Intelectualii și seducția fascismului în România interbelică*

[Intellectuals and the seduction of Fascism in interwar Romania]

Daniel ȘANDRU

Abstract

The central hypothesis of this article is that the attraction of autoritarianism on a populist basis has a traditional character in Romanian society (and) from the perspective of employing public intellectuals in the service of political power holders. In this sens, I intend to highlight, using the methodological tool of ideological analyisis, the influence that intellectuals had in terms  of the development of a certain type of dominant political culture in the Romanian space. I believe that the central elements of the dominant Romanian political culture, to the social design, development and consolidation of which representative public intellectuals have contributed, over time, are the following: anti-individualism, anti-democratism and providentialism, all being grafted on a Manichean background whose hard core is ethnonationalism and which Romanian society inherits to this day. I argue that the elements of this dominant political culture have been enacted and socially transmitted through the discourses, attitudes and behaviors of public intellectuals form different generations, most of which are, most often intentionally and assumed, in the realm of politics. Thus, they legitimized the various directions in which political populism (including fascism) manifested itself during the last century, making, from this perspective, public intellectuals turn into propagandists of some parties and/or political leaders who announced projects of ”change” or ”reform” of Romania.

Keywords: public intellectuals, fascism, ethnonationalism, anti-individualism, anti-democratism, providentialism

Introducere

În mod natural, intelectualii sunt, în societatea modernă, circumscriși elitei, în sensul larg al termenului. Dintr-o perspectivă „tehnică”, intelectualii au ca rol principal furnizarea de expertiză, pe arii de competență, care să contribuie la buna funcționare a unei societăți. Dintr-o perspectivă „simbolică”, rolul principal al intelectualilor este acela de a-și manifesta rațiunea critică în raport cu referențialele spațiului public, între care politica deține o poziție de primă importanță. Acesta din urmă este sensul în care înțelegem, în contextul analizei propuse aici, statutul intelectualilor în societate. Ne referim, mai exact, la intelectualii publici și la semnificația proprie acestei sintagme. Este vorba despre o semnificație care, practic, a apărut în Franța finalului de veac XIX, în contextul „afacerii Dreyfus”1, și care a fost analizată din perspectivă teoretică în anii 1980 ai secolului trecut2, noi cercetări referitoare la aceasta înregistrându-se în primul deceniu al secolului nostru3. Analizele cu privire la manifestările publice ale intelectualilor români, începând de la constituirea Principatelor Române, trecând prin instituirea Regatului României, prin perioada interbelică, cea comunistă și ajungând până în prezent relevă faptul că acestea au fost, de regulă, în directă relație cu un proiect național a cărui coloană vertebrală a rămas, și astăzi, aceea de definirii identității colective4. Că a fost vorba despre proiectul național al întregirii României și al conexiunii europene (de la 1848 până la 1918), de cel al definirii specificității societății românești în contextul european (în perioada interbelică), de cel al „noii lumi” asumat odată cu instaurarea comunismului sau de cel al „revenirii la Occident” prin integrarea euro-atlantică, propriu epocii postcomuniste, toate acestea au însemnat, în fapt, proiecții creionate de elitele politice și intelectuale. De-a lungul timpului suprapus procesului modernizării și modernității societății noastre, ideea unui proiect național convergent s-a aflat în permanență pe agenda publică și a insuflat energie părților implicate în dezbatere. Atunci când nu erau ei înșiși politicieni, intelectualii publici din toate epocile menționate s-au regăsit alături de politicienii vremurilor, susținându-i sau criticându-i, propunând și făcând compromisuri mai mult sau mai puțin rezonabile5 (în funcție de tipul de regim politic în care s-au manifestat), cei mai vizibili – în baza propriilor merite sau încurajați și susținuți de politicieni – fiind direct preocupați de orientarea proiectului național asumat prin raportare permanentă la propria înțelegere a manierei în care trebuie definită identitatea colectivă. Din perspectiva unei priviri de ansamblu asupra perioadei scurse din zorii modernității românești până în prezent, se poate observa că „(…) elitele culturale au elaborat un tip de tradiție menită să trezească și să consolideze identitatea națională în condițiile subjugării și dependenței naționale”6, tradiție care a fost transmisă în sensul unei moșteniri politice și intelectuale, încât, de la o epocă la alta, „elitele politice, mai cu seamă cele din regimurile autoritare și totalitare [așa cum au fost, în cazul României, dictatura regală a lui Carol al II-lea, cea proprie statului național-legionar și cea militară a mareșalului Antonescu, precum și totalitarismul comunist, n.n., D.Ș.], s-au substituit intelectualilor romantici în privința definirii națiunii și a mobilizării maselor pentru apărarea acesteia”7.

Tradiția intelectuală și tentația populismului

Conjectura pe care o aduce în atenție este aceea că tradiția intelectuală românească s-a articulat în spațiul unui etnosimbolism care, cel puțin pentru faza de construcție a statului național din a doua jumătate a secolului al XIX-lea și primele decenii ale celui următor a fost în consonanță cu ceea ce se întâmpla și în alte state din Europa Centrală și de Est. Or, „în sistemul etnosimbolismului, aceste elemente sunt puse în mișcare de acțiunea concertată a elitelor culturale. Lingviști, arheologi, poeți, filosofi, scriitori și mai ales istorici, toți se străduiesc să reînvie trecutul glorios al etniei în contextul afirmării națiunilor moderne și luptă pentru bunăstarea națiunii”8. Pe de altă parte, însă, specificitatea pe care considerăm că o putem identifica la nivelul elitelor intelectuale și politice din spațiul românesc este că, de la o generație la alta și de la o epocă istorică la alta, elementul de continuitate a proiectului național (indiferent care a fost acesta din urmă), ca și modalitatea în care a fost instrumentată problema identității colective au avut un fundament etnicist. Tocmai permanenta raportare la națiune dintr-un unghi etnic, și nu civic – așa cum s-a întâmplat în statele occidentale, dar și, la un moment dat, în alte state din Europa Centrală – a fost liantul care a asigurat continuitatea dintre naționalismul romantic al celei de-a doua jumătăți a secolului al XIX-lea cu cel din România interbelică (dus la extrema dreaptă de fascismul legionar și de intelectualii acestuia), cu cel al comunismului specific stalinismului național al lui Nicolae Ceaușescu9 (puternic dogmatizat de intelectualii săi de curte, dacă este să ne gândim numai la protocronismul promovat începând cu 197410) și, finalmente, cu cel din postcomunism, care a însemnat, de fapt, recuperarea ultimelor două forme de manifestare a naționalismului etnicist în variate ecuații de natură cultural-politică. În acest sens, o incursiune în sfera conceptelor specifice limbajului socio-politic din societatea românească atestă faptul că, „în pofida aparențelor de asemănare cu conceptele de identitate națională așa cum sunt ele înțelese și profesate în culturile franceză, engleză, olandeză, conceptul de neam (admis ca echivalent al lui popor) este o probă că, în cultura română, setul de valori ce stă la baza ideii de națiune modernă nu este identic cu cel occidental”11. Identificăm, aici, din punctul nostru de vedere, nucleul dur al populismului din România, vizibil la nivelul tuturor formelor pe care acesta le-a luat în variatele etape istorice ale modernizării societății noastre: înțelegerea și utilizarea conceptului de „popor” nu într-un sens civic, ci într-un sens tribal, articulat nu în baza valorii constituțional-politice a cetățeniei, ci în aceea a originii etnice. Aici se află, practic, ceea ce unește populismul romantic profesat de Eminescu și cel xenofob al lui Nicolae Iorga, cel antisemit al lui A.C. Cuza și poporanismul sau sămănătorismul, populismul legionar al lui Codreanu și stalinismul național al lui Ceaușescu, ajungând până la populismul postcomunist identificabil atât în plan politic, cât și în plan intelectual. Desigur, aceste variate forme de manifestare a populismului în societatea românească au cunoscut, în etapele istorice aflate în discuție, când o pregnantă susținere intelectuală, când una pregnant politică, deși s-a întâmplat ca, pe perioade scurte (în interbelic), medii (în postcomunism) sau lungi (în comunism), ele să fie asumate atât la nivel politic, cât și la nivel intelectual. Fiind, în nucleul său dur, încărcat etnosimbolic, populismul românesc s-a poziționat ideologic, dacă avem în atenție formele sale de manifestare, mai ales în zona unei drepte politice și intelectuale de factură conservator-naționalistă și a putut genera, din această perspectivă, un tip specific de cultură politică dominantă de-a lungul timpului. Este vorba, pentru a invoca o tipologie considerată a fi deja clasică în știința politică12, despre cultura politică de dependență sau paternalistă, care s-a replicat până în contemporaneitate și care a urmat, imediat după constituirea formală a statului național în posteritatea primului război mondial, unei culturi politice patriarhale sau tradiționaliste.

