România extremelor. Contextul politic și social al anilor ’20-‘30*

[Romanian extremes. The political and social context of the 20s and 30s]

Mioara ANTON

Abstract: In the years that followed the First World War, Romania experienced a radicalization of political options. Political extremes proclaimed, as everywhere else, the establishment of a new social and political order in the name of class or race. The social and economic realities emerging from the ashes of war did not bring the much-desired social peace. In Romania, as in the rest of Europe, the war created an exceptional state of affairs, and the perspective of a fundamental change of the old order fuelled extremist tendencies. Social and economic crises followed one another in quick succession, and in the 1920s the Romanian state authorities had great difficulty in maintaining internal order.

Our article analyses the evolution of the two political extremes and their impact on Romanian society. In the case of Romania, the two political extremes developed in different ways in the interwar period, this being determined firstly by the specific conditions of Romanian society. For the Communist Party, survival in the Romanian political space was impossible because of its association with the expansionist and secessionist aims of Soviet Russia. As in the case of the Communist Party, the interwar governments did not show indulgence towards the Legionary Movement, which was outlawed several times. This did not diminish its trust but, on the contrary, it increased its popularity.

Keywords: communism, fascism, Romanian society, political crisis, anti-Semitism, nationalism.

România a cunoscut în anii care au urmat Primului Război Mondial o radicalizare a opțiunilor politice. Extremele politice au anunțat, la fel ca pretutindeni, în numele clasei sau al rasei, instaurarea unei noi ordini sociale și politice. Realitățile sociale și economice izvorâte din cenușa războiului nu au adus atât de mult dorita pace socială. În România, la fel ca și în restul Europei, războiul a creat o stare excepțională, iar perspectiva schimbării din temelii a vechii ordini a alimentat curentele extremiste. Noua religie a secolului, mesianismul bolșevic, anunța instaurarea „dictaturii proletariatului” în întreaga lume, fiind destui cei care s-au lăsat seduși de ideea revoluției mondiale[1]. Agitatori, conspiratori, anarhiști, bolșevici s-au înrolat în lupta împotriva ordinii sociale existente. Grevele, protestele, atentatele, tentativele de puci și-au făcut simțite efectele în întreaga Europă, iar România nu a făcut excepție.

O lume în derivă

Crizele sociale și economice s-au succedat cu repeziciune, iar în anii ‘20 autoritățile statului român au întâmpinat mari dificultăți în a menține ordinea internă. Pe lângă problemele economice și administrative izvorâte din integrarea celor trei provincii istorice, guvernele s-au confruntat cu agitații, greve și manifestații de stradă. Prima dintre ele s-a produs la București, la 13 decembrie 1918. Muncitorii tipografi, instigați de agitatori comuniști, au manifestat cu violență în centrul Capitalei, intervenția armatei soldându-se cu peste 100 de morți și alte câteva sute de răniți. Anchetele ulterioare au scos la iveală faptul că grupuri clandestine comuniste, printre care se regăseau și lideri social-democrați, inițiaseră acțiunea cu scopul de a răsturna „oligarhia românească“. Procesul care a urmat (15-26 martie 1919) și condamnările primite de cei găsiți vinovați (Alecu Constantinescu, Ilie Moscovici, I. C. Frimu, Ion Sion, David Finkelstein ș.a.) nu i-au descurajat pe militanții comuniști. Evenimentele din Ungaria și proclamarea „republicii sfaturilor“ de către Bela Kun au dat noi speranțe agitatorilor comuniști, care însă s-au năruit odată cu intrarea trupelor române în Budapesta (august 1919). Exportul revoluției bolșevice nu era încă posibil în România. Ultima rază de speranță s-a stins în vara anului 1920, când trupele Armatei Roșii au fost oprite pe Vistula. „Miracolul polonez” a salvat de revoluția roșie o Europă istovită de război. Dar militanții comuniști din România nu au renunțat la misiunea lor de răsturnare a ordinii sociale existente.

