drept. Pe 16 ianuarie 1920, acesta a depus la Rectorat documentul Contra Protest la Protest^[14], în care respinge acuzația și practica veche de a numi pe baza Art. 81: „Dar oare pentru prima oară s-au recomandat și la Iași și la București Profesori titulari în baza acestui nenorocit text? Mai toți Profesorii au fost numiți titulari în baza Art. 81. Căci mai bine de 20 de ani nu s-a ținut nici un concurs. Și cu toate astea marele Colegiu n-a găsit cale să protesteze contra vreunei numiri. Ca și cum până acum nu s-ar fi numit decât savanți de mâna întâi. Până astăzi toate numirile au fost deci minunate. Numai cu ocazia recomandării D^lui Aslan Marele Colegiu s-a deșteptat și a devenit un apărător al concursului!”.

Pe 22 ianuarie 1920, Centrul Studențesc din Iași a trimis la Minister un memoriu^[15] în care respinge aplicarea Art. 81, iar pe 24 ianuarie cei patru propunători, cărora li s-a alăturat și C. Bacaloglu, au venit cu o replică la memoriul propus de Matei Cantacuzino pe 6 ianuarie, pe care A. C. Cuza refuzase să-l semneze. În document^[16], ei condamnă tendința Marelui Colegiu Universitar de a se substitui senatului: „opunem stăruințelor și speculațiilor juridice ale Domnului Matei Cantacuzinon autoritatea științifică necontestată în materia dreptului a D^lui Dimitrie Alexandrescu și atitudinea hotărâtă a colegilor noștri de la Facultatea de Drept, Dⁿⁱⁱ A. C. Cuza și P. Dragomirescu, care deși au asistat la discuție au refuzat de a subscrie momoriul D^lui M. Cantacuzino”. Se reiau apoi argumentele lui Găvănescul, chiar în stilul lui, ceea ce mă face să conchid că el era autorul documentului[17].

Ca urmare a contestațiilor, Garabet Aslan nu va fi confirmat pe post, ci va suplini la Facultatea de Drept, unde era decan A. C. Cuza, iar Petre Andei va suplini mai departe la catedra disputată până în toamna lui 1922.

Calea deschisă de Art. 81 va mai fi utilizată cu puțin timp înainte de numirea lui Petre Andrei tot la Facultatea de Litere și Filosofie, în cazul profesorului D. Șerban, fapt ce stârnise un mare scandal. De fapt, la titularizările pe post intrau în joc grupările politice, în contextul unui conflict între reprezentanții în senatul universitar ai Facultății de Drept cu rectorul. Într-un articol din Adevărul[18], se arăta că la numirea de către senat a lui D. Șerban, din 9 membri ai senatului ar fi participat doar 4. În replică, D. Șerban trimite o scrisoare redacției și arată că senatul funcționează doar cu 7 membri, ca urmare a abținerii de la lucrări a celor de la Facultatea de Drept, ca urmare a conflictului cu rectorul, astfel încât votul celor 4 ar fi constituit majoritatea necesară, pentru că regulamentul prevedea că la a doua convocare (cum era cazul) ședința senatului este statutară indiferent de numărul participanților. Iar, după cum arată candidatul în dreptul la replică, propunerea sa a venit din partea unor profesori ce făceau parte din partide diferite: Ioan Petrovici (fost ministru în guvernul Averescu), Ioan Borcea (fost ministru în guvernul țărănist), I. Bărbulescu (fost senator în guvernul Marghiloman) și Demetriade (senator liberal). Restul profesorilor, care au refuzat prezența la ședință, nu aveau culoare politică. Autorul articolului amintește că D. Șerban s-ar fi înscris în partidul liberal și în clubul liberal ieșean, alături de profesorul Orest Tafrali, cu trei zile înainte de numire.

În ședința comună a Senatului și a Consiliului Facultății de Litere și Filosofie din 31 octombrie 1922, Ioan Petrovici a dat citire unui memoriu în care l-a recomandat pe Petre Andrei pentru funcția de profesor, conform Art. 81 din Lege, în condițiile în care Aslan nu s-a mai prezentat la concurs[19]. Singurul vot împotrivă a fost al lui Găvănescul, care a acuzat graba cu care s-a făcut ședința, în condițiile în care termenul pentru susținerea concursului era până la 1 decembrie. Apoi, el acuză faptul că pentru numirea lui Petre Andrei se recurge la aceeași cale care a fost respinsă cu doi ani înainte, adică activarea Art. 81 din Lege, în condițiile în care ar mai fi putut candida suplinitorul Fedeleș. În fine, reia teza că Petre Andrei nu ar cunoaște limbile clasice. În replică, Petrovici a arătat că graba recomandării este cauzată de începerea anului universitar, fiind necesar ca postul să fie ocupat de un titular de la începutul anului, iar „superioritatea D-lui Andrei ne-a părut așa de manifestă, încât concursul apare ca superfluitate care amână degeaba și – date fiind moravurile – poate chiar zădărnicește”, a arătat Petrovici. A intervenit și Garabet Ibrăileanu, care a arătat că concursul nu a avut loc cu doi ani înainte, deși Petre Andrei insistase pentru susținerea lui, pentru că însuși Găvănescul nu a convocat comisia. Apoi, nimeni nu l-a examinat pe Petre Andrei să vadă nivelul cunoștințelor lui în limbi clasice. „Dacă n-ar ști grecește, D-l Andrei n-ar fi insistat așa de mult să se prezinte la concurs – ca să cadă. De ce nu l-ați chemat la concurs ca să constatați dacă știe ori nu știe grecește? Ați fi văzut că știe”. Cât îl privește pe Fedeleș, acela nu avea nicio lucrare în domeniile catedrei. Găvănescul s-a disculpat astfel: „O cauză de întârziere a fost că nu s-a comunicat Președintelui din timp numele candidaților înscriși, cu scrierile și titlurile lor. Lista era la decanat. Decanul care trebuia s-o înainteze președintelui era însuși D-l Ibrăileanu. A voit D-sa zădărnicirea concursului? Nu cred. O altă cauză a fost că s-a întârziat răspunsul cerut de la Minister asupra protestului îndreptat de D-l O. Tafrali, și Ministerului și Președintelui comisiei, în contra legalității comisie examinatoare. Pentru aceasta eu mi-am dat motivat demisia din președinție”. A intervenit și Traian Bratu, care a declarat următoarele: „Acum doi ani am fost pentru concurs și am semnat pentru Art. 81. Din cei doi concurenți de atunci, D-l Aslan a suplinit la Facultatea de Drept, se știe cum și cu ce succes, iar D-l Andrei a lucrat publicând lucrări de valoare și a suplinit o catedră cu un succes cum rar se vede, rezultatele au dovedit ce-au produs fiecare dintre candidați – deci, pentru mine concursul a avut loc. De aceea am semnat acum memoriul”. În fine, mai redau declarația lui Ilie Bărbulescu: „Țin să lămuresc că atitudinea mea nu e în contrazicere cu aceea de acum doi ani. Credeam atunci că D-l Aslan întrunea codițiunile de superioritate, acum însă, după ce D-l Aslan mi-a declarat astă vară că nici nu se prezintă la concurs, recunosc că D-l Andrei este în ascensiune continuă, că are lucrări de valoare și merită să fie recomandat”.

Au votat pentru recomandare: Ioan Petrovici, Alexandru Philippide, Dr. Demetriade, I. Borcea, P. Bogdan, I. Bărbulescu, G. Ibrăileanu, G. Pascu și Traian Bratu. A votat împotrivă doar Ion Găvănescul.

Știrea cu rezultatul va apărea în ziarul Mișcarea, din 3 noiembrie 2022[20]: „Senatul universitar împreună cu Consiliul Facultății de litere a recomandat pe d. prof. P. Andrei profesor titular la catedra de sociologie și etică, rămasă vacantă prim plecarea d-lui prof. Dim. Gusti”.

Ședința în care s-a adoptat recomandarea s-a desfășurat într-o atmosferă foarte tensionată din Universitate, fiind de notorietate conflictul dintre decanul A. C. Cuza și rectorul Traian Bratu. Redau câteva știri relevante din presa vremii. Chiar în ziua în care a avut loc ședința, în ziarul Adevărul apăreau știri cu privire la mișcările antisemite din Moldova: „guvernul s-a convins că nu se poate face ordine într-o facultate unde decanul face huliganism și în licee unde directorii fac toată ziua antisemitism. […] Depinde și de energia guvernului precum și de tactul și patriotismul elementelor de ordine, românești și evreiești, pentru ca jocul sinistrului huligan să nu reușească”^[21]. Într-un alt articol^[22], se remarcă faptul că scandalurile din universitatea ieșeană apar în perioada în care A. C. Cuza își fixează examenele, unii studenți recurgând la gesturi antisemite pentru a-i face pe plac în sesiune. „Cât despre activitatea școlară, se știe ce se petrece la Universitatea ieșeană de când d. Cuza a ajuns decanul Facultăței de drept. Un scandal fără nume, care merge până acolo că decanul nu iscălește anumite hârtii fiindcă ele au fost inscălite de actualul rector, Traian Bratu. Decât un lucru. Toate acestea erau posibile atâta vreme cât un anumit număr de profesori de la facultatea de drept – supuși injoncțiunilor guvernului – îl susțineau. Astăzi se poate spune că lucrurile au cam luat sfârșit. Guvernul fiind contra d-lui Cuza, profesorii în chestie i-au retras concursul. Și astfel d. Cuza va pleca de la facultatea juridică și întreaga administrație a Universității ieșene va încerca o modificare. D. Bratu, rectorul, este gata să se demită din moment ce d. Cuza este scos de la decanat. Cu chipul acesta se speră că ordinea va putea fi reîntronată iar d. Cuza va fi silit să-și curme nenorocita sa activitate școlară, ceea ce va influența desigur și mai nenorocitei d-sale activități axtrașcolare”.