Elementele acestei culturi politice dominante au fost statuate și transmise social prin discursurile, atitudinile și comportamentele intelectualilor publici din diferite generații, cele mai multe dintre acestea aflându-se, cel mai adesea intenționat și asumat, în siajul politicii. Astfel, acestea au legitimat variatele direcții în care s-a manifestat populismul politic, făcând ca, din această perspectivă, intelectualii publici să se transforme în propagandiști ai unor partide și/sau lideri politici care au anunțat proiecte de „schimbare” sau de „reformă” a României. Acesta este motivul pentru care considerăm necesar ca, în încercarea de a explicita seducția exercitată de populism asupra intelectualilor români, să evidențiem elementele centrale ale culturii politice pe care aceștia au dezvoltat-o și consolidat-o la nivel societal, asigurând totodată transmiterea componentelor sale până în prezent. Înainte de toate, considerăm că este necesar să eliminăm, însă, orice urmă de neîncredere legată de faptul că sintagma „populism intelectual” ar putea avea o încadrare oximoronică. Începem prin a spune că, din punctul nostru de vedere, intelectualii care pretind că vorbesc „în numele poporului” vorbesc, de fapt, „despre popor”, atribuindu-i, cum am văzut, nu atât o coagulare a intereselor civice ale cetățenilor, ci una înțeleasă în sensul echivalenței semantice dintre „popor” și „neam”, ceea ce trimite la semnificația etnicistă. Aceiași intelectuali, manifestându-se plenar în perioada de după constituirea formală a statului național, în perioada interbelică, adaugă noi proiecții acestui sens conferit „poporului”, așa cum sunt, spre exemplu, cele privind „ființa națională” sau „dimensiunea românească a existenței”. Astfel, „poporul” este ontologizat prin intermediul discursului intelectualilor publici, devine o abstracțiune metafizică reprezentată pe coordonatele originii etnice și, în plus, ale apartenenței religioase la, evident, confesiunea ortodoxă. Asumându-și rolul de conștiințe publice în măsură să canalizeze energiile „sufletului colectiv” în direcția unui proiect pentru întreaga societate, intelectualii devin oficianții unui cult care îi conduce direct spre altarul de slujire a puterii politice. În anumite situații, așa cum s-a întâmplat, de exemplu, cu figurile reprezentative ale tinerilor intelectuali din anii 1930, dar și cu personalități proeminente din perioada comunistă ori postcomunistă, intelectualii publici devin zelatorii religiei politice a populismului, întruchipat episodic, la scara istoriei, de către un lider și/sau de către un partid. Tradiția românească a seducției pe care populismul o exercită asupra intelectualilor publici este doar în aparență paradoxală. Proiectându-se în rolul de „luminători” ai maselor, ai „poporului”, intelectualii publici își asumă, într-adevăr, statutul de membri ai elitei. În același timp, însă, ei urmăresc să anexeze „poporul” unui proiect care, beneficiind și de un anumit suport politic, să le confere aura de „salvatori ai națiunii”. Practic, vorbind despre „popor” și promițând salvarea acestuia, sunt interesați ca „poporul” să confere legitimitate propriilor proiecții pe care le depun pe altarul puterii, mai cu seamă în situațiile în care aceasta e întruchipată de un lider „providențial” pe care intelectualii îl percep ca fiind cel care are viziunea de a așeza întreaga societate pe anumite „coordonate istorice”. Or, o asemenea poziționare a intelectualilor în sfera publică și, cu sintagma lui Pierre Bourdieu, în „câmpul politic”13 nu poate duce înspre un alt rezultat decât acela al configurării unui tip de cultură politică de factură paternalist-depedentistă. Care sunt principalele elemente constitutive ale acesteia în spațiul românesc? Considerăm că, pentru început, este necesară înțelegerea faptului că trauma modernizării societății noastre este tocmai dificultatea și întârzierea circumscrierii unei identități colective clar asumate și larg internalizate social. Este o situație pe care, mai întâi, o constată raportarea critică la societate a junimiștilor, în a doua parte a secolului al XIX-lea, prin „teoria formelor fără fond” a lui Titu Maiorescu14, și pe care o readuce în atenție „sincronismul” lui Eugen Lovinescu în perioada interbelică15. Și tocmai pentru că un astfel de rol revine, în orice societate, exact intelectualilor, personalitățile pregnante ale istoriei noastre din ultimul veac s-au plasat sub semnul al ceea ce Sorin Alexandrescu numește „complexul de radicalism etic”16, unul care îi va propulsa în direcția susținerii unor proiecte politice de orientare redemptivă, în speranța statuării fără rest a traseului identitar al „neamului românesc” și a modificării totale a societății constituite de acesta. Este ceea ce, în forme mai difuze ori în tușe mai groase s-a transmis prin discursul intelectual și politic până în contemporaneitate, asigurându-se astfel revenirea ciclică, în prim-planul vieții publice, a elementelor unei culturi politice specifice unei societăți populiste.

În acest sens, conturând o analiză filosofico-politică referitoare la maniera în care mentalitățile au influențat și influențează, în spațiul românesc, funcționarea instituțiilor, Adrian-Paul Iliescu ajunge la concluzia că trăsăturile culturii politice românești dominante sunt unele a căror prezență poate fi observată de-a lungul liniei temporale ce leagă începutul celei de-a doua jumătăți a secolului al XIX-lea de prezent, și anume: „Maniheism; Monolitism; Tribalism; Excusivism; Elitism; Sultanism; Clientelism; Conformism; Oportunism; Înapoiere morală; Anti-liberalism; Paternalism; Obsesie pentru status; Obsesie identitară”17. Din punctul nostru de vedere, trăsăturile enumerate de Iliescu sunt de natură să explice inclusiv comandamentele politice pe care anumiți intelectuali publici reprezentativi le-au urmat în epocile succesive ale istoriei moderne a societății românești. După cum acestea pot, de asemenea, să explice o tradiție culturală caracterizată de atracția intelectualilor pentru formulele autoritare și totalitare, pe linia unui populism promovat ideatic, discursiv, atitudinal și comportamental și care a constituit și constituie încă – fie și difuz, astăzi – o expresie a ceea ce Mark Lilla consideră că a produs, dincolo de răul politic al nazismului și bolșevismului – un rău politic având, practic, aceleași rădăcini, după cum a învederat teoretic Hannah Arendt – ceea ce Michel Winock a calificat drept „secolul intelectualilor”, și anume „intelectualul filotiranic”18. Sistematizând, considerăm că elementele centrale ale culturii politice românești dominante, la proiectarea socială, dezvoltarea și consolidarea căreia intelectuali publici reprezentativi au contribuit, de-a lungul timpului, sunt următoarele: anti-individualismul, anti-democratismul și providențialismul, toate fiind grefate pe un fond maniheic al cărui nucleu dur este etnonaționalismul despre care am amintit anterior și pe care societatea românească îl moștenește până în prezent. Acesta din urmă se conturează și se manifestă în jurul ideii potrivit căreia există un unic și lipsit de rest „adevăr”, revelat exclusiv unor „aleși” – așa cum pretind a fi cei care se înscriu în rândurile elitei intelectuale – și în baza căreia se instituie ceea ce Ernesto Laclau numește „trasarea frontierei interne” dintre „noi, cei buni” și „ei, cei răi”. Astfel, radicalismul etic invocat argumentativ de Sorin Alexandrescu devine din nou vizibil și se constituie într-o cauză explicativă a dificultății circumscrierii unei identități societale românești, cu toate că aceasta a fost mereu proclamată a reprezenta sarcina de maximă urgență atribuită intelectualilor. Ceea ce se înlătură prin cultivarea acestui fond maniheic este posibilitatea instituirii unui spațiu public în care moderația19 și compromisul rezonabil, generator de consens, să reprezinte principiile esențiale ale dezbaterii, iar nuanțele să fie utilizate în definirea tabloului social. Drept rezultat, acesta din urmă primește exclusiv tușe de alb și negru, astfel încât „adevărul unic” deținut de elita intelectuală dominantă într-un anumit moment istoric, cel mai adesea în deplină conivență cu elita politică, să poată fi impus drept singură cale de urmat. Scopul invocat este, desigur, binele „poporului”, un bine pe care, chiar și atunci când nu există vreo certitudine că poporul l-ar cunoaște, intelectualii arondați unei dogme, unui partid sau unui lider politic sunt pregătiți să-l dezvăluie pe scena istoriei, astfel încât politicienii să îl asume și, eventual sub directa lor îndrumare, să îl pună în practică. În acest fel, intelectualii publici renunță la rațiunea critică și se predau unei forme de fanatism cu tentă mistică pe care populismul îl exhortă, mai cu seamă în fazele sale de manifestare autoritară – cunoscute de societatea românească în perioada interbelică – sau totalitară – așa cum a fost cazul regimului comunist – și asta întrucât „mentalitatea maniheică este misticoidă, deoarece sacralizează realități profane de regulă nedemne de a fi sacralizate (pe «ai noștri», pe cei etichetați drept «oameni aleși», pe cei aflați «de partea bună a baricadei» sau chiar actele de violență, dacă sunt comise de tabăra «celor buni»). Simultan, desigur, el aruncă anatema asupra altor realități, pe care le pune, de obicei tot nedrept, sub semnul Abominabilului, al «Răului» absolut. Prin ambele proceduri, punctul de vedere rațional (acela al disocierilor critice) și cel moral (universalist) sunt înlocuite de un punct de vedere tribal-misticoid”20. Avem de-a face, practic, prin plasarea maniheică a intelectualilor publici, cu transformarea lor în captivi ai ceea ce Eric Voegelin a denominat drept „religii politice” atunci când a descris promisiunile ideologice ale relocării a ceea ce ține de „transmundan” în „intramundan”21. Ca manifestări extreme ale populismului, atât fascismul interbelic, cât și stalinismul național al comunismului lui Ceaușescu, dar și anumite forme de tribalism politic identificabile în perioada postcomunistă au conservat maniheismul structural al societății românești și l-au ancorat la baza proiecțiilor lor de natură redemptivă, deci religios-politice. Să revenim însă la ideea anunțată, aceea că, dincolo de acest fond al maniheismului ce include nucleul dur al etnonaționalismului, cultura politică paternalistă proprie societății românești din interbelic și până în prezent se remarcă prin anumite elemente componente care explică evoluția unei tradiții intelectuale marcate de tentația populismului. Le vom analiza pe rând, exemplificând, în cele ce urmează, prin trimitere la modul în care s-a manifestat populismul intelectual în perioada interbelică.