La 11 octombrie 1920, liderii Partidului Social-Democrat adresau un ultimatum guvernului Averescu prin care cereau îndeplinirea unor revendicări economice și politice, amenințând în caz contrar cu declanșarea grevei generale. Ca răspuns, guvernul a instituit starea de asediu, pentru a împiedica paralizarea țării. Totodată, s-a ordonat arestarea liderilor socialiști și închiderea sediilor de partid. Între timp, reprezentanții socialiștilor români aflați la Moscova pentru a negocia afilierea la Internaționala Socialistă (Comintern) aflau că în țară situația devenise explozivă la propriu. La 8 decembrie, Max Goldstein, terorist profesionist, cu legături în subteranele lumii comuniste, pusese o bombă în Senatul României. Cel vizat fusese Octavian Goga, care însă nu se afla în acel moment în Sala Senatului. I-au căzut victime episcopul greco-catolic Demetru Radu, ministrul Justiţiei, Dimitrie Greceanu şi senatorul Spirea Gheorghiu, fiind răniți episcopii Nifon, Ciorogariu şi preşedintele Senatului, generalul Coandă. Cu numai o lună înainte, în noiembrie 1920, comisese un alt atentat cu bombă pe linia ferată București-Pitești. Întâmplarea a făcut ca în tren să se afle și ministrul de Interne, Constantin Argetoianu, care a scăpat nevătămat[2]. Max Golstein fusese atras de ideile anarhiștilor ruși care promovau ca legitimă violența politică și asasinatul. El petrecuse o scurtă perioadă în Rusia Sovietică de unde se întorsese și mai radicalizat, fiind convins că numai asasinatele erau singura cale de răsturnare a ordinii politice și sociale. Un an mai târziu, Max Goldstein a fost prins și condamnat la muncă silnică pe viață. Prin actul său, Max Goldstein deschidea seria atentatelor politice din istoria României contemporane[3].

Trimis să-și ispășească pedeapsa în închisoarea de la Doftana, Max Goldstein a cerut clemența autorităților pentru îmbunătățirea condițiilor de detenție pe care le considera a fi mult prea aspre și greu de îndurat. Încercarea sa de a-l sensibiliza printr-un memoriu pe ministrul Justiției, George Mârzescu, nu dusese la niciun rezultat[4]. Ca urmare, într-o nouă scrisoare adresată, la 16 martie 1924, lui Constantin G. Costa-Foru, avocat și jurnalist cunoscut mai ales pentru apărarea celor persecutați de către autorități, Max Goldstein reclama „nedreptățile” și „mișeleasca tendință” a administratorilor închisorii de a-l asasina. În opinia sa, tratamentul dur care i se administra era nejustificat în condițiile în care „fapta mea n-a fost decât un protest contra nerespectării legilor”[5]. Crima nu numai că era minimalizată, dar i se găsea și o justificare politică întemeiată în opinia petiționarului, care îl anunța pe C. G. Costa-Foru că intrase în greva foamei: „Am declarat astfel greva foamei din ziua de 15 (sâmbătă) martie și n-o voi înceta până când nu voi putea avea satisfacția ca în România să se aplice deținuților politici un regim civilizat și de-a scoate din capul celor puși să mă păzească că fapta mea nu este o crimă ordinară, ci o crimă politică”[6].

În aceeași zi în care intrase în greva foamei, Max Goldstein expediase o scrisoare și ziarului Socialismul, în care părea că renunță la convingerile anarhiste pentru a le îmbrățișa pe cele comuniste: „Proletariatul nu poate avea ca scop răzbunarea contra unor indivizi care și ei nu sunt decât niște instrumente în mâna clasei din care fac parte. Proletariatul are o misiune mult mai măreață, misiunea lor nu este de a scăpa de sub jugul capitalist, misiunea lor istorică este de a lupta pentru societate unde toată lumea să fie fericită (…)”[7]. În opinia sa, asasinatul nu mai era o opțiune pentru îndreptarea ordinii sociale, iar proletariatul trebuia să găsească alte căi pentru a-și îndeplini misiunea istorică. La o zi distanță de la scrisoare expediată către C. G. Costa-Foru, convingerile sale păreau să fie total diferite. În realitate nu era vorba de o schimbare a opțiunilor politice, ci de o încercare de a ieși din izolarea la care fusese condamnat de către propriii tovarăși care nu doreau să fie asociați cu crimele sale. Din motive lesne de înțeles, partidul comunist nu i-a recunoscut statutul de erou. Nici posteritatea nu a fost mai generoasă cu Max Goldstein, care a rămas în istorie ca un asasin.