Editorialul Opiniei din 1 noiembrie 1922 se intitula „Salvați Universitățile! Trebuiește o altă normă în ce privește recrutarea corpului profesoral”[23], cu referire la numirea lui N. Șerban. În Opinia din 2 noiembrie 29022[24], apărea știrea referitoare la acțiunile violente ale lui A. C. Cuza și la intenția guvernului de a-l da afară din universitate. De asemenea, apărea și ideea că rectorul Bratu va demisiona ca urmare a numirii ilegale a profesorului N. Șerban. Ideea demisiei lui Bratu este respinsă de Lupta, arătând că aceasta ar fi dorința cuziștilor. De asemenea, în ediția de pe 5 noiembrie 1922^[25], se arată că Bratu a avut o întrevdere cu Ministrul Anghelescu și că s-a decis un arbitraj, în care vor fi trei arbitri: unul al Ministerului, unul al Rectoratului și altul al Facultății de Drept.

Opozanții lui Petre Andrei au încercat mai departe să-i blocheze numirea de către Ministerul Educației, cea mai mare campanie ducând-o ziarul Neamul Românesc, condus de Nicolae Iorga, fost partener politic al lui A. C. Cuza. Nu au reușit, pentru că nici Petre Andrei nu a fost singur.

Pe 15 noiembrie 1922^[26], el îi va scrie lui Ioan Petrovici, din București, următoarele: „Vă scriu pe hârtie rose, deși nu sunt deloc pe rose, căci astăzi am fost la Ministru, care nu era deloc bucuros. Burileanu l-a făcut pe D^l Anghelescu să găsească o formulă de salvare pentru el și anume: legea prevede un termen de două luni, deci pronunțarea nu se poate face decât după trecerea acestui termen. La obiecțiunea mea că aceste două luni sunt un termen extinctiv pentru dreptul candidaților de a se înscrie la un eventual concurs și nicidecum un termen suspensiv pentru Ministru, el mi-a răspuns că poate facultatea va mai face vreo recomandare. A adăugat chiar faptul că dl. Tăușanu a cerut prin petiție (!) să fie recomandat cu art. 81 și că s-a expediat la Iași cererea sa. I-am răspuns că acest articol nu se aplică în urma cererilor prin petiție, ci e o chemare a facultății. Totul a fost zadarnic. Am dat dosarul la înregistrare și acum dl Burileanu va decide. D^l Valaori mi-a spus personal că Tafrali i-a comunicat că eu nu știu nici grecește, nici latinește și că, prin urmare, nu sunt bun pentru istoria filosofiei vechi. I-am răspuns cu indignare că acestea sunt infamii, că știu grecește, că am audiat și pe Willlamowitz. Valaori a rămas foarte surprins de aceasta și un moment chiar indignat. Dar totul e nebulos și amenințător. Ministrul pare foarte puțin inteligent și foarte influențabil în același timp. Deși a fost politicos cu mine, totuși a fost tranșant. Când i-am amintit că numirea lui Șerban s-a făcut în 4 zile, Ministrul a tăcut molcom. Burileanu îndârjit, prost și plecat ca o slugă, mă privea cu ochi dușmani și pomenea mereu că sunt mai mulți concurenți – adică, doi (probabil Fedeleș, pe lângă Tăușanu, care nici nu poate concura pentru că nu e doctor). Cum vedeți, totul merge foarte rău. I-am telegrafiat lui Nenea Țoțu[27] [C. Meissner – S. B.] că presența D^voastră va fi foarte necesară, că poate l-ați face să înțeleagă și pe Ministrul Instrucțiunei legea Învățământului!”.

Pe 16 noiembrie 2022, în Neamul Românesc, Nicolae Iorga publică un editorial în care deplânge situația din Iași și, mai exact, din Universitate: „Profesori scot în fața studenților cel mai murdar și mai stupid pamflet, bun de a fi cetit uneori în salonul caselor de prostituție: «Arhiva» tovărășiei Bărbulescu-Pascu, care va rămânea o rușine a timpului. Decanul de la Drept se luptă de moarte cu rectorul Universității. Senatul a devenit teatrul unei lupte ridicule pe de o parte, odioase pe de alta. Recomandațiile de profesori stârnesc între marii învățători ai tineretului formidabile furtuni, care aduc cu dânsele până aici mirosul greu al intrigilor de acolo. Trădarea de partie e cântărită la Universitate cu miligramul considerațiilor metafisice și apostolul desertării e chemat la catedră de poporul suveran al colegilor săi cari i-or fi sămănând în conștiința despre datoria față de țară”[28]. În pagina a doua a ziarului, aflăm cine este „apostolul desertării” din următorul avertisment[29]: „Atragem atenția Ministerului de Instrucție asupra intervenției ilegale a Facultății de Litere și Filosofie din Iași, recomandând pe baza art. 81 din legea învățământului superior pe d. P. Andrei, fost șeful censurei germane la Iași și care a fost respins de comisia instituită pentru examinarea candidaților la catedra de Istoria filosofiei grecești, etică și sociologie pe motiv că nu posedă limba și cultura clasică. Nu credem că d. ministru al Instrucției va nesocoti interesele culturii în primul loc și demnitatea națională prin recomandarea acestui domn”. Afirmația lansată de Tafrali și repetată de Găvănescul cu privire la necunoașterea de către Petre Andrei a limbilor clasice a prins aripi.

În Adevărul de pe 17 noiembrie 1922, apărea o știre[30] în care se arăta că la examen s-au înscris „doi candidați: d-nii G. Aslan și P. Andrei, pe cari comisia i-a respins, cupă cum motivează raportul d-lui Burileanu, fiindcă nu întrunesc condițiile cerute pentru ocuparea unei catedre de filosofie antică și etică, deoarece ambii nu posedă limbile clasice nici cultura clasică… Așadar examenul nu s-a mai susținut, deoarece candidații nu întruneau măcar condițiile de a se prezenta la un astfel de examen. Ba, mai mult, ministerul anunță un nou examen, fixând termenul de înscriere până la 1 decembrie 1922. Până aici suntem în perfectă legalitate. Iată că intervine însă în ultimul timp o recomandație a facultății de litere și filosofie de la Iași, prin care propune în baza art. 81 pe d. P. Andrei ca profesor. Se afirmă că d. Andrei va fi numit pe baza acestei recomandări Suntem în drept să pretindem ca înainte de efectuarea numirii să se studieze bine dacă au fost îndeplinite condițiile legale, pentru ca să nu se repete cele petrecute în ultimul timp și cari au făcut pe d. N. Iorga să scrie că «recomandațiile de profesori stârnesc între marii învățători ai tineretului formidabile furtuni, care aduc cu dânsele până aici mirosul greu al intrigilor de acolo»”. Deci, la București ajunsese informația că niciunul dintre candidați nu ar cunoaște limbile clasice; or, cu doi ani înainte, Tafrali susținuse că Aslan ar fi cunoscător al acestora. Apoi, se susținea că nu a mai avut loc concursul din această cauză, însă realitatea a fost că Aslan nu s-a mai prezentat la concurs, așa cum îi spusese și lui Bărbulescu.

Pe 17 noiembrie 1922^[31], Petre Andrei îi va scrie lui Constantin Meissner următoarele: „Nici nu mi-am putut închipui o luptă mai sălbatecă ca aceasta de acum. Tăușanu, redactor la Viitorul, l-a imobilizat pe Vintilă Brătianu și întreaga redacție a gazetei. Anghelescu nu știe ce să facă; Tafrali e de trei zile aici și intrighează pretutindeni. Au început campania prin presă, în cel mai meschin mod. Ieri a și apărut un articol în Adevărul, în care mă atacă spunând că în mod ilegal facultatea m-a recomandat. De asemenea, în Neamul Românesc – cu data de vineri 17 c: «Atragem atenția Ministrului de instrucție asupra intervenției ilegale a facultății de Litere și Filosofie din Iași, recomandând pe baza art. 81 din legea învățământului superior pe d. P. Andrei, fost șeful censurei germane la Iași și care a fost respins de comisia instituită pentru examenul candidaților la catedra de Istoria filosofiei grecești, etică și sociolgie pentru că nu posedă limba și cultura clasică. Nu credem că d. Ministru al Instrucției va nesocoti interesele culturii în primul loc și demnitatea națională prin recomandarea acestui domn». Totul e scris cu litere cursive și Iorga are influență asupra lui Anghelescu.

Pe de altă parte, Tafrali lucrează cu ambasada franceză, el a declarat unui prieten al meu – necunoscând raporturile noastre – că va uza de orice mijloace pentru a împiedica numirea mea. La gazetă, afară de Neamul Românesc, am oprit eu campania. Chestia cea grea e faptul că Tăușanu e susținut de Vintilă Brătianu, pe care redactorii de la Viitorul l-au amenințat cu demisia. Pe de altă parte, Mârzescu a declarat – după spusele unora – că pe această chestie își dă demisia din guvern. Așa că pe această temă se naște conflictul V. Brătianu-Mârzescu. După unele versiuni, luni va veni această chestie în Consiliul de Miniștri. Vă rog nu spuneți absolut nimănui de aceste lucruri, dar absolut nimănui.

Nota lui Iorga îmi face un rău colosal. Șerban a trimis telegrama care l-a impresionat pe Anghelescu, care crede că Tăușanu este absolut exclus, dacă ar da și Minea o astfel de telegramă ar fi excelent. Gusti i-a telegrafiat astă seară lui Minea în acest sens. Ministrul Anghelescu a rămas deci pe al doilea plan, deși ar trebui să hotărască.