Anti-individualismul

O primă componentă esențială a culturii politice „profesate” de intelectualii publici reprezentativi pentru interbelicul românesc (dar care poate fi identificată și în cazul stalinismului național ceaușist, ca și, difuz de astă dată, în cel al postcomunismului) este, cum am anunțat deja, anti-individualismul. Populiștii, inclusiv cei care se manifestă intelectual, rezolvă în termeni simpli o aparentă contradicție: aceea a invocării colective a „poporului” prin raportare la câte un lider/individ salvator. Cum reușesc acest lucru? De regulă, susținând că liderul este „emanația poporului”, o „oglindă” a „sufletului colectiv” al „neamului”, care întruchipează și cunoaște „a priori” așteptările acestuia. Practic, deși considerat a reprezenta un individ de excepție, însuși liderul este înțeles nu ca un produs propriu procesului de individuație22 ce a caraterizat nașterea modernității europene, ci este proiectat, într-o formă cu valențe magic-religioase, drept o întruchipare a așteptărilor colective. Cu alte cuvinte, el nu există autonom, în spiritul individualismului liberal23 (care proclamă libertatea conștiinței ca element esențial al libertății politice24), ci numai în măsura în care este „expresia cea mai înaltă” a entității colective a „poporului”. Identitatea individuală îi este, practic, anulată printr-o echivalare a acesteia cu cea colectivă. După cum explica foarte „profund”, în această direcție, unul dintre ideologii extremei drepte interbelice: „Ceea ce se desemnează înlăuntul unei nații (…) este altceva decât un cezar, un duce sau un führer. Gândiți-vă dumneavoastră: cine hotărăște pentru ființa omenească? Capul hotărăște pentru ființa omenească. Capul! Capul care este, în însăși ființa omenească, o funcțiune specializată, ca să zic așa – însăși ființa omenească. Că atunci când domnia este în vacanță, atunci când Dumnezeu nu lucrează prin domn, ci lucrează de-a dreptul cu poporul, atunci iese din acest popor o căpetenie. Nu führer, nu duce; căpetenie. Pentru că singură căpetenia aceasta nu transcende nația, ci este însăși nația, însăși nația în funcția ei diferențiată: de a hotărî. Această căpetenie hotărăște pentru națiune. Nu pentru că gândește această căpetenie într-un fel sau altul, nu! Ci pentru că ea este însăși nația, după cum capul este însăși ființa omenească”25. În acord cu această logică a colectivismului anti-individualist grefată pe fondul maniheismului structural, devine explicabilă, încă o dată, atracția intelectualilor pentru formele extreme ale populismului, de natură autoritară sau totalitară. În perioada interbelică, nu vorbim, de fapt, doar despre un extremism de dreapta, așa cum a fost cel manifestat culminant de intelectualii publici apropiați de fascismul legionar ori de alte formule populiste care combinau naționalismul exacerbat cu ortodoxismul. Din perspectiva noastră, populismul interbelic, inclusiv cel intelectual, este concentrat în extremism – ceea ce se va întâmpla și în „epoca de aur” a stalinismului național. Acest populism merge înspre ambele extreme, atât cea fascistă, cât și cea bolșevică, chiar dacă în interbelic predominant va fi cel al extremei drepte – după cum în etapa stalinismului național vom avea de-a face cu o combinație a elementelor acesteia cu cele ale stângii extreme. Desigur că, dacă facem o referire generală la tinerii intelectuali publici care se afirmau în epocă, se poate accepta argumentul că „poziția de centru a celor câțiva din generația 27 care s-au sustras ispitelor extremelor arată că această generație n-a fost una compact de extremă dreaptă, n-a fost nici una compact extremistă, ci distribuită pe tot spectrul politic”26. Un alt exeget contemporan al implicării tinerilor intelectuali în politica vremii merge chiar mai departe, susținând că nu s-a reușit structurarea unei „platforme” comune care să reunească acești intelectuali, ceea ce „(…) duce fie la asumarea unui traseu mai degrabă pe cont propriu, fie la înregimentarea într-o organizație structurată, care părea să aibă, în epocă, avantajul unui pol de putere, vehicul posibil de ascensiune politică, fie la o combinație între aceste două atitudini. Migrațiile bruște ale unora de la stânga la dreapta, de la monografie la legionarism, de la Gardă la Frontul Național, arată atât o derută cât și o încercare de «plasare» în rândurile actorului politic care ar fi putut fi câștigătorul momentului istoric”27. Cu toate acestea – și remarcând elementul de oportunism asociat comportamentului tinerilor intelectuali ce transpare în argumentul de mai sus – este astăzi de domeniul evidenței că anumite figuri proeminente ale generației anilor 1930 (așa cum au fost Eliade, Cioran, Noica sub bagheta „metafizică” a lui Nae Ionescu) s-au alăturat altor personalități din epocă (precum Nichifor Crainic sau Mihail Manoilescu) în corul ideologic al populismului de extremă dreapta care a dominat această epocă din evoluția societății românești moderne. În fond, pentru fiecare dintre aceștia se poate vorbi despre o alegere pe care au făcut-o și pentru care, cel puțin din perspectiva rațiunii critice și a celei morale, sunt pe deplin responsabili, întrucât „(…) și pentru membrii acestei generații, ca pentru oricine, opțiunile politice nu au ținut de fatalitate, ci de alegere, de un act de subscriere la o constelație de valori lăuntric corelate. Că fiecare a ales, iar alegerea lui a fost modelată de mediul cultural în care s-a format, de datele lui personale, de convingerile și posibilitățile lui”28. Astfel de „valori lăuntric corelate” erau deja prezente în mediul românesc, din moment ce, în perioada premergătoare interbelicului, liberalismul românesc a fost el însuși unul submisiv prin raportare la același proiect politic și intelectual perceput în spirit colectivist și dominat de etnonaționalism, iar conservatorismul, deși în aparență aristocratic, s-a manifestat mai curând prin interesul pentru status al celor care îl susțineau decât prin respectul față de drepturile și libertățile individuale. De altfel, în perioada interbelică, încercând să supraviețuiască introducerii sufragiului universal masculin și reformei agrare, atât conservatorismul, cât și liberalismul (nu neapărat cel al Partidului Național Liberal!) au fost convertite în forma populismului sămănătorist, respectiv în aceea a populismului poporanist, ambele premergătoare apariției populismului de extremă dreapta, după cum evidențiază Sorin Alexandrescu: „La dispariția Partidului Conservator ca partid explicit, conservatorismul nu dispare și el, ci devine difuz în societate, ca o bază comună a tuturor partidelor naționaliste din secolul al XX-lea: aniliberalismul lui, spiritul (uneori) antidemocratic, elitismul, devin constante ale tuturor partidelor, mișcărilor, sistemelor de gândire și gazetarilor de dreapta din perioada interbelică (ca și de acum). Apar însă și elemente noi, neasociate cu cu conservatorismul secolului al XIX-lea: naționalismul, existent la Eminescu, dar nu la Maiorescu or Lascăr Catargiu; antisemitismul (la Eminescu, Conta, dar nu la Carp și Maiorescu), antioccidentalismul și fundamentalismul ortodox (inexistente în secolul al XIX-lea!). Iorga și A. C. Cuza sunt cei care produc aliajul vechilor și noilor elemente de conservatorism la începutul secolului al XX-lea. În această perioadă de tranziție dintre cele două secole, care este reprezentată de primele două decenii din secolul nostru, populismul cristalizează în două variante, ca tot atâtea reformulări și modernizări pentru starea a treia a doctrinelor secolului al XIX-lea: pe înțelesul dar și, ori mai ales, în folosul țăranilor, semănătorismul reformulează conservatorismul și poporanismul, liberalismul”29. Terenul pentru afirmarea dominantă a populismului concentrat în extremismul de dreapta era, așadar, numai bine pregătit, dincolo de faptul că acesta s-a integrat perfect în curentul populismului fascist și nazist care câștiga aderenți în plan european. Dar elementele sale primare, trebuie subliniat acest lucru, existau deja în fondul maniheic pe care anti-individualismul s-a dezvoltat și consolidat, fiind în directă conexiune cu nucleul dur, etnosimbolic, al acestuia, și ducând astfel la extremism: „(…) Discursul privind specificul național propus de «tânăra generație» conținea importante puncte de plecare de la discursul curentului principal naționalist din anii 1920. În primul rând, ei au încercat să reevalueze trăsăturile de caracter care au fost în mod tradițional considerate ca fiind negative, subliniind că acestea au fost, în realitate, pozitive, dar acest element latent pozitiv trebuia să fie «actualizat». În al doilea rând, au operat cu un discurs dublu, de salt în istorie și de atingere a ceea ce este dincolo de istoricitate, afirmând că numai printr-o relație cu eternitatea cultura ar putea deveni istorică. În cele din urmă, au afirmat că numai prin cultivarea naționalismului o cultură ar putea deveni cu adevărat universală. În sfârșit, în lucrările acestor intelectuali extrem de talentați, deconstrucția caracterologiei tradiționale a condus la un discurs despre un nou început (este ceea ce a exprimat Cioran cu metafora „Adamism”), dezvoltând credința în forța creatoare a violenței. Este o ironie a istoriei faptul că, în cele din urmă, majoritatea membrilor acestei generații, care, inițial, au încercat să modernizeze și să europenizeze cultura română, au devenit responsabile (sic!) pentru realizarea unei configurații ideologice foarte distructive”30. Chiar dacă, în raport cu fascismul, poate fi calificat drept „aberant”31 sau „necanonic”32, legionarismul lui Zelea Codreanu, legitimat de acești intelectuali publici, rămâne expresia principală a extremismului de dreapta din perioada intebelică, acesta intersectându-se proteic cu corporatismul lui Mihail Manoilescu și cu proiecția statului etnocratic a lui Nichifor Crainic, dar extrăgându-și resursele ideologice și intelectuale mai ales din naeionescianism33. Acesta din urmă a teoretizat caracterul colectivist și anti-individualist ale cărui elemente au premers legionarismului la nivelul mentalitar al societății românești și a furnizat „materia primă” legitimatoare a acestei forme de populism extremist în care se regăsesc „(…) elitismul exacerbat cu populismul deșănțat și egalitarismul, totalitarismul cu autoritarismul, antisemitismul declarativ și virulent cu ortodoxismul principial tolerant, iar lista antinomiilor ar putea continua”34.