Radicalizarea stângii în România anilor ’20 s-a produs, în mai 1921, odată cu afilierea la Internaționala Socialistă (Comintern) și subordonarea necondiționată față de obiectivele politicii sovietice[8]. Acestea vizau instaurarea revoluției mondiale și destructurarea statului național român, prin încurajarea mișcărilor secesioniste. Preluarea în totalitate de către PCdR a tezelor cominterniste referitoare la „caracterul multinațional al statului român”, precum și cea a autodeterminării până la despărțirea „popoarelor” din România (cu referire directă la Basarabia, Transilvania și Dobrogea) nu a făcut altceva decât să sporească iritarea autorităților. Adoptarea tezelor cominterniste a fost interpretată ca o ameninţare directă la adresa statului naţional-unitar constituit în 1918. Prezenţa pe teritoriul României a unor importante grupuri minoritare, maghiarii, germanii, evreii, care ar fi putut fi atrase de promisiunea unei evoluţii independente a impus o soluţie extremă. Un program atât de radical a transformat Partidul Comunist din România în inamicul principal al statului român care a reacționat, în februarie 1924, prin scoaterea sa în afara legii. Câteva luni mai târziu, în septembrie 1924, la Tatar Bunar, un sat pescăresc din sudul Basarabiei, membri ai partidului comunist sprijiniți de sovietici au declanșat o acțiune secesionistă și au înființat o Republică Socialistă Moldovenească[9]. Experimentul a luat sfârșit, la 17 septembrie, odată cu intervenția în forță a armatei române care a restabilit ordinea. Mare parte dintre capii răscoalei au fost fie uciși, fie arestați. Peste cinci sute de persoane au fost duse la Chișinău, iar procesul care a urmat, în 1925, a beneficiat de organizarea unei ample acțiuni de propagandă cominterniste în sprijinul acuzaților. La final, 85 de persoane au fost achitate, 200 condamnate cu pedepse de la muncă silnică pe viață la ani grei de închisoare. Ca urmare a acțiunilor de propagandă cominterniste, procesul celor 500, după cum a fost cunoscut în epocă, a stârnit o adevărată emoție la nivelul opiniei publice internaționale cu vederi de stânga. S-au creat comitete de sprijin pentru „țăranii răsculați”, s-a condamnat „regimul de teroare al lui Brătianu”, acțiunile culminând cu o scrisoare deschisă adresată guvernului de la București prin care era deplânsă soarta celor condamnați. Printre semnatari se regăseau Romain Rolland, André Gide, Albert Einstein, Henri Barbusse și Panait Istrati. Strategia sovietică de declanșare a revoluției în țările limitrofe, prin intervenții militare, înregistrase un nou eșec.

Scoaterea PCdR în afara legii a fost măsura prin care statul român a rezolvat, aparent, problema prezenţei extremei stângi în peisajul politic românesc. Cei care au aderat la ideea comunistă au fost puţini şi au sfârşit prin a se dezice nu de ideal, ci de modul în care acesta era aplicat. Unul dintre cei mai cunoscuţi scriitori români, Panait Istrati, atras iniţial de realizările regimului sovietic şi de ideea unei patrii ideatice a socialismului, şi-a exprimat public în a sa Spovedanie către cei învinşi „drama intimă“ pe care a suferit-o în momentul în care a ajuns să cunoască îndeaproape realităţile sovietice[10]. Simpatiile pentru Uniunea Sovietică s-au situat aşadar în cercurile restrânse ale unei stângi care a încercat să supravieţuiască în clandestinitate. În perioada interbelică, cea mai mare parte a liderilor partidului comunist au fost fie arestaţi, fie plecaţi în exil în Franţa sau în Uniunea Sovietică. Rândurile partidului au fost periodic subțiate de conflictele interne și de directivele sovietice. „Marea teroare“ declanșată de Stalin pe parcursului anilor 1936-1938 nu a ocolit firavul PCdR, care și-a văzut membrii condamnați la moarte pentru „devieri“ imaginare[11]. „Luptele fracţioniste“ au paralizat mişcarea comunistă din România și au lipsit-o de coerență[12]. Deși a avut o existență scurtă, PCR a fost perceput în toată perioada interbelică ca un adevărat pericol la adresa stabilității interne, iar măsurile luate împotriva membrilor săi au variat de la condamnarea la ani grei de închisoare la expulzarea în Rusia Sovietică.