Nu știu ce va mai fi luni, dar simt că nu mai pot. De nu m-ar reține dragostea nemăsurată de ai mei, aș sfârși-o bucuros, căci sunt profund desgustat și surescitat. Trăiesc într-o enervare continuă și duc o luptă inegală; mă mir eu însumi de unde mai am energie. Nervii mei se duc însă treptat și întunerecul îmi cuprinde sufletul, simt parcă și eu chemarea nopții, cum spunea Steuermann. Îmi vine să urlu de durere și nicăieri nici o dreptate și bunătate căci în această Sodoma câțiva prieteni au intervenit și ei pe la gazete și sper că ele vor tăcea, dar totul era aranjat pentru atac: la Adevărul pe tema că sunt cuzist (vedeți ce insinuații) și că Cuza vrea să mă introducă în facultate pentru a-și spori clica, la Lupta pe tema că sunt mârzescian, la Universul pe tema germanofiliei, la Îndreptarea pe tema politicii liberale, la Epoca nu știu pe ce temă (la această gazetă nici că am fost). Cad zdrobit de oboseală și aștept cu nerăbdare trecerea nopții. E ceasul 2 și mai sunt 6-7 ceasuri până să pot reîncepe goana. Numai de ar rezista Mârzescu până la urmă!”.

Atacurile vor continua. Astfel, în ziarul Neamul Românesc de pe 19 noiembrie 2022^[32], se reia avertismentul la adresa Ministrului Anghelescu: „Suntem nevoiți să revenim asupra propunerii de numire ca profesor la catedra de Istoria filosofiei grecești, etică și sociologie, de la Universitatea din Iași, a d-lui P. Andrei, care, pentru a-și asigura un titlu pe care nu-l poate onora cu știința persoana și autoritatea d-sale, a recurs la ultimul mijloc: înscrierea în partidul liberal, nădăjduind ca măcar astfel să fie numit. Cunoaștem pe d. Ministru al Instrucției ca om de o desosebită corectitudine și nu credem că se va lăsa influențat și înșelat de astfel de tertipuri. Cerem pentru cinstea catedrei și culturii noastre – concurs”.

Până la urmă, Petre Andrei va avea câștig de cauză. Cu Iorga se va mai întâlni când va fi Ministru, însă nu în condițiuni agreabile, după cum vom vedea. Memoriile lui Petru P. Andrei ne lămuresc asupra diferendului dintre cei doi: „L-am cunoscut şi direct, ducându-mă cu tata la Vălenii de Munte, ori altă dată, când a fost el la noi, aici, în casă. Andrei şi Iorga au fost însă multă vreme în disensiune. De altfel, a fost şi un moment când Iorga devenise complet ostil faţă de tata. Asta s-a întâmplat când tata, rănit pe front, se afla în convalescenţă la Spitalul Militar. Atunci a fost trecut la Cenzură şi tot atunci a fugit Carol al II-lea cu Zizi Lambrino la Odessa. Tata primise ordin să nu publice nimic despre ea. Mai ales în situaţia în care, Carol al II-lea comandant de regiment fiind, totul lua înfăţişarea unui act de dezertare. Iorga a scris un articol fulminant că prinţul moştenitor a fugit din ţară din motive amoroase. Tata, potrivit ordinului, a cenzurat articolul respectiv şi Iorga s-a supărat rău de tot. De la acest fapt, relaţiile dintre ei au fost ani şi ani de zile, până prin ’38-‘39, şterse. Din când în când se mai iveau dialoguri între ei, în cadrul Parlamentului, dar pe un ton destul de ascuţit”[33].

2. Condamnarea asasinatului moral al lui A. C. Cuza

Pe 31 octombrie 1924, Corneliu Zelea Codreanu l-a asasinat pe prefectul poliției din Iași, Ioan Manciu. Acesta asigurase în ultimii doi ani condițiile pentru ca în Universitate să se poată desfășura activități, în sensul ținerii sub control a insurgenților cuziști care agresau atât studenți evrei cât și profesori care-i primeau pe aceștia la cursuri. În aceste condiții, între liderul insurgenților, Corneliu Zelea Codreanu, și prefectul Manciu s-a instaurat o animozitate ce a culminat cu împușcarea lui Manciu de către Codreanu chiar la ieșire din sala de judecată.

Presa a redat evenimentul legându-l de Universitatea ieșenă. Adevărul arăta că „Un intelectual, un copil al universității ieșene, a mânuit arma distrugătoare. Și în timp ce sângele curgea șuvoaie din rănile deschise, iar o femeie își plângea durerea la căpătâiul celui mort, un grup de alți intelectuali, copii ai aceluiaș locaș de cultură, în macabră frenezie, intonau cântece de exuberantă veselie…”[34]. Același cotidian îi găsea vină pentru asasinat Ministrului Anghelescu, „care s-a opus în trecut la luarea de măsuri preventive în contra celor cari agitau pe o parte dintre studenți”. Se arată că, în mediile guvernamentale, se vorbește despre faptul că „Urmărirea autorilor morali, urmărirea organizațiunei din care s-a născut crima și care nu s-a sfiit să facă apologia ei – este iarăși prescrisă de lege și legea trebuie aplicată și în aces tcaz. Cu totul în afară de aceasta vine stârpirea acelei propagande de la catedra universitară, care a dus la rezultatele ce se văd”. În același articol, se mai arată că pe 5 noiembrie Senatul universitar s-a întrunit și a decis ștergerea lui Zelea Codreanu din registrul matricol al Universității și desființarea organizației „Studențimea creștină”[35].

Sub presiunea momentului, chiar în ziua asasinatului guvernul a trimis la Monitorul Oficial o lege ce fusese adoptată încă din luna aprilie 1924: Legea pentru constituirea comisiei de judecată a membrilor corpului didactic universitar. Ținerea la sertar a acelei legi a făcut ca instigările venite de la catedra universitară să rămână nesancționate și să producă rezultate precum asasinatul de la Iași. Ziarul Adevărul sesizează următorul aspect: „Situația este de altfel foarte curioasă. La București, Cluj și Cernăuți există stare de asediu. La Iași nu. De aici o consecință fatală, toți agitatorii se refugiază la Iași, centru cu atât mai primejdios cu cât aci se află A. C. Cuza”[36]. În același articol se arată că ziarul Viitorul a publicat raportul inspectorului Vararu cu privire la plângerile făcute împotriva lui Manciu: „raportul conchide la absoluta nevinovăție a lui Manciu, căruia nu i se poate reproșa nici măcar că ar fi depășit cadrul atribuțiilor legale. Raportul mai subliniază că Rectorul Universității din Iași și-a exprimat marea satisfacțiune pentru concursul pe care l-a dat Manciu întru restabilirea ordinei din Universitatea ieșeană”.

Senatul Universității s-a întrunit în ședință de urgență cerând o opinie a lui A. C. Cuza. Era de notorietate faptul că acesta îl proteja pe Codreanu, pe care l-a făcut doctorand fără ca acesta să-și dea licența, și Universitatea voia să știe care este poziția mentorului asasinului. Astfel, pe 31 octombrie 1924, la ora 18.00, a avut loc ședința Consiliul Universitar, prezidată de Rector, Dr. A. Slătineanu[37]. Voi reda câteva fragmente din declarațiile celor prezenți, extrase din procesul verbal al ședinței^[38].

1. C. Cuza a fost invitat la cuvânt primul, a respins orice acuzație referitoare la legătura lui cu crima și a arătat că aceasta a fost răspunsul la prezența poliției în Universitate în zilele congresului Asociațiunii profesorilor universitari, ce avusese loc în perioada 23-25 septembrie 1923: „Înțelegerea între dl. Găvănescul, președintele congresului, și prefectul Manciu era precisă și totuși la intrarea în Universitate se află dl. Prefect insultând profesorii, bruscând studenții și refuzănd a respecta permisele de intrare semnate de președintele congresului”. Apoi a trecut în revistă mai multe acțiuni ale poliției împotriva tinerilor și face următoarea afirmație mincinoasă: „Ancheta făcută de Inspectorul Vararu, din administrația Centrală, s-a terminat cu un raport din care – după cum a declarat D^sa – Manciu nu putea rămâne prefect și trebuia să plece din Iași. Dar, din contra, Manciu a fost decorat făcându-l Comandor al Coroanei, iar ceilalți subalterni, parte decorați, parte avansați și retribuiți cu gratificații de merite”. După o altă serie de acuzații la adresa lui Manciu, conchide: „Cornelui Zelea Codreanu a fost în legitimă apărare. În prima furie a tras. Cazul se prezintă lămurit și precis. Între gestul personal a lui Codreanu față de Manciu și mișcarea noastră nu se poate stabili nici o legătură. Gestul acesta se explică din atitudilea lui Manciu față de situațiune în genere și a fost provocat de insultele imediate și de amenințarea cu arestarea lui Cornelui Zelea Codreanu, la ridicarea ședinței”.