Anti-democratismul

Anti-democratismul este o altă componentă importantă a culturii politice paternaliste întreținute discursiv și atitudinal de tradiția intelectuală românească, și acesta ajungând la apogeu în interbelic, spre a fi transmisă mai departe în comunism și în postcomunism. Dacă anti-individualismul a avut, așa cum am văzut, drept principală consecință orientarea anumitor intelectuali reprezentativi spre colectivismul extremelor, anti-democratismul reprezintă, din punctul nostru de vedere, o componentă corelată al cărei principal efect este atracția pe care o exercită asupra acelorași intelectuali formele de guvernare autoritare și totalitare. Din acest punct de vedere, contribuția celor mai mulți dintre intelectualii români la acutizarea deficitului de democrație existent și astăzi în societatea românească este definitorie. Pentru perioada interbelică, și în acest caz, populismul intelectualilor publici a determinat prevalența legionarismului în raport cu alte orientări ale extremei drepte și a asigurat, astfel, continuitatea discursurilor și atitudinilor anti-democratice. Practic, așa cum evidențiază Victor Neumann, „multiplicat printr-o asemenea ideologie, tribalismul comunitar a avut câștig de cauză față de pluralismul democratic pe întreaga durată a secolului al XX-lea. Elita intelectuală a fost mereu tentată să ia și să justifice existența organică a națiunii în dauna libertăților individuale și a drepturilor cetățenești. Nu întâmplător, din limbajele și discursurile socio-politice lipsesc adeseori concepte precum cetățean, democrație, lege, fiind preferate cele de cultură, etnie, neam, comunitate, adică cele care au favorizat și favorizează gândirea totalitară. Organicismul comunitar de genul celui profesat de Nae Ionescu și de comilitonii săi (…) este socotit principalul punct de referință al misticii fasciste și al comunismului primitiv”35. E necesar să reamintim, aici, faptul că procesul de democratizare început în România interbelică prin introducerea votului universal masculin în 1919 și întrerupt, brusc, o dată cu instituirea dictaturii regale a lui Carol al II-lea nu autorizează susținerea existenței reale a unui sistem politic democratic. Dincolo de disfuncționalitățile regimului politic din acea epocă, firești în context, se remarcă atacurile furibunde ale intelectualilor reprezentativi nu doar la adresa unor elemente factice din societatea românească, ci și la adresa democrației în general. Evident, sesizăm aici un paradox: acuzațiile la adresa democrației sunt diseminate într-o societate care nu experimentase niciodată democrația autentică, ele fiind generalizate plecându-se de la disfuncțiile constatate într-un context insuficient democratizat; sunt criticate acerb procedurile democratice într-o societate care era caracterizată (așa cum, într-o anumită măsură, este și astăzi) printr-un anti-proceduralism funciar. Desigur, după cum arată Adrian-Paul Iliescu, societatea românească nu a reprezentat, în epocă, din perspectiva eronatei funcționări a sistemului politic, un caz singular: „Cercetătorii (autohtoni sau străini) ai vieții politice din România (și din tot estul Europei) cad de acord că în această parte a lumii tradițiile democratice și liberale au fost în mod constant absente sau profund deficitare: cu posibila excepție a formei de guvernare din Cehia [sic!] interbelică, chiar regimurile cele mai evoluate au avut doar un caracter pseudo-democratic, fiind definite de manipulare politică sistematică, brutalități administrative, caracterul de «farsă» al alegerilor, nerespectarea drepturilor omului și așa mai departe. Într-un cuvânt, chiar înainte de venirea comunismului, democrațiile răsăritene lăsau mereu să se întrevadă autoritarismul mascat al puterii, absența spiritului public autentic liberal”36. În raport cu astfel de disfuncții și identificând nepermis derapajele instituționale românești cu însuși modul de funcționare al unui regim democratic în genere, intelectuali proeminenți ai epocii acuzau, totodată, îndepărtarea partidelor, statului și societății de idealul național de statalitate. Considerând că democrația reprezintă, și nu în sens aristotelic, o formă coruptă de guvernare, ei deschideau ideatic calea spre instalarea dictaturilor, fie acestea autoritare sau totalitare. Pe linia asumată de Nae Ionescu, nemulțumit de multipartidism, de accesul egal la vot instituit în 1919, de constituționalism și, în general, de procedurile specifice arhitecturii democratice, se configurează viziunea unui populism elitist și totalitar marcat de colectivism organic, etnonaționalism și cultul conducătorului, pe modelul Italiei fasciste și al Germaniei naziste: „Azi au apărut (…) forme politice noi: fascism, hitlerism, legionarism. Atât fascismul, cât și, mai ales, hitlerismul se sprijină numai pe națiune. Națiunea luată nu în sens democratic, pentru că fascismul și hitlerismul nu au nevoie de voturi. (…) Acolo poporul este considerat ca unitate, iar oamenii care stau în capul statului (în fruntea poporului) sunt considerați ca emanațiuni ale poporului, sunt ca națiunea. Hotărârea lor este prezentată a fi hotărârea întregului popor. De aceea se zice totalitar, căci individul e complet topit în colectivitate”37. Ar fi o eroare, însă, dacă am conchide de aici, într-o modalitate facilă, că intelectualii și politicienii atrași de extremismul autoritarist și totalitar în interbelic ori mai târziu au importat, prin scrierile, discursurile, atitudinile și deciziile lor modele de organizare a societății din afara acesteia. A existat, în fapt, aici, cum spuneam, un teren deja pregătit, întrucât anti-individualismul liberal și anti-democratismul erau deja prezente și pregnante în mentalitatea societății noastre. Adăpați ideatic cu sentințele „metafizice” ale maestrului lor referitoare la disoluția lumii democratice și nașterea „omului nou” și a unui nou tip de organizare socială, tinerii afirmați ca intelectuali publici în epoca interbelică și care nu intraseră niciodată în contact cu valorile unui autentic sistem democratic nu au făcut decât să ridice la nivelul unui discurs dominant ceea ce exista deja în societate într-un stadiu recesiv. Putem înțelege, astfel, de ce Emil Cioran afirma tranșant că „(…) dictatura trebuie înțeleasă ca o fatalitate” și că „democrația a cultivat numai tendințele centrifugale ale tineretului”38; de ce Mircea Eliade susținea „diagnosticul” potrivit căruia „democrația de la război încoace a izbutit (…) să zădărnicească orice încercare de redeșteptare națională”, astfel încât „(…) a zdrobit definitiv instinctul statal al cârmuitorilor”39; în fine, de ce Constantin Noica asuma ca pe o certitudine ideea că „democrația e semnul reacționarismului în planul spiritului”40. Pe de altă parte, acești intelectuali mizau și propuneau întregii societăți „vitalismul”, „experimențialismul”41 propriu Zeitgeist-ului totalitar pe care îl regăseau în preceptele legionarismului populist al lui Codreanu. Ei au intrat astfel sub fascinația schimbării radicale a societății românești prin apel la o revoluție, și nu doar una „a spiritului”, așa cum s-ar putea crede și cum au lăsat a se înțelege unii exegeți ai scrierilor intelectualilor din interbelic, ci una politică, propovăduită în egală măsură de bolșevism și de fascism, o revoluție care să aibă ca principal efect instaurarea totalitarismului, câtă vreme putem aprecia astăzi, așa cum o face Marta Petreu, că „(…) intelighenția care a intrat sub steagul revoluțiilor comuniste și fasciste, intelighenția fascinată de revoluție, exact asta nu a făcut: nu a apărat valorile civilizației europene, ci, exact pe dos, le-a atacat și le-a slăbit, în numele revoluției bolșevice, fasciste, hitleriste, legionare etc”42. Anti-democratismul ca pilon al culturii politice paternaliste pe care o internalizaseră într-o societate ai cărei „maeștri gânditori” se sitau în „paradigma” colectivismului organic etnonaționalist și care avea ca structură de fond maniheismul s-a constituit, ca atare, într-un cadru foarte ospitalier pentru proiecțiile totalitare ale intelectualilor publici din epocă, fără să fie neapărat necesară raportarea la produsele totalitare „de import”, altfel decât pentru a legitima propriul proiect „mântuitor”. Această modalitate de situare a populismului intelectual românesc din epoca interbelică împotriva democrației și a valorilor acesteia este explicată cu claritate de Adrian-Paul Iliescu: „Contrar pretențiilor unor autori naționaliști, nici totalitarismul fascist, nici cel comunist din România nu au fost exclusiv «produs de import». Tradițiile autohtone, inclusiv maniheismul «moderat» din perioadele pretotalitare, au contribuit mult la exacerbările, aberațiile și monstruozitățile din perioadele dictaturii fasciste și comuniste. Tradiția adeziunii rituale la un Bine canonic și a denunțării fulminante a Răului absolut; tradiția dihotomiilor exclusive, brutale; tradiția nominalizării și combaterii permanente a unui Inamic public; tradiția sacralizării unui Adevăr unic, constrângător, cu privire la ceea ce este benefic/malefic pentru români, a lipsei de înțelegere pentru nuanțe, varietate, și diversitatea alternativelor; tradiția absolutizării unei Cauze supreme, și a înrolării cvasi-obligatorii în lupta pentru ea; și mai ales tradiția desconsiderării regulilor formale (în sensul lui Hayek) și a instituțiilor în favoarea unor considerente politice de oportunitate imediată au contribuit mult la instalarea și consolidarea totalitarismelor în România și la manifestările excesive ale acestora (chiar comparativ cu alte regimuri totalitare)”43.