Naționalism și antisemitism

Ideea comunistă îndreptată împotriva statului național a alimentat curentele naționaliste care și-au revendicat inițial origini anticomuniste. Lupta împotriva „primejdiei roșii” avea însă și alte înțelesuri, care țineau de o anumită tradiție a intelectualității românești. Orientarea antisemită, cu rădăcini în secolul al XIX-lea, promovată de personalități reprezentative precum C. Stere, A. C. Cuza, N. Iorga, N. Paulescu ș. a., a cunoscut după război noi forme de manifestare. Tensiunile au apărut încă din timpul Conferinței de Pace de la Paris, atunci când a fost pusă în discuție semnarea de către România a Tratatului minorităților naționale. Au existat deputați în Parlamentul României, precum A. C. Cuza sau Ion Zelea-Codreanu, care considerau că evreilor nu trebuiau să le fie recunoscute drepturile. Poziții singulare care nu au influențat în cele din urmă semnarea tratatului.

Războiul și revoluția bolșevică au dat un nou impuls curentelor naționaliste. Mai mult, prezența în rândurile Partidului Comunist Român a numeroși membri de origine evreiască și maghiară au dus la asocierea comunismului cu o amenințare directă la adresa statului național. Primele grupări naționaliste radicale s-au organizat la Iași, oraș puternic influențat de ideile bolșevice. Prezența trupelor rusești contaminate de ideile revoluționare, precum și situația creată de război, au creat numeroși adepți în rândurile celor dispuși să creadă în mistica egalitaristă a unei noi lumi. „Garda Conștiinței Naționale” înființată la Iași, în 1919, la inițiativa lui Constantin Pancu, instalator de profesie, își propunea să pună la adăpost muncitorimea de pericolul bolșevismului ateist. Printre adepții organizației s-a regăsit și Corneliu Zelea-Codreanu, sosit în capitala Moldovei pentru a se înscrie la universitate. Cursurile puteau să mai aștepte devreme ce națiunea era amenințată de comunism, ce luase înfățișarea grevelor muncitorești de la Uzinele Nicolina. Corneliu Zelea Codreanu anunța că va lupta pentru neam și credință. Mai puțin pentru rege și ordinea politică. Începuturi revoluționare demne de un viitor lider charismatic. Acțiunile Gărzii au atras atenția lui A. C. Cuza, profesor de economie politică la Universitatea din Iași, care i-a privit cu simpatie pe noii soldați luptători pentru cauza națională[13]. Nu același lucru s-a întâmplat și cu Alexandru Averescu care, din poziția sa de prim-ministru, pe fondul agitațiilor politice din 1919-1920, a dizolvat formațiunea.

Corneliu Zelea-Codreanu și-a transferat lupta în spațiul universitar, remarcându-se prin agitațiile naționaliste care au culminat, în noiembrie 1920, cu blocarea intrării în universitate. Motivul invocat a fost rezoluția Senatului universității care hotăra deschiderea semestrului fără oficierea slujbei religioase, ceea ce în opinia lui Codreanu echivala cu o trădare. Un prim succes, căruia Codreanu i-a dat, ulterior, înțelesuri divine. Ascensiunea antisemitismului a fost punctul de întâlnire între A. C. Cuza și Corneliu Zelea-Codreanu. Ei s-au situat pe o platformă comună în privința luptei împotriva „pericolului ovreesc”. Pe parcursul anului 1922 viața universitară a fost de altfel paralizată de mișcările naționaliste ale studenților care cereau introducerea principiului numerus clausus, ceea ce însemna limitarea accesului evreilor în universități în funcție de ponderea lor la întreaga populație[14].