Împotriva lui A. C. Cuza s-au exprimat mai mulți profesori. Prof. Alexandru Myller a avut următoarea intervenție: „De ce d^l Cuza nu a găsit aceleași accente de vehemență protestând contra adepților D^sale, cari atâtă vreme au terorizat un oraș întreg, Universitatea și pe profesorii lor și au oprit prin brutalitate timp de un an cursurile universitare?… Astăzi, D^sa ne-a spus clar că știa că se pregătește un act de brutalitate contra prefectului Manciu. Pentru ce D^sa, așa de revoltat dușman al brutalității, n-a căutat s-o împiedice fie sfătuind la liniște pe adepții D^sale, fie denunțând autorităților pe cei ce plănuiau o crimă? Prin aceasta d^l Cuza are partea sa de răspundere la asasinarea regretatului Manciu”. A continuat Prof. Dr. Mihai Ștefănescu-Galați: „Dar, are D^l Cuza vreo vină? Are. Ne-a glorificat gestul studentului care a tras în camaradul său. Ne-a adus ofensă nouă tuturora, făcând în fața noastră apologia crimei… E vinovat cel ce-a făcut ca profesorii să poată face cursurile fără impiedecare? N-aș vrea să glorific pe Manciu, dar lui îi datorăm că 2 ani studenții au putut frecventa școala. Când studenții și-au putut trece examenele”. A urmat Prof. C. I. Parhon: „Există evidentă legătură între cursurile D^lui Cuza și actul lui Zelea Codreanu. Acesta este azi doctorand la drept și și-a luat licența la facultatea noastră juridică, după ce Senatul universitar deja îi aplicase pedeapsa eliminării din Universitate… Dl Cuza e vinovat față de Universitate că a stricat armonia dintre studenți și profesori. Sub a D^sale semnătură a batjocorit pe colegul Myller și pe mine, iar mulți dintre noi suntem amenințați, prin scrisori anonime”. Ioan Borcea a arătat că „Universitatea și-a făcut datoria când l-a eliminat pe Codreanu… Oare guvernul nu-i vinovat și el? Doară a fost ținut neîncetat în curent cu mișcările de la Iași”. A intervenit venerabilul Prof. Matei B. Cantacuzino, care, după ce și-a exprimat regretul pentru fapta „produsului educației Universității”, a spus: „E vinovat Cuza, căci a profitat de situațiunea de profesor universitar pentru a crea în Universitate și printre studenți o școală străină de învățământ; o școală politică sub cuvânt de naționalism și creștinism și a ultragiat și religia și naționalismul. El nu și-a dat sama că ceea ce era pt. D^sa un aport intelectual și o jucărie putea să conducă pe băeți la un fanatism periculos și să-i îndemne la violență și la orice și de aceasta ești vinovat D^ta, dragă Cuza. Școala D^tale a fost greșită și a dus spre crimă. Ai rătăcit pe copiii cari au uitat curățenia sufletului care caracterizează neamul nostru. Băetul bun și înflăcărat, cum era Codreanu, l-ai rătăcit și fără să vrei l-ai dus la crimă… Manciu ne-a ajutat. Dacă a trebuit să depășească limita uneori, vinovați de aceasta au fost Cuza și ai săi. N-ați dat nici un sfat, dar în schimb ați îndrumat tinerimea pe calea scopurilor ce urmăriați, fără respect, nici pentru elevi, nici pentru profesori, nici pentru Universitate… Ai o parte de răspundere, căci prin școala ce ai condus-o, uitându-ți datoria de educator al tineretului, l-ai rătăcit până a-l face să uite calitățile neamului. Să fie în numele comunismului sau a unui naționalism greșit sau a unui fanatism religios, școala e aceiași ea duce la nihilism”.

A intervenit Prof. Ion Găvănescul care, după ce a arătat că poliția a maltratat studenți, a luat apărarea lui Cuza: „După ce am ascultat acuzările, trebue să recunoaștem și lui Cuza un merit. Drama cea mare, în mijlocul căreia trăim, nu-i nenorocirea întâmplată la Iași, care putea apărea oriunde și la Cluj ca și la București – e drama națională care ne face să ne cutremurăm când ne gândim la invazia covârșitoare a elementelor străine, în special evreești, în viața noastră națională, culturală, economică, școli, presă, comerț; când ne gândim la soarta orașelor înstrăinate, aproape pierdute. În această situație îngrozitoare Cuza are meritul că a văzut și a notat primejdia pe care nu pot s-o treacă cu vederea cei ce văd realitatea și simt românește. Să nu căutăm un țap ispășitor, se vor găsi alții în loc cât timp există o problemă națională”. Prof. Vasile Rășcanu l-a întrerupt, acuzându-l că face apologia crimei, dar Găvănescul și-a continuat perorațiile încheind: „curentul atribuit lui Cuza nu e o creație a lui, că isvorăște din situația nenorocită a țării. Meritul lui Cuza – nu-i al lui dacă vreți – e doar că l-a formulat și l-a pus în evidență. Revenind la implicarea lui în fapta regretabilă a lui Codreanu, nu văd motive serioase de acuzare”.

După Găvănescul, a intervenit Petre Andrei, a cărui declarație o voi reda în totalitate: „După cei mai bătrâni, voi vorbi și eu. Am fost în primul an de studii adeptul lui Cuza. Am auzit în adunările studențești cuziste că studentul trebuie să fie antisemit, să petreacă și apoi să învețe, iar în diferitele ședințe se vorbia despre unii profesori Universitari nu așa cum trebuie, ci li se critica viața și chiar li se făcea proces de lipsă de patriotism, se vorbea de «punere la raison». Când am văzut încotro se îndreaptă acțiunea studențească, m-am retras. D^l Cuza, însă, sistematic a urmărit această viață și a îndrumat-o. Nu mă preocup de intențiile ^Dlui Cuza – bănuesc că ele au fost bune și pornite din sinceritate, dar mijloacele prin care a înțeles D^sa să lupte nu pot fi aprobate de noi. Chiar în congresul Universităților din 1923, în Aulă ați vorbit de rolul jandarmului de la Câmpulung, cu ocazia întrunirii naționaliste de acolo, și ați spus că nu contează față de forța poporului. Cu modul acesta ați aprobat anarhia. Am urmat și la cursurile D^voastră. Zi cu zi ați sugerat prietenilor aceleași principii, și Zelea Codreanu e copilul sufletesc al D^tră. Tinerii entusiaști pornind de la principiile D^lui Cuza n-au mai cunoscut nici o limită, n-au știut să se oprească, n-au cunoscut obstacol și au pus la cale bătaia profesorilor și sub proprie semnătură unii profesori au aprobat prin gazete locale Dⁿⁱⁱ studenți care și-au bătut colegii. Criminalul de azi nu-i vinovat de ceea ce a făptuit, ci e vinovat autorul moral, acel care nu l-a oprit de la faptă. Mă simt dator a spune: D^l Cuza a țintit și Codreanu a tras. D^l Cuza a batjocorit pe toți profesorii Universitari și acesta a făcut să dispară respectul studenților pentru profesori; profesorii nu au mai fost… Sunt însă chiar profesori sub impresia D^voastră. Sunteți adevăratul asasin moral, ați hrănit sufletul lui Codreanu, ați făptuit un asasinat. Să declarați că D^vs sunteți vinavatul! D^l Prof. Găvănescul l-a apărat pe D^l Cuza și D^sa nu a fost străin de tulburările studențești. D^sa a declarat unei delegațiuni studențești că rău fac studenții dacă renunță la lupta lor Universitară. D^sa e autorul desordinilor”. Petre Andrei va reformula acuzația împotriva lui A. C. Cuza în Parlamentul României, unde s-au întâlnit ca deputați[39].

În apărarea lui Cuza a mai sărit Prof. Șumuleanu. La afirmațiile lui Petre Andrei, A. C. Cuza a replicat astfel: „D^l Andrei, profesorul intrat mai de curând în Universitate, pretinde că învățăturile mele și atitudinea mea l-ar fi îndepărtat de… fiindu-mi elev, dar pe care eu nu l-am cunoscut niciodată. Știu însă că astăzi, ca profesor, în contra legii nu aș ocupa și postul de director al Bibliotecii, ceea ce explică multe lucruri, de aceea să-mi fie permis a nu mă ocupa de D^sa”.

După mai multe replici și dispute între Cuza și cei prezenți, Prof. Matei Cantacuzino propune următoarea moțiune: „Colegiul Universității din Iași, întrunit pentru a examina situațiunea morală a acestei Instituțiuni culturale, față de crima care a răpit viața nenorocitului Manciu, constatată cu o adâncă durere că această crimă, care nimicește sufletul neamului românesc în credința sa tradițională, tulbură profund conștiința corpului profesoral al acestei înalte instituții de cultură și de educațiune, deoarece ea este resultatul unei anumite școli conduse de profesorul A. C. Cuza, școală care sub cuvânt de religie și de naționalism rătăcește spiritele tineretului și excită patimile lui în loc de a le îndruma prin cultura ridicată la rangul unui apostolat, curat de orice amestec de scopuri afară de învățământ și al cărei consecință au fost violența și crima. Colegiul Universitar rămâne cu atât mai îndurerat cu cât din explicațiunile date astăzi de D^l Profesor Cuza resultă că D^sa nu vrea să recunoască imensa sa parte de răspundere în crima comisă și nu este de sperat nici o schimbare în atitudinea D^sale”.

Moțiunea va fi votată cu majoritate, existând două voturi contra, din partea lui Găvănescul și Șumuleanu, și o abținere, din partea lui N. Șerban. Presa a menționat votul de la Iași și a luat declarația unui ministru, care l-a considerat „un act de curaj civic”[40]. Adevărul redă pe larg ceea ce s-a întâmplat la ședință, arătând că „Prof. Ilie Bărbulescu a scos, în mod hotărât și clar, în evidență culpabilitatea morală a profesorului Cuza și a terminat cu următoarele cuvinte: «d-le Cuza, ca asasin nu vei mai putea rămâne în Universitate». Cuvintele energice ale d-lui profesor Bărbulescu a provocat o vie altercație între d-nii profesori Andrei și Bacaloglu, în urma căreia d-l profesor Bacaloglu a părăsit ședința”. A urmat cuvântarea Prof. Cantacuzino, care a fost felicitat de majoritatea celor prezenți, urmând adoptarea moțiunii. Autorul articolului continuă: „D. A. C. Cuza a părăsit foarte supărat ședința marelui colegiu în cursul căreia d-nii profesori P. Andrei, dr. Parhon și dr. Ștefănescu (Galați) i-au adresat cuvântul de «asasin». La ieșirea din ședința colegiului, fiind întrebat de unul din studenți ce e de făcut, d. Cuza a avut o violentă ieșire împotriva d-lui profesor Matei Cantacuzino, numindu-l canalie și spunând «băieților» că îi va informa asupra celor ce urmează să facă”[41]. În ediția din 3 noiembrie 1924, Adevărul prezintă în termeni elogioși discursul Profesorului Matei Cantacuzino, considerându-l „începutul unei noi epoci în învățământul nostru”[42].