Providențialismul

În fine, trebuie adăugat excursului de până aici providențialismul, care reprezintă, nu mai puțin, o componentă a culturii politice pe care populismul intelectual a promovat-o explicit de fiecare dată când s-a pus în slujba unui proiect politic. Considerându-se ei înșiși providențiali și „salvatori” ai națiunii, intelectuali publici de primă importanță au făcut exercițiul „servituții voluntare” față de liderii politici ai momentului. Putem asuma, în acest punct, o conjectură euristică, și anume aceea că proiecția providențială pe care intelectualii publici români au generat-o, în trecut și astăzi, atunci când s-au raportat sau/și s-au înrolat la/unui proiect politic se înscrie în arealul al ceea ce Raoul Girardet descrie prin „complexul mitologic al Salvatorului”44. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea sau în perioada interbelică, în comunism – mai cu seamă după celebrul discurs din 1968 al lui Nicolae Ceaușescu, prin care acesta condamna intervenția trupelor Tratatului de la Varșovia pentru a înnăbuși „primăvara de la Praga” – sau în postcomunism, radicalismul etic și maniheic al creatorilor de opinie le-a „fracturat” acestora rațiunea critică și a produs adeziuni de natură cvasi-religioasă față de anumiți lideri socotiți a fi providențiali și, prin urmare, salvatori ai României, mai cu seamă în situațiile de criză. De altfel, la nivel mentalitar, providențialismul prezent – recesiv sau dominant – în societatea românească de-a lungul acestei perioade istorice este un reflex populist pe care nu doar oamenii obișnuiți, ci și intelectualii l-au exersat din plin. S-a conturat astfel o veritabilă structură mitică, vizibilă încă și în societatea românească a contemporaneității. Într-o încercare de „deconstrucție” a acestei structuri, am specificat, într-un alt loc45, faptul că este prezent în mod pregnant, în cultura politică românească dominantă, de factură paternalistă, acest mit al omului providențial, care e subsumat constelației mitice a Salvatorului și care, din perspectiva elementelor contextului ideologic în care este plasat, implică „poziționare maniheistă, infailibilitate doctrinară, personalizarea politicii, clamarea supremației morale, recursul la monolog”. Totodată, am subliniat că, la nivelul corespondențelor din realitatea politică ale aplicabilității acestui mit, situația poate fi descrisă astfel: „Este prezentă reprezentarea politicii prin raportarea la un lider dotat cu calități excepționale, chiar supra-umane. O asemenea reprezentare nu se regăsește, exclusiv, la nivelul maselor, ci este încurajată și chiar coordonată de figuri reprezentative ale scenei publice. În măsura în care există manifestarea unui libido dominandi la nivelul liderilor politici, se manifestă și la nivelul figurilor publice reprezentative «vocația mitică» de a proiecta imaginea omului providențial”46. Cu adevărat reprezentativă pentru o asemenea proiecție mitică asupra liderilor politice rămâne, dincolo de dubiu, perioada interbelică, când intelectualii publici și-au manifestat admirația și certitudinile cu privire la cine ar fi putut salva proiectul național românesc aflat, din nou, „în pericol”. Din această perspectivă, putem aprecia că mare parte dintre intelectualii publici afirmați, dar cu precădere cei din tânăra generație s-au înscris idolatru în curentul dominant al epocii, înregimentându-se astfel cel puțin din punct de vedere simbolico-ideologic. Această înregimentare a fost observată, în timp real, de intelectuali care și-au menținut spiritul critic. A făcut-o, spre exemplu, Eugen Lovinescu, într-un răspuns la ancheta consacrată evoluției tinerei generații de către revista Vremea în 1932: „Tragedia intelectualului român, în faza lui embrionară, e atât de acută, încât, uitând că nota caracteristică a oricărui artist e diferențierea cu orice preț, el aspiră spre o stare socială de uniformizare; pentru pâinea cea de toate zilele egal distribuită, el ar prefera să devină un număr și renunțând la libertatea inspirației și a cuvântului, să se consacre apologiei planului quinquenal”47. În anii care au urmat, intelectualii publici nu s-au remarcat doar ca apărători ai ideilor extremist-„revoluționare” de stânga sau de dreapta48 ori ai mișcărilor și liderilor care le promovau, ci și în calitate de contributori la glorificarea acestora, instilând astfel în spațiul public elementele cultului personalității față de anumite personaje politice dominante în epocă, fie că acestea proveneau din spațiul european ori din mediul autohton. Astfel de situări și poziționări publice oferă, în realitate, o expresie a ceea ce Eric Hoffer denominează prin eticheta de „intelectual militant”49, adică acel tip de intelectual care, anulându-și spiritul critic, devine un soldat credincios în umbra unei mișcări sau a unui lider în care proiectează toate așteptările și speranțele sale, fiind generator de legitimitate pentru aceasta/acesta. Există, aici, miezul populismului intelectual pe care îl putem observa și în manifestările publice și politice ale intelectualilor români care s-au raportat și se raportează la anumiți lideri și la proiectele politice ale acestora într-o modalitate care iese din sfera raporturilor profesionale dintre experții în anumite domenii și politicieni și oamenii de stat și intră în aceea a credinței de natură magică ori religioasă. Este vorba, în fapt, despre un populism elitist, câtă vreme, legitimând adorația față de lideri în numele pretenției epistemice de a cunoaște exact vrerea „poporului”, intelectualii contribuie la instituirea unui cult în care regăsesc, efectiv, propria lor aspirație de recunoaștere a statutului lor de către liderii respectivi50. Acest cult a fost promovat, în România, față de mai multe personalități politice, în epoci diferite, ceea ce nu face decât să ateste faptul că providențialismul rămâne un element constitutiv al culturii politice dominante din societatea noastră, fiind