Eșecul mișcărilor studențești naționaliste de a impune principiul numerus clausus în universități nu l-a demobilizat pe Codreanu, care reușea la 4 martie 1923, cu concursul lui A.C. Cuza, să înființeze Liga Apărării Național-Creștine. Noua formațiunea reunea profesori și studenți din cele patru centre universitare (București, Iași, Cernăuți și Cluj), precum și delegații din 42 de județe. Programul noii formațiuni se fundamenta pe lupta „pentru sprijinirea intereselor economice, politice și culturale ale românilor, împotriva jidanilor, pentru apărarea ideilor naționaliste, democratice și creștine“. Programul LANC preconiza trecerea revendicărilor studențești din spațiul universitar în cel public, ceea ce însemna excluderea evreilor din toate domeniile de activitate și educarea tineretului în spirit creștin și naționalist. Președinte era A. C. Cuza, în timp ce lui Corneliu Zelea-Codreanu îi revenea misiunea de a organiza formațiunea. Decurii, centurii, cohorte și legiuni urmau să fie mobilizate în războiul pentru purificarea națiunii.

Codreanu a planificat un complot căruia trebuiau să-i cadă victime mai mulți rabini, bancheri evrei, jurnaliști, precum și miniștri critici la adresa mișcărilor studențești antisemite. În urma unui denunț, acțiunea a fost zădărnicită de intervenția poliției, care i-a arestat pe inițiatori. Procesul care i-a urmat a ținut capul de afiș al marilor ziare, iar sentința de achitare i-a transformat pe complotiști în eroi. Încă un semn pentru Codreanu că avea o misiune divină! A existat un singur reținut, Ion I. Moța, apropiat al lui Codreanu, care în timpul procesului a încercat să-l asasineze pe A. Vernichescu, suspectat că a dezvăluit autorităților detaliile complotului. Însă perioada de arest a fost una scurtă, fiind la rândul său eliberat[15].

Ca urmare a agitațiilor studențești, guvernul a decis să instituie în cele patru orașe universitare starea de asediu, impunând ca adunările publice să aibă autorizația comandanților militari. La Iași, prefectul poliției, Constantin Manciu, care preluase funcția în septembrie 1923, a decis să aducă sub ascultare grupurile studențești turbulente. Metodele violente folosite de forțele de poliție, bătăile, arestările, intimidările, au tensionat atmosfera. La 25 octombrie, Constantin Manciu a fost chemat în judecată pentru folosirea abuzivă a forței împotriva unui tânăr. Codreanu l-a așteptat afară, iar la ieșirea din sala de judecată prefectul poliției a fost împușcat mortal, fiind răniți și subordonații care-l însoțeau, Eugen Closs și Gheorghe Hușanu. Gestul a produs consternare. La Iași, sociologul Petre Andrei, membru al Senatului Universității, l-a acuzat pe A. C. Cuza că se afla la originea crimei comise de Codreanu: „Mă simt dator a spune: domnul Cuza a țintit și Codreanu a tras. Sunteți adevăratul asasin moral (…). Ați înfăptuit un asasinat”.

Întemeietorul Mișcării Legionare devenea altfel protagonistul celui de-al doilea asasinat politic din istoria României contemporane. A urmat unul dintre cele mai controversate procese din istoria României interbelice. Început la Iași, în octombrie 1924, a fost transferat la Curtea cu Juri de la Focșani, în martie 1925, pentru ca în mai să fie mutat la Turnu Severin. Judecata în cadrul unui proces cu jurați i-a adus lui Corneliu Zelea-Codreanu achitarea. Nu numai că fusese absolvit de crimă, dar obținuse și un capital politic uriaș pe care l-a folosit pentru înființa o nouă organizație, Legiunea Arhanghelului Mihail (iunie 1927).

Schimbarea peisajului politic românesc în anii ’30 a însemnat radicalizarea Mișcării și ridicarea crimei la rang de normă. Sosise vremea revoluțiilor mesianice, a răsturnării vechii ordini politice și a înlăturării a tot ceea ce era vechi și perimat. În România, fascismul și legionarismul au întruchipat crezul unei întregi generații de intelectuali care a pledat pentru o nouă ordine politică și pentru o nouă morală[16]. Sursele extremei drepte se regăsesc într-un anevoios proces de căutare şi definire a identităţii unei noi generaţii. Membrii său erau convinși că numai o răsturnare prin forţă a ordinii politice ar fi dus la mutaţii fundamentale la nivelul conştiinţei naționale. Promisiunea lui Codreanu că va face o „Românie precum soarele sfânt de pe cer“ a găsit ecou în rândul celor care credeau că pot construi o nouă ţară. Discursul contestatar al generaţiei de la 1930 a fost orientat pe două direcţii: falimentul sistemului democratic şi al instituţiilor statului, precum şi împotriva extremei stângi asimilată intenţiilor distructive ale Rusiei Sovietice. Una dintre motivaţiile pentru care intelectualii români au fost atraşi de retorica extremei drepte trebuie căutată în credinţa că aceasta nu era o mişcare politică, ci una de înnoire care avea drept scop renaşterea spirituală a naţiunii.