Nu la fel va proceda ziarul Universul, care va trata asasinatul ca „fapt divers” și care va încerca să justifice fapta lui Zelea Codreanu[43]. Cuziștii își vor înteți acțiunile în zilele ce au urmat crimei. „S-a stabilit apoi că studenții care au manifestat imediat după comiterea asasinatului au strigat că acum vine rândul altora și au proferat și nume. Foile studențești apărute după comiterea crimei același lucru l-au afirmat. În fine, faptul complicității rezultă clar din întrunirile cari au precedat crima și jurământul de la Mitropolie… Guvernul pune întreagă această afacere pe seama identității de procedură dintre bolșevici și cuziști. Ambii nu urmăresc decât dezordinea, prin răpunerea organelor de stat menite să sigure ordinea”. Pe 1 noiembrie, în Parlamentul României a fost distribuită broșura Prof. dr. Nicolae Paulescu, intitulată Complotul jidanilor francmasoni, în care autorul justifică crima lui Codreanu și enumeră persoanele ce sunt „trădători de neam”[44].

Și Petre Andrei va face analogia dintre bolșevici și fasciști mai târziu, în 1927, în eseul său Fascismul: „Dictatura fascistă nu se deosebeşte în esenţa sa de dictatura bolşevică, căci atât în Italia, cât şi în Rusia ea este apăsătoare şi abuzivă. Bolşevicii şi fasciştii au creat monopolul puterii în favoarea partidului şi al clasei lor, ei s-au impus cu forţa, trecând peste lege, ceea ce constituie un fapt de o gravitate excepţională, căci au proclamat primatul forţei asupra dreptului legal. Oricând se pot găsi însă – într-o astfel de stare – forţe mai mari, care pot răsturna pe conducător şi atunci legea, siguranţa, autoritatea, statul sunt desfiinţate”^[45].

3. În sprijinul agresatului profesor Rășcanu

După momentul asasinatului din 1924, violențele nu au încetat în Universitate. Anul 1927 avea să aducă un nou episod la care s-a ajuns astfel: o delegație de studenți cuziști, organizați în „Asociația Studenților Creștini”, au plecat spre Chișinău pentru a comemora alipirea Basarabiei la România. Pentru că înainte cu o săptămână intraseră în altercație cu populația evreiască din Chișinău, armata le-a interzis să mai intre în oraș, motiv pentru care, întorși la Iași, au declanșat grevă.

În Opinia din 31 martie, s-a arătat că studenții au mers la laboratorul profesorului Vasile Rîșcanu și i-au cerut să respecte greva. S-a produs o altercație, profesorul a tras un foc de revolver în aer, iar studenții au susținut că pistolul a fost îndreptat spre studentul Hâncu. Ei au mers la prefect și au trimis un protest Ministrului Ion Petrovici. Profesroul Rășcanu a trimis o scrisoare Senatului, pe care a trimis-o și presei, în care arată următoarele: „în ziua de 27 martie a.c., cu ocaziunea cursului meu din acea zi, am fost victima agresiunei unui grup de oameni tineri, cari înarmați cu ciomege au forțat ușa laboratorului. Spre a scăpa de ei, am făcut uz de armă trăgând un foc în aer și astfel am reușit să-i împrăștii și să opresc devastarea eventuală a laboratorului. Refuz să cred că acești tineri înfierbântați, cari m-au pus într-o situație atât de penibilă, erau studenți și în special mediciniști. Am ajutat și iubesc prea mult pe studenții de la medicină ca să mă aștept la o asemenea purtare din partea lor”[46].

Adevărul redă mai complet firul evenimentelor: studenții cuziști au mers dimineața la ora de fiziologie a profesorului Râșcanu pentru a-i cere să respecte greva, acesta a refuzat făcând remarci la adresa celor ce-i împiedică pe alții să învețe; „către seară, un grup de greviști s-a dus la locuința d-lui profesor Rășcanu, situată chiar în localul facultății, voind să pătrundă în ea pentru a-i cere să retracteze unele cuvinte pronunțate dimineața la curs. D. prof. Rășcanu nu i-a lăsat să intre. Mai târziu, d-sa a ieșit afară pentru a parlamenta cu studenții. Grupul de studenți a devenit amenințător, d. prof. Rășcanu, spre a-i intimida, a tras un foc de revolver în aer și s-a retras în apartamentul său”[47]. Au sosit autoritățile chemate de profesor care i-au împrăștiat pe insurgenți. Aceștia au trimis memorii atât către Ministrul Petrovici, cât și către Ministrul de interne Octavian Goga.

Studentul Hâncu a depus și o reclamație, în care îl acuza pe profesorul Rășcanu de tentativă de omor. Acesta a fost anchetat, însă chiar decanul, Prof. Ștefănescu-Galați, care fusese martor la incident, a confirmat împreună cu alți studenți ceea ce spusese Rășcanu, că trăsese în aer[48].

Studenții cuziști au mai decis următoarele: trimiterea unui protest la Senatul Universității, înființarea Uniunii Naținale a Studenților Creștini din România, să comunice către Liga Apărării Național Creștin și lui A. C. Cuza cele întâmplate[49]. A doua zi, același cotidian arăta că situația la Universitate s-a calmat, că judecătorul de instrucție Culianu cercetează cazul, dar că studenții au renunțat la grevă[50].

Însuși A. C. Cuza a fost la Ministrul Petrovici să susțină cererile studenților, emițând vechile lui obsesii antisemite și cerând introducerea numerus clausus. Petrovici l-a tratat cu fermitate și i-a spus că nu este de acord că studenții au dreptul de a dicta o politică sau alta, arătând că în manifestul ce i-a convocat la manifestații se arăta că guvernul ar trebui „să ia aminte bine că nemulțumirile de tot felul ce am acumulat pot exploda cândva, sfărâmând capetele seci”[51]. Cuza a relativizat exprimarea și a încercat să se prezinte ca unic apărător al studenților, la concurență cu Goga. În acele zile, studenții cuziști au atacat în mai multe centre universitare populația evreiască (la Cluj, Iași și Cernăuți)[52].

La ședința de Senat de pe 30 martie 2027, în care s-a discutat incidentul, Petre Andrei a avut următoarea intervenție: „E regretabil să constatăm că studenții de azi n-au respect față de profesorii lor. Ne reamintim ce-a suferit dl. Simionescu, în calitate de Rector, când fiind și noi de față, toți cu pălăriile în mâini, studenții ne vorbeau cu pălăriile pe cap. Necuviința de la cursuri, prin coridoare…, stau tolăniți, cu țigări în gură sau aruncând-o în fața noastră. Chiar la autorități superioare își permit atitudini revoltătoare. Dar profesorul provocat nu-i om? Și la urmă să-i mai ceară și socoteală? Constatăm o inversiune de autoritate: insultatul trebuia să facă demersurile pe cale legală, prin autoritatea școlară, și era desigur satisfăcut. Dar dacă amenință?! Autoritatea e degajată. Nu putem decât să regretăm incidentul, mai ales că suntem meniți, ca profesori, să iertăm multe… Singura soluție e calea juridică… Senatul să dea un comunicat din care să reiasă că Prof. Rășcanu s-a considerat în legitimă apărare și a tras un glonte în vânt, fapt ce Senatul regretă”^[53].

Conflictul a fost aplanat, fără ca împotriva profesorului Rășcanu să se ia vreo măsură.

4. Repercusiunile conflictului cu fasciștii

Dup ce guvernul din care a făcut parte ca ministru al educației a demisionat, Petre Andrei a revenit la Iași pentru a-și relua activitatea de profesor. Dar aici aveau să-l aștepte consecințele opoziției lui față de fascism și ale măsurilor luate de guvernul din care a făcut parte împotriva legionarilor. Compromisul pe care l-a făcut, acceptând o demnitate în guvernul lui Armand Călinescu, aveau să-l coste. În cele ce urmează, voi prezenta atmosfera din toamna lui 1940, instaurată de statul legionar, ce ar putea explica decizia lui Petre Andrei de a se sinucide.

Odată cu instituirea statului legionar, a început epurarea cadrelor didactice indezirabile pentru noul regim. Pe lista profesorilor din Universitatea din Iași a fost Petre Andrei. Fiul său, Petru P. Andrei, își amintea de faptul că decizia de eliminare din învățământ a fost semnată de trei cunoscuți militanți legionari: sociologul Traian Brăileanu, sociologul Traian Herseni și poetul Radu Gyr. „Atunci când era tata profesor – relata Petru P. Andrei –, am asistat şi eu, eram elev în clasa a VII-a, la o întrunire organizată de revista Minerva, de astă dată. Acum, Minerva se mai găseşte doar la Academie. Tata a convocat toţi profesorii de sociologie, rugându-i să vorbescă pe diverse teme, inclusiv pe Traian Brăileanu de la Cernăuţi, care era legionar. «Poftim, domule, vorbeşte!» Petre Andrei nu era omul care să facă discriminări. Singura chestie penibilă atunci a fost când a vorbit Traian Brăileanu şi lumea a început să murmure. Tata era preşedinte, atât la Minerva, cât şi la societatea culturală cu acelaşi nume. S-a sculat şi a dojenit publicul, arătând că nu-i frumos ce făcea şi că, de fapt, domnul Brăileanu a vrut să spună următorul lucru. Şi uite aşa a ținut el a doua conferinţă, ca să lămurească ce a vrut să spună Traian Brăileanu. Interesant! Bineînţeles că primul om care a fost epurat de pe lista profesorilor – printr-o decizie semnată de Brăileanu, Herseni şi Radu Gyr – a fost Petre Andrei. Această hârtie a însemnat excluderea din învățământ a tatălui meu”^[54].