subsumat, după cum am explicat mai sus, complexului mitologic al Salvatorului. Așa cum am specificat într-un alt context, „în istoria românească a ultimei sute de ani, «salvatori» politici au fost considerați, spre exemplu, Corneliu Zelea Codreanu, regele Carol al II-lea, mareșalul Antonescu sau, în comunism, Nicolae Ceaușescu, iar intelectualii diferitelor epoci au contribuit la finisarea acestor efigii ale politicii autohtone. Lucrurile nu stau diferit nici în postcomunism; fiecare dintre cei trei președinți ai republicii de după 1989 au căutat să se identifice cu imaginea omului providențial, mai cu seamă în campaniile electorale: Ion Iliescu s-a prezentat drept garant al consensului (în 1990 și 1992) și apărător al democrației (în 2000), Emil Constantinescu a mizat pe imaginea unui artizan al schimbării și al reformelor pro-occidentale (în 1992, dar și în 1996), iar Traian Băsescu pe aceea de garant al Constituției, de președinte-jucător și de vârf de lance al campaniei anti-corupție și al luptei cu «sistemul ticăloșit» (atât în timpul campaniilor electorale din 2004 și 2009, cât și în timpul campaniilor pentru referendumurile de demitere a președintelui, survenite suspendării acestuia de către Parlament, în 2007 și în 2012”51. Revenind la avântul idolatru al intelectualilor publici din epoca interbelică, trebuie amintit că aceștia nu și-au manifestat „adorația” doar față de liderii români pe care îi considerau providențiali, ci și față de cei care erau deja figurile centrale ale cultului personalității în alte state europene. Spre exemplu, ortodoxistul naționalist Nichifor Crainic nu avea nicio ezitare din a face din Adolf Hitler un erou al istoriei României: „(…) neamul românesc nu va trebui să uite în veacul veacului că sângele eroilor germani a curs pentru sângele strămoșilor noștri, precum sângele nostru a curs pentru noile idealuri propuse lumii europene de Adolf Hitler. Führerul german s-a înscris în istorie printre ctitorii României [subl.n., D.Ș.]. El ne-a redat putința de a lupta, prin el am șters rugina de pe arme și am suflat cenușa defăimării de pe numele țării…”52. Alți intelectuali, mai tineri, intuiseră cu mult înainte calitățile providențiale ale liderului nazist. În acest sens, Emil Cioran aprecia, în 1934, că „nu există om politic în lumea de astăzi, care să-mi inspire o simpatie și o admirație mai mare decât Hitler. Există ceva irezistibil în destinul acestui om pentru care orice act de viață câștigă semnificație numai prin participare simbolică la declinul istoric al unei națiuni… Mistica Führerului în Germania este deplin justificată. Meritul lui Hitler este de a fi răpit spiritul critic unei națiuni”53. Și nu doar propriei națiuni, din câte se poate oberva, ci și unor intelectuali români pe cale să devină figuri pregnante ale culturii noastre. În plan intern, pentru aceștia omul providențial era, în epocă, Corneliu Zelea Codreanu, astfel că admirația intelectuală față de mișcarea politică inițiată și condusă de acesta nu putea să aibă limite. În acest sens, același Cioran considera, într-o conferință radiofonică susținută în ziua de 28 noiembrie 1940, aceeași zi în care legionarii i-au asasinat pe Nicolae Iorga și Virgil Madgearu, că , „înainte de Corneliu Codreanu, România era o Sahară populată”, că „(…) el a rupt tăcerea blândă a existenței noastre și ne-a obligat să fim”, astfel că „virtuțile unui neam s-au întruchipat în el”54. Fără a fi mai prejos, cu trei ani înainte, Mircea Eliade anticipa „biruința” Mișcării Legionare, argumentând că „cine nu se îndoiește de destinul neamului nostru nu se poate îndoi de biruința mișcării legionare”55, iar Constantin Noica promitea, în 1940, să ducă mai departe moștenirea ideologică a „Căpitanului”, întrebând, apoteotic, „înțelegeți tot miracolul acesta al unui tip de român care, prin simpla sa prezență, să fie înfăptuitor și binefăcător?” și răspunzând deîndată, sentențios: „Așa l-a visat conducătorul dintotdeauna al mișcării legionare; așa îl vrea conducătorul ei de azi: drept un tip de român atât de pur, încât actul lui de prezență să-l oblige. Să oblige materia să i se supună”56. Ceea ce intenționăm să aducem în atenție aici este faptul că, dacă efectul providențialismului în plan simbolic este tocmai acest cult al personalității de natură să legitimeze statutul cumva supra-teran al liderului politic transformat în idol, cel pe care îl putem regăsi din perspectiva arhitecturii procedurale existente la nivelul oricărui stat modern este personalizarea instituțională, adică raportarea nu la instituții, ci la conducătorii acestora ca persoane, ceea ce induce, în timp, atât practica abuzului decizional din partea acestora, cât și pe aceea a nerespectării normelor de cei care consideră că sunt destinați să apere „interesele poporului”, ceea ce trebuie rezolvat în plan instituțional întrucât ține de binele public fiind transferat, astfel, spre a fi rezolvat, într-un plan extra-instituțional, context în care apare posibilitatea ca violența simbolică să se transforme în violență fizică.

Concluzii

Pentru a sintetiza concluziv ideile expuse în acest articol, vom spune că tradiția intelectuală românească a diseminat, în stil populist, elementele componente ale unui culturi politice paternalist-dependentiste, dezvoltând-o și consolidând-o. Configurată pe fondul unui maniheism structural al cărui nucleu central este etnonaționalismul, această cultură politică are drept piloni principali anti-individualismul care produce colectivism și atracție spre extremism, anti-democratismul ce are drept efect captivitatea minților în universul gândirii autoritariste și totalitare și providențialismul care generează situarea extatic-mistică față de lideri, cultul personalității și personalizarea instituțională.

Bibliografie

ADAM, Robert, Două veacuri de populism românesc, Editura Humanitas, București, 2018.

ALEXANDRESCU, Sorin, Paradoxul român, Editura Univers, București, 1998.