Concluzii

În cazul românesc, cele două extreme politice au avut în perioada interbelică evoluţii diferite, determinate în primul rând de condiţiile specifice ale societăţii româneşti. Pentru partidul comunist supravieţuirea în spaţiul politic românesc a fost imposibilă. Trei au fost motivaţiile care nu au permis dezvoltarea extremei stângi în România interbelică: 1. psihoza antirusească de la sfârşitul primului război mondial ceea ce a determinat ca afilierea partidului comunist la Internaţionala Comunistă să fie asociată intenţiilor expansioniste ale Rusiei Sovietice; 2. orientarea tradiţională spre dreapta a clasei politice româneşti; 3. componenţa etnică a partidului comunist, cu o preponderenţă evreiască şi maghiară. De notat, că nici unul dintre cei cinci lideri ai partidului din perioada interbelică nu a fost de naţionalitate română. Asocierea dintre evrei şi comunism a devenit o constantă a discursului public.

La fel ca în cazul partidului comunist, guvernele interbelice nu au manifestat indulgenţă față de Mișcarea Legionară, fiind scoasă de mai multe ori în afara legii. Aceasta nu a dus la diminuarea capitalului său de încredere, ci, dimpotrivă, i-au alimentat și mai mult popularitatea. Criza sistemică cu care s-a confruntat România la sfârșitul anilor ’30 a favorizat ascensiunea Legiunii în prim-planul politicii românești. Regele Carol al II-lea, care a falimentat fragila democrație românească prin impunerea propriei dictaturi, a înțeles pericolul pe care-l reprezenta Legiunea pentru propriul regim. Soluția la care a apelat a fost asasinarea lui C. Z. Codreanu, dar ea nu a fost în măsură să-l salveze. Prăbușirea alianțelor tradiționale pe fondul ascensiunii Germaniei naziste, pierderile teritoriale din vara anului 1940 nu numai că l-au forțat să abdice, dar au pregătit terenul pentru punerea în aplicare a programului radical al Legiunii, care vreme de câteva luni, septembrie 1940-ianuarie 1941, a scufundat România într-o baie de sânge. În scurta perioadă de guvernare, legionarii s-au răzbunat prin asasinarea tuturor celor pe care îi considerau vinovați de moartea lui Codreanu și a altor legionari: foști magistrați, înalți demnitari, ofițeri și jandarmi, foști miniștri, profesori universitari. Istoricul Nicolae Iorga, considerat autorul moral al asasinării lui Codreanu, a fost la rândul său împușcat de un comando legionar în noiembrie 1940. România legionară a dispărut în ianuarie 1941, dar fantasmele legionare bântuie încă și astăzi societatea românească.

Bibliografie

Arhivele Naționale Istorice Centrale (ANIC), Colecția 55, dosar 37, 38, 39.

BEJAN, Cristina A., Intelectualii și fascismul în România interbelică. Asociația Criterion, București, Editura Litera, 2023;

CONSTANTINIU, Florin, O istorie sinceră a poporului român, București, Editura Univers Enciclopedic Gold, 2011.

CONSTANTINIU, Laurenţiu, Uniunea Sovietică între obsesia securităţii şi insecurităţii. Glacisul strategic în politica externă sovietică. 1917-1949, Bucureşti, Editura Corint, 2010.

HEINEN, Armin, Legiunea „Arhanghelului Mihail”. Mișcare socială și organizație politică. O contribuție la problema fascismului internațional, București, Editura Humanitas, 2006.

HOBSBAWN, Eric, Secolul extremelor, București, Editura Lider, 1994.

ISTRATI, Panait, Spovedanie pentru cei învinişi. După şaisprezece luni în URSS, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1990.