Brăileanu devenise ministru al educației în statul legionar, iar Herseni era secretar de stat la Culte. Nu am găsit documentul respectiv și rămâne să-i dăm crezare lui Petru P. Andrei, care își mai amintește un episod petrecut în anii ‘60: când a ajuns în audiență la vechiul prieten al lui Petre Andrei, Mihail Ralea, pentru a-i cere sprijinul în vederea revenirii în învățământul universitar, acesta avea pe cineva în vizită. „Iese Ralea cu domnul respectiv: «ce faci dragă? Intră, poftim, nu-l cunoşti pe dumnealui? Domnul Herseni.» M-am întors cu spatele şi am intrat în birou. Ralea, când a revenit, mi-a spus direct: «eşti răzbunător!» «Dom’ profesor, nu sunt răzbunător, dar directorului legionar Traian Herseni, care a semnat destituirea tatălui meu eu nu pot să-i dau mâna.» Ralea scotea atunci, împreună cu Traian Herseni, o carte: Psihologia succesului. Pe copertă n-a apărut însă numele de Hersenie, ci Hariton”[55].

Revenind la toamna lui 1940. Pe 24 septembrie 1940, se emisese Decretul 3225 ce stabilea culpele celor ce au recurs la represiuni politice, cu trimitere la reprezentanții guvernelor carliste. Și veștile rele începeau să curgă. Pe 2 octombrie, ziarul Universul publica declarațiile de loialitate ale Asociației generale a învățătorilor din România față de Regele Mihai I, de Ion Antonescu și de Traian Brăilean, Ministrul Educației. Petre Andrei lucrase foarte mult cu învățătorii și probabil că această știre nu l-a bucurat. Pe 3 octombrie 1940, Universul publica lista persoanelor cărora li se fixase domiciliu obligatoriu începând cu 30 septembrie 1940. Printre acestea personalitățile politice, pe listă se aflau vechii săi prieteni: Victor Iamandi și Mihai Ghelmegeanu[56]. În aceeași zi, pe pagina a doua a aceluiași cotidian apărea lista încadrărilor unor profesori de la Universitatea din Cernăuți la universitățile din București, Iași și Cluj. Iar în pagina a cincea apărea cuvântarea lui Traian Brăileanu cu privire la reforma legionară a învățământului, în care vborbea de reeducarea corpului profesoral, care urma să învețe de la studenți.

A venit fatidica zi de 4 octombrie în care, pentru a ajunge să fie umilit de puterea fascistă, așa cum reiese din cele două scrisori lăsate soției și copiilor[57], Petre Andrei s-a sinucis. În acea zi, în prima pagină a Neamului Românesc[58], apărea următoarea relatare: după arestarea legionarilor de către Guvernul Călinescu, Nicolae Iorga a protestat și a cerut condiții omenești pentru acei deținuți, pe care a și cerut să-i viziteze, dar nu a primit aprobare. „Într-o seară, ministrul P. Andrei a rugat pe d. profesor N. Iorga să vină acasă la Ministrul de pe vremuri al Educației Naționale. I-a pus în vedere că dacă nu face un gest de cedare, și nu va aproba FRONTUL, se vor lua împotriva d-sale năsuri PE CARE A REFUZAT SĂ LE COMUNICE CU ACEST PRILEJ. Sosiond acasă, d. profesor Iorga a narat cu multă indignare cele petrecute. Cuvintele cu care a apostrofat pe Ministrul Andrei sunt acestea și nu altele: «Dacă știam că m-ai chemat pentru cele ce mi-ai comunicat, nici nu veneam la d-ta»”. În articol se mai arată că Nicolae Iorga a garantat pentru 14 legionari din Vălenii de Munte, în pofida faptului că Siguranța îl avertizase asupra intenției unor legionari din Prahova de a-l asasina chiar pe el.

Despre dispariția lui Petre Andrei s-a scris abia pe 6 octombrie, în pagina 3 a cotidianului Opinia, unde la rubrica de decese s-a publicat anunțul făcut de Facultatea de Șitere și Filosofie, cu porivire la „încetarea din viață a profesorului Petre Andrei”. În același număr, s-a publicat și un articolaș intitulat „Cum s-a sinucis profesorul Petre Andrei”, în care se arătau următoarele: „Prof. Andrei era abătut de mai multă vreme. În baza unei dispoziții venită de la București, dl. chestor Vlasie, însoțit de dl. comisar Râpeanu și de d. Sârbu, legionar, au făcut o percheziție domiciliară la locuința din Lascăr Catargiu. Rezultatul percheziției încă nu se cunoaște. Din lipsă de supraveghere, Prof. Petre Andrei a trecut într-o cameră alăturată și a scris niște scrisori. Apoi s-a otrăvit. Moartea s-a produs în timp scurt. Scrisorile se află în posesia autorităților. Conținutul lor va fi dat publicității ulterior”[59].

În Universul, ziar ce susținea statul legionar, știrea sinuciderii lui Petre Andrei apare abia pe 7 octombrie[60], după ce acesta fusese și înmormântat. Alături, este știrea despre anulareea deciziei de desființare a Gărții de Fier. Pe 11 octombrie 1940, Petre Andrei apărea pe poziția a șasea din lista demnitarilor supuși controlului averilor, conform Decretului-lege 3262[61].

În fine, în Revista de filosofie^[62], publicație bianuală, a apărut un necrolog plin de elogii la adresa sociologului Petre Andrei, care se încheie astfel: „Deplângând prematura lui dispariție, gestul lui Petre Andrei constituie totuși pentru noi toți o dovadă de caracter și dobândește o înaltă semnificație morală. După un regim, în care majoritatea oamenilor politici nu știau cum să devină mai obedienți, ignorând principiile elementare de demnitate personală și de răspundere față de țară și de istorie, regim care s’a soldat cu sfârticarea trupului țării, Petre Andrei, care-l susținuse la început cu convingeri frumoase, mai pe urmă dintr-o solidaritate care l-au împiedicat să se desfacă la timp – și-a dat seama de ce făcuse și a fost necruțător cu sine. E un memento al cărui ecou va răsuna în istorie pentru toate generațiile ce vor veni!”.

De-a lungul timpului, sinuciderea lui Petre Andrei a fost privită doar prin prisma celor două scrisori lăsate soției și copiilor. În 2002, am descoperit în arhiva Bibliotecii Centrale Universitare un document lămuritor asupra acestui tragic episod. Este vorba de o scrisoare a chestorului Ion Vlasie către soția lui Petre Andrei, pe care i-a trimis-o după 27 de ani de la eveniment, pe 9 decembrie 1967^[63]. Voi reda câteva fragmente din acest document de 6 pagini, din care aflăm că cel care emisese ordinul de arestare fusese Vlad-Ilie Sturza, legionarul ce conducea atunci Iașul, care a venit cu două ordine de arestare, pentru Petre Andrei și pentru Iorgu Iordan. Chestorul Vlasie se cunoștea cu Petre Andrei și-i oferea adesea informații ca urmare a faptului că era rudă prin alianță cu soția acestuia. În scrisoarea sa, el arată următoarele: „4 octombrie 1940, dimineața, la Chestură. M-am pomenit cu Inspectorul regional Giosanu și un numeros grup de legionari în frunte cu Ilie Vlad Sturza. Cu acesta n-aveam raporturi bune (cum de altfel n-aveam vreo simpatie pentru ei), din cauza abuzurilor ce le făcea el și ai lui, din cauză că nu înțelegeam să mă fac părtaș la ilegalitățile ce le comiteau… Am avut multe confruntări cu acest Ilie Vlad Sturza și, dându-mi seama de urmări, am cerut mutarea la București, unde aveam familia. Sturza era, însă, șeful politic al județului Iași, omul de încredere al centrului, Comandant legionar și fiul Ministrului de externe! […] Mi s-a arătat un ordin al Direcției Generale a Poliției, prin care se dispuneau urgente percheziții domiciliare la profesorii Petre Andrei și Iorgu Iordan, care, împreună cu materialul incriminat, să fie imediat înaintați la Direcția G^lă a Poliției. […] Ridicând obiecțiunea că nu sunt legale, neavând aprobarea parchetului și judelui instructor, în mai puțin de ½ de oră au obținut și aceste autorizări. […] Profesorul – poate nu știți – îmi ceruse cu vreo săptămână mai înainte o întâlnire pe una din străzile mai laterale. Cu acea ocazie, trecând în revistă evenimentele, și mai ales situația oamenilor politici, profesorului i-a scăpat o reflecție în legătură cu Victor Iamandi, care – mai târziu – m-a făcut să-mi explic ușor hotărârea ce l-a dus la deznodământul tragic. […]

Dacă profesorul n-a avut nimic să-mi reproșeze, dacă – mai presus de orice – conștiința mea este curată, nu tot așa a fost și cazul cu legionarii, și în special cu Ilie Vlad Sturza. La șirul de imputări și acuzații ce-mi erau aduse, în legătură cu frâna ce mă căzneam s-o pun abuzurilor și fărădelegilor ce le comiteau, s-a adăogat acum abaterea gravă de la dispozițiunea primită!