ALMOND, Gabriel & Sidney VERBA, Cultura civică.  Atitudini politice şi democraţie în cinci naţiuni, Editura Du Style, Bucureşti, 1996.

BOIA, Lucian, Capcanele istoriei. Elita intelectuală românească între 1930 și 1950, Editura Humanitas, București, 2011.

BOURDIEU, Pierre, Despre câmpul politic, traducere de Camelia Runceanu, Editura Universității „Al. I. Cuza” din Iași, 2012.

BUTOI, Ionuț, Mircea Vulcănescu. O microistorie a interbelicului românesc, Editura Eikon, București, 2015.

COSER, Lewis, Oameni ai ideilor. Perspectiva unui sociolog, traducere, note și studiu introductiv de Camelia Crăciun, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2012.

CRĂIUȚU, Aurelian, Elogiul moderației, Editura Polirom, Iași, 2006.

DRAGOMAN, Dragoș, Naționalismul. Identitatea etno-culturală și proiectul elitelor, Editura Adenium, Iași, 2014.

DUMONT, Louis, Eseu asupra individualismului, Editura Anastasia, București, 1996.

FLECK, Christian & Barbara A. MISZTAL, Intellectuals and the Public Good: Creativity and Civil Courage, Cambridge, New York, Cambridge University Press, 2007.

FUMURESCU, Alin, Compromisul. O istorie politică și filozofică, traducere din engleză de Doru Căstăian, Editura Humanitas, București, 2019.

GIRARDET, Raoul, Mituri şi mitologii politice, Editura Institutul European, Iaşi, 1997.

HESS, Andreas, E. Stina LYON(eds.), Intelectualls and their Publics: Perspectives from Social Sciences, Bodmin Cornwall, Ashgate Publishing Company, 2009.

HOFFER, Eric, Adepții fanatici. Reflecții asupra naturii mișcărilor de masă, traducere de Lucian Leuștean, Editura Polirom, Iași, 2013.

ILIESCU, Adrian-Paul, Solitude and the Birth of Modernity, New Europe College, București, 1999.

ILIESCU, Adrian-Paul, Anatomia răului politic, Editura Fundației Culturale Ideea Europeană, București, 2005.

JACOBY, Russel, The Last Intellectuals: American Culture in the Age of Academe, New York, Basic Books, 1987, 2000.

LILLA, Mark, Spiritul nesăbuit. Intelectualii în politică, traducere de Mona Antohi, Editura Polirom, Iași, 2005.

LOVINESCU, Eugen, Istoria civilizației române moderne, Academia Română, Fundația Națională pentru Știință și Artă, Muzeul Național al Literaturii Române, București, 2017.

MANN, Michael, Fascists, Cambridge University Press, Cambridge, 2004.

MELZER, Arthur M. ; Jerry WEINBERGER and M. Richard ZINMAN(eds.), The Public Intellectual: Between Philosophy and Politics, New York, Oxford, Rowman & Littlefield Publishers, Inc., 2003.

NEUMANN, Victor, „Neam și popor: noțiunile etnocentrismului românesc”, în Victor Neumann, Armin Heinen, Istoria României prin concepte. Perspective alternative asupra limbajelor social-politice, Editura Polirom, Iași, 2010.

ORNEA, Zigu, Junimismul. Contribuții la studierea curentului, Editura pentru literatură, București, 1966.

ORNEA, Zigu, Anii treizeci. Extrema dreaptă românească, Editura Cartea Românească, București, 2015.

PETREU, Marta, De la Junimea la Noica. Studii de cultură românească, Editura Polirom, Iași.

POSNER, Richard A., Public Intellectuals: A Study of Decline, Cambridge, Massachusetts, London, England, Harvard University Press, 2001.

RENAUT, Alain, Era individului. Contribuție la o istorie a subiectivității, Editura Institutul European, Iași, 1998.

ȘANDRU, Daniel, „Ideologie și mituri politice în România contemporană”, în Sergiu Gherghina, Sergiu Mișcoiu (editori), Miturile politice în România contemporană, Editura Institutul European, Iași, 2012.

TISMĂNEANU, Vladimir, Stalinism pentru eternitate. O istorie politică a comunismului românesc, traducere de Cristina Petrescu și Dragoș Petrescu, Editura Polirom, Iași, 2005.

VERDERY, Katherine, Compromis și rezistență. Cultura română sub Ceaușescu, traducere de Mona Antohi și Sorin Antohi, Editura Humanitas, București, 1994.

VOEGELIN, Eric, Modernity Without Restraint. The Political Religions, the New Science of Politics; and Science, Politics, and Gnosticism, vol. 5, University of Missoury Press, Columbia and London, 2000.

VOICU, George, Mitul Nae Ionescu, ediția a II-a, Editura Ars Docendi, Universitatea din București.

* Studiul de față a fost publicat inițial cu titlul „Intelectualii și tradiția populismului în spațiul românesc”, în revista Studii și Materiale de Istorie Contemporană, serie nouă, volumul XX, 2021, pp. 56-74, publicație a Institutului de Istorie „Nicolae Iorga” al Academiei Române. De asemenea, a fost prezentat, cu titlul redat aici, în cadrul Conferinței Internaționale „Sguardi dall’Est: Petre Andrei e il fascismo”, organizată de Departamentul de Științe Politice al Universității „Aldo Moro” din Bari și Universitatea „Petre Andrei” din Iași la Bari, 14-15 martie 2023.

1 Lewis Coser, Oameni ai ideilor. Perspectiva unui sociolog, traducere, note și studiu introductiv de Camelia Crăciun, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2012, pp. 288-300.

2 Russel Jacoby, The Last Intellectuals: American Culture in the Age of Academe, New York, Basic Books, 1987, 2000, p. 5.

3 Vezi, în acest sens, Richard A. Posner, Public Intellectuals: A Study of Decline, Cambridge, Massachusetts, London, England, Harvard University Press, 2001; Arthur M. Melzer, Jerry Weinberger and M. Richard Zinman (eds.), The Public Intellectual: Between Philosophy and Politics, New York, Oxford, Rowman & Littlefield Publishers, Inc., 2003; Christian Fleck, Barbara A. Misztal, Intellectuals and the Public Good: Creativity and Civil Courage, Cambridge, New York, Cambridge University Press, 2007; Andreas Hess, E. Stina Lyon (eds.), Intelectualls and their Publics: Perspectives from Social Sciences, Bodmin Cornwall, Ashgate Publishing Company, 2009.

4 Dragoș Dragoman, Naționalismul. Identitatea etno-culturală și proiectul elitelor, Editura Adenium, Iași, 2014.

5 Pentru distincția dintre înțelesul francez și cel anglo-american al termenului compromis, vezi Alin Fumurescu, Compromisul. O istorie politică și filozofică, traducere din engleză de Doru Căstăian, Editura Humanitas, București, 2019, pp. 130-174.

6 Dragoș Dragoman, op. cit., p. 15.

7 Ibidem, p. 23.

8 Idem, p. 41.

9 Cf. Vladimir Tismăneanu, Stalinism pentru eternitate. O istorie politică a comunismului românesc, traducere de Cristina Petrescu și Dragoș Petrescu, Editura Polirom, Iași, 2005, pp. 41-59.

10 Katherine Verdery, Compromis și rezistență. Cultura română sub Ceaușescu, traducere de Mona Antohi și Sorin Antohi, Editura Humanitas, București, 1994, pp. 160-171.

11 Victor Neumann, „Neam și popor: noțiunile etnocentrismului românesc”, în Victor Neumann, Armin Heinen, Istoria României prin concepte. Perspective alternative asupra limbajelor social-politice, Editura Polirom, Iași, 2010, p. 390.

12 Vezi Gabriel Almond, Sidney Verba, Cultura civică.  Atitudini politice şi democraţie în cinci naţiuni, Editura Du Style, Bucureşti, 1996.

13 Pierre Bourdieu, Despre câmpul politic, traducere de Camelia Runceanu, Editura Universității „Al. I. Cuza” din Iași, 2012, pp. 36-40.

14 Zigu Ornea, Junimismul. Contribuții la studierea curentului, Editura pentru literatură, București, 1966, pp. 69-122.

15 Eugen Lovinescu, Istoria civilizației române moderne, Academia Română, Fundația Națională pentru Știință și Artă, Muzeul Național al Literaturii Române, București, 2017.

16 Sorin Alexandrescu, Paradoxul român, Editura Univers, București, 1998, p. 216.

17 Adrian-Paul Iliescu, Anatomia răului politic, Editura Fundației Culturale Ideea Europeană, București, 2005, p. 355.

18 Mark Lilla, Spiritul nesăbuit. Intelectualii în politică, traducere de Mona Antohi, Editura Polirom, Iași, 2005, p. 220.