MANOLACHI, Cristian, Revolverul Arhanghelului: Mișcarea legionară și mistica asasinatului politic, București, Editura Humanitas, 2023.

NOLTE, Ernst, Războiul civil european. 1917-1945. Național-socialism și bolșevism, București, Editura Corint, 2005.

ORNEA, Zigu, Anii treizeci. Extrema dreaptă românească, Iași, Editura Cartea Românescă, 2015.

ROTARI, Ludmila, Mişcarea subversivă din Basarabia în anii 1918-1944, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2004.

TĂNASE, Stelian, Povestea unui anarhist. Haos&Anarhie, București, Editura Omnium, 2022.

TĂNASE, Stelian, Clienții lu’ Tanti Varvara, București, Editura Humanitas, 2009.

* Textul a fost prezentat în cadrul Conferinței Internaționale „Sguardi dall’Est: Petre Andrei e il fascismo”, organizată de Departamentul de Științe Politice al Universității „Aldo Moro” din Bari și Universitatea „Petre Andrei” din Iași la Bari, 14-15 martie 2023.

[1] Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, București, Editura Univers Enciclopedic Gold, 2011, pp. 319-320; Eric Hobsbawn, Secolul extremelor, București, Editura Lider, 1994, pp. 76 și urm.; Ernst Nolte, Războiul civil european. 1917-1945. Național-socialism și bolșevism, București, Editura Corint, 2005, pp. 80-81.

[2] Stelian Tănase, Povestea unui anarhist. Haos&Anarhie, București, Editura Omnium, 2022, pp. 81-82.

[3] Pentru activitatea clandestină a Partidului Comunist din România, de același autor, Clienții lu’ Tanti Varvara, București, Editura Humanitas, 2009.

[4] Arhivele Naționale Istorice Centrale (în continuare ANIC), Colecția 55, dosar 37, ff. 1-2.

[5] Ibidem, dosar 39, f. 1.

[6] Ibidem, f. 2.

[7] Ibidem, dosar 38, f. 2.

[8] Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român…, p. 320.

[9] Pentru evenimentele de la Tatar Bunar vezi Ludmila Rotari, Mişcarea subversivă din Basarabia în anii 1918-1944, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2004; de asemenea și Laurenţiu Constantiniu, Uniunea Sovietică între obsesia securităţii şi insecurităţii. Glacisul strategic în politica externă sovietică. 1917-1949, Bucureşti, Editura Corint, 2010.

[10] Panait Istrati, Spovedanie pentru cei învinişi. După şaisprezece luni în URSS, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1990, p. 137.

[11] Stelian Tănase, Clienții lu’ Tanti Varvara…, pp. 238-294.

[12] Conform unei evaluări a Secţiei Ilegale a Comitetului Executiv al Internaţionalei Comuniste, din februarie 1923, partidul comunist din România număra aproape 2000 de membri, dar influenţa lor era nesemnificativă, iar

cadrele existente nepotrivite. În consecinţă, în vara anului 1923, secţia a suspendat finanţarea secţiei române. Cosmin Popa, „Cominternul, anexa Statului Major Sovietic”, în Studii şi Materiale de Istorie Contemporană, vol. XI, 2012, pp. 9-11; vezi și O anchetă stalinistă (1937-1938). Lichidarea lui Marcel Pauker, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 1995.

[13] Detalii privind evoluția mișcărilor studențești din anii ’20 la Armin Heinen, Legiunea „Arhanghelului Mihail”. Mișcare socială și organizație politică. O contribuție la problema fascismului internațional, București, Editura Humanitas, 2006, pp. 101-108; de asemenea și Cristian Manolachi, Revolverul Arhanghelului: Mișcarea legionară și mistica asasinatului politic, București, Editura Humanitas, 2023, pp. 28-35.

[14] Armin Heinen, op. cit., p. 107.

[15] Ibidem, pp. 109-110.

[16] Analiză recentă pentru fascinația intelectualilor români și „rinocerizarea” tinerei generații la Cristina A. Bejan, Intelectualii și fascismul în România interbelică. Asociația Criterion, București, Editura Litera, 2023; Z. Ornea, Anii treizeci. Extrema dreaptă românească, Iași, Editura Cartea Românescă, 2015, pp. 121 și urm.