Nu mi s-a iertat că: 1) n-am făcut o percheziție în stil legionar; 2) că am avut în tot timpul percheziției o atitudine plină de deferență față de profesor și 3) că nu l-am ridicat de la domiciliu și nici n-am lăsat oameni de pază în casă, care să-l pună în imposibilitatea de a lua legătura cu lumea”. Încălcând ordinul, Vlasie nu l-a arestat pe Petre Andrei, ci a făcut o percheziție domiciliară, după care a plecat. În scurt timp, acesta ia cianura și chestorul revine pentru a ancheta cazul sinuciderii. Peste el a năvălit același Ilie Vlad Sturza, care îl arestează pentru neexecutare de ordin. „Să-mi fie iertat dacă greșesc, și poate s-ar găsi mulți să mă contrazică, dar trebuie s-o spun că, așa cum se desfășurau atunci lucrurile, și așa cum și profesorul a intuit, soarta sa ar fi fost la fel cu a lui Victor Iamandi, a lui Nicolae Iorga și a altora care au reprezentat ceva în cultura neamului nostru, în viața politică. Ar fi fost un sfârșit tot atât de tragic, dar mai umilitor, mai plin de suferințe fizice și morale, pe care profesorul le-a respins printr-un gest de mare, negrăită durere, dar de mare curaj, stoicism și Demnitate. Și câți, oare… dintre oamenii politici n-au fost salvați atunci de la soarta ce le era rezervată prin acest «sacrificiu» al profesorului Andrei? Și-au pus ei, la acea vreme, întrebarea?”

Despre Iorga știm ce s-a întâmplat. Despre Iamandi aflăm de la Petru P. Andrei: „După moartea tatei, a venit la mine Aneta Iamandi, a doua soţie a lui Victor, şi ce-mi spune: «m-am dus la Antonescu şi l-am rugat: «domnule, o să-mi omoare soţul în închisoare. Domnule mareşal, regimul de acolo este cumplit. Vă rog!». Ştiţi ce i-a răspuns Antonescu? «N-are decât să facă ceea ce a făcut Andrei!»”[64].

 

Concluzii

În România comunistă s-a vorbit mult despre opoziția antifascistă a comuniștilor, Petre Andrei fiind trecut la index ca urmare a colaborării cu regele Carol al II-lea. După căderea comunismului, a început să se vorbească foarte mult despre opoziția față de comuniști a fasciștilor, iar Petre Andrei nu avea cum să se numere printre aceștia. Din păcate, s-a vorbit prea puțin despre opoziția împotriva fascismului și a comunismului de pe poziția democratică. Petre Andrei a făcut o asemenea opoziție și, din păcate, a fost printre puținii care au făcut așa ceva în România. Marea lui opțiune nu a fost între cele două extreme, de stânga și de dreapta, ci între democrație și totalitarism. Compromisul pe care l-a făcut cu regimul carlist are mai multe explicații și pentru el va plăti cu viața.

După cum am văzut, mediile în care a evoluat atât ca intelectual cât și ca om politic au fost pline de violențe și puternic politizate. Ar fi o eroare să-l percepem prin lentila mediilor academice și politice de astăzi. Dar, asta nu înseamnă că realitatea prezentă va fi mereu mai bună decât cea de atunci. Adică, accentuez ideea că mișcările totalitare nu apar de pe stradă, ele forjându-se în universități. Vedem și astăzi ce se întâmplă în astfel de instituții (cancel culture, de exemplu) și trebuie să nu rămânem indiferenți, pentru că, atunci când astfel de idei antidemocratice ies din universități în stradă, curge sânge.

Bibliografie

 

Lucrări

ANDREI, Petre & Petru P. Andrei, Memorii și istorii, volum îngrijit de Sorin Bocancea, Editura Institutul European, Iași, 2022.

ANDREI, Petre, Opera omnia, Tomul VIII, Volumul I, Fascismul, Editura Tipo Moldova, Iași, 2010.

ANDREI, Petre, Opera omnia, Tomul VII, Partea a II-a, Volumul I,  Discursuri parlamentare (1929-1933), Editura TipoMoldova, 2010.

Documente

AN – Iași, Fond Universitatea „Al. I. Cuza” – Rectorat, Dosar nr. 928/1920, Vol. I.

AN – Iași, Fond Universitatea „Al. I. Cuza” – Rectorat, Dosar nr. 952/1921.

AN – Iași, Fond Universitatea „Al. I. Cuza” – Rectorat, Dosar 1006/1922.

AN – Iași, Fond Universitatea „Al. I. Cuza” – Rectorat, Dosar nr. 1051/1925-1925.

AN – Iași, Fond Universitatea „Al. I. Cuza” – Rectorat, Dosar nr. 1122/1926.

Scrisoare a chestorului Ion Vlasie către Alice Georgette Andrei, Arhiva BCU Iași, Arh. 1033.

Scrisoare a lui Petre Andrei către Constantin Meissner, Arhiva MNLR Iași, 34.13.1.04944-5.

Scrisoarea a lui Petre Andrei către Ion Petrovici, Biblioteca Academiei Române, S 2(4)/XXV.

Articole de presă

Adevărul

Lascăr Antoniu, „Bietul Iași”, în Adevărul, 31 octombrie 1924.

SCR., „Cum se numește un profesor universitar – Politicianism în toate. D. Șerban favorizat, iar alții oropsiți”, în Adevărul, 30.10.1922.

***, „Crima un act izolat? O recapitulare a faptelor”, în Adevărul, 2 noiembrie 1924.

***, „Crimele de la Iași. Guvernul trece la acte concrete. Promulgări de legi; suspendări de profesori. Măsurile pentru menținerea ordinei”, în Adevărul, 1 noiembrie 1924.

***, „D. A. C. Cuza din nou la lucru. O epocă de acalmie. Din nou violență și atacuri. Profesorul și studenții. Se va reîntrona ordinea în universitate”, în Adevărul, 1.11.2022.

***, „D. A. C. Cuza vrea să fie deputat. Prin antisemitism vrea să forțeze mâna guvernului. Guvernul e dator să ia măsuri”, în Adevărul, 31.10.1922.

***, „Guvernul și agitațiile studențești. Declarațiile energice ale d-lui ministru Petrovici”, în Adevărul din 30 martie 1927.

***, „Incidentul de la Iași. Ce declară decanul facultății de medicină. Convorbire cu d. prof. Ștefănescu-Galați”, în Adevărul din 2 aprilie 1927.

***, „Marele colegiu universitar despre crima din Iași. D. A. C. Cuza, autor moral al asasinatului și somat să plece din universitate”, în Adevărul, 2 noiembrie 1924.

***, „Noile mișcări studențești”, în Adevărul din 30 martie 1927.

***, „Studenții cuziști din Iași atacă pe un profesor. Acesta trage un foc de revolver”, în Adevărul din 31 martie 1927.

***, „Un fapt divers”, în Adevărul, 4 noiembrie 1924.

***, „Veștejirea unanimă a crimei de la Iași. Suveranul va veșteji pe îndrumătorii răi ai studenților. Situația d-lui dr. Anghelescu compromisă!”, în Adevărul, 6 noiembrie 1924.

***, Adevărul, 17 noiembrie 1922.

***, Adevărul, 3 noiembrie 1924.

Lupta

***, „Spre aplanarea conflictului universitar din Iași”, în Lupta, 5.11.1922.

Mișcarea

***, Mișcarea, 3.11.2022.

Neamul Românesc

Nicolae Iorga, „Orașul gâlcevii”, în Neamul Românesc, Nr. 259/16 noiembrie 1922.

***, „Fapte, numai fapte”, în Neamul Românesc, Nr. 221 din 4 octombrie 1940.

***, Neamul Românesc, 19.11.2022.

Opinia

1922. Sorin, „Salvați Universitățile! Trebuiește o altă normă în ce privește recrutarea corpului profesoral”, în Opinia Nr. 4031 din 1 noiembrie 1922.

***, „Agitația studenților, În jurul întâmplărilor de la Facultatea de Medicină. O scrisoare a d-lui profesor Râșcanu”, în Opinia din 31 martie 1927.

***, „Cum s-a sinucis profesorul Petre Andrei”, în Opinia Nr. 10062, din 6 octombrie 1940.

***, „Ultime informațiuni. Guvernul și antisemitismul. Măsuri severe – D. A. C. Cuza va fi debarcat din decanat”, în Opinia Nr. 4032 din 2 noiembrie 1922.

***, „Un profesor și o recomandare”, în Opinia din 1 ianuarie 2021.

***, în Opinia, Nr. 4106 din 5 ianuarie 1921.

***, în Opinia, Nr. 4107 din 6 ianuarie 1921.

Revista de filosofie

***, „Petre Andrei”, necrolog apărut în Revista de filosofie, vol. XXV, nr. 3-4, iulie-decembrie 1940, pp. 398-399.

Universul,

***, „Grave incidente la Universitatea din Iași”, în Universul, Nr. 75 din 1 aprilie 1927.

***, „Liniște la Universitatea din Iași”, în Universul, Nr. 76 din 2 aprilie 1927.

***, „Lista nominativă a demnitarilor întrând în prevederile Decretului-lege 3262, în Universul Nr. 280 din 11 octombrie 1940.

***, „Lista persoanelor cărora li s-a fixat domiciliu obligatoriu. Comunicat”, în Universul Nr. 272 din 3 octombrie 1940.

***, „Sinuciderea profesorului Petre Andrei, fost ministru al educației”, în Universul, Nr. 276 din 7 octombrie 1940.

 

[1] Petre Andrei & Petru P. Andrei, Memorii și istorii, volum îngrijit de Sorin Bocancea, Editura Institutul European, Iași, 2022, pp. 37-42.

[2] AN – Iași, Fond Universitatea „Al. I. Cuza” – Rectorat, Dosar nr. 928/1920, Vol. I, fila 287.

[3] Idem, Dosar nr. 952/1921, filele 4 și 5.