19 În sensul definit de Aurelian Crăiuțu în Elogiul moderației, Editura Polirom, Iași, 2006, pp. 20-21, unde subliniază că „întrucât, în sfera politică, (aproape) nimic nu este bun, pur sau adevărat în mod absolut, ci doar în mod relativ, moderația este chemată să tempereze elanurile radicale și extremiste ale celor amețiți de certitudini, care văd lumea doar în culori sau contraste tari (alb-negru, roșu-brun). Ea este o virtute care aranjează și reconciliază, adună și scade, multiplică și împarte, mereu însă dintr-o perspectivă prudentă ce caută mijlocul, dreapta măsură între extreme”.

20 Adrian-Paul Iliescu, op. cit., p. 178.

21 Eric Voegelin, Modernity Without Restraint. The Political Religions, the New Science of Politics; and Science, Politics, and Gnosticism, vol. 5, University of Missoury Press, Columbia and London, 2000, pp. 19-73.

22 Vezi, în acest sens, Adrian-Paul Iliescu, Solitude and the Birth of Modernity, New Europe College, București, 1999, pp. 7-20.

23 Vezi, pentru variatele stadii ale evoluției individualismului modern, Louis Dumont, Eseu asupra individualismului, Editura Anastasia, București, 1996, pp. 38-39.

24 Cf. Alain Renaut, Era individului. Contribuție la o istorie a subiectivității, Editura Institutul European, Iași, 1998, p. 93.

25 Nae Ionescu, Introducere în istoria logicei, p. 164, apud George Voicu, Mitul Nae Ionescu, ediția a II-a, Editura Ars Docendi, Universitatea din București, pp. 92-93.

26 Marta Petreu, De la Junimea la Noica. Studii de cultură românească, Editura Polirom, Iași, 2011, p. 298.

27 Ionuț Butoi, Mircea Vulcănescu. O microistorie a interbelicului românesc, Editura Eikon, București, 2015, p. 145.

28 Marta Petreu, op. cit., p. 298.

29 Sorin Alexandrescu, op. cit., pp. 197-198.

30 Balázs Trencsényi, „Conceptualizarea caracterului național în tradiția intelectuală românească”, în Victor Neumann, Armin Heinen, op. cit., p. 369.

31 Cf. Michael Mann, Fascists, Cambridge University Press, Cambridge, 2004, pp. 266-267.

32 Cf. Robert Adam, Două veacuri de populism românesc, Editura Humanitas, București, 2018, p. 159.

33 Pentru sistematizarea a ceea ce numește „orientările principale ale extremismului de dreapta” din România interbelică, vezi Zigu Ornea, Anii treizeci. Extrema dreaptă românească, Editura Cartea Românească, București, 2015, pp. 178-304.

34 Robert Adam, op. cit., p. 201.

35 Victor Neumann, „Conceptul de totalitarism în limbajele social-politice românești”, în Victor Neumann, Armin Heinen, op. cit., p. 407.

36 Adrian-Paul Iliescu, op. cit., p. 53.

37 Nae Ionescu, Fenomenul legionar, p. 48, apud George Voicu, Zeii cei răi. Cultura conspirației în România postcomunistă, Editura Polirom, Iași, 2000, p. 90.

38 Emil Cioran, „În preajma dictaturii”, în Vremea, VII, nr. 358 din 7 octombrie 1934, apud Zigu Ornea, op. cit., p. 46.

39 Mircea Eliade, „Piloții orbi”, în Vremea, X, nr. 505 din 19 septembrie 1937, apud Zigu Ornea, op. cit., pp. 48-49.

40 Constantin Noica, „Spiritualitate și moarte”, în Adsum, număr unic, 8 august 1940, apud Zigu Ornea, op. cit., p. 49.

41 Istoricul Lucian Boia susține, în acest sens, că „definitoriu pentru noua «generație» este conceptul de experiment. Tocmai fiindcă se caută ceva nou, ceva încă insuficient definit, Pentru a se lămuri, tinerii înțeleg să «experimenteze». Așa vor ajunge și la legionarism, și la comunism” – Lucian Boia, Capcanele istoriei. Elita intelectuală românească între 1930 și 1950, Editura Humanitas, București, 2011, p. 27.

42 Marta Petreu, op. cit., p. 334.

43 Adrian-Paul Iliescu, op. cit., p. 258.

44 Raoul Girardet, Mituri şi mitologii politice, Editura Institutul European, Iaşi, 1997.

45 Daniel Șandru, „Ideologie și mituri politice în România contemporană”, în Sergiu Gherghina, Sergiu Mișcoiu (editori), Miturile politice în România contemporană, Editura Institutul European, Iași, 2012, pp. 63-96.

46 Ibidem, pp. 83-84.

47 Eugen Lovinescu, apud Zigu Ornea, op. cit., p. 131.

48 Cu privire la faptul că atât stânga, cât și dreapta extremă au promovat necesitatea „revoluției”, aceasta fiind susținută și de o veritabilă garnitură de intelectuali publici (dintre care cei mai reprezentativi s-au situat la dreapta), Sorin Alexandrescu realizează un tablou rezumativ al epocii interbelice și remarcă următoarele: „(…) da, în România a avut loc, din păcate, la sfârșitul anilor treizeci, o încercare de revoluție de dreapta. Ea a fost precedată de o intensă campanie revoluționară în mass-media de către intelectuali de dreapta, și în politică de câteva partide separate, sau de disidenți de dreapta în partidele democratice, de acțiuni populiste de «masificare» a mișcării de către legionari, de o reală popularitate și de succese ale acestora în alegeri, ca și de toleranță în justiție, urmată după aceea de o represiune atât de absurd, ori neîndemânatec condusă, încât i-a transformat pe legionari în martiri. Starea prerevoluționară a crescut în intensitate după uciderea lui Codreanu și a dus la guerilă în perioada 1938-1940, la două încercări de insurecție armată – pe 3 septembrie 1940, când revolta este îndiguită în următoarele zile de demisia lui Carol și preluarea puterii de Antonescu, și pe 21-23 ianuarie 1941, când scurtul război civil este câștigat de Antonescu –, ca și la o «semiguvernare în perioada dintre aceste două date». (…) Mă rezum la a arăta manipularea, mentalitatea și mai ales răsunetul profund, cvasimitic al acestei revoluții de dreapta, ca și teribila «investiție» psihologică și morală, ori «credința religioasă» a intelectualilor, care s-au identificat sincer, deși greșit, cu această revoluție” – Sorin Alexandrescu, op. cit., pp. 220-221.

49 „Rezumând, putem spune că intelectualul militant pregătește terenul pentru apariția unei mișcări de masă: 1) discreditând instituțiile și credințele prevalente și determinându-i pe oameni să nu le mai fie loiali acestora; 2) generând indirect o sete de credință în sufletele celor care nu pot trăi fără ea, astfel încât, atunci când noua credință este propovăduită, găsește un răspuns favorabil în rândul maselor deziluzionate; 3) furnizând doctrina și sloganurile noii credințe; 4) subminând convingerile «oamenilor superiori» – cei care se pot descurca fără credință -, astfel că, atunci când noul fanatism își face apariția, ei să fie lipsiți de capacitatea de a-i rezista” – Eric Hoffer, Adepții fanatici. Reflecții asupra naturii mișcărilor de masă, traducere de Lucian Leuștean, Editura Polirom, Iași, 2013, p. 157.

50 Ibidem, p. 149.

51 Daniel Șandru, op. cit., pp. 91-92.

52 Nichifor Crainic, „Aliații lui Adolf Hitler”, Gândirea, XX, nr. 7, 1941, p. 337, apud Zigu Ornea, op.cit., p. 204.

53 Emil Cioran, „Impresii din München, Hitler în conștiința germană”, Vremea, VII, nr. 346 din 15 iulie 1934.

54 Emil Cioran, „Profilul interior al Căpitanului”, conferință susținută la Radio București în 28 noiembrie 1940, apud Zigu Ornea, op. cit., pp. 158-159.

55 Mircea Eliade, „De ce cred în biruința legionară”, Buna Vestire, I, nr. 244 din 14 octombrie 1937, apud Zigu Ornea, op. cit., pp. 165-166.

56 Constantin Noica, „Crede”, Buna Vestire, IV, nr. 1 din 8 septembrie 1940, apud Zigu Ornea, op. cit., p. 174.