[4] Ibidem, fila 7.

[5] Ibidem, filele 15-16.

[6] Ibidem, filele 11-13.

[7] Ibidem, filele 23-38.

[8] Ibidem, fila 39.

[9] Ibidem, filele 40-43.

[10] ***, „Un profesor și o recomandare”, în Opinia din 1 ianuarie 2021, p. 2.

[11] ***, în Opinia, Nr. 4106 din 5 ianuarie 1921, p. 1.

[12] ***, în Opinia, Nr. 4107 din 6 ianuarie 1921, p. 1.

[13] AN – Iași, Fond Universitatea „Al. I. Cuza” – Rectorat, Dosar nr. 952/1921, filele 49-50.

[14] Ibidem, filele 60-61.

[15] Ibidem, filele 63-64.

[16] Ibidem, filele 52-57.

[17] Toate documentele menționate pot fi consultate în integralitate în volumul Petre Andrei & Petru P. Andrei, op. cit., pp. 64-104.

[18] SCR., „Cum se numește un profesor universitar – Politicianism în toate. D. Șerban favorizat, iar alții oropsiți”, în Adevărul, 30.10.1922, p. 3.

[19] AN – Iași, Fond Universitatea „Al. I. Cuza” – Rectorat, Dosar 1006/1922, filele 14-29. Procesul verbal al ședinței, din care redau fragmentele ce urmează, poate fi consultat integral în Petre Andrei & Petru P. Andrei, op. cit., pp. 104-118.

[20] Cf. Mișcarea, 3.11.2022, p. 2.

[21] ***, „D. A. C. Cuza vrea să fie deputat. Prin antisemitism vrea să forțeze mâna guvernului. Guvernul e dator să ia măsuri”, în Adevărul, 31.10.1922, p. 3.

[22] ***, „D. A. C. Cuza din nou la lucru. O epocă de acalmie. Din nou violență și atacuri. Profesorul și studenții. Se va reîntrona ordinea în universitate”, în Adevărul, 1.11.2022, p. 3.

[23] C. Sorin, „Salvați Universitățile! Trebuiește o altă normă în ce privește recrutarea corpului profesoral”, în Opinia Nr. 4031 din 1 noiembrie 1922, p. 1.

[24] ***, „Ultime informațiuni. Guvernul și antisemitismul. Măsuri severe – D. A. C. Cuza va fi debarcat din decanat”, în Opinia Nr. 4032 din 2 noiembrie 1922, p. 3.

[25] ***, „Spre aplanarea conflictului universitar din Iași”, în Lupta, 5.11.1922, p. 3.

[26] Biblioteca Academiei Române, S 2(4)/XXV. Scrisoarea este redată integral în Petre Andrei & Petru P. Andrei, op. cit., pp. 118-119.

[27] Nenea Țoțu este Constantin Meisner, un bătrân junimist ajuns și secretar de stat, unchiul prin alianță al soției lui Petre Andrei. A fost protectorul tânărului profesor și politician.

[28] Nicolae Iorga, „Orașul gâlcevii”, în Neamul Românesc, Nr. 259/16 noiembrie 1922, p. 1.

[29] Cf. Neamul Românesc, ed. cit., p. 2.

[30] Cf. Adevărul, 17 noiembrie 1922, p. 2.

[31] Arhiva MNLR Iași, 34.13.1.04944-5. Scrisoarea este redată integral în Petre Andrei & Petru P. Andrei, op. cit., pp. 119-120.

[32] Cf. Neamul Românesc, 19.11.2022, p. 2.

[33] Petre Andrei & Petru P. Andrei, op. cit., p. 333.

[34] Lascăr Antoniu, „Bietul Iași”, în Adevărul, 31 octombrie 1924, p. 1.

[35] ***. „Veștejirea unanimă a crimei de la Iași. Suveranul va veșteji pe îndrumătorii răi ai studenților. Situația d-lui dr. Anghelescu compromisă!, în Adevărul, 6 noiembrie 1924, p. 4.

[36] ***, „Crimele de la Iași. Guvernul trece la acte concrete. Promulgări de legi; suspendări de profesori. Măsurile pentru menținerea ordinei”, în Adevărul, 1 noiembrie 1924, p. 6.

[37] La ședință au fost prezenți următorii 34 de profesori: P. Anghel, Andrei Petru, P. Bogdan, Tr. Bratu, P. Bujor, I. Borcea, I. Bărbulescu, V. Buțureanu, N. Costăchescu, Dr. M. Ciucă, M. B. Cantacuzino, I. Constantinescu, A. C. Cuza, N. Dașcovici, D. S. Gracoski, I. Găvănescul, Dr. P. Gălășescu, Dr. N. Hortolomei, N. Leon, Al. Myller, Dr. E. Mironescu, A. Obreja, G. Pascu, D^r. C. Parhon, D^r. El. Pușcariu, I. Petrovici, Dr. V. Rășcanu, Dr. Al. Slătineanu, Dr. M. Ștefănescu-Galați, I. Sanielevici, I. Simionescu, C. Șumuleanu, N. Șerban și Dr. I. Tănăsescu.

[38] AN – Iași, Fond Universitatea „Al. I. Cuza” – Rectorat, Dosar nr. 1051/1925-1925, filele 4-28. Întregul proces verbal este redat în Petre Andrei & Petru P. Andrei, op. cit., pp. 121-140.

[39] Pe 13 decembrie 1930, A. C. Cuza a ținut un discurs parlamentar în care arăta că la Iași studenții serbează ziua de 10 decembrie, ziua lui numerus clausus. Petre Adrei îl interpelează astfel: „ce înseamnă ziua de 10 decembrie la Universitatea din Iași? înseamnă ziua în care s-a produs fapta rușinoasă, când un adept al d-lui profesor Cuza a lovit cu toporul în poarta Universității. […] Așa creștere cum le-ai dat d-ta adepților d-tale ar trebui să te facă să fii răspunzător față de d-ta însuți și să te mustre conștiința, dacă mai ai conștiință. Ai zăpăcit copii nevinovați, ești autorul moral al asasinatului lui Manciu, datorat îndemnurilor d-tale necugetate” – Petre Andrei, Opera omnia, Tomul VII, Partea a II-a, Volumul I,  Discursuri parlamentare (1929-1933), Editura TipoMoldova, 2010, p. 186.

[40] ***, „Crima un act izolat? O recapitulare a faptelor”, în Adevărul, 2 noiembrie 1924, p. 1.

[41] ***, „Marele colegiu universitar despre crima din Iași. D. A. C. Cuza, autor moral al asasinatului și somat să plece din universitate”, în Adevărul, 2 noiembrie 1924, p. 5.

[42] Cf. Adevărul, 3 noiembrie 1924, p. 5.

[43] ***, „Un fapt divers”, în Adevărul, 4 noiembrie 1924, p. 5.

[44] ***, „Crima un act izolat? O recapitulare a faptelor”, în Adevărul, 2 noiembrie 1924, p. 1.

[45] Petre Andrei, Opera omnia, Tomul VIII, Volumul I, Fascismul, Editura Tipo Moldova, Iași, 2010, p. 323.

[46] ***, „Agitația studenților, În jurul întâmplărilor de la Facultatea de Medicină. O scrisoare a d-lui profesor Râșcanu”, în Opinia din 31 martie 1927, p. 3.

[47] ***, „Studenții cuziști din Iași atacă pe un profesor. Acesta trage un foc de revolver”, în Adevărul din 31 martie 1927, p. 3.

[48] ***, „Incidentul de la Iași. Ce declară decanul facultății de medicină. Convorbire cu d. prof. Ștefănescu-Galați”, în Adevărul din 2 aprilie 1927, p. 4.

[49] ***, „Grave incidente la Universitatea din Iași”, în Universul, Nr. 75 din 1 aprilie 1927, p. 7.

[50] ***, „Liniște la Universitatea din Iași”, în Universul, Nr. 76 din 2 aprilie 1927, p. 7.

[51] ***, „Guvernul și agitațiile studențești. Declarațiile energice ale d-lui ministru Petrovici”, în Adevărul din 30 martie 1927, p. 3.

[52] ***, „Noile mișcări studențești”, în Adevărul din 30 martie 1927, p. 4.

[53] AN – Iași, Fond Universitatea „Al. I. Cuza” – Rectorat, Dosar nr. 1122/1926, filele 133 și 134.

[54] Petre Andrei & Petru P. Andrei, op. cit., p. 320.

[55] Ibidem, p. 428.

[56] ***, „Lista persoanelor cărora li s-a fixat domiciliu obligatoriu. Comunicat”, în Universul Nr. 272 din 3 octombrie 1940, p. 1.

[57] Petre Andrei & Petru P. Andrei, op. cit., pp. 246-254.

[58] ***, „Fapte, numai fapte”, în Neamul Românesc, Nr. 221 din 4 octombrie 1940, p. 1.

[59] ***, „Cum s-a sinucis profesorul Petre Andrei”, în Opinia Nr. 10062, din 6 octombrie 1940, p. 4.

[60] ***, „Sinuciderea profesorului Petre Andrei, fost ministru al educației”, în Universul, Nr. 276 din 7 octombrie 1940, p. 11.

[61] ***, „Lista nominativă a demnitarilor întrând în prevederile Decretului-lege 3262, în Universul Nr. 280 din 11 octombrie 1940, p. 7.

[62] ***, „Petre Andrei”, necrolog apărut în Revista de filosofie, vol. XXV, nr. 3-4, iulie-decembrie 1940, pp. 398-399.

[63] Arhiva BCU Iași, Arh. 1033. Scrisoarea este reprodusă integral în Petre Andrei & Petru P. Andrei, op. cit., pp. 256-261.

[64] Petre Andrei & Petru P. Andrei, op. cit., p. 331.